Arhiva

Archive for 3 mai 2011

EMINESCU ŞI SATUL ROMÂNESC (4), Serial de Adrian Botez


4. SAT – CASĂ, SAT – VATRĂ

(I-62) “Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie”.

Eminescu deşiră şi dizolvă toate firele care încearcă să limiteze avântul demiurgic al Spiritului (care suie, acăţat de pietre sure). Liniile patrulaterului-salon se dizolvă în cercul codrului:

a) de la sala-patrulater (II-6) “Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala”),

b) prin stihiile vânt-omăt (III-6) “Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă”) – privirea reuşeşte transparentizarea-fereastră (“Se uită prin fereastră cum ninge-ncet … mereu”),

c) ajungându-se la cercul-colibă, cu cercul erectil (printre stânce încuibate) spre Munte: “Din pragu-i să se uite la munte” (Âthman, prin intenţia-realizare mitică a privirii),

d) prin camera bogată în noapte (I-9) “E noapte. În camera bogată …”) se sugerează paradisul pierdut (II-10): “Ce vrei? Îmi pare-n ochii-ţi că văd o veche vină. / În vorbă amintirea a unei crude munci, / În inimă e-o parte a totului străină – / De-ai fost vreodată tânăr, e foarte mult de-atunci” – bătrâneţea este starea de păcat (sau efectul stării de păcat), este acceptarea decăderii-degenerare; tinereţea este anularea păcatului, prin Eros-Logos (refacerea Logos-ului prin Eros-ul Divin, agapé).

Regretul este după Mythos: “Să-mi deie-un măr în care închisă e o lume, / Palat frumos la munte, în codri înfundat” (deci, cvadratura urbană este respinsă clar, prin nostalgia colibei de paie, prin care se ajunge la originaritatea codru, cu palate magice, cosmosuri condensate (nişte poiene ţâşnite pe verticala luminii). Cuplul din palatele magice este cel din Luceafărul (II-11): “Să fii un paj din basme şi eu să fiu regină!

Satul amuţeşte în vale, pentru a ceda prioritatea esenţei sale, vatra de jăratec (I-61). Starea de sat este starea care exclude, la modul absolut, trăsăturile, limitele, formele, acceptând dizolvarea în esenţă: vatra-foc şi tăcerea (amintire) sau valea (moarte-prag spre noapte bogată), în care se dizolvă cetăţuia, bolţile, straşinele.

Oraşul e labirintul-infern (tavane, uliţe, baricade, fereşti murdare, ziduri, uşi care au clampe, ivăre care sar, permiţând invazia sterilităţii, a Logos-ului monstruos: congres de rubedenii, ca mumii egiptene). Presiunea oraşului naşte implozia-regresiunea spre originar, scufundarea spre castel (care nu înseamnă urbanistică arhitecturală, ci solitudinea verticală, Muntele cu Vârf-Âthman).

Satul acceptă docil, dizolvarea unghiurilor în (semi)cercuri naturale: luna, valuri, coroanede copaci – şi explozia spirituală deal-munte-stea (Soare-Lună), prin streşine vechi (I-277).

Satul-vatra conţine, deci, centrul-crucea-Hristos. Satul dispare în stihiile cosmice, satul este în stelele cosmice. Satul este anamneză – (arhitectonic-spiritualizată) : “Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă (…) Atunci i se năzare un vis frumos … şi pare că / Revede tinereţea-i cu ochii sufleteşti (…) ar vrea ca să mai vadă colibele de paie / Prin stânce încuibate (…) Când luna printre nouri, crăiasa cea bălaie, / Se ridică prin codri din fruntea unui deal (…) Să aibă-ar vrea colibă de trestii, mititică, / În ea un pat de scânduri, muşchi verde de covor (…) Ar vrea să rătăcească (…) Unde-nvăţa din râuri o viaţă liniştită (Râul Demiurg), / Părând să n-aibă capăt, cum n-are început”.

Deci, prin satul docil la invazia eternităţii (-Natură), omul redevine colaboratorul lui Dumnezeu. Satul este stare de antropogonie şi theogonie, simultan şi sinergic.

Muntele  se construieşte la modul primitiv-stihimic (piramide – jumătate în lume, jumătate în infinit), palatele soarelui au, la ferestre, flori-sfinte ceruri-scări, ca şi casa ţărănească (Memento mori, I-266-269). Vatra, în palatul Soarelui e vatra de răsărire a zorilor (I-265). Icoanele sunt imagini de tranziţie spirituală spre spaţiul divin: sunt tablouri zugrăvind miturile dace. Grădinile Edenului se dezvoltă din explozia vizionară a grădinii spiritualizate a satului românesc: “şi grădinei arbori mândri (…) Conjuraţi ş-acoperiţi cu ederă (…) Mişcând florile ei albe (…) în scări pe flori pendante (…) Spânzură din ramuri nalte viţele cele de vis (…) Şi albine roitoare luminoasă miere sug” (I-126).

Deci, satul este starea de sat, adică starea de Eden regăsit (Vatra-Spirit), de mântuire, de regăsire a originilor (nu există, în fapt, un infern al deznădejdii la Eminescu – ci infernul face parte din structurile iniţierii prin efort spiritual, nu prin umbre perpetue: finalitatea este, mereu, regresia spre originar). La Eminescu, iniţierea este eroică, zeiască – spre a anula-depăşi, mereu, condiţia  banal-umană.

Templul Cosmic e pângărit prin infiltrarea în strane (faguri ai Edenului) a stării infernale, obţinută prin înjosirea Logos-ului (cu evlavie de vulpi, bâlbâiţi, guşaţi, etc.) urma, implacabil, furor sacer purificatoare, re-stabilizatoare în centrul sacru: intervenţia Cavalerului-Călugăr (Âthman), Mircea-Ţepeş (Focul-Vatră a neamului).

*

*                      *

ADRIAN BOTEZ

Categorii:literature

SINEGRAFIA MEMORIEI, DOINA URICARIU


            Primim de la Eugen Evu:            

                                      O preîntâmpinare

             Doina URICARIU, sinegrafia memoriei sau ochiul compus al ei…

 

    Opera ca memorie restaurată,clarviziunea unei retrospective ce consacră revelatoriu un sumum de vieţi, semnificate cristalin, care se decantează cu preaplinul harului poetic bine cultivat, trepidant, uneori fascinant, iată o frază ce sper să nu atingă mândria „ maternală” a Doinei Uricariu, ci eventual să o înduioşeze. Însuşi numele poetei face destin, etimonul venind de la întocmitorii uricelor domneşti. Lectura celor două volume ne dezvăluie o dimensiune de profunzime, un filon greu al „ zăcământului de memorie” deja ancestral. Fără a insinua vreo „ contaminare”, ne amintim de „ Cartea şoaptelor” a lui Varujan Vosganian. Nimic mai potrivit decât, în cazul Doinei Uricariu, cea  şi a ipostazei de important editor, cuvântul propriu, detaşat auto-referenţial, critic, semnificativ, înscris pe cele două volume, din care extragem câteva fraze, lăsând cititorului dreptul firesc de a primi de unul singur, rezonant cu singurătatea elaborării operei, darul acestei „ chiverniseli” din „ tezaurul de amintiri”.” Paginile cuprinse sub acest titlu surprinzător pentru o carte de amintiri şi convorbiri sunt o provocare a memoriei mele şi a celorlalţi.

Aşa cum mari chirurgi au reconstituit maxilarul inferior al tatălui meu printr-o

Reconstrucţie chirurgicală şi estetică exemplară, şi eu am încercat să refac memoria, istoria şi o parte din romanul omului european în secolul XX, trăind liber sau în lagărul socialist. Din sute de poveşti trăite de mine şi de părinţii mei, din convorbirile de la Versoix cu regina Ana, un om şi un  martor excepţional al veacului. Din teatrul infinit al memoriei ce trece din viaţă cât mai multe vieţi. Numai  aşa putem privi lumea cu cât mai multe perechi de ochi, de la cei ai furnicii la cei ce scrutează sub microscop, ca să vindece. De la privirea broaştei, din mâluri, la aceea a vulturului, din înălţimi, râvnită de filosof”.

  Ireproşabilă sinteză a intenţiei şi efectuării comunicării, re- transfigurate în idealul virtual, aluzia chirurgiei estetice reparatorii,- ca memorie care oferă hologramic, sau  ne cum sugerează autoarea, prin „ ochiul compus” al acestei memorii, metafora – cheie a ego- grafiilor….Numai că aş reproşa sintagma sa ( ego- grafii), considerând mai proprie cea de „ sinegrafii”. Cunoscând-o  de un timp  tiranic- constrictiv, al propriei memoriei, dar mai ales prin lirica ei de un diafan fierbinte, solar, apollinic, voi fi bucuros să revin cu acalmia de după emoţia reîntâlnirii la un salon al cărţii din Deva, cu impresii mai colocviale, având deja „ prejudecata” conştienţa unei prezenţe de prim rang în literatura română, în sensul ei european. (Eugen Evu).

 

 

Categorii:literature

PUTEREA CUVINTELOR LUI IISUS!


În data de 29 aprilie 2011 am postat pe acest blog un semn al sfârşitului vremurilor, un gând pentru duminica 30 aprilie 2011.

Luni 01 mai 2011, Preşedinte amercan  Barack Obama a anuntat ca Osama bin Laden a fost răspus într-o operaţiune specială a trupelor de elită.

Semnul sfârşitului vremurilor era că acolo unde este stârvul vor fi şi vulturii. De asemenea cuvintele lui Iisus arătau că în vremurile din urmă mulţi se vor trăda şi se vor vinde unii pe alţii.

Textul complet al proorociei lui Iisus se poate citit pe bloc la data de 29 aprilie 2011.

Se dovedeşte încă o dată că niciun cuvânt rostit de Iisus nu este lipsit de putere şi că facem parte cu toţi din proorocie.

Categorii:GÂND
%d blogeri au apreciat asta: