BADIU IANCU, MONOGRAFII HAŢEG


BadiuFoto Badiu Iancu

 

Badiu 3

Hateg in timp

 

Valea Sargeţiei, povestea Ţării Haţegului în vremuri complicate…
Iancu Badiu pune pasiune în studiile sale despre Ţara Haţegului, abordând în lucrarea Oraşul Haţeg sub stăpânirea austriacă 1688-1867 (Studiu monografic) o perioadă controversată din istoria acestei zone a României, o zonă interesantă, tumultoasă social, cultural şi militar.
Dacă în celelalte lucrări ale sale, Iancu Badiu a prezentat Haţegul în perioada dintre cele două războaie mondiale (Oraşul Haţeg în perioada interbelică – 1914-1944) sau în perioada comunistă (Oraşul Haţeg în regimul comunist, 1944-1965), acum orizontul de timp este altul, stăpânirea unui imperiu, o stăpânire care a marcat zona şi care, prin extrapolare, ne dă indicii despre viaţa într-o altă megastructură socială, Comunitatea Europeană, perioadă specifică fenomenului globalizării sociale şi a rupturii dintre generaţii. O privire de ansamblu asupra preocupărilor autorului ne determină să afirmăm că peisajul istoric devine deodată divers, complex, profund, dinamica vieţii în Haţeg demonstrând vitalitatea oamenilor, capacitatea de adaptare la stresul istoriei prin trecerea testului de stres şi nobleţea suferinţei în paradigma imperiilor de tot felul. Studiul monografic are la bază o bogată bibliografie, cincizeci şi trei de anexe interesante pentru a păstra izvorul intact al istoriei noastre, dovedind o intensă documentare, o curiozitate detaşată şi o nevoie imperioasă de timp dedicat elaborării lucrării în sine, sub cenzura unei lucidităţi meritorii, plus hărţi, desene, medalioane, etc.
Cartea tratează Ţara Haţegului în perioada habsburgică, o perioadă dificilă pornind de la recensământul efectuat de oficialităţi, trecând prin tensionata luptă a românilor din Transilvania pentru libertate naţională şi analizând administraţia imperială din zonă în perioada amintită. Pentrucă Haţegul a fost un oraş grăniceresc, a fost nevoie de o abordare a fenomenului regimentelor din Haţeg cu toate regulile, drepturile şi obligaţiile care rezultau din această activitate specială într-un imperiu care se apăra de celelalte imperii, cu analizarea vieţii de zi cu zi, cu problemele care măcinau traiul grănicerilor în această cetate.
Haţegul nu a fost ocolit de marile lupte ale românilor, Iancu Badiu tratează starea oraşului în timpul răscoalei lui Horea, pornind de la documentele oficiale, ori anul revoluţionar 1848 care a declanşat lupta pentru desfiinţarea iobăgiei şi intrarea sub umbrela vremurilor mai noi, efectul Adunării Naţionale de la Blaj asupra ţăranilor din Transilvania, ori ecourile revoltei lui Tudor Vladimirescu.
O bună parte din carte analizează problema învăţământului în Haţeg, cu istoria specifică, cu evoluţia şcolilor, sau învăţământul confesional pendulând între principiile statului centralizat şi principiile autonomiei ecleziale. Putem descoperi contribuţiile aduse la istoria învăţământului din Ardeal, la răspândirea principiilor creştine în viaţa obişnuită a haţeganilor.
Scribii au trăi şi în Ţara Haţegului, ei s-au preocupat de manuscrise, descoperind importanţa celor româneşti într-o perioadă controversată, interesul pentruca românii să folosească limba română în instituţii şi în viaţa curentă, preocuparea pentru a procura cărţi în limba română şi pentru a răspândi cultura, mai ales cultura creştină sub influenţa diferitelor biserici, culte sau reguli teologice. Aşa a pătruns lumina în Haţeg, prin cărţi, prin epistole, prin rapoarte oficiale, prin lupta pentru păstrarea unei identităţi româneşti într-un imperiu în care trăiau mai multe naţionalităţi şi care vorbeau limbi diferite. Putem remarca influenţa limbii germane, a limbii maghiare, ori a limbii franceze, limbi care au marcat în acea vreme Europa cunoscută şi general acceptată, ori limba latină ca limbă a rigorii şi eleganţei.
Un capitol interesant din carte expune problema bisericii în Ţara Haţegului, existând un efort de eliberare religioasă în oraş, diferitele momente din istoria ţinutului marcate de unirea cu Biserica Romei, apoi viaţa greco-catolicilor în această parte din Ardeal, marile etape ale Bisericii Ortodoxe, momente canonice, prezenţa Mănăstirii Prislop, o cetate a credinţei, perioadele de învrăjbire, lipsa preoţilor ori a slujitorilor specializaţi, alte fenomene interesante care merită studiate, inclusiv influenţa reformaţilor, calviniştilor, ori activitatea iezuiţilor, aspecte mai puţin remarcate de materialele istoricilor. Cu siguranţă Ţara Haţegului putea fi acceptată ca o zonă a libertăţilor religioase, cu toate că interesele unor persoane erau de a ţine captivi oamenii în zona lor de influenţă, dar lupta pentru libertatea religioasă este explicabilă la nivel de individ în orice zonă.
Autorul monografiei dă atenţie însemnărilor unor călători străini în Ţara Haţegului, preocupaţi de viaţa locuitorilor de portul lor popular, de notele acestora despre condiţiile sociale, politice, economice ale haţeganilor în diferite perioade.
De oraşul Haţeg s-au preocupat de-a lungul timpului oameni importanţi ca Nicolae Stoica de Haţeg, ori Maria Razba, sau Ion Lungu, Mircea Valea, Vasile Radu, Radu Popa.
Istoria de Haţeg s-a păstrat nu numai în scrierile unor personalităţi ci şi în Arhivele Naţionale, fondul Vicariatului Greco-Catolic din Haţeg, sau la Protopopiatul Ortodox Haţeg. Iancu Badiu face numeroase trimiteri pentru a da autenticitate scrierilor sale, monografia căpătând consistenţă prin documentare, prin argumente din epocă sau prin reevaluări pasionate.
În partea introductivă, autorul arată că Ţara Haţegului s-a bucurat de o largă autonomie cu toate că făcea parte din Voievodatul Transilvaniei, autonomie păstrată în istorie, cunoscută sub diferite denumiri „Terra Hatrzog” sau „Cetatea Regală” a Haţegului, ori „Districtul” Haţeg, „Castrum Haczak”, „Comitatul” Haţeg, etc. Iancu Badiu descrie în mod riguros zona subliniind faptul că importante drumuri comerciale sau de interes statal au trecut şi trec pe aici, fondul de ape a fost mereu bogat, aici au existat meşteşugari talentaţi, intelectuali de seamă, înalţi funcţionari de stat, ţărani harnici, comercianţi şireţi. De remarcat că Împărăteasa Maria Tereza a aprobat militarizarea graniţei Transilvaniei şi a Banatului, Haţegul intrând astfel în jocul intereselor imperiale austriece. Viaţa Haţegului s-a îmbunătăţit, a crescut nivelul material, cultural, organizatoric al locuitorilor, a apărut asistenţa medicală sau instanţe de judecată bazate pe o mai riguroasă aplicare a legilor în vigoare în acea perioadă.
Ţara Haţegului a fost vizitată intens de Nicolae Iorga, marele istoric, care a ajuns în posesia unui document important: Condica Haţegului, unde au existat însemnări în limbile română, germană, maghiară, latină. Marele cărturar s-a preocupat de traducerea lor şi a analizat istoria din conţinutul acestor însemnări.
La mănăstirea Prislop au existat mereu oameni interesaţi să menţină tradiţia creştină, să înfrunte potrivnicii sau să înveţe tinerii canoanele Evangheliei pentru a forma slujitori în bisericile din zonă, exista şi o bibliotecă, loc însemnat, rar în acele vremuri. În Haţeg a fiinţat şi o şcoală a călugărilor iezuiţi, în mănăstirea franciscană a învăţat chiar Beniamin Densuşianu. A funcţionat o şcoală germană, apoi învăţământul s-a desfăşurat în limba română, marile evenimente eroice au schimbat cursul istoriei la Haţeg, apăreau învăţătorii care predau în limba poporului…
Importante pagini sunt dedicate cărţilor şi manuscriselor din Ţara Haţegului, aici au existat importante focare de cultură, apar importanţi donatori de carte, contribuţii ale unor locuitori din zonă. Preoţii fac însemnări pe cărţile bisericeşti, aceste însemnări redau atmosfera spirituală a vremii. Deoarece cărţile erau scumpe, se găseau destul de greu, pentru a le apăra de interesul hoţilor, pe filele lor erau scrise afurisenii, lucru semnificativ şi de interes.
Locuitorii din Haţeg au fost implicaţi în marile evenimente ale istoriei cu impact european, astfel, în timpul revoluţiei din 1848, au participat activ la luptele de la Deva, Podul Simeriei, Ocna Sibiului, Sibiu, contribuind la rezolvarea problemelor sociale ale vremii. Haţeganii sunt legaţi de nume importante ale revoluţiei, Bălcescu (a trecut prin Haţeg în 22-25 august 1849), Avram Iancu, Petru Dobra, Ioan Buteanu, etc.
Iancu Badiu dă o importanţă mare în această carte Condicii Haţegului, exemplificând din numeroasele procese care au avut loc în vremuri aproape uitate, dar care au lăsat numeroase exemple privind viaţa de pe aceste meleaguri. Apoi, este preocupat de stratificarea socială, de anumite diferenţe care au existat între locuitori, pornind de la structura averii, religie, relaţii cu mai marii zilei, etc.
Interesant în carte este capitolul dedicat însemnărilor de călătorie ale unor contemporani, care au ajuns până în ziua de astăzi, însemnări care descriau cu acurateţe şi interes viaţa haţeganilor. A fost o vreme a călătoriilor în Europa, iluminismul şi marile transformări ale societăţilor au dat un avânt mare călătoriilor, oameni cultivaţi au fost preocupaţi de cunoaşterea zonelor exotice ale continentului, au căutat să răspundă marilor întrebări ale epocii, să dezlege misterul dinamismului social în tradiţiile folclorice, în ritualurile bisericeşti, în agresiunea marilor imperii în căutarea de resurse, oameni, capital.
De remarcat notele de călătorie ale lui John Paget, născut în Marea Britanie, atent observator al zonei, legat de marile mişcări sociale ale nobilimii şi intelectualităţii.
El îi privea cu îngăduinţă pe haţegani, mai ales pe români, avea o grilă de valori calvină, la modă pe continent, însă ne lasă câteva trăsături esenţiale ale ţăranilor. De remarcat dragostea lor pentru pământ, legătura cu strămoşii, preocuparea de a găsi soluţii la necesităţile imediate ale vieţii, fiind buni meşteşugari, englezul a descoperit ingineria şi arta ţăranului român, inventiv şi atent la fenomene. Românii aveau mori, prelucrau lemnul, îşi făceau vase de lut pentru uzul casnic, confecţionau îmbrăcăminte, încălţăminte, aveau tradiţii exemplare: nedeia, târgurile ori sărbătorile, toate contribuiau la unitatea lor ca naţiune, una viguroasă în epocă din moment ce au reuşit să se impună în faţa legislaţiei imperiale. Preoţii ortodocşi şi din alte biserici, ştiau să se plieze pe fenomenul social şi să trăiască în comuniune cu oamenii săraci.
Majoritatea călătorilor reţin peisajul de excepţie al Ţării Haţegului, tradiţiile locale, vestigiile care au existat în zonă: mozaicurile de la Sarmizegetusa, biserica de la Densuş, Peştera Bolii, Castelul de la Hunedoara, ori Cetatea de Colţ. Ei înţeleg că aici au existat puternice organizaţii sociale în perioada Imperiului Roman, urmele acestora probează originea poporului român, alături de limbă, religie, tradiţii. Date importante ne parvin din raportul generalului Christian Rall, un raport detaliat pentru anul 1777, acolo sunt prinse principalele structuri sociale, problemele oamenilor şi organizarea oraşului.
Sunt enumeraţi oamenii de seamă ai oraşului: Moise Sora Noacu, cu preocupările sale pentru literatură şi teologie, Nicolae Stoica de Haţeg cu binecunoscuta Cronica Banatului, ori Simion Ulpianu (nume predestinat), cu activitate importantă în şcolile vremii şi în fenomenul cultural, sau Nicolae Solomon, prefect al Haţegului, scriitorii maghiari amintesc cu respect de el ca reprezentant de seamă al românilor.
Badiu consemnează: „Considerând Ţara Haţegului locul unde s-a format poporul român şi limba acestuia, Nicolae Iorga vizitează cu interes în mai multe rânduri meleagurile haţegane. Printr-o întâmplare fericită se păstrase Condica oraşului Haţeg, care i-a fost donată savantului. Document de însemnată valoare istorică, această Condica Haţegului cuprindea însemnări din perioada 1725-1847, în limbile maghiară, germană, latină şi română. Traducerea textelor din limba maghiară au fost făcute de eleva lui Nicolae Iorga, Viola Papp, iar traducerea textelor din limba germană şi latină au fost făcute de marele cărturar” (pg.9).
Cartea Oraşul Haţeg sub stăpânirea austriacă 1688-1867 are mai multe anexe, interesante şi incitante pentru cititorul curios, setea după adevăr îi va da sentimentul unei aventuri spirituale de excepţie, cu întoarcerea în timp şi cu atingerea viitorului prin simetrie istorică…
După ce ai parcurs de citit această carte poţi afirma precum Aron Densuşianu: „suveniruri şi impresiuni de călătorie” din Ţara Haţegului, care le păstrezi cu discreţie şi eleganţă în inima ta de român…
„Vă voi spune de patria mea – ca să vorbesc pe înţelesul celor vechi – de acel plai unde am sorbit prima oară aerul vieţii, am zburat prin dulcii ani ai copilăriei ca fluturele prin flori: de Valea Sargeţia, Valea sau Ţara Haţegului…” – aşa scrisa plin de pasiune Aron Densuşianu, într-o vreme în care se petreceau mari schimbări în Europa…
Prin munca sa Iancu Badiu ne provoacă la o profundă cercetare a conştiinţei noastre de oameni trăitori în vremuri tensionate, cu o altă perspectivă istorică.
Constantin Stancu
Mai, 2014

 

Istoria de Haţeg
Haţegul este o poveste care incită. Locul are ceva din mirajul cetăţilor în care s-a întâmplat ceva esenţial. Uneori au lipsit cronicarii, alteori vremurile au fost complicate, au venit timpuri în care memoria s-a topit în faptele oamenilor.
Iancu Badiu îşi continuă monografia despre Haţeg şi Ţara Haţegului cu o nouă carte, Oraşul Haţeg în perioada interbelică 1914-1944,ediţie apărută la Deva: Editura Karina, 2013. Timpul este un criteriu care marchează această monografie după cum a conceput autorul descrierea, dar mai important în carte sunt oamenii. Ei au pus ceva din lumina lor în locul numit Haţeg, au scris, uneori cu viaţa, o istorie specială, Istoria de Haţeg.
Cartea ne introduce direct în istorie, fără ezitări: „1 Decembrie 1918 a fost ziua în care, prin hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, se unea Transilvania cu patria-mumă şi în felul acesta se încheia un proces îndelungat prin care românii, aruncaţi de vicisitudinile istoriei în trei imperii diferite, şi-au cucerit prin luptă libertatea şi apoi s-au unit într-un stat naţional unitar, regatul României”. Prin aceste cuvinte autorul ne transmite puterea pe care o iradiază perioada analizată în vieţile românilor care acum sunt martori şi urmaşi ai celor care au luptat pentru unitatea naţiunii române.
În carte sunt înserate biografiile unor personalităţi care au pus semne de carte în istoria specială din acest ţinut. Viaţa lor spune multe, viaţa lor este oglinda în care ne privim în acelaşi ACUM.
Iancu Badiu este la cea de a doua carte despre Haţeg, prima carte, care a avut un impact interesant din punctul de vedere al unui locuitor din oraş, a fost: Oraşul Haţeg în regimul comunist 1944-1965, Studiu monografic, Editura „Astra” – Deva, 2012, 374 pagini. Cartea a fost lansată în cadrul festivalului „Zilele oraşului Haţeg, 24-26 august 2012” la simpozionul cultural din data de 25 august 2012 în prezenţa primarului oraşului Haţeg Goia Marcel Adrian, a domnului Viorel Demian, viceprimar, persoane care au sprijinit apariţia cărţii.
Noua carte despre această zonă abordează o perioadă grea din istoria României şi, implicit, din cea a locului. După atâţia ani mai sunt semne şi oameni despre care s-a scris, s-a vorbit, s-a comentat, arhivele rezistă…
Iancu Badiu prinde atent prezenţa Regelui Mihai, pe atunci Voievod, în Ţara Haţegului. Sunt date fruste, dar relevante: Biserica din Densuş, Biserica Reformată din Sântămăria-Orlea, Mănăstirea Prislop, satul Băuţari, Sarmizegetusa, apoi Petroşani… Voievodul a urcat spre Baleia, o zonă însemnată din Muntele Retezat, a servit o masă ciobănească tradiţională: mămăligă cu brânză şi ceapă. Era anul 1935 şi lumea se schimba cu brutalitate, dar Haţegul era un loc în care înflorea lumina. Trenul regal a poposit în Gara Haţeg, a fost întâmpinat de oamenii locului, semnul legăturii cu oraşul a fost un buchet de flori. Regele Mihai a mai fost la Haţeg în anul 1940, apoi a revăzut locul în anul 1976.
În carte sunt notate atent călătoriile lui Nicolae Iorga în Ţara Haţegului, atunci oraşul avea 3000 de locuitori. Prezenţa marelui om de cultură a lăsat amintiri care reverberează şi în prezent, el a străbătut această ţară în ţară cu birja, a consemnat evenimente, locuri, oameni, a remarcat la Biserica din Densuş inscripţiile bine păstrate. La Sarmizegetusa Nicolae Iorga a reţinut pecetea de mărire a neamului românesc, locul unde ardea şi arde flacăra de piatră a civilizaţiei romane, prezenţă care a schimbat fundamental locul românilor în vremurile dintre vremuri. Cărturarul a deplâns în anul 1923 modul în care era administrată mărturia despre o lume care a fost în antichitate în acest ţinut. Cărturarul a revenit în Ţara Haţegului în anul 1940, a călătorit prin zonă ca un cuceritor, fotografiile sale din acea perioadă sunt şi acum păstrate în casele oamenilor.
Iancu Badiu lasă însemnări importante şi despre oamenii locului precum familia Popovici, un împătimit după cultură, participant activ la evenimentele care au animat lumea oraşului. Membrii familiei Popovici au participat activ la evenimentele şi faptele care au precedat Marea Adunare de la Alba Iulia din 1918 şi apoi la evenimentul care a marcat istoria românilor.
Mai sunt enumeraţi oameni din Haţeg, ei au lăsat semne despre istoria văzută şi nevăzută a ţinutului, ecoul răzbate din ceea ce a fost, e un ecou al unui ţipăt ferm în netimp.
De remarcat notele despre Familia Kendeffy, una dintre cele mai bogate familii din România în perioada dintre cele două războaie mondiale, cu impact în cele două lumi din această parte a Europei, atât în România cât şi în Ungaria. O familie cu o istorie tensionată, cu oameni care au fost emoţionaţi de viaţa la castelul din Sântămăria-Orlea, o lume care a apus, dar care lasă lumini şi umbre în ţinut, o familie cu blazon.
Cartea lui Iancu Badiu, Oraşul Haţeg în perioada interbelică, fotografiază Marea Unire la Haţeg, oraşul în perioada Primului război mondial, participarea haţeganilor la Marea Adunare de la Alba-Iulia, constituirea administraţiei române în Haţeg, are curajul de a aborda viaţa politică între cele două războaie, cu evenimentele de la alegerile care aveau loc în zonă, pune o pată de culoare pe activitatea partidelor, pe democraţia care fierbea în epocă, pe nesfârşita luptă pentru putere.
Iancu Badiu abordează fenomene care sunt greu de înţeles astăzi, în contextul actual, dar care au însemnat zile şi nopţi de tragedie sau durere, de zbucium sau rătăcire. Sunt captate fapte despre Mişcarea Legionară în oraş, despre administraţia din acea perioadă, chiar rebeliunea legionară, apoi cartea urmează firul istoriei fixând localitatea în timpul prăbuşirii graniţelor ţării, cu refugiaţi din nordul Transilvaniei, din Basarabia, din Bucovina la Haţeg. O lume în mişcare, fotografii mişcate, inimi mişcate, lumea ca tragedie.
Un episod important din istoria Haţegului este perioada din timpul guvernării mareşalului Antonescu, apoi războiul, marele război cu tragedii şi schimbări brutale.
Iancu Badiu este atent la ceea ce a însemnat viaţa pentru locuitorii din aşezarea aceasta românească: agricultura, meşteşugurile, comerţul, instituţiile financiare, cultura, învăţământul, punctează întreprinderile care au marcat familiile haţeganilor: cooperativa „Ţara Haţegului”, Uzina Electrică, Fabrica de Marmeladă, hotelurile, pensiunile, este atent la modul în care se transmitea o meserie de la o generaţie la alta, pragmatismul celor din oraş, truda lor, speranţa lor după o viaţa mai bună, experienţele care i-au marcat.
Privind atent în vreme, constatăm că între anii 1914-1944 au existat ziare, reviste, funcţiona un cinematograf, era un cor renumit, o casă de cultură, biblioteci, era activă Astra cu despărţământul ei de la Haţeg, dar lumea a fost zguduită şi de evenimente neaşteptate precum arenda forţată, viaţa tensionată de la judecătorie, prezenţa Batalionului 10 Vânători de Munte, ca stare între război şi pace, ori fenomenul acordării cetăţeniei române evreilor din Haţeg, apoi exproprierea lor, deportările.
Iancu Badiu lasă note importante despre învăţământul haţegan interbelic, de la şcoala elementară şi grădiniţă la renumita Şcoală de Comerţ „Ion I C. Brătianu”, locul unde s-au format importante conştiinţe româneşti, demonstrând importanţa învăţământului în viaţa oamenilor, trezirea prin studiu aplicat şi prin testul de stres la care au fost supuşi haţeganii de viaţa dură a vremurilor.
Monografia se completează cu numeroase anexe preluate din arhivele oficiale. Acestea aduc argumente viabile despre perioada istorică prezentată în carte cu pasiune de Iancu Badiu. Există un indice de nume şi locuri, scurtă istorie despre oameni care au trăit în Ţara Haţegului sau au fost legaţi de oraş într-un fel sau altul. Puncte în cartea istoriei, dar linia dreaptă se forma din numeroase puncte necesare…
Probabil că această scriere va incita unele reacţii, unele nuanţate şi de interesele prezentului, a eternului prezent care ne modelează viitorul şi ating umbele trecutului. Anexele susţin faptele, evenimentele, stările, bucuriile şi trădările care au fost şi, probabil, vor mai fi.
Citind cartea cititorii vor redescoperi o lume preocupată de existenţa zilnică, pasionată de cultură, creând un univers românesc special la Haţeg, oameni bogaţi, pasionaţi de politică sau de viaţa din Europa acelor ani, oameni umili, meşteşugari care au dus faima oraşului departe, ţărani păstrând tradiţia satului în Ţara Haţegului, cerşetori sau generali. Perioada istorică analizată e complexă, dar acolo ne găsim rădăcinile care ne susţin prin vreme şi pasiunea pentru o lume mai bună, care a rezistat prin mândria de a fi haţegan, indiferent de naţionalitate, stare socială, religie, capacitate de suferinţă.
Cu nostalgie vom descoperi că în anul 1936 la Haţeg au rulat filmele „Rapsodia dragostei”, „Infanteriul iubeşte”, „Ştrengarul”, „Femeia fără suflet”, „Nebunia bancară”.
La 26 martie 1940 corespondenţilor ziarelor li se aduce la cunoştinţă că a fost constituit la primărie un serviciu de presă care avea menirea de a verifica materialele care urmau să fie trimise la destinaţie, conform unui ordin ministerial.
În anul 1942 terenul sportiv a fost solicitat a fi utilizat de Batalionul 10 Vânători de Munte pentru activitate specifică. Primăria se foloseşte de dispoziţiile legale si nu cedează terenul, dar permite folosinţa pentru interesele militarilor.
În timpul primului război mondial din Haţeg au fost mobilizaţi în armata austro-ungară 365 de locuitori, în urma luptelor 23 au devenit invalizi de război…
În decembrie 1918 la Haţeg s-a declanşat „revoluţia”, a fost într-o zi de luni, zi de târg, pentru a se păstra ordinea s-au împuşcat de oficialităţi vreo opt oameni, mişcarea s-a stins ca violenţă, dar era pericolul ca persoanele din satele vecine să năvălească în oraş era real. Imperiul Austro-Ungar se clătina, lumea intra în schimbări majore, „închisoarea popoarelor” era devastată de mişcările naţionale.
La Adunarea de la Alba Iulia din anul 1918 au participat 43 de persoane din Cercul Electoral Haţeg din totalul celor 165 de reprezentanţi hunedoreni, haţeganii au fost acolo, unii membrii de drept, alţii aleşi.
În anul 1923 în oraş se edifică o popicărie, un cetăţean privat îşi pune proprietatea proprie la dispoziţia unei activităţi care a atras multe pasiuni la nivel local, iar ulterior, cu efecte la nivel naţional.
În hotelul „Mielul de aur” din localitate, în anii 1936-1938, se ţineau reuniuni ale personalităţilor oraşului cu ocazia diferitelor sărbători, erau invitaţi artişti care înviorau sufletele oamenilor şi aduceau mesajul unei culturi române tot mai consistentă şi expresivă. Lumea sărbătorea, era preocupată de obiceiuri, colinde, mesaje importante, lumea se unea sub puterea chemării speciale a bunăstării…
La Haţeg au trăit, au muncit şi s-au format ca oameni reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, a existat libertatea credinţei, deşi în unele perioade lumea a luat-o razna, dar bisericile de diferite denominaţiuni au avut o viaţă densă, interesantă, implicate şi în activităţi sociale, ori în adunări care trezeau sufletele oameni. În ciuda unor evenimente tensionate din România, au existat soluţii, de exemplu în 27 septembrie 1942 în curtea liceului din oraş, protopopul ortodox şi vicarul greco-catolic au oficiat împreună serbarea dedicată noului an şcolar…
Fenomenul religios la Haţeg în perioada de referinţă a fost unul complex, oamenii şi-au îndreptat speranţa spre Dumnezeu, fie că erau ortodocşi, greco-catolici, reformaţi, franciscani, baptişti, penticostali. Unii au suferit, alţii s-au implicat, numeroasele biserici din localitate demonstra că zona era una a libertăţii de închinare, că unii au rezistat prin rugăciune, prin puterea Evangheliei… În anul 1938 oficialităţile au sigilat uşile de la intrarea bisericii creştine baptiste din localitate conform unor dispoziţii venite din partea guvernanţilor. În anul 1941 un număr de 132 de familii reformate nu aveau avere, erau la dispoziţia destinului… În anul 1939 călugăriţele de la Mănăstirea Franciscană se pregăteau să părăsească localitatea, dar au fost convinse să rămână, ca exemplu de rezistenţă…
În anul 1916 preoţii ortodocşi din Haţeg au fost consideraţi periculoşi de autorităţile maghiare ale vremii, unii au fost deportaţi sau închişi… Ulterior, ei şi-au adus o contribuţie importantă la evenimentele care au precedat Marea Adunare de la Alba-Iulia, iar după Unire au ajutat autorităţile române să edifice o administraţie stabilă şi puternică în zonă. Lumea era în schimbare, Dumnezeu îi iubea şi pe haţegani…
În anul 1938, evreilor din oraş li s-a recunoscut cetăţenia română, conform normelor legale din acea vreme, erau vremuri complicate, imperiul căzuse, oamenii au găsit aici o vatră, au trăit, au muncit…
În anii 1934-1940 la Haţeg exista o tabără de muncă unde tinerii evrei învăţau să muncească în domeniul agricol, pregătindu-se pentru plecarea în Palestina… În oraş era o sinagogă, viaţa evreilor a fost intensă, cu evenimente dure, dar unele frumoase, legate de tradiţiile speciale ale cultului iudaic… Ei pendulau între a locui în oraş sau a pleca în Palestina, ori în alte ţări unde era chemare sfântă. În aerul tare al istoriei pluteau marile transformări care au marcat faţa lumii, aşezarea acesta din Ardeal a oferit o vatră celor care au iubit locul, până la urmă şi Ţara Haţegului e un loc sfânt.
Iancu Badiu în monografia prezentă a reuşit să prezinte atmosfera vremii, a făcut-o într-un limbaj exact, fără nuanţe de stil, preferând o expunere a faptelor, faptele haţeganilor între 1914- 1944, o perioadă lungă, o perioadă scurtă, depinde de unitatea de măsură a fiecăruia, dar pentru această durată de timp, unitatea era lacrima aurită în dimineţile atinse de aerul tare a Munţilor Retezat…
Autorul scrie în prefaţă că Ţara Haţegului avea în perioada interbelică 43 de sate şi 40.320 de locuitori, fiind organizată ca plasa Haţeg şi reţine că portul popular de aici se distingea prin „formele sale arhaice, fără culori şi motive măiestre”, citând din surse autorizate, portul era o pecete veche, cu greutatea simbolului preluat de pe Columna lui Traian. Istoria se scrie şi cu stilul ţăranului care a dus o viaţă dificilă acolo unde a avut capitala şi regele dacilor, Decebal. Ţara Haţegului era şi este o cetate intramuntoasă, unde se pătrundea greu datorită înălţimilor sau defileurilor apelor, ape care ating locul şi-l curăţă de tragedii…
Constantin Stancu
Mai 2013.
DESPRE „DISTRICTUL” HAŢEG

În România au fost şi sunt zone care au un destin aparte, scapă cumva trendu-lui special al istoriei şi se mişcă pe alte coordonate. O astfel de zonă este Ţara Haţegului, aşezată într-un areal de excepţie al patriei, cu tradiţii puternice, cu stabilitate socială, culturală, religioasă, cu oameni speciali, cu o memorie a locului care ţine captivă istoria.
„La instaurarea regimului comunist, după cel de al doilea Război Mondial, Haţegul era un orăşel cu 3500 de locuitori, alcătuit în cea mai mare parte din agricultori, existând un număr important de meseriaşi şi comercianţi, mulţi dintre aceştia având ca ocupaţie secundară agricultura” – aşa scrie Iancu Badiu în cartea sa Oraşul Haţeg în regimul comunist 1944-1965.
Autorul nu este un cunoscut al scrisului în sensul clasic, dar a avut puterea şi tăria de a cerceta în arhivele puse la dispoziţie de sistemul actual o istorie relativ recentă din cadrul mare al istoriei naţionale, legată de oraşul Haţeg , fără a se limita doar la oraş, abordând fenomenul pe o suprafaţă de timp şi spaţiu mai largă.
În mod imperios cartea acoperă viaţa românilor din această parte de ţară cu referire la o perioadă strict determinată, o perioadă în care a dominat sistemul de organizare aşa-zis comunist, cunoscut în tratatele de istorie ca o perioadă incomodă, dar cu rolul istoric bine determinat de înţelegerile dintre marile puteri aşa cum au fost după cel de al doilea Război Mondial.
Stilul cărţii este unul frust, al unei persoane care a dorit să afle mai multe despre Haţeg şi să comunice, în primul rând haţeganilor, apoi celor interesaţi de istoria mai recentă a românilor, evenimente care puteau să treacă neobservate la scara mai largă a istoriei.
Această perioadă analizează trecerea neobişnuită de la capitalism la socialism, partidele şi organizaţiile politice la începutul perioadei, fenomenul alegerilor în noile structuri politice şi de putere în Haţeg, represiunea comunistă ca stare în epocă, studiu cu trimiteri spre activitatea agricolă, timida industrializare în stil socialist, comerţul ca viaţă pe cartelă, tratează, apoi, instituţiile de bază ale comunităţii ca Sfatul Popular şi Poliţia (Miliţia), şcoala între propagandă şi disciplinele şcolare, cultura socialistă, aspectele edilitare ale oraşului, armata între instrucţie şi activităţi administrative, etc.
Capitole mai tensionate sunt dedicate religiei din zona Haţegului, o zonă specială cu denominaţiuni multe: ortodocşi, catolici, reformaţi, baptişti, greco-catolici, penticostali, evrei cu sistemul lor religios special, unic. De asemenea minorităţile naţionale sunt tratate destul de amănunţit, cu evenimente singulare în istoria lumii: emigrarea evreilor în Palestina, devenind statul Israel, sau deportarea comunităţii germane la muncă forţată în fostul URSS, după Războiul Mondial, ori tensiunile în cadrul comunităţii ţiganilor (rromi), sau „munca voluntară”, patriotică, forţată în esenţa ei.
Schimbarea vremurilor a dus la schimbarea destinelor.
Apar lucruri neobişnuite în zonă: lupta anticomuniştilor, mişcarea colaboratorilor Securităţii Statului, alfabetizarea, unirea forţată, sau integrarea Bisericii Greco-Catolice în cadrul Bisericii Ortodoxe, distrugerea cărţilor şi arhivelor vechi, confiscarea proprietăţilor, formarea gospodăriilor colective în mod impropriu, viaţa specială pe cartelă, agresivitatea culturii sovietice în viaţa de zi cu zi, lupta pentru spaţiu locativ, migraţia ţăranilor simpli, muncitori, din satele de munte la oraş, respectiv din Lunca Cernii, formându-se o comunitate aparte – „luncanii”, discriminările la care au fost supuşi unii locuitori ai ţinutului, „munca voluntară”, foamete, suferinţă, resemnare, speranţă, naşterea unei noi generaţii, în alte condiţii, raportat la anul de referinţă 1944.
Iancu Badiu a avut răbdarea şi nerăbdarea de a cerceta, de a asculta oameni, de a studia documente, de a pune cap la cap informaţiile din dosarele Securităţii Statului, ale instanţelor judecătoreşti care au funcţionat în Haţeg, a avut inspiraţia de a nu se limita doar la Haţeg, a privit fenomenul Haţeg aşa cum era declanşat în toată Ţara Haţegului pentrucă oraşul nu a putut fi rupt de toată această zona specială a României.
Se poate observa cu deciziile luate la nivelul puterii centrale s-au reflectat în Haţeg cu intensitate şi durere, acum au apărut la putere pături sociale anistorice: evreii, maghiarii, ţiganii, minorităţile naţionale, săracii, refugiaţii de război, trimişii de la centru. Această schimbare de politică a marcat destinul multor oameni. Autorul evidenţiază, poate indirect, oamenii, persoane, treptat partidele politice se dizolvă în acidul istoriei, apare noua cultură, cei cu speranţa că vor veni americanii rămân dezamăgiţi, veneau, însă, trimişii de la centru, activiştii, se formau activişti de partid pe plan local, unii au avut puterea de a se adapta şi a aborda viaţa în alt mod.
În orice caz viaţa în Ţara Haţegului a fost dură: partizani anticomunişti rezistă, se formează în jurul nucleelor partidelor istorice forme de rezistenţă în condiţii extreme – „bande subversive” cum le numesc documentele oficiale ale vremii. Este greu de imaginat cum aceste persoane au putut rezista în munţii, cu resurse la limită, fără dotări, fără alimente, doar cu nădejde… Unii au murit, trupurile nu s-au mai găsit, doar amintirea unor membrii mai tineri ai familiilor sau arhivele dau informaţii despre rezistenţa prin speranţă a românilor din Ţara Haţegului.
Iată cum au fost torturaţi: „Ţăranul Bal din regiunea Hunedoara a fost ţinut nopţi întregi atârnat de subţiori, cu o raniţă plină de pietre în spate, cu picioarele la abia două degete de pardoseală ca să nu poată să se sprijine. Şi pentru că se părea că povara a fi cam mică, chinuitorii i se agăţau de spate.”
Dar reprezentanţii noii ordini nu puteau înţelege marea putere a credinţei.
Pagini importante din carte sunt dedicate părintelui Arsenie Boca, adus de episcopul Bălan la mănăstirea Prislop, iar arhivele instituţiilor statului au prins câte ceva din viaţa acestui mare om: putere de stăpânire, puterea de administrare a mănăstirii, atenţia acordată celor aflaţi în nevoie, înţelegerea supranaturală a fenomenelor istoriei, tămăduirile pe care le făcea cu ajutorul puterii divine, etc. Cu toate acestea s-a format o reţea informativă în jurul părintelui, ofiţerii securităţii nu puteau înţelege puterea de atracţie a omului Arsenie Boca şi puterea care făcea vindecări, a fost arestat fără motive reale şi clare, a dus pe umeri suferinţa, a rezistat prin credinţă şi a dus oameni la credinţă, dar cei care l-au condamnat cosemnau despre el că este un „escroc”, oamenii vremii nu puteau înţelege.
În anul 1948 a început fenomenul de captare a Bisericii Greco-Catolice în cadrul Bisericii Ortodoxe, această nouă formă de opresiune a dus la suferinţă, „reîntregirea” era forţată, din motive politice şi de strategie comunistă. Preoţii au rezistat, au organizat forme speciale de rezistenţă, au încurajat membrii bisericii la rezistenţă. Şi faţă de această biserică s-au manifestat „binevoitorii”, cei care vedeau „progresul”, adică informatorii care la rândul lor au fost agresivi prin modul în care activau chiar în imediata apropriere a feţelor bisericeşti.
„Bolşevicii nu au Dumnezeu” susţinea un preot greco-catolic, iar alţi adepţi au fost şireţi şi inteligenţi, au activat altfel, au încercat să reziste, dar vremurile au fost de fier.
Alte denominaţiuni, denumite în actele vremii „secte”, au rezistat prin credinţă, prin unitate, se întâlneau în case particulare, au făcut manifestaţii religioase, cu fanfară sau recitări de poezii, se întâlneau în subsolul caselor, s-au botezat după ritualul penticostal sau baptist, viaţa în background-ul sistemului înainta prin puterea credinţei. În paralel activau şi informatorii, prezenţi peste tot, se forma o pătură distinctă fie din frustrare, fie din interese meschine, unii chiar din convingere, alţii din frondă, unii inconştient controlaţi şi manipulaţi de noua putere.
În destinul cetăţii noile forme de organizare au determinat noi forme de rezistenţă: unii comercianţi şi-au dat foc la averea profesională pentru a nu plăti impozite, alţii şi-au construit utilaje după ce le-au predat la gospodăria colectivă, alţii au fugit temporar din zonă, alţii au ocupat proprietăţile cu forţa, alţii au lucrat în condiţii grele la Fabrica de Marmeladă, unitate de referinţă în oraşul Haţeg, unii s-au organizat în cooperative meşteşugăreşti, unii ascundeau recolta pentru a nu livra cotele impuse de stat, alţii se foloseau de sistem pentru a justifica fuga de acasă de la nevastă şi copii, pentru amantă…
Cartea abordează la început „eliberarea” Haţegului de armata sovietică, un capitol simbol pentru ceea ce urma să se întâmple. Eliberatorii confiscau totul de la haţegani: bunuri, animale, până şi gardurile de la case erau luate, adică „rechiziţionate” (a se citi furate), fără despăgubiri, fără formalităţii serioase. Foamete, suferinţă, dezamăgire, peste toate pâlpâia propaganda despre marele „eliberator”, populaţia era presată într-un mod ciudat, anistoric, vieţi zdrobite, violuri, o civilizaţie specifică micilor oraşe de provincie era topită de aparenţa eliberării.
Deşi în această perioadă s-a încercat alfabetizarea cetăţenilor din Ţara Haţegului pentru a avea acces la cultură, dar prin modul cum a fost organizată, oamenii au refuzat accesul la informaţia scrisă pe motive insignifiante: dureri de cap, lipsa vederii, ocupaţia cu munca. În fapt intelectualii erau obligaţi să îi pună pe noii şcolari bătrâni să citească din broşurile comuniste, din cărţile sovietice. Ori se ştie din istorie că oamenii au învăţat să citească citind treptat din Biblie şi asta a fost un fenomen care a mişcat lucrurile în unele ţări care au avut un mai mare har şi deschidere spre eternitate.
Sunt intelectuali care apar în studiul monografic şi care au avut un rol important în zonă pentru păstrarea unei limite a demnităţii, ca: medici, avocaţi, profesori, comercianţi, meşteşugari, preoţi, militanţi creştini, anonimi, oameni care în economia divină au adus puţină mângâiere unor cetăţeni care au trăi în umilinţă la Haţeg, în patria lor dintre munţi, râuri şi cer.
Au fost şi zvoniştii, cei care au avut bune sau rele intenţii, zvonurile au măcinat inimile oamenilor: vor veni americanii să ne elibereze, Maniu va reveni la putere, mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupra URSS fiind văzute ploi de stele pe cerul din est, oraşe fiind distruse, maghiarii vor reveni în Ardeal, partizanii vor învinge, etc…
Viaţa a biruit în final, oamenii şi-au păstrat oraşul, şi-au păstrat ţara, a rămas Ţara Haţegului cu amprenta ei intensă într-o lume în mişcare, cei mai mulţi au reuşit prin credinţă, prin muncă, prin cultură, prin copiii pe care i-au crescut, prin rezistenţa lor sublimă la tsunami-ul din istorie, fenomene care vor mai reveni sub alte forme, pentrucă, deja, sunt analfabeţi în România, deja au dispărut întreprinderi, au apărut altele, oamenii ascultă greierii cântând în iarba înaltă de sub munte şi sunt gata să repete istoria dacă nu vor avea capacitatea de a rezista prin „cultura de Haţeg” – unică în Ardeal.
Autorul studiului a făcut numeroase trimiteri la bibliografie, a pus anexe din documentele vremii, fotografii, hărţi, citate … Cartea are în background o viaţă densă, cititorul avizat va înţelege istoria în dimensiunea ei reală, ca stare. De menţionat că în studiu sunt inserate citate aşa cum au fost ele fabricate în acele vremuri, cu expresii uitate, cu greşeli gramaticale evidente, în stilul aşa-zis oficial al instituţiilor statului. Toate reflectă nivelul de cultură şi înţelegere a persoanelor care s-au tolerat, ori s-au urât în Haţeg.
În anul 1945, la 10 Mai, se mai putea reţine din comunicatul primarului către haţegani:
„La orele 10,30 se va oficia un TE DEUM la toate bisericile din localitate la care publicul va lua parte în număr complet.
Elevii tuturor şcolilor se vor aduna în şcolile respective la orele 10, îmbrăcaţi cu toţii care au în costume naţionale româneşti.
La orele 11 se va aduna toată lumea în piaţă, unde va avea loc parada.
La orele 9 seara se vor face manifestaţii publice cu retragerea cu torţe, adunarea fiind în faţa Tribunalului.”
În anul 1953 se nota, referitor la greutăţile din Haţeg: „lipsa unui plan de sistematizare a oraşului, lipsa de canalizare, aşezarea abatorului de vite în mijlocul oraşului, lipsa unei întreprinderi comunale orăşeneşti.” (pagina 281)
În anul 1965 se putea reţine: „în ultimii ani fuseseră construite 5 blocuri cu 80 de apartamente, 75 case noi şi se renovaseră 85 case vechi. În materia aprovizionării populaţiei se construiseră: un magazin alimentar, o librărie, cofetărie, local confecţii, magazin pentru mezeluri şi lactate, magazin de tricotaje, tutungerie, un complex meşteşugăresc pentru deservirea populaţiei, un Combinat de Industrializarea Cărnii.” (pagina 287)
Istoria veche reţinea: „Fiind un ţinut de graniţă, districtului Haţeg i-a revenit un rol important în apărarea Voievodatului Transilvaniei în faţa invaziilor turceşti din secolele XV- XVI, căile urmate de armatele otomane invadatoare: prin pasul Vulcan din Valea Jiului, sau prin Porţile de Fier al Transilvaniei, trecând pe aici. Un rol important al acestui sistem de apărare al Ţării Haţegului îl jucau cnezii români, având reşedinţe fortificate şi care luau parte la războaie cu cete înarmate.” (pagina 2).
Studiul monografic semnat de Iancu Badiu, dincolo de realitate, de resentimente, de amintiri mai plăcute sau nu, demonstrează că istoria îşi are tainele ei ca în acea zi de 24 iunie 1950 când la Mănăstire Prislop au fost foarte mulţi oameni la rugăciune din regiunile Braşov, Alba Iulia, Sibiu, Făgăraş, Bucureşti, pentrucă grupuri mari de credincioşi erau atrase de Arsenie Boca.
Apoi ne reamintim că Nicolae Iorga afirma despre acest centru al românismului ce s-a format după cucerirea romană a Daciei că aici „s-a hotărât limba ce o vor vorbi românii”…
Constantin Stancu
Septembrie 2012.

Haţeg: epopee în mişcare…

(Badiu Iancu, Oraşul Haţeg în perioada dualismului austro-maghiar 1867-1914, monografie, 537 pagini,
Deva: Editura Karina, 2015)

Monografia scrisă de Badiu Iancu are un titlu incitant,: Oraşul Haţeg în perioada dualismului austro-maghiar 1867-1914.
Badiu Iancu continuă cărţile dedicate oraşului Haţeg, o face pasionat, bazat pe cercetarea în arhive, argumentat. A ales de data aceasta o perioadă complicată, tensionată şi controversată.
La început, autorul ne propune o vizită în oraş în anul 1898, face o prezentare a localităţii la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, reconstituie piaţa centrală, locul unde se focaliza viaţa oamenilor în acea perioadă. Ne prezintă date despre populaţia oraşului, despre activitatea autorităţilor locale în timpul dominaţiei austro-ungare.
La final, anexele dovedesc susţinerile autorului din carte. El a dorit să fie exact în textele sale, căutând să elimine, pe cât posibil, temele subiective, prezentarea perioadei apare ca o fotografie a vremii. E o perioadă scurtă, destul de apropiată de cititor, comparaţiile cu o epocă sau alta, se pot face lucid şi motivat, viaţa în oraşul Haţeg a fost una incitantă.
Haţegul era în acea perioadă un târguşor modest, patriarhal, de provincie, destul de curat şi organizat, raportat la nivelul mediu al epocii, marcat de o stradă centrală în care dădeau mai multe străduţe de periferie. Anul 1764 îi potenţează dezvoltarea, aici îşi are cazarma un Regiment de graniţă cu sediul central la Orlat. Imaginile vechi, hărţile prezentate în carte, toate redau atmosfera unui târg provincial cu instanţe judecătoreşti destul de autonome, cu primărie, cu perceptori regeşti, birou de carte funciară, jandarmerie, comisariat, biserici organizate, avocaţi, cu o viaţă socială destul de liniştită, se putea trăi agreabil, conform standardelor vremii. Bisericile era active, fiecare încerca să-şi impună punctul de vedere prin manifestaţii religioase, prin poziţia preoţilor, prin întâmplările lor bazate pe ritualuri şi Scriptură. Marele savant Iorga a fost prezent la Haţeg, a fost interesat de viaţa oraşului, de activitatea din Ţara Haţegului, şi-a rezervat loc la hotel, a vizitat târgul, a fost prezent la cinematograf, a vizitat întreaga zonă, se bucura de peisajul special de munte, de monumentele aflate în ţinut, a cercetat acte, a stat de vorbă cu oameni, a înţeles starea istoriei la zi. Condiţiile sociale din acea vreme nu erau comparabile cu cele de astăzi, dar marele cărturar s-a preocupat de faptele românilor din Ţara Haţegului.
Lumea era plină de contradicţii, deşi majoritari românii nu aveau acces la gospodărirea oraşului, la procesul de luarea deciziilor, funcţionarii români erau puţini, afacerile se făceau de cetăţeni maghiari sau evrei, votul politic era limitat de reguli bazate pe criterii de avere, sociale, etnice. Haţegul era controlat în stilul marilor imperii. Administrarea oraşului avea o culoare maghiară bine accentuată. Românii puteau accede la treburile oraşului dacă renunţau la religie, la limba română, dacă se adaptau regulilor şi normelor impuse de imperiu, dacă renegau originea lor. Politica de maghiarizare în zonă era potenţată de legi, de activitatea din învăţământ, de instanţele judecătoreşti, de viaţa zilnică din cetate. Haţeganii nu au cedat, alături de alţi români din Ardeal, ei au adoptat mai multe strategii. Prezentau memorii la curtea imperială, se organizează în partide naţionale, refuzau participarea la alegerile electorale, adoptând o atitudine pasivă ca formă de luptă, se întâlneau în adunări populare, apar ziarele în limba română („Familia”, „Tribuna”, etc.). Ei se constituiau în asociaţii, „Astra” fiind una dintre cele mai active, mai puternice, mai solide. Haţeganii au rezistat împotriva aparatului represiv pus la punct în imperiu. Ziarele româneşti au fost de partea lor, intelectualii aveau un rol pozitiv în dinamizarea societăţii româneşti, erau prezenţi prin cărţile lor, prin activitatea lor zilnică, prin discursurile din adunările populare, prin activitatea culturală, etc. Formele erau diverse şi persuasive. Energia intelectualilor, abnegaţia avocaţilor, generozitatea oamenilor de afaceri, puterea de sacrificiu a haţeganilor obişnuiţi, au dus la formarea României aşa cum o cunoaştem, începând cu anul 1918.
Un capitol bine structurat al cărţii se referă la economia zonei, analizând agricultura, comerţul, meşteşugurile, creditarea, prezenţa linii de cale ferată Haţeg-Caransebeş care a dinamizat viaţa socială, este marcată importanţa Uzinei electrice în epocă, semn al modernizării şi acceptării noilor descoperiri şi noile tehnologii.
Cititorul poate descoperi lucruri interesante legate de învăţământul din cetate, şcolile confesionale au avut un rol important, efortul românilor de a învăţa a fost mare, accesul la educaţie nu a fost unul uşor, dotarea materială a şcolilor, starea materială a învăţătorilor, epidemiile care făceau ravagii în rândul elevilor, ofensiva maghiară în faţa activităţii românilor, muncile agricole ale elevilor, programele şcolare, etc., toate redau dârzenia haţeganilor în faţa greutăţilor vremii. Iancu Badiu face o analiză obiectivă, bazată pe date, pe mărturii, pe dovezi, pe suferinţa care se simte în fiecare act din anexa cărţii.
O rază de lumină în viaţa haţeganilor a adusă Despărţământul „Astra” Haţeg, asociaţia a fost activă în viaţa culturală a localităţii. Activitatea a fost susţinută de intelectuali şi a vizat folosirea limbii române în evenimentele literare, artistice, etnologice, în viaţa bibliotecilor care s-au înfiinţat şi care au dinamizat lumea Haţegului. Teatrul românesc a fost prezent în zonă, s-au desfăşurat baluri româneşti, concerte, reuniuni de cântări, femeile, prin pasiunea lor pentru muzică şi literatură, au schimbat sensurile existenţei. Lumea era antrenată în promovarea culturii române, în apropierea dintre cei care simţeau româneşte. Iancu Badiu a prins în paginile monografiei viaţa bisericilor din oraş, chiar tensiunile care au afectat viaţa creştinilor, luptele, uneori fizice, dintre calvinişti şi uniţi, presiunea catolicismului prin formele sale asupra reformaţilor şi alte asemenea. O atenţie deosebită a fost acordată mănăstirii de la Prislop, un loc în care şi atunci se petreceau lucruri interesante şi profunde. Cartea era preţuită de preoţi, avocaţi, medici, funcţionari, bancheri, dar haţeganul simplu era preocupat de viaţa de zi cu zi, presat de nevoi, de biruri, de lipsa de educaţie, atins de boli, afectat de sărăcie. S-au făcut şi alfabetizări pentru că lumea avea nevoie de educaţie, trezirea spiritului românesc în imperiu a atras multe iniţiative menite să dea putere noului val care a dus în anul 1918 la unirea românilor. Autorul menţionează în carte numele a numeroase persoane: români, evrei, maghiari, alte naţionalităţi.
În acea perioadă oraşul Haţeg a fost marcat de evenimente importante precum zborul lui Aurel Vlaicu de la Haţeg la Orăştie, însoţit pe drumurile care legau cele două localităţi de automobile conduse de personalităţile oraşului. Haţeganii s-au implicat activ în strângerea de fonduri pentru ca ilustrul inginer şi aviator să poată pune la punct un model nou, cel vechi prezentând uzuri numeroase care puteau afecta viaţa omului care a sfidat vremea prin îndrăzneala lui. Aurel Vlaicu ar fi putut să rămână în Germania, sufletul lui s-a lipit, însă, de locurile minunate din Ardeal, inclusiv de Haţeg. Au fost prezenţi în viaţa cetăţii Octavian Goga, familia Densuşianu şi alte personalităţi precum Ion Pop Reteganul, Nicolae R. Danilescu, chiar familia Popovici, o familie formată în oraş şi care a trăit aici, s-a implicat în numeroase fapte remarcabile, în viaţa culturală, în viaţa socială. Badiu Iancu nu uită să amintească de Mihai Eminescu cel care s-a legat de conceptele lansate în spaţiul cultural de fraţii Densuşianu. În anul 1883 Eminescu a vizitat Ţebea pentru a poposi la mormântului lui Avram Iancu în semn de respect, a trecut pe la Sarmizegetusa pentru a se întâlni cu istoria românilor la ruinele rămase în urma romanilor, cu siguranţă a trecut şi prin Haţeg, Ardealul fiind o zonă agreată de marele poet şi om de cultură.
În perioada analizată, Badiu Iancu se focalizează pe evenimentele petrecute cu ocazia sărbătoririi „mileniului maghiar”, reacţia românilor faţă de agresiunea politică din zonă, apoi abordează mişcarea memorandistă la Haţeg, viaţa în Partidul Naţional Român, Secţia Haţeg, împotrivirea la cinica „Lege Apponyi”, care viza utilizarea limbii maghiare în învăţământ, abordează faptul divers în oraş, bolile care au afectat haţeganii. Unele evenimente sunt interesante, alte tulburătoare, altele neobişnuite, totul influenţat de dorinţa irezistibilă a românilor de a-şi face auzite glasul şi deciziile.
Monografia ne redă şi lumea Haţegului văzută prin ochii unor călători importanţi sau celebri sau care au vizitat ţinutul: arhiducele Rudolf, apoi Teglas Gabor se preocupă de zona acesta din punct de vedere istoric, era un ghid asumat. Deşi Teglas a privit de multe ori subiectiv viaţa socială a ţinutului, el a lăsat multe informaţii, date şi note despre haţegani. Radu Iacob descrie atent Ţara Haţegului în Monografia singuraticelor parohii şi filiale. Teologul a vizitat numeroase parohii greco-catolice, cu acele ocazii s-a documentat cu pasiune şi a reţinut oameni, fapte, evenimente, tradiţii, contradicţii şi alte fenomene religioase şi sociale. Lucrarea sa merită remarcată prin bogăţia informaţiilor pe care le oferă despre satele din zonă.
Ilarie Popovici publică în numărul din 24 mai 1881 al revistei „Familia” un text în care redă excursia pe care a făcut-o la mănăstirea Prislop împreună cu alte persoane. O aventură interesantă în care este descris ţinutul, oamenii, viaţa, drumurile, speranţele şi viziunea unei generaţii. Iancu Badiu reţine evenimentul şi-l descrie cu pasiune, explicând de ce Ţara Haţegului este un loc minunat.
Anexele cărţii ne prezintă vremurile cu exactitate, lectura lor, puţin greoaie, ne permite să retrăim atmosfera din Haţegului acelor timpuri, să citim printre rânduri dramele, pasiunile, bolile, iubirile şi mirajul unui loc exemplar din România. Nume de oameni, profesii active, femei pasionate, ţărani originali, tradiţii vechi şi curajul unor români care se gândeau la un viitor comun pe aceste meleaguri. Enumerarea clădirilor din zonă este destul de riguroasă, aceste construcţii au trădat stilul de viaţă al oamenilor, averea lor, preocupările sociale, tragediile care au afectat micii întreprinzători.
Badiu Iancu a cercetat mai multe arhive:
– Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Hunedoara (ANDJH).
– Fond Prefectura Judeţului Hunedoara.
– Fond Vicariatul Greco-Catolic Haţeg (FVGCH).
– Fond Protopopiatul Ortodox Haţeg (FPOH).
– Fond Primăria Oraşului Haţeg.
Sunt multe de remarcat în monografie, lectura va permite cititorului curios să înţeleagă de ce viaţa în aceste locuri are un farmec aparte, o taină care scapă celor superficiali. Deşi stufoasă şi riguroasă, în acelaşi timp, lectura cărţii permite să facem comparaţii legate de un timp sau altul, raportat la perioada pe care o trăim acum, într-o vreme mult mai liniştită şi aşezată. Pentru toate aceste unii haţegani au plătit un preţ. Peste alţii s-a lăsat uitarea. Pentru unii vremurile au trecut, dar urmele lor, efectele deciziilor luate de haţegani atunci, se pot simţi şi acum. Din acest motiv cartea ne oferă unele răspunsuri la întrebări pe care am uitat să le punem.
Aspectul oraşului Haţeg în acea perioadă este bine prins de ziarul „Ţara noastră”, redactor Octavian Goga, poetul naţional, într-un material întitulat „Serbările din Haţeg”. Iancu Badiu reţine acele cuvinte scrise cândva: „Ai impresia că întri într-un orăşel, care păstrează formele unei vieţi patriarhale, puţin zgomotoase, unde n-a pătruns încă modernismul oraşelor mari, care te ameţesc prin zidurile curioase de-o strălucire insolentă, prin vălmăşagul spiritului mercantil, care caracterizează oraşele noastre. Totuşi inovaţiile se pot observa şi aici, dar un fast mai puţin searbăd, şi, dacă în şirul de case de-o armonie şi simetrie fără pretenţii, ochiul vizitatorului distinge, nu fără mirare, şi acoperişuri de şindrilă, neagră de intemperiile naturii, aceasta dovedeşte bună doză de conservatorism sănătos, care nu înţelege să rupă brusc legăturile cu trecutul” (grafia modernă a textului ne aparţine). Descrierea continuă şi concluzia vizitatorului era că Haţegul constituia un centru cultural şi politic important şi pentru românii din ţinut.
O carte densă, un limbaj atent şi exact, fotografii ale vremii, hărţi, sigilii, semne oficiale, imagini de oameni din Ţara Haţegului, extrase din publicaţiile vremii, evenimente care marchează epoca, personalităţi puternice, toate lăsă impresia unui ţinut mirific, de excepţie, cu puternice argumente pentru rezistenţa prin fapte solide, colorate de sângele unora dintre haţegani.
Cartea continuă ciclul de monografii dedicate Haţegului de Iancu Badiu, un haţegan pasionat de cercetare, de viaţă, un autor curios şi documentat, care ţine să ne readucă în memorie rădăcinile, geneza noastră, eşecurile şi bucuriile care au format o ţară în ţară.
Autorul ar trebui încurajat şi ajutat din toate punctele de vedere de haţeganii de astăzi pentru că demersul său nu este unul simplu, este unul care ne interesează pe toţi în bună măsură. Istoria este o carte de vizită care ne poate face onoare şi care ne poate reprezenta în lumina vremurilor pe care le trăim.

Constantin Stancu

 

Cetatea Regală a Haţegului în vremuri complicate

Iancu Badiu îşi continuă studiile despre Ţara Haţegului, abordând în lucrarea Oraşul Haţeg sub stăpânirea austriacă 1688-1867 (Studiu monografic) o perioadă controversată din istoria acestei zone a României, o zonă interesantă, tumultoasă social, cultural şi militar. Cartea a apărut la Editura Karina – Deva, 2014 sub atenta preocupare a celui care semnează textul dens şi dureros de real..
În celelalte lucrări ale sale, Iancu Badiu a prezentat Haţegul în perioada dintre cele două războaie mondiale (Oraşul Haţeg în perioada interbelică – 1914-1944) sau în perioada comunistă (Oraşul Haţeg în regimul comunist, 1944-1965), acum orizontul de timp este altul, stăpânirea unui imperiu, o stăpânire care a marcat zona şi care, prin extrapolare, ne dă indicii despre viaţa într-o altă megastructură socială, Comunitatea Europeană, perioadă specifică fenomenului globalizării sociale şi a rupturii dintre generaţii.
„Vă voi spune de patria mea – ca să vorbesc pe înţelesul celor vechi – de acel plai unde am sorbit prima oară aerul vieţii, am zburat prin dulcii ani ai copilăriei ca fluturele prin flori: de Valea Sargeţia, Valea sau Ţara Haţegului…” – aşa scrisa plin de pasiune Aron Densuşianu, într-o vreme în care se petreceau mari schimbări în Europa…
O privire de ansamblu asupra preocupărilor autorului ne determină să afirmăm că peisajul istoric devine deodată divers, complex, profund, dinamica vieţii în Haţeg demonstrând vitalitatea oamenilor, capacitatea de adaptare la stresul istoriei prin trecerea testului de stres şi nobleţea suferinţei în paradigma imperiilor de tot felul.
În partea introductivă, autorul arată că Ţara Haţegului s-a bucurat de o largă autonomie cu toate că făcea parte din Voievodatul Transilvaniei, autonomie păstrată în istorie, cunoscută sub diferite denumiri „Terra Hatrzog” sau „Cetatea Regală” a Haţegului, ori „Districtul” Haţeg, „Castrum Haczak”, „Comitatul” Haţeg, etc. Autorul descrie în mod riguros zona subliniind faptul că importante drumuri comerciale sau de interes statal au trecut şi trec pe aici, fondul de ape a fost mereu bogat, aici au existat meşteşugari talentaţi, intelectuali de seamă, înalţi funcţionari de stat, ţărani harnici, comercianţi şireţi. De remarcat că Împărăteasa Maria Tereza a aprobat militarizarea graniţei Transilvaniei şi a Banatului, Haţegul intrând astfel în jocul intereselor imperiale austriece. Viaţa Haţegului s-a îmbunătăţit, a crescut nivelul material, cultural, organizatoric al locuitorilor, a apărut asistenţa medicală sau instanţe de judecată bazate pe o mai riguroasă aplicare a legilor în vigoare în acea perioadă.
Ţara Haţegului a fost vizitată intens de Nicolae Iorga, marele istoric, care a ajuns în posesia unui document important: Condica Haţegului, unde au existat însemnări în limbile română, germană, maghiară, latină. Marele cărturar s-a preocupat de traducerea lor şi a analizat istoria din conţinutul acestor însemnări.
Iancu Badiu dă o importanţă mare în această carte Condicii Haţegului, exemplificând din numeroasele procese care au avut loc în vremuri aproape uitate, dar care au lăsat multe exemple privind viaţa de pe aceste meleaguri. Apoi, este preocupat de stratificarea socială, de anumite diferenţe care au fiinţat între locuitori, pornind de la structura averii, religie, relaţii cu mai marii zilei, etc.
Badiu consemnează: „Considerând Ţara Haţegului locul unde s-a format poporul român şi limba acestuia, Nicolae Iorga vizitează cu interes în mai multe rânduri meleagurile haţegane. Printr-o întâmplare fericită se păstrase Condica oraşului Haţeg, care i-a fost donată savantului. Document de însemnată valoare istorică, această Condica Haţegului cuprindea însemnări din perioada 1725-1847, în limbile maghiară, germană, latină şi română. Traducerea textelor din limba maghiară au fost făcute de eleva lui Nicolae Iorga, Viola Papp, iar traducerea textelor din limba germană şi latină au fost făcute de marele cărturar” (pg.9).
Date importante ne parvin din raportul generalului Christian Rall, un raport detaliat pentru anul 1777, acolo sunt prinse principalele structuri sociale, problemele oamenilor şi organizarea oraşului.
Sunt enumeraţi oamenii de seamă ai oraşului: Moise Sora Noacu, cu preocupările sale pentru literatură şi teologie, Nicolae Stoica de Haţeg cu binecunoscuta Cronica Banatului, ori Simion Ulpianu (nume predestinat), cu activitate importantă în şcolile vremii şi în fenomenul cultural, sau Nicolae Solomon, prefect al Haţegului, scriitorii maghiari amintesc cu respect de el ca reprezentant de seamă al românilor.
Monografia tratează fenomenul Ţara Haţegului în perioada habsburgică, o perioadă dificilă pornind de la recensământul efectuat de oficialităţi, trecând prin tensionata luptă a românilor din Transilvania pentru libertate naţională şi analizând administraţia imperială din zonă în perioada amintită. Pentru că Haţegul a fost un oraş grăniceresc, a fost nevoie de o abordare a fenomenului regimentelor din Haţeg cu toate regulile, drepturile şi obligaţiile care rezultau din această activitate specială într-un imperiu care se apăra de celelalte imperii, cu analizarea vieţii de zi cu zi, cu problemele care măcinau traiul grănicerilor din această cetate.
Haţegul nu a fost ocolit de marile lupte ale românilor pentru libertate, Iancu Badiu tratează starea oraşului în timpul răscoalei lui Horea, pornind de la documentele oficiale, ori anul revoluţionar 1848 care a declanşat lupta pentru desfiinţarea iobăgiei şi intrarea sub umbrela vremurilor mai noi, efectul Adunării Naţionale de la Blaj asupra ţăranilor din Transilvania, ori ecourile revoltei lui Tudor Vladimirescu.
Locuitorii din Haţeg au fost implicaţi în marile evenimente ale istoriei cu impact european, astfel, în timpul revoluţiei din 1848, au participat activ la luptele de la Deva, Podul Simeriei, Ocna Sibiului, Sibiu, contribuind la rezolvarea problemelor sociale ale vremii. Haţeganii sunt legaţi de nume importante ale revoluţiei, Bălcescu (a trecut prin Haţeg în 22-25 august 1849), Avram Iancu, Petru Dobra, Ioan Buteanu, etc.
O bună parte din carte analizează problema învăţământului în Haţeg, cu istoria specifică, cu istoria şcolilor, sau învăţământul confesional pendulând între principiile statului centralizat şi principiile autonomiei ecleziale. Putem descoperi contribuţiile aduse la istoria învăţământului din Ardeal.
Scribii au trăi şi în Ţara Haţegului, ei s-au preocupat de manuscrise, descoperind importanţa celor româneşti într-o perioadă controversată, interesul pentru ca românii să folosească limba română în instituţii şi în viaţa curentă, preocuparea pentru a procura cărţi în limba română şi pentru a răspândi cultura, mai ales cultura creştină sub influenţa diferitelor biserici, culte sau reguli teologice. Aşa a pătruns lumina în Haţeg, prin cărţi, prin epistole, prin rapoarte oficiale, prin lupta pentru păstrarea unei identităţi româneşti într-un imperiu în care trăiau mai multe naţionalităţi şi care vorbeau limbi diferite. Putem remarca influenţa limbii germane, a limbii maghiare, ori a limbii franceze, ele au marcat în acea vreme Europa cunoscută şi general acceptată, ori limba latină ca limbă a rigorii şi eleganţei.
Un capitol interesant din carte expune problema bisericii în Ţara Haţegului, existând un efort de eliberare religioasă în oraş, diferitele momente din istoria ţinutului marcate de unirea cu Biserica Romei, apoi viaţa greco-catolicilor în această parte din Ardeal, marile etape ale Bisericii Ortodoxe, momente canonice, prezenţa Mănăstirii Prislop ca cetate a credinţei, perioadele de învrăjbire, lipsa preoţilor ori a slujitorilor specializaţi, alte fenomene interesante care merită studiate, inclusiv influenţa reformaţilor, calviniştilor, ori activitatea iezuiţilor, aspecte mai puţin remarcate în materialele istoricilor.
Importante pagini sunt dedicate cărţilor şi manuscriselor din Ţara Haţegului, aici au existat importante focare de cultură, apar importanţi donatori de carte, contribuţii ale unor locuitori din zonă. Preoţii fac însemnări pe cărţile bisericeşti, aceste însemnări redau atmosfera spirituală a vremii. Deoarece cărţile erau scumpe, se găseau destul de greu, pentru a le apăra de interesul hoţilor, pe filele lor erau scrise afurisenii, lucru semnificativ şi de interes.
Autorul monografiei dă atenţie însemnărilor unor călători străini în Ţara Haţegului, preocupaţi de viaţa locuitorilor de portul lor popular, de notele acestora despre condiţiile sociale, politice, economice ale haţeganilor în diferite perioade.
Istoria de Haţeg s-a păstrat nu numai în scrierile unor personalităţi ci şi în Arhivele Naţionale, fondul Vicariatului greco-catolic din Haţeg, sau la Protopopiatul ortodox Haţeg. Iancu Badiu face numeroase trimiteri pentru a da autenticitate scrierilor sale, monografia căpătând consistenţă prin documentare, prin argumente din epocă sau prin reevaluări pasionate.
La mănăstirea Prislop au existat mereu oameni preocupaţi să menţină tradiţia creştină, să înfrunte potrivnicii sau să înveţe tinerii canoanele Evangheliei pentru a forma slujitori în bisericile din zonă, exista şi o bibliotecă, loc însemnat, rar în acele vremuri. În Haţeg a existat şi o şcoală a călugărilor iezuiţi, în mănăstirea franciscană a învăţat chiar Beniamin Densuşianu. A funcţionat o şcoală germană, apoi învăţământul s-a desfăşurat în limba română, marile evenimente eroice au schimbat cursul istoriei la Haţeg, apăreau învăţătorii care predau în limba poporului…
De oraşul Haţeg s-au preocupat oameni importanţi ca Nicolae Stoica de Haţeg, ori Maria Razba, sau Ion Lungu, Mircea Valea, Vasile Radu, cunoscutul istoric Radu Popa.
Interesant în carte este capitolul dedicat însemnărilor de călătorie ale unor contemporani, care au ajuns până în ziua de astăzi, însemnări care descriau cu acurateţe şi interes viaţa haţeganilor. A existat o vreme a călătoriilor în Europa, iluminismul şi marile transformări ale societăţilor au dat un avânt mare călătoriilor, oameni cultivaţi au fost preocupaţi de cunoaşterea zonelor exotice ale continentului, au căutat să răspundă marilor întrebări ale epocii, să dezlege misterul dinamismului social în tradiţiile folclorice, în ritualurile bisericeşti, în agresiunea marilor imperii în căutarea de resurse, oameni, capital.
De remarcat notele de călătorie ale lui John Paget, născut în Marea Britanie, atent observator al zonei, legat de marile mişcări sociale ale nobilimii şi intelectualităţii. El îi privea cu îngăduinţă pe haţegani, mai ales pe români, avea o grilă de valori calvină, la modă pe continent, însă ne lasă câteva trăsături esenţiale ale ţăranilor. Putem reţine: dragostea lor pentru pământ, legătura cu strămoşii, preocuparea de a găsi soluţii la necesităţile imediate ale vieţii, fiind buni meşteşugari. Englezul a descoperit ingineria şi arta ţăranului român, inventiv şi atent la fenomene. Românii aveau mori, prelucrau lemnul, îşi făceau vase de lut pentru uzul casnic, confecţionau îmbrăcăminte, încălţăminte, aveau tradiţii exemplare: nedeia, târgurile ori sărbătorile, toate contribuiau la unitatea lor ca naţiune, una viguroasă în epocă din moment ce au reuşit să reziste legislaţiei imperiale şi moravurilor vremii. Preoţii ortodocşi şi din alte biserici, ştiau să se plieze pe fenomenul social şi să trăiască în comuniune cu oamenii săraci, ceea ce era important în raport cu alte confesiuni care au existat în epocă.
Majoritatea călătorilor reţin peisajul de excepţie al Ţării Haţegului, tradiţiile locale, vestigiile care au existat în zonă: mozaicurile de la Sarmizegetusa, biserica de la Densuş, Peştera Bolii, Castelul de la Hunedoara, ori Cetatea de Colţ. Ei înţeleg că aici au existat puternice organizaţii sociale în perioada Imperiului Roman, urmele acestora probează originea poporului român, alături de limbă, religie, tradiţii.
Cartea Oraşul Haţeg sub stăpânirea austriacă 1688-1867 are mai multe anexe, interesante şi incitante pentru cititorul curios, setea după adevăr îi va da sentimentul unei aventuri spirituale de excepţie, cu întoarcerea în timp şi cu atingerea viitorului prin simetrie istorică… Cititorul va găsi cincizeci şi trei de anexe interesante pentru a păstra izvorul intact al istoriei noastre, dovedind o intensă documentare, o curiozitate detaşată şi o nevoie imperioasă de timp dedicat elaborării lucrării în sine, sub cenzura unei lucidităţi meritorii, plus hărţi, desene, medalioane, sigiliul oraşului, etc.
După ce ai parcurs de citit această carte poţi afirma precum Aron Densuşianu: „suveniruri şi impresiuni de călătorie” din Ţara Haţegului, care le păstrezi cu discreţie şi eleganţă în inima ta de român…
Prin munca sa Iancu Badiu ne provoacă la o profundă cercetare a conştiinţei noastre de oameni trăitori în vremuri tensionate, cu o altă perspectivă istorică.

Constantin Stancu
Mai, 2014

hateg 002hateg

Hatzeg

hateg 003

hateg parc

Hatzeg 001

Hateg 006

Haţeg, un oraş între două lumi

(Iancu Badiu, Oraşul Haţeg în regimul comunist 1965 – 1989, monografie, Deva: Editura Karina, 2015)

Iancu Badiu îşi continuă monografia deschisă despre oraşul Haţeg, de data aceasta abordând perioada comunistă, perioadă etalon, 1965 – 1989. O perioadă controversată, criticată sau apreciată de nostalgici, ori obiect de propagandă. Autorul riscă într-un mod aparte, dar are curajul de a intra într-o realitate aproximativă, personajele indirecte, unele dintre ele mai trăiesc la data scrierii monografiei. Când este în joc viaţa oamenilor, cumva lucrurile devin aproximative. Aceleaşi fapte pot fi văzute din afară, apreciate în acest mod. Din alt punct de vedere, aceleaşi fapte pot fi văzute din interiorul evenimentelor. Pentru unii viaţa are un preţ, pentru alţii este doar un număr într-o statistică, o curgere simplă prin timp. Pentru a nu risca, autorul apelează, din nou, la documente. Unele sunt obiective, alte subiective. Au fost întocmite „la cald” în acea perioadă, apoi au devenit obiecte de arhivă, apoi amintire, apoi regret, apoi tablouri nedefinite. Arhivele se deschid, dar, cumva, închid perspective. Iancu Badiu depune efortul de a rămâne distant şi obiectiv, dar timpul îi poate juca feste. Rămâne ca cititorul să împlinească în timpul lecturii istoria de Haţeg.

Haţegul nu s-a deosebit cu mult de alte oraşe din România comunistă (termenul va trebui revizuit de istorici, poate a fost o ţară ceauşistă în această perioadă, poate socialistă, cum apare în actele oficiale, poate una a dictaturii). Dincolo de paradigma vremii, putem redescoperi un oraş existând în două lumi. O lume a sloganurilor, a definiţiilor oficiale. O altă lume reală, dureros de reală, o lume care a rezistat prin muncă, pasiune, discreţie, perseverenţă, speranţă, cultură, credinţă. Din statistici poţi descoperi că s-au făcut multe pe plan social, tehnic, arhitectonic, comercial, cultural, educaţional. Pe de altă parte statisticile trădează lipsuri mari de organizare socială, lipsuri în aprovizionare cu bunuri de larg consum, cu oameni presaţi de sistem, cu oameni beneficiari ai sistemului, egalizaţi de normele sociale utopice ale comunismului. Citind atent monografia, descoperi că existau cozi la magazinele alimentare, că lipseau unele alimente de bază, că s-a format o pătură favorizată de comercianţi şi politicieni, de activişti ai fostului partid comunist. Pe de altă parte, din statistici rezultă că infracţionalitatea a crescut în zona abatorului de carne, a fabricii de bere, a fabricii de pâine, a micilor producători, a fostului CAP Haţeg. De aici poţi trage concluzia că lumea se descurca, nu aştepta iluzoriu pentru ca partidul să le asigure un nivel de trai de la centru, din Capitală. Din contră, haţeganii au rezistat prin muncă şi isteţime. Se scriau lozinci, dar se şi trăia o viaţă la modul decent, pentru familie, pentru speranţă.

Abordând fenomenul, putem descoperi că la Haţeg au trăit în acea perioadă, personalităţi care au dat măsura talentului şi generozităţii precum: Constantin Constantinescu, Radu Igna, Histache Tatu, Emil Nemeş, Ioachim Lazăr, Ioan Prodan. Pe de altă parte viaţa religioasă, de credinţă, a adus un plus de spiritualitate prin suferinţă, bisericile creştine precum cea ortodoxă, baptistă, catolică sau reformată, au oferit oamenilor puţin mai multă lumină. Solidaritatea locuitorilor cu membrii bisericilor s-a vădit la edificarea Bisericii Creştine Baptiste Betleem. Puterea creştinilor ortodocşi s-a întărit prin organizare, iar a celor catolici prin dedicare. Chiar dacă la Prislop, în locul mănăstirii a funcţionat un cămin pentru îngrijirea bătrânilor, tradiţia s-a păstrat, au fost haţegani cu mult bun simţ care au păstrat ambele valori: serviciul social şi viaţa de credinţă.

Din punct de vedere economic, în ciuda sistemului îngust, la Haţeg au existat întreprinderi de stat cu relevanţă: fabrica de conserve, abatorul care a funcţionat ca un complex de tăierea animalelor şi prelucrarea cărnii, precum şi comercializarea ei, inclusiv la export, fabrica de bere, întreprinderea de industrie locală, întreprinderile din comerţul socialist, întreprinderea de producerea energiei electrice, etc. Totodată, un aport deosebit la economia oraşului şi-au adus-o cooperativele meşteşugăreşti, cooperaţia de consum, micii meseriaşi, sectorul particular, nu prea apreciate, dar care au funcţionat la un nivel acceptabil. Putem menţiona că a existat un „fenomen” în ce priveşte cooperativa meşteşugărească de artă populară, purta denumirea de „Haţegana”, formată din oameni dedicaţi care au valorificat arta populară din zonă cu mult talent, multe din produsele acesteia fiind destinate exportului, erau viabile calitativ, estetic şi făceau o bună mărturie despre România prin arta populară.

A existat un învăţământ bun la Haţeg, cu profesori pregătiţi, deschişi în faţa elevilor, capabili să transmită esenţa educaţiei, un ins capabil să reziste în sistem, pregătit, cu o bună cultură medie. Dovadă că, ulterior, mulţi haţegani au reuşit în noul sistem social prin activităţi în domeniul privat, prin munca în străinătate, s-au afirmat în domeniul politic, în noile industrii ale Haţegului, ivite după anul 1989. Profesorii au făcut o muncă specială pentru cetăţenii oraşului, în ciuda vieţii aride din localitate.

Haţeganii au rezistat prin cultură, un termen invocat des după anul 1989. Poate a fost la un nivel modest, dar în Haţeg se citea mult mai mult decât la data apariţiei acestei monografii. Biblioteca orăşenească a fost un loc unde oamenii şi-au găsit liniştea sufletească, a funcţionat un cenaclu literar (Sarmis), un cor renumit, un cinematograf nou unde arta şi-a făcut simţită prezenţa, dincolo de propaganda oficială.

Iancu Badiu, analizând fenomenul social din oraş, abordează paliere interesante: evoluţia populaţiei, scrisorile oamenilor muncii, unităţile militare cu viaţa lor specifică, asistenţa medicală, activitatea din pieţe şi oboare, sectorul particular afectat de normele vremii, viaţa bisericilor, activitatea la căminul de bătrâni din Prislop. Cu mult curaj analizează activitatea securităţii, o instituţie considerată de opresiune. Din această analiză se poate „pipăi” nivelul de omenie al haţeganilor, modul cum au reacţionat la tarele sistemului social, cu trădări, cu informatori stranii, cu tehnici de manipulare, cu reţele informative, cu sinceritatea unor haţegani, etc. Iancu Badiu regretă că în anul 1989 s-a „pierdut” lista cu informatori din oraşul Haţeg, s-ar fi declanşat o saga specifică haţeganilor.

Din modul cum a redactat monografia, autorul relevă o viaţă specială, un fenomen social delicat şi profund: viaţa navetistului. Rutele existente între Haţeg şi satele din împrejurul oraşului, gestionate de fosta întreprindere de transport (I.R.T.A.) au dus la formarea unui mod de viaţă: navetistul. Probabil că fenomenul ar merita tratat într-o lumină aparte: elevii făceau naveta de la sat la oraş, muncitorii, profesorii, inginerii, lucrătorii simpli, meseriaşii. Migraţia nu s-a finalizat, era ceva mereu în tranzit, pe drumul acesta al industrializării forţate, al goanei după altceva, mai „modern”. Au existat şi persoane care s-au mutat la oraş, au descoperit „viaţa la bloc”, cu ţânţari, lipsa de igienă, cu lipsa apei calde, a gazelor naturale în sistem organizat, a energiei electrice, etc. La blocurile din oraş s-a format o lume aparte, cu necesităţile ei, cu necazuri specifice, s-a declanşat „anteniada”, fuga după informaţie. Probabil că informaţia din categoria „mass-media” a lipsit cel mai mult haţeganului în acea vreme. „Anteniada” a fost un fenomen interesant în România, Haţegul nu a fost ocolit, fuga după viaţa ca viaţă, cu antena de televizor în braţe, era ceva straniu, care a marcat o generaţie.

Anexe, fotografii, bibliografie, trimiteri, comentarii discrete, toate contribuie la realizarea unei monografii relevante pentru perioada analizată în ce priveşte oraşul Haţeg. Un loc sfânt pentru unii, un loc de tranziţie pentru alţii, un loc al căderii…

Până şi apa are o istorie a ei în Ţara Haţegului: energie electrică, ingredient pentru industria alimentară (fabricarea berii, fabricarea conservelor, fabricarea pâinii), potenţial mecanic şi energetic, igienă, sănătate.

„Haţegul are o geografie, vocaţia unei mici Elveţii cu munţi falnici şi ape curgătoare, care se întâlnesc acolo, în Subcetate, pentru ca apoi, aidoma unor fii şi fiice să se verse în Mureş. A fost şi a rămas un târg şi centru administrativ, religios, de cultură şi învăţământ. Oricum, vocaţia de capitală de ţară şi-a păstrat-o până astăzi”. (Anexa – Ragu Igna, Vocaţia culturală a Haţegului, Ed. Gligor Haşa, Deva, 2009. P.222-223).

Iancu Badiu notează, printre altele, la început: „Cei care au trăit în acele vremuri ştiu că de multe ori documentele oficiale un oglindeau adevărul. Dacă unii dintre cei care scriau rapoartele ar fi arătat situaţia reală, acest fapt ar fi putut duce la <<eliberarea din funcţie>> a unor persoane sau chiar condamnarea lor pentru <<sabotarea economiei naţionale>>” (Introducere).

Adevărul? Haţegul stă între două oglinzi paralele între anii 1965-1989, imaginea se mişcă după cum vălureşte lumina…

Constantin Stancu

 

Hateg 021

Haţeg, un turn de veghe pentru o mie de naraţiuni

(Badiu Iancu, Haţegul, din cele mai vechi timpuri până în anul 1700,

Deva: Editura Karina, 2015)

 

 

Badiu Iancu este un ambiţios. În cartea sa Haţegul, din cele mai vechi timpuri până la anul 1700, apărută în anul 2015, face un efort considerabil să prindă în scurte naraţiuni istoria unui ţinut exemplar. Joaca de-a aventura, specifică omului modern, se dovedeşte a fi un stil de viaţă de-a lungul veacurilor. Pe aceste locuri, timpul nu a mai avut răbdare, cum scria Marin Preda, marele prozator. Acest lucru este valabil şi pentru Ţara Haţegului.

Anexele cărţii sunt relevante, interesante şi provocatoare. Bibliografia este bogată, autorul citează mereu din texte cunoscute, texte uitate, texte marginalizate, texte necesare. Sunt istorici şi publicişti români, maghiari, germani, francezi, latini. Ţara Haţegului a fost mereu în „gura timpului”, a stârnit interes, mirare, aventură, opoziţie, istorii cu tâlc, miraj. Planurile se schimbă, timp cu aur şi piper într-o „legendă” adevărată. Haţegul a preocupat pe Hadrian Daicoviciu, Ştefan Pascu, Constantin Giurăscu, Liviu Maior, A.A. Rusu, Ioan Aurel Pop, Radu Popa, Radu Iacob, B.P. Haşdeu, etc. Temele abordate de aceste personalităţi sunt impresionante: O lume pierdută (dinozaurii), Familia Nopcea şi Ţara Haţegului, trecutul de luptă al ţărănimii hunedorene, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, monumentele din această zonă, ctitori şi biserici, numele de localităţi, nume de bărbaţi, istoria vicariatului greco-catolic, istoria Mănăstirii Prislop, prezenţa calviniştilor insistenţi, limba vorbită de oameni pe aceste meleaguri, posibile dicţionare de arhaisme, limba traco-dacilor, istoria românilor. Simplu…

În paginile 82-92 ale monografiei, Badiu Iancu analizează denumirea Haţegului. Sursele sunt complexe, controversate, vin din tradiţia dacilor, romanilor, cumanilor, sârbilor, maghiarilor, germanilor, românilor. Haţegul a fost mereu în limita imperiilor, aici s-au ciocnit imperii, aici s-au luptat imperii, aici au decis împăraţi, conducători, oameni simpli. Prima atestare documentară: Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247! Tradiţiile orale, legendele, scrierile vechi au trecut de precizia unui document scris. „Terra Harszoc”, avea un statut special, făcea parte din voievodatul lui Litovoi. Era locuită de „olahi”. Cu perseverenţă, Iancu Badiu analizează fenomenul de-a lungul timpului. Povestea este atractivă: era un castelan de Haţeg, era o cetate, un district, a fost un sat, a devenit oraş, târg însemnat, a fost un „fluvium Haczak”… Sursele sunt profunde, denumirea trimitea la un „haţeg”, pădure măruntă, hăţiş, dar şi denumire coruptă de funcţionarii din cancelariile vechi, interesaţi să facă stăpânilor pe plac.

Poate o familie de frunte a dat denumirea localităţii – Haczoku -, apoi a pierit în negura vremurilor. Unii au considerat că Haţegul a fost „colţul din spate”, un umăr de deal – o localitate la margine de lume! Denumirea putea proveni de la un loc de judecată, „şase scaune de judecată”. Capitala Daciei romane se numea „Sarmazege”, o denumire mai puţin remarcată de istorici, dar posibilă sursă pentru numele actualei localităţi. Cumanii puteau să-şi fi lăsat urmele pe aici „hârs”, însemna urs… În Europa Evului Mediu exista un titlu nobiliar: „herzog”, „herstsog”, „herceg”, „herţeg”… Istoria ne provoacă, ne atrage prin mişcarea puterilor vremii în geografia posibilă politică… Primii domnitori din familia Basarab purtau denumirea de „herţeg” şi stăpâneau Amlaşul şi Făgăraşul. Pentru unii, numele actual ar proveni dintr-o activitate nobiliară specială: „ţara vânătorilor cu gonaci” – Hatzeger Land (sursă germană). Povestea continuă, monografia ne trimite în zone speciale din timpul şi anotimpul românilor…

Cartea porneşte pe urmele dinozaurilor din „insula” Haţeg, la Sânpetru, General Berthelot, Haţeg, animale impresionate, stăpânii mezozoicului, pentru a se stabiliza în final în Geoparcul Dinozaurilor „Ţara Haţegului”.

Urme pe aceste meleaguri au fost permanent: în neolitic, epoca bronzului, a fierului, apoi în vremea dacilor, a romanilor, în perioada feudală. Autorul analizează „piatra de sacrificiu din dealul Orlea, cetatea dacică din dealul Pietriş pe vremea dacilor, ipoteza colonelului Zagoriţ prin anii 1930, opidum Haţeg, Cetatea Regală a Haţegului, Turnul din Dealul Orlea, Mănăstirea Prislop, Mănăstirea Franciscană, alte obiective într-o zonă denumită „ţară”.

Badiu este preocupat de primele tipărituri în limba română la Haţeg, şcoala bisericească de la Mănăstirea Prislop, şcoala reformată din zonă, de scrierile călătorilor sau personalităţilor vremii, care au menţionat impresii spectaculoase despre ţinut. Au lăsat semne: Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Mihai de Peşteana, Filip More din Ciula, Domniţa Zamfira, statutul meşteşugarilor – „Ţehul tălparilor şi cizmarilor”, episcopi, mitropoliţi. De menţionat activitatea bisericilor catolice, reformate, calvine, ortodoxe din ţinutul Haţegului, preocupate, într-un fel sau altul, să menţină echilibrul între viaţa de zi cu zi, dorinţele stăpânilor, necesităţile proprii, necazurile oamenilor simpli. O lume în lume, cu manuscrise, obiceiuri, diplome de autoritate, sigilii vechi şi speciale care marcau reguli stabile în zonă, apoi activitatea de judecată în Ţara Haţegului, ca semn că oamenii doreau să dea rigoare vieţii lor zbuciumate, la margine de imperiu.

În anul 1759, din ordinul generalului Bucow, Mănăstirea Prislop este incendiată, călugării alungaţi, este compus un poem referitor la plângerea locaşului sfânt.

„Fragmentul Teodorescu”, ne prezintă zece cântări religioase în limba română, traduse din limba maghiară (Cartea de cântece) – pe la 1570-1573, ca atestare a folosirii limbii române în zonă, datorită bibliofilului Teodorescu.

Ideile religioase ale vremii apar în zonă după anul 1544, Scriptura este tradusă în limba română de lutherani şi calvinişti pentru uzul poporului, dar având scopuri politice precise. Umanismul a fost prezent în Ţara Haţegului, Badiu notează: „Astfel este consemnat un grup de studenţi din Ciula la Universitatea din Cracovia, Ştefan şi Mihai din Sălaş devin notari la curtea regelui Matia Corvin, iar la curtea episcopală exista un grup anonim din Ţara Haţegului” (Umanismul în Ţara Haţegului).

Despre numele de Basarab în zonă, putem reţine: „Indiferent de originea numelui sau chiar originea cumană a familiei sale, Basarab I s-a comportat ca un român, fiind descris în cronicile maghiare ca un <<valah schismatic>>. Numele putea fi dat unui conducător român de către cumanii stăpânitori, când au intrat în legătură cu el, ajungând apoi o poreclă.

Ulterior, această poreclă a ajuns denumirea familiei” (Numele de Basarab în Ţara Haţegului).

O atenţie importantă asupra istoriei locului este acordată ipotezei colonelului Zagoriţ referitoare la capitala administrativă a Daciei în timpul războaielor cu romanii. Probabil ca la Haţeg să fi fost o capitală administrativă a dacilor, ipoteza este analizată din diferite puncte de vedere. „Bătălia” istoricilor este interesantă, sunt aduse argumente militare, geografice, istorice, sociale, arheologice, lingvistice, multă pasiune… Oricum, Haţegul a avut un rol important pe vremea războaielor dacilor viteji cu romanii riguros organizaţi pentru cuceriri şi extinderea civilizaţiei în zonele cunoscute ale Europei din acele vremuri.

Interesante sunt paginile dedicate prezenţei dinozaurilor în Ţara Haţegului, cercetărilor profesorului Dan Alexandru Grigorescu sau ale pasionatului paleontolog (dar şi controversat personaj al vremii) Francisc Nopcsa. În vremurile vechi peisajul era altul: „Acum 70 de milioane de ani, Aspectul Terrei era mult diferit faţă de cel actual. Antarctica nu era acoperită de gheţuri. America de Sud era lipită de Africa, India era separată de Asia. Pe teritoriul actual al Europei se întindea Oceanul Thetys, în care se afla insula Haţeg, cuprinzând judeţul Hunedoara şi sudul judeţului Alba, având o suprafaţă de 85000 kilometri pătraţi”.

În acest areal cutreierau dinozauri, străbătând junglele din insula Haţegului… O poveste veche, cu miracole… Sub ierburi mari se ascundeau secrete!

Badiu Iancu notează la începutul monografiei: „Călătorului neavizat care ajunge prima dată în Haţeg, orăşelul îi apare un loc „obscur”, lipsit de importanţă. Un studiu aprofundat va dovedi că Haţegul, ca şi întreaga Ţară a Haţegului, are o istorie deosebit de bogată. Aici a fost centrul regatului dacic condus de Decebal şi tot în aceste locuri, împăratul Traian, după ce a înfrânt pe daci, sesizând importanţa strategică a ţinutului, a ridicat capitala Daciei Romane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa…”.

Prin anul 1600, în luna noiembrie, Mihai Viteazul trece prin Haţeg, este însoţit de vreo sută de oşteni, mergeau la Praga, pentru a solicita ajutor împăratului Rudolf împotriva adversarilor săi. Nobilii maghiar s-au opus trecerii lui prin Transilvania, au tras cu tunurile asupra suitei sale undeva în zona Devei. Mai mulţi soldaţi au căzut pe un pământ miraculos. Ioan de Silvaş, din Ţara Haţegului, l-a însoţit pe domnitorul român, a fost ecumen al Mănăstirii Prislop, a devenit episcop al Ardealului, a fost prezent la Alba Iulia în 21 octombrie 1599, când voievodul a intrat în cetate ca învingător…

Diploma breslei cizmarilor, care era activă pe la anul 1667, s-a păstrat la punctul muzeistic al oraşului Haţeg (prin anul 1976) şi era un document important care atesta activitatea destul de bine organizată în zonă. „Documentul era pe un pergament cu partea de jos îndoită, spre a se păstra mai bine semnătura principelui şi a rezista la greutatea peceţii ce atârna de un şnur de mătase. Pergamentul avea dimensiunile de 73/65 cm cu îndoitura de 16 cm, cu pecetea într-o cutie de lemn, lată şi rotundă de 9 cm diametru, lucrată la strung şi prevăzută cu un capac apărător al peceţii” (Ţehul tălparilor şi cizmarilor).

O monografie interesantă, Haţegul este prezentat cu pasiune. Badiu Iancu, nu are pretenţia unui scriitor consacrat sau istoric calificat, însă a strâns materialele cu atenţie, a scris cu pasiune, exact, preferând o descriere a timpului pe care l-am putea denumi „istoria de Haţeg” în mai multe tablouri şi acte, cu dinozauri, soldaţi, împăraţi, ţărani, meşteşugari…, rezultat al unui proiect mai amplu despre oameni şi fapte pe acest teritoriu admirabil.

 

 

 

Constantin Stancu

Noiembrie, 2015

 

Hateg 022Hateg 023

 

Haţeg: Cheia unui oraş în tranziţie

 

(Badiu Iancu, Haţegul, un oraş în tranziţie între două lumi 1989 – 2015, Deva: Editura Karina, 2015)

 

 

 

Periplu haţegan de la o epocă la alta pentru Badiu Iancu se limitează, deocamdată, la o perioadă agitată şi incomodă. Monografia Haţegul, un oraş în tranziţie între două lumi (1989-2015) este o carte pentru viitor. Unele fapte ale haţeganilor se vor uita, altele vor fi considerate incomode, altele vor fi atinse de cenzura schimbărilor. Autorul este un curajos, multe din evenimente sunt cunoscute, mulţi haţegani sunt implicaţi în ele. La data publicării unii sunt în viaţă, alţii, iată, s-au dus mai sus de Retezat.

Această perioadă de tranziţie dintr-un oraş de provincie se proiectează pe fundalul mai extins al istoriei recente a României. Revoluţia din decembrie 1989, mineriada din 1990, schimbările brutale şi necesare din ţară, au influenţat viaţa oamenilor din zonă. Deşi evenimentele politice par a înrâuri traiul oamenilor, Badiu Iancu are capacitatea de a privi echilibrat stările, din mai multe puncte de vedere. Sunt redate, pe cât posibil obiectiv, fenomenele economice, culturale, turistice, sociale, arhitectonice şi de urbanism. Este atent la educaţie şi sănătate, la publicaţii şi viaţa oamenilor. Lumea în tranziţie este în mişcare. Anexele, fotografiile, portretele unor haţegani, toate vin să completeze imaginea de ansamblu a cetăţii Haţegului.

Monografia începe cu evenimentul central: ruptura din decembrie 1989, reală, controversată, interpretată din mai multe puncte de vedere, de istorici şi formatori de opinie. A fost o revoltă populară, o lovitură de stat, un complot, o revoluţie, o contrarevoluţie, o „revoluţie furată”? Răspunsul va veni cândva cu mai multe certitudini. În acel decembrie oamenii s-au trezit la un nou orizont de speranţă. Haţeganii erau cu urechile pe evenimentele redate la radio. Europa, Bucureştiul, în final, dau impulsul. În oraş, la Club T, în centrul oraşului, apar cetăţeni plini de energie, sunt semnale de început. Interesant este că Anca Aurel şi Marius Gârbea au realizat filmări în acea zi. Au fost inspiraţi, au lăsat câteva cadre despre evenimentele care se petreceau sub ochii lor. Cartea redă scriptul acestora, sunt prezentate atmosfera socială, personajele, zvonurile, lozincile, haţegani întorşi acasă povestesc faptele din centrele mari ale ţării, mai cu seamă din Timişoara. Oamenii îl prezintă pe Dumnezeu în plină stradă, animaţi de energii nebănuite, se cântă „Deşteaptă-te române!”, se strigă „Libertate!”, se scandează împotriva foştilor dictatori. Cad vechile însemne, tablourile, cărţile de propagandă. La sediul Securităţii Oraşului Haţeg nu se mai găseau reprezentanţii organelor de represiune, dulapul cu armament a fost sigilat… Apar primii reprezentanţi ai Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Se organizează colectivul de cetăţeni angajaţi, se distribuie armele aflate la dispoziţia fostelor gărzi patriotice, se edifică baricade la marginea oraşului, apar primii morţi, unii din greşeală, se întocmesc liste… Cineva a avut sarcina să răspândească pocnitori care imitau sunetul pistoalelor mitralieră în funcţiune… Zvonuri, acţiune, au apărut dosarele de revoluţionari… Badiu Iancu prezintă în carte numele oamenilor care s-au angajat la schimbarea din decembrie 1989 în Haţeg, conform evidenţelor din arhive. Unii, citind cartea, îşi vor aminti de ei. Alţii au şi fost uitaţi. Lumea este în schimbare, peste câţiva zeci de ani nu se va mai cunoaşte nimic din acel tumult social.

Urmează anul 1990, zbuciumat, se declanşează procesele democratice, apar primele partide active în Haţeg: PNL, Partidul Socialist al Muncii, PSD, Mişcarea Ecologistă, se organizează alegeri locale şi parlamentare. Activitatea în organele locale devine dinamică, tensionată, puterea este în mişcare. Noi persoane devin active, interesate, au idei, proiecte.

Badiu Iancu prezintă activitatea primarilor care şi-au exercitat mandatele: Marius Constantinescu, Ioan Glodean, Nicolae Timiş, Marcel Goia. Oameni, destine, opoziţii, realizări, evenimente… În oraş s-a înfiinţat judecătoria, sunt active diferite organizaţii: Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor Haţeg, Asociaţia „Zimbrul” a fostelor cadre militare, pompierii voluntari, Rotary Club…

Vechile organizaţii economice s-au desfiinţat, au apărut noi structuri. Badiu Iancu remarcă domeniul energetic, unităţile comerciale, activitatea turistică, micii meşteşugari, serviciile sociale, sănătatea, învăţământul, educaţia, etc. Din păcate, marile unităţi din domeniul agro-alimentar au dispărut, nu au rezistat în faţa cerinţelor pieţii naţionale şi internaţionale. Abatorul de prelucrarea cărnii, Fabrica de Bere, unităţile industriei locale, o parte din meşteşugari dispar sau îşi reduc mult activitatea. Dispare şi fenomenul navetismului de la sat la oraş. O nouă lume se năştea încet, oamenii trăiau după noile reguli, respirau libertate, responsabilitate, tragedii, victorii nesperate.

Atent, Badiu Iancu observă, pe baza documentelor, cum s-au creat şi au acţionat personalităţile locale. Nicolae Timiş a fost viceprimar, apoi primar, puterea afectează oameni, grupuri de haţegani înţeleg că într-un oraş mic e greu să lupţi contra maşinăriilor puse în funcţie de marile partide care acţionează după principii care, uneori, nu au legătură cu interesele locale. Schimbările se petrec cu timpul, domnul Marcel Goia învinge în lupta politică prin alte mijloace, mai blânde, democratice, în cursul anului 2012. Au fost şi politicieni idealişti precum Marcel Ghemeş, bun cunoscător al zonei, amator de turism şi vânătoare, adept al mişcării ecologiste. La finalul perioadei putem remarca dezvoltarea turismului în Ţara Haţegului şi potenţarea valorilor locale. Visătorii se răzbună până la urmă prin realitatea crudă. Haţegul devine în doar douăzeci şi cinci de ani un important centru turistic, cu pensiuni, hoteluri, locuri de primire.

Badiu Iancu a fost un observator atent al evenimentelor din zonă. În anii 90, la magazinele din Haţeg nu exista bere cu toate că în localitate funcţiona o fabrică de bere. La alegerile din anul 2012 s-au folosit practici neloaiale în campania electorală chiar în zilele de alegeri, câinii comunitari sunt dotaţi cu afişe. Un cetăţean al oraşului depăşeşte vârsta de o sută de ani şi este vizitat de primarul oraşului Marcel Goia.

Autorul analizează cu pasiune publicaţiile care au apărut la începutul perioadei în Haţeg: jurnalul „Arena”, bilunarul „Columna”, „Jurnalul Haţegan”. Extrage multe date din aceste publicaţii şi le prezintă cititorului. Haţegul reflecta marile schimbări care se petreceau în ţară, noi oameni se exprimă cu talent, energie, cu sarcasm. Ţara Haţegului se prezintă ca o zonă bogată spiritual, cu scriitori, pictori, pastori, muzicieni, jurnalişti, preoţi, formatori de opinie cu real impact, profesori dedicaţi.

Cronicar de Haţeg, Badiu Iancu observă mişcarea sportivă din oraş, activitatea bisericilor, evenimentele care punctează vremurile: 750 de ani de atestare documentară a Haţegului, zilele oraşului an de an, zilele poeziei, apariţia de noi companii private, efortul autorităţilor locale de a imprima un ritm social de dezvoltare a zonei, finalizarea centrului administrativ al localităţii.

Reţinem din monografie, la început de epocă: „Într-o situaţie dramatică se aflau locatarii blocurilor A 1 şi C 1, care nu aveau încălzire centrală şi nici reţea de haz metan. Ei erau nevoiţi să se încălzească cu sobe improvizate, cu reşouri, sau, ca în vremurile epocii de aur, <<cu o haină în plus>>”.

Despre Fabrica de Bere din Haţeg, o fostă unitate de referinţă, putem afla: „În condiţiile crizei din anul 2009, vânzările fabricii s-au redus cu 10%, faţă de cele din anul precedent. Ca urmare, <<Heineken>> a hotărât închiderea Fabricii de Bere în luna ianuarie 2010. Managerul firmei din România, Jan Derck van Kaameberck, afirma: <<Am decis să închidem fabrica de la Haţeg din trei motive: este cea mai mică dintre cele trei deţinute în România, e amplasată departe faţă de marile aglomerări urbane şi costurile de transport sunt mari. În plus ar fi trebuit să facem investiţii în sistemele de tratare a apelor reziduale, care nu s-ar mai justifica>>”. Orice haţegan se poate întreba: când au decis să între în jocul privatizării cei de la „Heineken” nu cunoşteau toate acestea? Privatizarea a fost doar un mod de a elimina un concurent de pe piaţă?! Iată că monografia declanşează întrebări importante despre fenomenele petrecute în această perioadă în oraş.

Badiu Iancu notează despre campania electorală de alegeri parlamentare din anul 2010 la Haţeg câteva aspecte interesante: „<<Om al locului>> (Nicolae Timiş, n.a) întreabă pe principalul contracandidat Mariana Câmpeanu, unde este localitatea Ursici, şi cum se ajunge la ea. Când în emisiunea electorală <<Confruntarea>>, o întreabă pe Mariana Câmpeanu unde este Cetatea regală a Haţegului, <<înfiinţată în anul 1400 şi ceva>>, ea îi răspunde că nu candidează la postul de ghid turistic ca să cunoască fiecare pod, drum, localitate sau podeţ din cuprinsul colegiului electoral”. Din această secvenţă putem constata că politica este un joc prea intens pentru un candidat local în raport cu un candidat impus de un partid politic, printr-o strategie care scapă de sub controlul cetăţeanului dintr-un oraş de provincie.

Despre publicaţia „Arena”, cititorul poate afla: „Născută imediat după anul 1989, publicaţia avea drept scop, aşa cum se sublinia în articolul de fond <<Argument>> din primul număr, să producă <<revoluţia conştiinţelor, marea revoluţie interioară>>. Prin articolele prezentate urma să se lupte împotriva concepţiilor comuniste care persistau în societate după revoluţie: <<noi, gladiatorii scrisului luptăm cu mentalităţile marcante ale sistemului totalitar, cu frica, cu rămăşiţele terorii, luptăm cu răul din noi şi din alţii, cu necinstea şi nedreptatea>>”.

Badiu Iancu selectează din cuprinsul publicaţiei „Columna” mai multe articole politice, sociale, literare, istorice, naţionale, chiar note de suflet. Într-un articol intitulat „Să vă spună octogenarul ce înseamnă muntele românesc”, este prezentat un personaj pitoresc Feri Bacsi, pe numele lui Ocolicsenyi Francisc, un îndrăgostit de munte. Urca la Râuşor, lacul Ştevia, sub vârful muntelui Retezat, unde dormea într-un sac de dormit noaptea şi gândea la fiul său aflat în Australia. Eroul avea o barbă impunătoare alburie, fruntea pleşuvită, ţinea o pipă în colţul gurii, a venit din Cehoslovacia în anul 1947 şi a acceptat Ţara Haţegului ca un loc al său, unic. Era un personaj de poveste, coborât din legendele Haţegului.

Toate aceste articole din publicaţiile haţegane, rămân ca un dosar în arhivele oraşului. La sfârşitul anul 2015, deşi autorul nu reţine, se aflau numeroase publicaţii în format virtual, pe Internet, dedicate Ţării Haţegului, pe reţelele de socializare se publicau cu insistenţă fotografii, texte, mărturii despre acest loc minunat. Peste ani, lumea va privi dosarul de arhivă cu multă căldură, curiozitate şi interes. În publicaţiile de la Haţeg au activat artişti importanţi: Raul Constantinescu, Radu Igna, Ionel Drăgănescu, Dorina Itul-Crâng, Ionel Amăriuţei; personalităţi importante: Ioachim Lazăr, Hristache Tatu, George Ardelean, Ioan Timiş, Marius Constantinescu, Gheorghe Popescu, Aurel Anca, etc. O lume romantică, energică, tensionată, într-o zonă minunată a ţării.

Badiu Iancu, după cum afirmă, încheie cu această carte, mai multe monografii dedicate Haţegului. Ne-a purtat din carte în carte într-o călătorie interesantă, ne-a oferit anexe pertinente, fotografii, extrase din jurnalele vremii, a prezentat personalităţi, tragedii şi texte lirice. A făcut-o după un proiect propriu, cu multă muncă şi multe documentări. Putem spune, ca la început de vremuri: Insula Haţegului din oceanul Tetys a rezistat prin miracol, pasiune, frumuseţe.

Autorul face portretele a mai multor personalităţi atrase de ţinutul acesta mirific: Ioan Drgănescu, Gică Băieştean, Titus Blaj, Gligor Haşa, M.S. Regele Mihai.

El reţine: „La începutul lunii septembrie 1997, M.S. Regele Mihai, însoţit de regina Ana, face o vizită mult aşteptată de localnici în oraşul Haţeg. El a fost întâmpinat la intrarea în oraş cu pâine şi sare de primarul Ioan Glodeanu, viceprimarul Ioan Timiş, prefectul judeţului Budulan Olimpiu. Într-o atmosferă de entuziasm, primarul i-a înmânat Maiestăţii Sale, într-o casetă, cheia oraşului”.

Toate lucrurile au o cheie, pentru Badiu Iancu monografiile scrise au un secret ştiut de toată lumea: viitorul e mai aproape decât credem, e aici, la uşile noastre…

 

 

Constantin Stancu

Decembrie, 2015

 

 

%d blogeri au apreciat asta: