Arhiva

Archive for Mai 2012

CÂT DE ORIGINALĂ ESTE OPERA LITERARĂ?


COPIEREA ÎN LUMEA LITERARĂ, SAU PLAGIATUL UZUAL!?

Formele plagiatului pot fi diverse şi sunt cunoscute şi acceptate cu uşurinţă în lumea virtuală mai ales, apoi, superficialitatea în care sunt acordate diplomele la orice nivel face posibil copierea într-o manieră grosolană uneori.

Plagiatul flagrant sau copierea grosolană, cuvânt cu cuvânt a unor pasaje direct din cărţi, lucrări, jurnale, reviste de specialitate, articole sau orice alte surse tipărite, fără cenzură proprie, curajul celui care plagiază este unul specific, vine dintr-o mentalitate acceptată de nivelul mediu de cultură actuală. Chiar şi o propoziţie copiată reprezintă plagiat.

Cititorul unei lucrări doreşte să aibă la dispoziţie o lucrare originală al cărei autor este persoana menţionată ca atare. Orice alte cuvinte neaparţinând autorului, menţionate într-o lucrare, trebuie obligatoriu citate prin ghilimele sau prin indentarea paragrafelor cu indicarea sursei şi a autorului.

Lipsa citării sau a prezentării sursei conduce cititorul către falsa convingerea că opera este în întregime scrierea originală a autorului. Se poate ajunge până la citarea unor lucrări plagiate când în realitate autorul este o altă persoană.

Plagiatul prin citate defectuoase pare a fi o practică interesantă. În această formă, plagiatorul foloseşte una din metodele de mai jos:

– Autorul foloseşte un număr uriaş de citate corecte nemailăsând spaţiu pentru nimic original în lucrare. În fapt opera este o aglomerare de citate care nu aparţine unui autor nou apărut în peisajul publicistic. Autorul uită să menţioneze elemente ale citării pentru a disimula sursa originalului şi a împiedica verificarea citatului, după propria dorinţă, acceptând că nu va fi recunoscut ca plagiator.

Se menţionează  superficial autorul unui text dar nu există nota de subsol, cu citatul corespunzător.

Autorul citează corect sursa dar uită să pună semnele corespunzătoare pentru a prezenta în mod fals textele altuia ca fiind prezentări sau interpretări proprii. Autorul  merge până acolo că îşi citează propriile lucrări mai vechi  înşelând aşteptările de originalitate ale cititorului.

Plagiatul prin parafrază sau parafrazarea.

Aceasta este o zonă greu detectabilă a plagiatului în care un autor este conştient că o idee nu îi aparţine, evită copierea directă şi alege calea unui furt mai greu de descoperit.

Plagiatul prin parafrază este o dezvoltare, o explicare în formulă personală a ideilor, lucrărilor, invenţiilor, operelor altuia şi prezentată ca fiind o lucrare proprie, originală, dar, în fapt, nu este aşa.

Plagiatul poate fi tratat ca un furt, dacă suntem în postura de însuşire a unei opere literare,  artistice sau ştiinţifice, a unor idei, expresii, invenţii, cuvinte sau propoziţii şi aceasta este prezentată ca  fiind o operă proprie, o creaţie personală. Privind obiectiv este o copiere sau o reproducere.

Accesul uşor la Internet, face plagierea extrem de facilă.

Plagiatul se defineşte, conform DEX, ca fiind o “Operă literară, artistică sau ştiinţifică a altcuiva, însuşită (integral sau parţial) şi prezentată drept creaţie personală”. Originea etimologică a termenului se pare că provine de la latinescul plagiarius , care definea pe cei care răpeau oameni, pe care apoi îi vindeau ca sclavi. Astăzi, termenul de plagiat se referă numai la “răpirea” produsului intelectual al altei persoane, însuşirea bunurilor materiale purtând denumirea de piraterie.

În legislaţia românească, există cadrul juridic privind dreptul de autor şi drepturile conexe  şi este reglementat de Legea nr. 8/1996, modificată şi completată.

Într-o speţă Ministerul Justiţiei a comunicat instanţelor că în listele Biroului central pentru expertize tehnice nu sunt înscrişi specialişti pentru evaluarea traducerii lucrărilor literare şi tehnice, sugerând ca, pentru recomandarea de specialişti în acest domeniu, aceasta să se adreseze Uniunii Scriitorilor.

La cererea unei instanţe, Uniunea Scriitorilor poate comunicat numele a două sau trei persoane, experţi-traducători, în măsură a confirma sau infirma actul de plagiat.

Într-o altă cauză instanţa a decis că „preluarea de către pârâtă din lucrarea reclamantului a surselor ştiinţifice vizând informaţii publice referitoare la denumirea unor acte normative comunitare, datele de identificare ale acestora şi titlul lor, nu poate fi asimilată unei activităţi de reproducere fără drept, deoarece s-ar extinde nejustificat sfera de protecţie a dreptului de autor.

Avându-se astfel în vedere diferenţele de exprimare a ideilor şi caracterul tehnic al acestora, modul diferit de expunere a actelor normative în cuprinsul celor două opere, forma diferită de exprimare şi lipsa protecţiei asupra denumirii, datelor de identificare şi titlului actelor normative respective şi inexistenţa caracterului ilicit al reproducerii în cazul preluării datelor publice referitoare la acte normative, nu se poate considera că există o încălcare a dreptului de autor în cazul operelor ce aparţin lucrărilor cu caracter ştiinţific, ce conţin un limbaj de specialitate, aproape standardizat.”

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 1978 din 25 martie 2008.

Sursa: practica judiciară a ICCJ, http://www.juridice.ro.

Anunțuri
Categorii:literature

ATENŢIE LA MARCĂ! Infracţiune prevăzută în legea mărcilor


Infracţiunea prevăzută de Legea nr.84/1998 privind marcile, republicată în MO nr. 809 din 03 decembrie 2010, constând în punerea în circulaţie, fără drept, a unui produs purtând o marcă identică sau similară cu o marcă înregistrată pentru produse identice sau similare şi care prejudiciază pe titularul mărcii înregistrate, se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. În calitate de administrator al unei societăţi comerciale,  acesta poartă întreaga responsabilitate pentru operaţiunile comerciale desfăşurate de societate, având obligaţia şi posibilitatea să constate că marfa este contrafăcută şi să nu o expună spre vânzare.

Sub aspectul laturii subiective a infracţiunii de contrafacere, administratorul inculpat ar fi putut acţiona cu intenţie directă, în sensul că deşi nu a urmărit, a acceptat posibilitatea prejudicierii titularilor mărcilor prin punerea în circulaţie a unor însemne identice cu mărcile protejate deja şi fără a verifica, în lipsa certificatului de proprietate şi a declaraţiei de conformitate, dacă în această modalitate se aduce atingere unor drepturi exclusive de proprietate intelectuală.

 

A se vedea şi practica judiciară I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 901 din 12.03.2008

Categorii:PRACTIC

SEMNAL: SIMOLISMUL CRUCII, EDITURA HELARD…


Despre carte:

„Guenon, filosof esoteric francez contemporan, nu trateaza simbolismul crucii in sens restrans, crestin, si nici intr-unul restrictiv din punct de vedere al imaginii efective a obiectului de referinta. El este discutat in primul rand din perspectiva metafizica, aceasta fiind, sustine autorul, si cea mai importanta. Apoi semnificatia sa este regasita in interpretarea altor structuri cu aceeasi virtute explicativa dar cu o, daca putem spune astfel, geometrie diferita, cum este Arborele cu sarpele incolacit in jurul trunchiului sau tesatura cu firele sale intersectate. Firul rosu este mentinut de unghiul unic de abordare a intregii lucrari ce rezoneaza, de altfel, si cu pozitia autorului: sensul simbolic al unui fenomen sau al unui lucru nu il exclude pe cel istoric. Aceasta pentru ca, de fapt, cel din urma este conditionat, caci derivat, din principiul metafizic, care este cel esential de raportare. Celelalte niveluri de interpretare sunt contingente. In acest sens crucea reprezinta un soi de busola de orientare in mijlocul starilor multiple de existenta a ceea ce este real: Fiinta. Structura ei trimite, pe verticala, la ierarhia tipurilor ontologice (determinate de Fiinta) si, pe orizontala, la amploarea individualitatilor acestora. Lucrarea este densa conceptual, profunda, si nu ne lasa sa uitam nici o clipa intentia autorului de a vorbi despre ceea ce e cu adevarat semnificativ, real.”

Irina-Gabriela Buda, „Romania libera”

 *

Descrierea bibliografica a cartii:

Rene Guenon, Simbolismul crucii, Traducere din limba franceza: Daniel Hoblea, Editura Herald, Colectia Philosophia Perennis, Bucuresti, 2012, 208 p.

 

Despre autor:

Rene Guenon s-a nascut la 15 noiembrie 1886, in Blois, pe malul stang al Loirei. In 1904, a venit la Paris, inscriindu-se la Colegiul Rollin, ca student la matematici. In 1908, Guenon era deja implicat in frecventarea tuturor „scolilor” ocultiste ale epocii. Initiat in Francmasonerie, in Ordinul Martinist, student al Scolii Hermetice a lui Papus, el a devenit o figura cunoscuta in miscarea ezoterica de atunci. In acest an, 1908, s-a fondat Ordinul Renovat al Templului, iar Rene Guenon a devenit seful acestuia. Prin acest Ordin, Guenon a incercat, urmand o cale mai putin ortodoxa, sa influenteze mentalitatea occidentala; din pacate, incercarea s-a dovedit un esec si peste doi ani Rene Guenon a desfiintat Ordinul Templului.

 In 1909, Rene Guenon a ajuns membru al Bisericii Gnostice, cu numele de Palingenius. Perioada 1908-1912 este foarte enigmatica. In aceasta perioada, Superiores Incogniti il investesc pe Rene Guenon cu functia de restaurator al Traditiei primordiale in Occident, mai precis, cu rolul de transmitator si talmacitor al adevarurilor absolute, in vederea modificarii mentalitatii occidentale. Oricat de absurda ar putea sa para cititorului modern aceasta referinta la Superiores Incogniti, ea, inteleasa asa cum trebuie, explica functia lui Guenon. Aceasta functie de transmitator, Guenon o va indeplini pana la disparitia sa din lumea fizica. Intre 1909 si 1912, realizarea metafizica (cel putin teoretica) a lui Guenon era un fapt implinit, dovada fiind articolele scrise de el atunci ce prevestesc cartile de mai tarziu. Fiindca initierea sa era una „universala”, Guenon a „particularizat-o”, ajungand initiat in hinduism, daoism si Masonerie. Iar in 1911-1912, Rene Guenon s-a atasat de traditia islamica, luand numele de „slujitorul Unicului”, Abdel Wahed Yahia. 

 Desi opera sa, ca sambure spiritual, dar si ca expunere discursiva, era deja constituita, abia dupa zece ani Rene Guenon a inceput sa-si publice cartile. Primul razboi mondial l-a impiedicat sa se manifeste mai repede, si doar in 1921 ii apare prima carte, despre traditia hindusa. In deceniul urmator, el si-a publicat toate scrierile fundamentale, si tot acum devine „inima” si „intelectul” revistei Etudes Traditionnelles.

 Pe de alta parte, este tot mai convins ca activitatea sa in Occident nu va reusi sa converteasca mentalitatea acestuia spre Traditie si sacru; de aceea, la 5 martie 1930, dupa moartea sotiei, a parasit definitiv Franta, stabilindu-se pentru tot restul vietii la Cairo, in Egipt. Din acest moment va adopta toate riturile si cutumele musulmane, fara a-si abandona functia universala. In 1934 s-a casatorit cu Fatima, fiica cea mare a seicului Mohammad Ibrahim. Au patru copii, doua fete si doi baieti, ultimul nascut dupa moarea lui Guenon. Desi „sihastrit” in Egipt, Guenon a continuat sa exercite o influenta peremptorie asupra Occidentului. Articolele lunare ce apareau in Etudes Traditionnelles, corespondenta de o vastitate uluitoare si cartile scrise in perioada celui de-al doilea razboi mondial au completat Opera sa. La biroul sau din camera de lucru din Cairo, Guenon citea rabdator toate cartile trimise spre recenzare, toate scrisorile primite de la diversi corespondenti, oricat de inepte ar fi fost aceste carti si scrisori. Si cu rabdare de maestru spiritual, raspundea tuturor. 

 Desi a declarat raspicat ca nu accepta discipoli, Rene Guenon a influentat pe multi prin opera sa. Cel mai valoros colaborator, cel care si-a schimbat intreaga viata si opera datorita lui Guenon, a fost AnandaCoomaraswamy. Scrierile acestuia sunt, dupa ale lui Guenon, cele mai puternice si mai sincere din domeniu traditional, cele care pot fi luate ca referinta fara nici o ezitare. Dar cea mai mare speranta (din punct de vedere initiatic) Guenon si-a pus-o in Frithjof Schuon, care, trecut la islamism, a instituit o „cale initiatica” pentru Europa. Acestei cai i s-au atasat romanii Mihai Valsan si Vasile Lovinescu. Dintre alti „invatacei” mai cunoscuti, ii vom mentiona pe Titus Burckhardt si Martin Lings. Mihai Valsan a devenit, dupa moartea lui Guenon, redactorul sef al revistei Etudes Traditionnelles, si a inceput publicarea operei postume a acestuia.

 Dupa o suferinta fizica intensa, Rene Guenon paraseste lumea fizica la 7 ianuarie 1951. Corpul sau a fost adapostit in mausoleul familiei sotiei.

Mircea A. Tamas

 SURSA: EDITURA HERALD

Categorii:PRESA

POEŢI DIN JUDEŢUL HUNEDOARA: IOAN BARB ŞI BABILONUL SĂU INTERIOR ÎNTR-O ZI DE SABAT


 

O PICĂTURĂ DE INFINIT ÎN BABILON CU IOAN BARB

 

 

În ziua de 29 mai 2012, ora 17, în incinta complexului Deva Mall, etajul 4, Salle D’Or a avut loc o nouă lansare de carte: volumele SABATUL INTERIOR şi BABILON ale autorului Ioan BARB, sub autoritatea unei instituţii preocupate de cultură, Biblioteca Județeană “Ovid Densuşianu” Hunedoara-Deva, Director – Manager Ioan-Sebastian Bara.  Volumele de poeme scrise de IOAN BARB au fost: “Babilon”, volum apărut in anul 2011 la Editura Brumar, cu o prefaţă semnată de criticul literar Cornel Ungureanu şi “Sabatul Interior”, volum apărut la Editura Limes în anul 2011, cu o notă critică semnată de criticul şi poetul Ioan Moldovan.

La această lansare au participat mulţi iubitori de poezie, foşti colegi de serviciu, scriitori importanţi din judeţ şi din ţară, jurnalişti şi prieteni ai poetului.

Evenimentul,  aflat sub patronajul bibliotecii judeţene, a fost prezentat de domnul Ioan-Sebastian Bara care, emoţionat şi surprins de numărul mare de spectatori, a făcut o scurtă prezentare a poetului  din Călan  şi a remarcat efortul oamenilor de cultură pentru a modela sufletele celor din cetate prin algoritmul cuvintelor. Ulterior acesta a intrat pe mâna scriitorilor prezenţi care i-au făcut o bună caracterizare, cu multă căldură, cu fericirea că, iată, poetul, a reuşit să spargă zidul sonic al propriei deveniri.

Au vorbit despre cărţile aflate la dispoziţia publicului următorii: Ioan Radu Văcărescu – preşedintele Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor; Silviu Guga, scriitor, prieten şi apropiat a lui Ioan Barb; Ioan Evu, scriitor, bun cunoscător al omului şi operei celui sărbătorit; Dumitru Hurubă, romancier, cronicar, prieten al scriitorilor din Hunedoara; Mariana Pândaru, scriitor, editor şi comentator al vieţii literare din judeţul Hunedoara.

Ioan Barb este membru stagiar al Filialei Uniunii Scriitorilor Sibiu, iar cei din filială au ţinut să fie prezenţi, remarcabilă analiza făcută de Ioan Radu Văcărescu, generos în aprecieri, căldură în cuvinte, bucuros pentru că, iată, poetul iese în faţa cititorilor şi îşi prezintă opera şi crezul, cu mult curaj şi în stil propriu, un stil care marchează temele fundamentale pentru un artist: destinul într-o lume aflată în schimbare, apelând la înţelepciunea vechilor texte şi, în special, a Scripturii.

Silviu Guga a rememorat viaţa literară din Călan şi primele scrieri ale poetului Ioan Barb, boemul care s-a schimbat brusc, şi-a asumat responsabilităţi pentru sine şi pentru ceilalţi, este editorul revistei „Algoritm Literar”, rămâne un reper pentru comunitate şi pentru literatura română. Afecţiunea evidentă a lui Silviu Guga pentru Ioan Barb a fost una neprefăcută, deschisă, profesorul de limba română se bucura pentru că elevul a depăşit condiţia celui care iubea poezia şi a devenit scrib în cetate, cu toate drepturile şi obligaţiile necesare.

Ioan Evu a făcut o scurtă prezentare a operei lui Barb şi a vieţii acestuia, a punctat direcţiile poeziei scrise de acesta, a declamat versuri importante din cele două cărţi prezentate, a evidenţiat rolul revistei „Algoritm Literar” în peisajul literar actual şi a arătat că locul poetului în istoria literară recentă este unul important şi bine precizat.

Mariana Pândaru a rememorat timpul şi anotimpul primei cărţi scrise de Barb (debut editorial: volumul Tăcerea ca o flacără, poeme – Ed. Călăuza, Deva, 1998, colecţia “Cărţile albe”. ) şi a subliniat că există o diferenţă între poetul din anul 1998 şi poetul din anii 2010-2012, schimbarea a fost una benefică pentru poet şi pentru literatură şi că, pe bună dreptate, este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Dumitru Hurubă a ţinut să precizeze că Ioan Barb a ştiut să rămână fidel crezului său, a punctat experienţa acestuia ca jurnalist în captarea vieţii ca valoare supremă şi a promis că va citi şi va scrie despre cărţile de faţă în calitate de cronicar al scriitorilor din judeţul Hunedoara, subliniind cu umor că are curajul să intre cu acesta în jocul literar, dar nu şi să se dea pe mâna avocatului Barb care s-ar putea să fie prea liric, dar a subliniat seriozitatea celui care ştie ce înseamnă un text scris, scriitorul susţinând avocatul prin argumentele valorii evidente.

Manifestarea a durat aproape două ore, Ioan Barb a acordat autografe pe cărţile sale pentru cei prezenţi, a primit aprecieri şi felicitări, emoţionat şi surprins de căldura publicului şi de profesionalismul scriitorilor de faţă care au ţinut să pună un semn de aducere aminte pentru efortul unui poet din oficiu

Câteva date despre Ioan Barb:

  • Profesia actuală: avocat, Baroul Hunedoara.
  • Căsătorit cu Sofia. Tată a cinci copii: Oana-Paula, Emanuel, Cristina-Maria, Sofia-Teodora, Ioan-Paul. Locuieşte în Călan, Streisângiorgiu, Jud. Hunedoara.
    • Debut editorial: volumul Tăcerea ca o flacără, poeme – Ed. Călăuza, Deva, 1998, colecţia “Cărţile albe”.
  • Alte cărţi:
  • PICĂTURA DE INFINIT, poeme, Ed. ATU Sibiu, 2010, colecţia “Raftul de poezie”, referinţe critice, coperta IV, Silviu Guga.
  • SUB VIA  FIINŢEI PLÂNG  STRUGURII, poeme, Ed. ATU, Sibiu, 2010, colecţia “Raftul de poezie”, referinţe critice coperta IV, Cornel Ungureanu, Ioan Radu Văcărescu.
  • BABILONpoeme, colecţia “Poeţi români contemporani”, Ed. Brumar, Timişoara, 2011, prefaţă Cornel Ungureanu.
  • SABATUL INTERIOR,  poeme, colecţia “Magister”, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011, referinţe critice coperta IV, Ioan Moldovan.

  Putem concluziona că poetul este unul original îşi trage forţa din înţelepciunea vechilor profeţi, stilul său este marcat de logica juridică riguroasă ceea ce dă forţă poemelor, iar lecturile zilnice din opera marilor scriitori i-au dat argumentele pentru a edifica propria operă bazată pe bucuria de a scrie epistole  pentru cititorii contemporani. Explozia lui nu este una întâmplătoare, este una strict determinată de viaţa sa, de acumulările petrecute în timp şi netimp, de dorinţa de a se salva. Pe matricea vechilor scrieri el a reuşit să muleze o nouă viziune ceea ce îi dă dreptul să spere în devenirea sa şi în opera sa. Aceste acumulări, deşi l-au găsit captiv în Babilonul său interior, i-au dat şansa unui sabat special, sabatul întâlnirii cu sine şi cu destinul migrator al scribului prizonier în opera sa…

La final, Ioan Barb a mulţumit lui Dumnezeu pentru harul ce i-a fost dat să prindă câte ceva din cunoaşterea prin poezie şi apoi le-a mulţumit celor prezenţi pentru clipa de sinceritate ce i-au     acordat-o, clipă devenită o picătură de infinit, s-a fotografiat cu cei ce au dorit să-l cunoască şi să-i fie aproape…

 

 

Constantin Stancu

30 MAI 2012

 

 

Categorii:PRESA

POEŢI DIN JUDEŢUL HUNEDOARA: EUGEN EVU VĂZUT DE LA NEW YORK DE Theodor Damian – Amintirile care vin încet dar sigur plus Apa Sargeţiei…


Cronica literară

Theodor DAMIAN

 

Amintiri care vor fi,  Memories to come

                              de Eugen Evu

                                     Editura Eikon

English version by M.M. Petrescu

 

Poetul la amvonul templului interior

 

Ca un fel de răzvrătit împotriva (dez-)ordinii lumii, împotriva ordinii acesteia, ca un profet, ca un misionar, aşa scrie Eugen Evu. Când te lupţi cu realitatea prezentă înseamnă că ai de propus altceva, că ai descoperit sau ţi s-a descoperit o altă paradigmă şi că pe temelia acesteia, ca-ntr-o nouă viziune, porneşti la munca sisifică de reordonare a lumii.

       În această calitate Eugen Evu se urcă la amvonul templului interior (căci din templu, templaţie, contemplaţie, de acolo vine poezia) şi din acest locus mysticus, protejat şi expus în acelaşi timp, îşi rosteşte predica necesarmente moralizatoare, enunţă decaloguri şi admonestează cu candoare. Cine are urechi de auzit să audă. E greu de auzit-înţeles de la primul contact pentru că discursul său poetic este foarte adesea un şir de metafore împletite cu paradoxuri, de încântări şi descântări deodată. Te încântă cu noutatea pe care ţi-o vesteşte şi oferă şi te descântă (nu în sensul de descântec, vrajă, ci în sensul că te scoate din încântarea rutinei în care sălăşluiai şi în care te credeai asigurat fără să ştii că nu eşti) cu chemarea la schimbare de direcţie, de vedere, chiar de weltanschauung, deci la convertire.

       Poezia lui Evu e ca un vulcan, uneori, ce stă gata să explodeze; nu-l vezi dar simţi că vine şi se poate că o iei la fugă înfricoşat, nemaiascultând. Cândva, într-un târziu, îţi vei aminti de avertismentele date, de porunci şi de predici.

       Dacă va fi prea târziu sau nu, nu se spune aici…

Că poetul vorbeşte ca de la amvon, de la pupitru sau de la catedră, cum ziceam, se vede indirect, e ascuns în stil. Dar iată şi un exemplu de adresare directă, în sensul amintit, în poemul Veriga lipsă: „Doamnelor/ Domnilor/ Universul e sferic/ Sferici sâmburii/ Logosul/ Nu mai căutaţi/ veriga lipsă…”

       Una din marile teme morale ale cărţii este legată de reinventarea de sine prin dragostea de sine şi de aproapele, ca imperativ atotcuprinzător al vremii noastre. Dacă înveţi să iubeşti, înveţi să arzi, ne spune poetul. „Reînvaţă să te iubeşti” citim în Postludium. Adică învaţă să arzi şi mergi înainte, ca-ntr-o continuă curgere, căci „totul arde, deci şi arderea curge”, dialoghează Evu cu Heraclit. Arzi şi mergi ca soldatul Fericitului Augustin, ca să-ţi întăreşti puterile şi să te purifici întru sfinţenia vieţii. Mergi şi arzi ca rugul aprins nemistuindu-se. Dar dacă reuşeşti să faci asta, nu te ascunde, ci arată lumii pentru ca „preaplinul tău să îmbie şi pe celălalt”, citim în acelaşi poem.

       Departe de a fi un mesager care şi-a uitat mesajul, Eugen Evu scrie cu putere pentru că are ceva de spus. Are de spus un univers şi un lucru. Poeziile din volum fac referire directă şi indirectă la viaţa de zi cu zi, şi mai ales la mentalităţi şi moduri de a fi hic et nunc, dar și la realităţi transcendente de care oamenii se ocupă mai puţin în alergarea lor saltimbancă, şi care sunt temelia modului autentic de a fi. De aceea poetul umblă prin cosmogonii uitate de toţi, prin primordial şi imemorial, în tendinţa sa constantă şi misiunea dificilă de a deschide drumuri noi în universul cunoaşterii. De aici foarte des jocul de cuvinte, disecarea acestora, explorarea şi interpretarea rădăcinilor lor, propuneri de combinaţii neaşteptate, ca şi cum răscolind dedesubturile facerii lumii poetul mai găseşte acolo elemente primordiale ce nu au mai fost folosite la facere, dar care odată descoperite, dau sensuri noi, un sens mai înalt lucrurilor din creaţie, din lume. Şi toată această muncă de săpător, de cioplitor în cuvânt, ne atrage atenţia poetul, este „Arta mea, labirintică, sublimând/ Muşcătura cunoaşterii” (Cunoaştere de noapte sau o semiotică a trans-memoriei).

       Aici avem de a face cu metafizica lui Eugen Evu. Aceasta începe de la esenţiala întrebare transcendentală: cine? (Stigma Invăţătorului) ca metafizică a noastră „cea de toate zilele,” şi merge până la conştientizarea că transcendentul e-n noi, în însuşi design-ul fiinţei, că suntem prin el şi întru el, cum citim în poemul Despre uman: „Şi în noi este drumul, harta stelară/ de foarte departe/ cartografiată…”).

       Există un filon interior, ascuns, dar uşor observabil la o lectură atentă, în poezia lui Eugen Evu. Acest filon, ca un fir roşu, e un fel de joacă cu meta, o joacă ce ia caracter misionar, în sensul scopului precis al poetului de a-l face pe cititor să aplece urechea şi ochiul spre frumuseţea şi şoapta interioară, spre sorbirea misterului: „Mergi pe drumul/ Din tine, te lasă/ Pe voioasele muzici/ În sus. Le auzi răsunând?/ Te întorci înspre casă/ Răsăritul surâde/ Fremătând în apus” (La 65 de ani).

       În acest context autorul îşi presară discursul poetic cu observaţii critice pertinente, provocând pe cititor la reflecţie şi introspecţie, ca atunci când, de exemplu, atrage atenţia asupra idolatrizării obiectului dorinţei: „Omul idolatrizează/ ceea ce suferă a nu avea” (O semiotică a psiho-celulelor Stem). Uneori, după ce citeşti astfel de observaţii te întrebi: de ce nu s-a spus acest lucru până acum? Sau nu s-a spus aşa.

       Un alt exemplu: „E adevărat/ una e ţara locuită/ de proprii ei cetăţeni/ şi cu totul alta este/ ţara ocupată/ de cetăţeni” (Agonica certitudine diferenţială), şi încă unul, în Poema de la Sarmisegetuza: „Totul nu curge, ci totul arde!” Iată un fel de quod erat demonstrandum al folosului capacităţii poetului de a intra în conversaţie cu filosofia în general, cu Heraclit Efeseanul în special, şi bineînţeles şi cu alţii. Aici, ca un fel de anti sau neo-heraclitian, Evu propune o schimbare conceptuală de viziune asupra lumii de înfricosătoare profunzime dar şi frumuseţe. Cu bogata sa imaginaţie, cu intuiţiile sale surprinzătoare, poetul purcede la marea muncă de re-numire a lumii, a lucrurilor, ca un nou Adam, de data asta însă părtaş cu Dumnezeu la înnoirea lumii. Evu face acest lucru cu toată seriozitatea, uneori cu ironie şi umor, dar de cele mai multe ori ca autorul Ecclesiastului care se aşează atât înlăuntrul lumii, cât şi în afara ei, pentru a privi la ea subiectiv şi obiectiv totodată, pentru ca apoi să formuleze spre învăţătură sentinţe sapienţiale. Iată câteva: „Răul îl învingi/ Făcând binele./ Uneori” (Sofism 1); „Cei care/ ard mult/ Mor mai mult./ Îşi mor moartea” (Etapele arderii); „Moartea geloasă pe înger” (La Apa Sargeţiei); „Lumina nu se ia, ci se dăruie” (Postludism); „Nimic mai trist/ ca un mormânt uitat./ Cuvânt căzut în moarte, ca păcat” (Epitaf); „Ceea ce crezi că eşti/ Vei fi” (Despre uman); „Ca viaţă până şi moartea/ Se repetă” (Arrière-garde; Gigachakre în migrare); „Munţii pe care am îndrăznit/ a-i urca/ Sunt în noi” (La 65 de ani).

       Reflecţia sapienţială izvorăşte uneori din contrastarea cu obişnuitul fapt care duce de multe ori la „găselniţe” surprinzătoare, fapt care te face să continui lectura cu interes, iar în final să realizezi că începi să-l cunoşti pe poet îndeajuns ca să ai încredere în intuiţiile, în mesajul, în discursul său dezinteresat. Mai ales când eşti pătruns şi de frumuseţi ca acestea: „Al meu timp/ este unul/ când prea în urmă/ când mult înainte/ Am dat sânge poeziei/ şi iată, îmi smulge inima./ Aud timpul/ care începe să ningă/ printre cuvinte…/ Dacă nu le voi trăda/ Mă vor ucide” (Vârsta); „Se-aud trosnind stelate punţi/ În craniul meu,/ precum în munţi” (Clima giganţilor).

       Şi dacă cineva îl vrea pe Eugen Evu în auto-definiţie, iată-l: „Poet amant al Armoniei contrariilor./ Spirit ce se agită. Curaj reînnoind vama/ Stării” (La Apa Sargeţiei).

Quod erat demonstrandum.

 

       Acest volum este însă bilingv. Traducerea în engleză este opera cunoscutei Muguraş Maria Petrescu, cea îndrăgostită de cuvânt şi de sens. Nu e uşor să traduci. Nu e uşor să traduci poezie. Nu e uşor să traduci poezia lui Evu; uneori e cumplit. Ca orice poet autentic, Eugen Evu este în nenumărate locuri intraductibil. Ce face atunci traducătorul? Se luptă, se chinuie, se roagă, intră în contemplaţie, cercetează, citeşte, reciteşte, discută cu autorul, negociază, disperă, renunţă, revine… evrika! Aceasta este Muguraş Maria Petrescu. Ea lucrează la o traducere cum faci o ţesătură, un goblin la gherghef; caută cu acul linia atent, cu răbdare, cu drag şi pasiune în acelaşi timp, ştiind că firul colorat va pune în nouă valoare conceptul artisic iniţial. Aşa se face că avem aici o traducere reuşită la un text dificil al unui poet nu mai puţin dificil şi reuşit.

New York

 

Categorii:CRONICĂ

SCRIITORI DIN JUDEŢUL HUNEDOARA: RADU IGNA, HAŢEG. Serial de Dumitru Hurubă


DUMITRU HURUBĂ

Scriitori din judeţul Hunedoara – Radu Igna, Haţeg

Provincialismul este nu atât o „durere” scriitoricească nevindecabilă, cât un sentiment de revoltă împotriva… centrului sau centrelor. Am mai spus şi scris: marii scriitori români, în majoritatea lor covârşitoare, nu s-au născut nici în Bucureşti, nici în Cluj, nici în Iaşi, Timişoara sau Craiova, ci în localităţi de cele mai multe ori fără

pretenţii hiperculturale. Provincia, aşadar, a dat ţării nume importante de scriitori, deşi în continuare persistă, alimentată prosteşte, psihoza că tot ce nu e bucureştean e provincial, deci… promiţător, dar să mai vedem… Partea tristă şi dăunătoare este că tocmai unii scriitori stabiliţi în importante centre culturale s-au schimbat rău de tot devenind mai „urbano-centrişti” decât născuţii acolo. Emancipare? Mai degrabă o ignoranţă vecină cu prostia. Printr-o reducţie semnificativă şi explicabilă, mă voi limita să spun că exact în acest câmp ideatic există şi scriitorii din judeţul Hunedoara, adică a fi puşi în situaţii frustrante, similare fiind în încă vreo treizeci şi ceva de judeţe.

Date bio-bibliografice: Radu Igna, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara, s-a născut la data de 6 noiembrie 1934, în localitatea Glodghileşti, judeţul Hunedoara şi este absolvent al Facultăţii de Filologie, Universitatea Bucureşti – este profesor de română şi engleză.

A debutat cu proză scurtă, intitulată Cum să vă spun…, în revista Orizont din Timişoara, în anul 1986, cu o prezentare a lui Ion Arieşanu, redactor şef al publicaţiei. Editorial, a debutat, însă, după 1989, cărţile sale bucurându-se de o bună primire atât din partea cititorilor, cât şi a comentatorilor. După debutul cu volumul de proză scurtă Armonia snack-bar, Ed. Corvin, 2000, au urmat, în ordine: romanul Vâltoarea, Ed. Corvin, 2001, Cultură şi civilizaţie suedeză, Note de călătorie, Ed. SigNata,  2002, miniromanul Nimic deosebit în timpul serviciului meu, Ed. Modus P.H., 2003, Valea proscrişilor (roman), Ed. Călăuza v.b., 2004, Lazăr nu mai vine (proză scurtă), Ed. Călăuza v.b., 2005, Condamnat (roman), Ed. De Vest, Vocaţia culturală a Haţegului (eseuri), Ed. Gligor Haşa, 2009, ediţia a II-a, 2010, Istanbul, un oraş pe două continente (note de călătorie), Ed. David Press print, 2011.

Premii importante: Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu, pe anul 2004, Premiul Opera Omnia, Filiala Alba-Hunedoara; Premiul Revistei Discobolul, Diploma de Onoare a Consiliului Judeţean Hunedoara (2010); Cetăţean de onoare al oraşului Haţeg (2004).

Referinţe critice. În publicaţiile: Orizont, Opinii culturale, Arhipelag, Provincia Corvina, Vatra, Sinteze prahovene, Ardealul literar, Origini (SUA), Reflex, Euphorion, Discobolul, Semne… Ajuns la maturitate artistică, la o exprimare epică în buna tradiţie ardelenească, în care se pot recunoaşte reminiscenţe din Pavel Dan, Agârbiceanu, sau Ioan Slavici, Radu Igna a demonstrat că este ceea ce se cheamă un prozator de forţă tocmai prin individualitatea sa. Personajele cărţilor sale, având un ce care-l particularizează auctorial, sunt construite în aşa fel încât simpla lor prezenţă creează o atmosferă plină de dinamism. Sintetizând, aş spune că Radu Igna este, la ora actuală, unul dintre prozatorii importanţi şi serioşi din literatura contemporană, fără a recurge la imagini sau situaţii de efect. Deşi, aşa cum rezultă şi din scurta prezentare, el a debutat editorial târziu, în doar câţiva ani, printr-o perseverenţă şi o putere de muncă impresionante, s-a dovedit a fi unul dintre prozatorii care au reuşit să capteze atenţia în sens pozitiv fără să epateze prin ceva anume. În proza scurtă – schiţe, povestiri, nuvele, sau de întindere, romane, Radu Igna şi-a demonstrat nu doar harul de foarte bun narator, ci şi de respect, responsabilitate şi dragoste pentru actul de creaţie. Înzestrat cu un impresionant simţ de receptare a realului, el observă, acumulează şi, după prelucrarea în laboratorul eului său artistic, repune în circulaţie produsul/creaţia fără ca aceasta să-şi fi pierdut din valoarea mesajului iniţial. Acum, despre Radu Igna se poate spune că este un scriitor format şi că, ajuns la maturitate creativ-artistică şi în deplină cunoştinţă de cauză, el comunică cititorului mesajul său scriitoricesc şi uman pe coordonatele valorice ale textelor sale. Iată motivul pentru care se cuvine să ne oprim puţin asupra operei al cărui semnatar este, ceea ce încerc să şi fac în cele ce urmă.

Cu ceva ani în urmă, proza hunedoreană şi-a rotunjit zestrea cu un excelent volum de proză scurtă. De fapt, este vorba despre un debut editorial pe nedrept întârziat, întârziere de care se face vinovat autorul însuşi – sclav al unei autoexigenţe exasperante, lipsită de suportul logic şi, pentru mine cel puţin, imposibil de explicat.

Pentru că îl cunosc pe Radu Igna de nu ştiu câţi ani ca fiind un suferind de boala modestiei cronice de care n-a reuşit sau, poate, nici nu a vrut să se vindece, cartea a văzut lumina tiparului de-abia când, în mod firesc, autorul ar fi trebuit să se afle la al… multelea volum. Merita, dacă ţinem seama că, în urmă cu destui ani, Ion Arieşanu, redactor-şef pe-atunci al revistei Orizont din Timişoara, nota: „Există multă concentrare, ironie şi savoare în aceste schiţe ale profesorului Radu Igna (…)”(Orizont, nr. 10/1986). Însă, pentru că există nişte legi pe care nu le înţelegem totdeauna, dar pe care le acceptăm, uneori cu… scrâşniri de dinţi şi cărora ne supunem până la urmă cu docilitate chiar, să dăm din nou vina pe ele cu bucuria că avem acum de citit un volum de proză scurtă în care talentul de narator al lui Radu Igna ni se relevă cu prisosinţă.

De aceea, şi la sfârşitul lecturii, socot că Armonia snack-bar, volum reeditat la Editura Agerpress, Buc., 2008, este una dintre cărţile care demonstrează prin forţă şi dinamism, acurateţea stilului şi expresivitatea textului, o maturitate artistică pritocită de-a lungul anilor cu o nemiloasă, dar benefică perseverenţă. Rezultatul – paginile acestei cărţi.

Parafrazând, dar şi forţând lucrurile, aş aduce în atenţie un aspect inedit şi anume: proza lui Radu Igna se află aproape mereu între Scylla tradiţionalismului de sorginte ardelenească şi Caribda noului modernism la care trebuie să se alinieze proza românească scăpată în ultimele vreo două decenii din ghearele realismului socialist. ªi nu e simplu deloc să faci o echilibristică rezonabilă între aceste două curente, dar în acest spaţiu de idei şi deviind doar un pic de la subiect pentru a fi mai explicit, să ne amintim de mult-fredonata mentalitate de care, din păcate, prea puţini reuşesc să se debaraseze… Din acest punct de vedere, reuşita prozatorului nostru este cu atât mai memorabilă şi mai Nu ţin neapărat să extrapolez, dar nici nu pot face abstracţie de faptul că, în peisajul literar hunedorean, multă vreme Radu Igna nu s-a făcut remarcat decât prin apariţii sporadice în publicaţii de gen. Poate că unul dintre motive să fi fost că, proza sa, prin excelenţă de sorginte ardelenească, nu consuna decât vag cu canoanele dorite sau chiar impuse de ideologia sistemului dictatorial antedecembrist.

El însuşi un răzvrătit cu răbufniri recalcitrante, Radu Igna nu se străduia îndeajuns pentru a crea personaje cu o psihologie… liniştit-docilă, ci, mai degrabă, subjugate unui crez ieşit din matca preafericirii socialiste. Dovada acestei realităţi este şi romanul Valea proscrişilor, n.d.h., doar aparent păstrându-se în nota unei scrieri „cuminţi”, a unei cronici a evenimentelor în mijlocul cărora personajele suportă, existenţial vorbind, umilirea până la degradare a „celui mai de preţ capital”, cum era catalogat frumos, dar numai teoretic, omul, în „epoca de aur”.

Am mai spus-o şi o voi spune ori de câte ori va fi cazul: Radu Igna este un excelent povestitor, unul dintre aceia care, nu numai că acaparează pe nesimţite cititorul cu fluiditatea naraţiunii, dar şi impunându-i acestuia un mod de a gândi despre lume şi viaţă şi de-a acţiona în ceea ce priveşte „punerea în scenă” a întregului spectacol. Valea proscrişilor, Editura Călăuza, 2004, este şi locul/localitatea unde, oarecum sadovenian vorbind, „nu se întâmplă nimic”, valea unde hălăduieşte populaţia unei localităţi în care existenţa este compusă din insignifienţe umane şi chiar animale – aşa ne-o prezintă autorul la nivel de an 2004. Din tren, din autobuz sau din goana autoturismului, totul pare liniştit, vetust, primitiv, plictisitor, doar peisajul mai reuşind să salveze câte ceva. Eroare! În localitatea Valea, destinele oamenilor şi trăirile lor nu sunt cu nimic mai prejos decât cele din alte părţi de lume; aici se petrec drame sociale, iubiri, invidii, promovări în funcţii, imoralităţi, mai mult sau mai puţin interesante sau importante, dar purtând, de fiecare dată, în fiecare caz, amprenta senzaţionalului.

Într-o comunitate mică, toată lumea ştie totul despre toată lumea. Personajele romanului participă rareori pasive la evenimente, în realitate ele implicându-se, deseori profund şi interesat, în viaţa cotidiană. Este scara redusă a societăţii, reprezentarea unui domeniu – învăţământul – cât de cât pe alte coordonate decât cele oficiale, pe care se zbat permanent să le impună atât judeţul, inspectoratul de învăţământ, cât şi la nivel de localitate pe linie politico-administrativă. De fapt, mai clar spus, totuşi lumea din Vale gravitează, prin forţa împrejurărilor, în jurul unui nucleu: organizaţie-de-partid-şcoală-administraţie…

Din acest „trio” autorul a extras ca fiind, totuşi, punctul forte, şcoala. Ei, dascălii, cu toate avatarurile cărora sunt obligaţi să le facă faţă, sunt cei consideraţi, mai cu voie, mai cu „scrâşniri de dinţi”, minţile luminate ale comunităţii. Dascălul continua, încă, să se bucure de un statut special, un statut tot mai greu suportat de reprezentanţii partidului promovaţi din rândul clasei muncitoare şi a unei categorii de ţărani cu origine sănătoasă, dar cu un nivel de cultură amărât. Direct sau indirect, aceste două forţe se vor confrunta şi înfrunta cam pe tot parcursul romanului. În paranteză fie spus, dar foarte important: să avem în vedere că romanul a fost scris, în primă formă, în anul 1970, chiar dacă el a fost rescris în anul 2003, dar fără a i se diminua cu nimic valoarea din punct de vedere al laturii social-istorice şi chiar politice a momentului.

Fiindcă în acel timp nimic nu se petrecea fără ştirea şi aprobarea partidului. Din acest punct de vedere, romanul este un ghid-document oglindind cu fidelitate realitatea unor vremuri pe care e bine să le cunoască generaţiile nu din amintiri pătimaşe, ci din descrieri obiective, detaşate, sincere şi cu redarea realităţilor în toată… splendoarea lor. Ceea ce şi face Radu Igna în romanul său.

Scris la persoana întâi, ceea ce îi conferă un grad de credibilitate superior, tocmai pentru că implicarea autorului este marcată de o anume responsabilitate faţă de sine şi faţă de cititor, romanul este, fără îndoială, o minifrescă foarte bine circumscrisă în peisajul istorico-literar şi demograficogeografic ardelenesc. Personajele sunt creionate cu grijă şi cu reliefarea individualităţii fiecăruia tocmai pentru a corespunde, pentru a fi integrate perfect într-un sistem-schelet, în primul rând social, construit de romancier cu migală şi cu numeroase detalii. Astfel, fără prea multă vorbărie – lucru care ţine deja de personalitatea scriitoricească a lui Radu Igna – încă de la primele pagini intră în scenă prezenţe care vor juca roluri mai mult sau mai puţin importante, dar necesare, în economia romanului: podul de lemn din inima satului, Moskviciul – autoturismul autorului, cu rol bine determinat între eroii cărţii!, beţivul Tire, viitorii colegi cărora autorul, abia sosit în sat, este prezentat de directorul şcolii, Gorun, într-un mod oarecum hilar, dar simpatic: „-Dumnealui e ăla nou. Are şi maşină. Pofteşte în cancelarie.” Înţelegem, deci, că este vorba despre un dascăl nou care, noutate de senzaţie, „are şi maşină”, fapt care-i asigură imediat o poziţie cât de cât aparte… Aş fi putut spune privilegiată, însă, datorită conformismului noului sosit, pe parcurs se va dovedi că nu era deloc aşa… Venit din Capitală, Cristian ªtefănescu, autorul, face cunoştinţă cu o lume, de această dată fiind vorba despre cancelarie, pe care, cu o ironie abia perceptibilă, o descrie în felul următor: „Intrarăm într-o încăpere dreptunghiulară în care fuzionau diverse atribute ale existenţei: un birou vechi cu furnirul scorojit, plin de dosare şi hârtii, câteva scaune, un pat şi soba deasupra căreia atârnau câteva ustensile de gătit.”

Privelişte aproape kafkiană.

De altfel, există nu foarte puţine locuri în roman unde, voit sau nu, autorul a creat atmosferă, situaţii sau momente amintindu-ni-l pe celebrul autor al „Procesului” şi, mai ales, cu atmosfera din romanul „Castelul” al aceluiaşi… Respectiva încăpere are un rol extrem de important în roman, fiindcă acolo nu numai că se desfăşoară „vârful” activităţii didactice, ci şi pentru că ea, printre altele – chestiune la fel de importantă şi de incitantă – constituie un eficient stimulent… gastronomic: „Uşa cancelariei era larg deschisă, notează autorul, şi venea de acolo un apetisant miros de friptură abia scoasă din cuptor.” În astfel de condiţii, dăscălimea participa desigur cu plăcere la activităţile profesorale… Apoi: aş fi nedrept dacă aş scoate din context unul dintre personajele pitoreşti ale cărţii: bucătăreasa Koty Neny, unguroaica posesoare a unui limbaj amintind de nemţoaica „fraila” din bine cunoscuta piesă „Gaiţele” a lui Kiriţescu.

Peisajul uman este populat de inşi care reprezintă la scară redusă, cum spuneam ceva mai înainte, absolut toate categoriile sociale: administratorul Aron, pedantul profesor Artimon, sau multifuncţionalul „profesor de muzică-limbi străine-şi-agricultură”, precum şi, de la sine înţeles, secretarul organizaţiei de partid, preşedintele consiliului popular (primarul) ş.a. În contextul general, nu se poate trece cu vederea că autorul este… un maniac al ironiei fine, obligând mai toate „forţele romanului” să participe la spectacolul vieţii cotidian-rurale, totul subordonat şi plătitor de tribut frumuseţii, logicii şi extraordinarului spirit de observaţie al omului de la ţară. Iată descrierea sentimental-afectuoasă a plecării dintre cei vii a lui Gorun, fostul director al şcolii: „Am rămas aşadar eu şi doamna Koty, cea mai devotată colaboratoare a mea după întrevederea din primăvară, a treia zi de la plecarea lui Gorun în locul acela cu verdeaţă cerut şi pentru el de preoţi de la bunul Dumnezeu.” Însăşi viaţa personajului-autor este o permanentă motivaţie satirico-ironică, dar fiind vorba despre trăiri redate şi întrucâtva îndulcite cu un umor oglindind resemnarea „intelectualului venit la centru”, complăcându-se, nevoit totuşi, într-un proces de degradare cu momente de vârf – consumul de alcool. Eşafodajul unei existenţe mediocre – consecinţă a evadării relativ forţate de motive politicosocial- sentimentale, unele inventate, altele agresive – culminează cu un mariaj preluat/continuat socratic. Măriuţa, soţia sa, se dovedeşte a fi prototipul ţărăncii evoluate spre o posibilă emancipată mahalagioacă; aventura amoroasă cu doctoriţa Venera şi reîntâlnirea, fără cine ştie ce trăiri intime cu Fenela Sandu etc., fac parte din latura erotică a romanului, un erotism reţinut, respectabil şi redat ca atare, dar nu lipsit de acelaşi şarm narativ; pe de altă parte mi se pare normal şi aproape obligatoriu să menţionez un amănunt semnificativ: în câteva locuri, prezentarea/descrierea Veronei mi-a amintit de personajul Vera din „Cartea nunţii” a lui George Călinescu. De fapt, numele celor două femei-eroine au chiar un punct comun: Vera-Verona… „Marele conflict” al romanului „Valea proscrişilor” este pregătit insesizabil, pentru finalul scrierii, dar înscriindu-se perfect în politica de cadre a fostului PCR: după ce Cristian Ştefănescu s-a luptat, împreună cu Moskviciul său, să pună pe picioare noul local al şcolii, în funcţia de director al acesteia este numit de judeţ fostul lui coleg „de muzică-limbi străine-şiagricultură”, Coţolan Trandafir. Evident că tot ce făcuse Ştefănescu era nepotrivit, aşa că omul judeţului, activistul de partid atoateştiutor, trebuia să ocupe funcţia care, pe drept, după moartea directorului Gorun, i-ar fi revenit profesorului Cristian.

În consecinţă, dar cu umor şi ironie, autorul îşi aminteşte de un moment din timpul facultăţii: „şi a început să citească imitându-l pe un tip de la Marea Adunare Naţională: «se acordă prin decret special al fazanilor din camera şase, Căminul Brutus, numitului Ştefănescu Cristian, zis Cristi, pentru jertfire lamentabilă pe altarul iubirii, Ordinul Fazanul Emerit clasa întâi…». Istoria se repeta acum în localitatea Valea, doar că pe alte coordonate… Intenţionat nu m-am ocupat de detalii justificate privind titlul romanului, considerând textul de faţă o invitaţie la o lectură interesantă şi absolut deconectantă. Dar calităţile de prozator şi bun povestitor Radu Igna şi le ilustrează cu fiecare nouă apariţie editorială, iar romanul Nimic deosebit în timpul serviciului meu, Editura Modus F.M. P.H., Reşiţa, 2003, constituie un argument de luat în seamă din acest punct de vedere. Adică domnia sa acaparează pe nesimţite cititorul cu fluiditatea naraţiunii, dar şi impunându-i acestuia un mod de a gândi despre lume şi viaţă şi de-a acţiona în ceea ce priveşte „punerea în scenă” a întregului spectacol conflictual-narativ.

Aşadar, după câteva volume publicate în ritm de „anul şi cartea”, în urmă cu câţiva ani Radu Igna era prezent în librării cu o nouă carte având un titlu-zeflemea, preluat din finalul fostelor şi stupidelor procese-verbale ale „ofiţerilor de serviciu” la telefon pe instituţie/întreprindere din vremea ceauşismului. De această dată, însă, „ofiţerul de serviciu”, Radu Igna, se foloseşte de acest mic truc doar pentru a demonstra că de fapt – sau cel puţin de această dată – lucrurile nu mai stau chiar aşa.

Dimpotrivă. Ne aflăm în plină Revoluţie decembristă, iar personajele trăiesc din plin evenimentul, fiecare după mintea şi interesul propriu care „mână-n luptă” pentru a ieşi în faţă, pentru a ocupa funcţii în sistemul-nebuloasă care încerca să se creeze.

Autorul, acum, a devenit un expert în a-şi mânui personajele într-un scenariu prelucrat după natură şi adaptat situaţiei; totul este sub control şi, fără nicio exagerare, în carte este redată cu fidelitate, la scară redusă, evoluţia evenimentelor la nivel naţional (de Bucureşti). Într-un adevărat iureş (trăiri intime, discuţii, adunări, huiduieli, slogane, răzbunări, dezvăluiri, acuzaţii etc.) lumea transpusă cu talent şi forţă artistică în carte ne face părtaşi, printr-un mesaj ale cărui articulaţii consolidează poziţia unuia dintre cei mai înzestraţi prozatori contemporani. Naraţiunea la Radu Igna curge domol sau alert, condiţionată inteligent de procesul de preluare/instaurare a noii orânduiri; foşti activişti pecerişti participă la eveniment deveniţi brusc „duşmani înrăiţi” ai unui sistem pe care doar cu o zi-două înainte îl proslăviseră; şeful de post defilează – culmea batjocurii autorului! – în fruntea demonstranţilor pe care cu puţin înainte i-ar fi arestat fără să şovăie.

Poate că exagerez un pic, dar parcă aduce această scriere şi a… literatură de sertar, ceea ce nu e rău deloc. Dimpotrivă…

În ceea ce priveşte cea mai recentă apariţie editorială semnată de Radu Igna, romanul Condamnat, asupra căruia mă voi opri ceva mai mult şi care dă măsura deplină a maturizării artistice a autorului – acesta (autorul) ne reintroduce în universul scrierilor sale cu rădăcini puternic înfipte în tradiţionalismul literar ardelenesc. Pe de-o parte. Pe de altă parte, însă, aflat acum la a şaptea carte, el dezvoltă în cititor ideea că ştie să evadeze, atunci când instanţele exprimării epice o cer, spre un spaţiu ideatic amintindu-ne de zicerea balzaciană: „Opera de artă este înfricoşătoarea acumulare într-un spaţiu restrâns a unei întregi lumi de gânduri” (G.Poulet, Metamorfozele cercului, Ed. Univers, 1987.

Următorul element de care suntem obligaţi să ţinem seama imediat este arhicunoscutul şi importantul raport dintre emitentul operei literare şi destinatarul acesteia, în speţă cititorul. În acest context, trebuie să-i acordăm cuvenita importanţă şi raportului emitent-operă, datorită căruia opera literară ia forma concretă a unei bune comunicări privind mesajul literar-artistic.

Or, mesajul romanului cu titlu justificat în general bine de conţinut este cât se poate de limpede şi de semnificativ: cam toate personajele cărţii trăiesc încorsetate într-un existent de viaţă mai mult sau mai puţin stresant, iar încercările lor de a găsi o ieşire spre o lume, nu neapărat mai bună, dar alta, se soldează, aproape de regulă, cu eşecuri. De ce?, te întrebi în secunda următoare.

Răspunsul poate fi simplu, dar mai puţin satisfăcător, şi complex, cu nervuri terminale în tarele societăţii, atunci când nu ţinem seama neapărat de organizarea social-economică a acesteia. Dar mai mulţumitor. Cu alte cuvinte, se poate spune ceva mai explicativ: fenomenul este complicat şi cu ramificaţii ducând atât spre eul fiecăruia cât şi, cel mai grav, contextual vorbind, spre societate. Este îndeobşte acceptat faptul că societatea, la noi, dar şi aiurea, este cea care acţionează asupra individului prin tot felul de forme de dependenţă/constrângere începând de la… grădiniţă. Conştient de aceste adevăruri care se interpun şi se condiţionează, Radu Igna, metamorfozat din când în când într-o Ariadnă binevoitoare, se alătură personajelor sale în lupta lor cu ele însele şi cu ceilalţi, şi le construieşte, sau re-construieşte, cu grijă părintească aş zice, structuri psihice adecvate unei situaţii date în ideea de a le face să supravieţuiască rezonabil. Însă este greu, cel mai adesea imposibil, fiindcă la „ieşirea” din labirint nu se află ţinutul care să producă exclamaţia măcar cât de cât optimistă Et in Arcadia ego, ci societatea, socialistă sau post-decembristă, fiecare „de consum” în felul său, fiecare cu legile sale, nescrise, dar neiertătoare.

Nu e greu să înţelegem că, pentru fiecare participant la eşafodajul romanului, trecerea de la un sistem social-economic la altul nu este o povestioară ieftină, ci un test dur, o cursă cu nenumărate obstacole, drept urmare, mulţi dintre aceştia, fie abandonează de bună voie competiţia, fie acceptă compromisuri de stirpe machiavelică. Singur alteregoul autorului, Deleanu, personajul central al romanului, incitat frecvent de un alt personaj cu rost bine definit şi cu nume predestinat – Ovidiu Drumaru – se luptă cu angrenajul/societate, drept că şi el o face în mod clar donchihotesc, iar conştient de acest adevăr, nu o dată i se simte scepticismul în tonul vocii în conversaţiile cu ceilalţi. Desigur, ar fi total greşit, sau cel puţin inoportun, să abordăm analiza problematicilor puse în discuţie în roman de pe poziţia exclusivă a „nimic-nu-este-în-regulă”, fiindcă autorul, „sprijinit” de către o parte dintre personaje, aduce în discuţie o multitudine de aspecte ale vieţii social-politice şi economico-administrative, fără a neglija, să zicem, inclusiv partea erotică…

Se înţelege în acest fel că romanul e bine garnisit cu de toate, iar naraţiunea curge lin ca scriitură, dar profund neliniştită din punct de vedere ideatic. Revenind la ideea sugerată de titlu, iată un exemplu edificator: „Doamna redactor la care fu introdus, tipul clasic al funcţionarului-activist, îl luă la întrebări: în ce calitate «a intrat în instituţie»? De ce nu a venit autorul. (…) Trăim într-o ţară cu legi clare. Îi ceru datele personale…”. Acest interogatoriu, tipic societăţii antedecembriste, reprezentată de această dată de funcţionara zelos-cerberă şi marcată de importanţa funcţiei, este un argument în plus, şi aproape simbolic, aş spune, în ceea ce priveşte condamnarea la pierderea libertăţii şi, implicit, a identităţii individului. Însă acesta nu este decât un element, o rotiţă cu rostul şi funcţionarea angrenajului-societate, un soldăţel scos la înaintare în calitate de executant docil şi idiot al prevederilor unei ideologii în cadrul căreia, „cel mai de preţ capital – omul” este „despovărat” de propria-i personalitate şi transformat într-o marionetă a sistemului.

Exact acest lucru/adevăr vrea, şi în general reuşeşte bine, să-l scoată în evidenţă Radu Igna în romanul său, Condamnat. Dar trebuie să spun imediat că, la modul general vorbind, autorul îi atribuie scrierii sale o dublă semnificaţie, egală în ceea ce priveşte ponderea ei în economia cărţii: societatea la instanţă opresivă, ea însăşi în postură de condamnată fără şansă de recurs. Sentinţa definitivă se găseşte aproape în fiecare pagină a cărţii, autorul fiind în posesia unui rechizitoriu complet, cu dovezi redutabile şi infailibile, având de partea sa şi un arsenal întreg al expresiei epice.

Şi, prin extensia ideii de mai sus: Radu Igna se erijează, deliberat sau nu, într-un autor cu destule apucături intelectualiste, nu pentru a epata, ci pentru că necesităţile acţiunii scrierii o cer. Fie în naraţiunea/comentariu, fie în conversaţiile dintre personaje, întâlnim ici-colo, în doze bine distribuite,adevărate pledoarii determinate de o situaţie sau alta, prin aceasta autorul redefinindu-se ca un stăpân absolut, pregătit şi bine intenţionat de a ne demonstra forţa şi capacitatea sa auctorială. Quod erat demonstrandum… Dar, încă: roman de atmosferă, în care lumea fojgăie, se calcă pe picioare (la figurat vorbind), se zbate, se încruntă, se amuză (ceva mai puţin, totuşi), se încontrează pe te-miri-ce, într-un cuvânt, trăieşte, în această dezlănţuire de forţe, deci, Radu Igna ocupă, după cum treburile romanului şi obştei o cer, funcţia de regizor, scenarist, interpret, figurant, comentator, psiholog etc., etc., etc. şi o face bine, profesional şi cu indiscutabilă responsabilitate literar-artistică. Ar mai fi de semnalat un amănunt deja specific, sau grefat de-acum pe Radu Igna şi anume: umorul discret, ironia fină dincolo de care, însă, se simte satiricul punând într-o lumină grotescă ba un personaj, ba altul. În citatul următor, insectarul autorului este gata să primească un nou… locatar: „-S-a dus vremea acelui ruralism primitiv, începu utemistul Paraschiv, lumea asta a noastră a pornit pe un alt drum, unul al civilizaţiei avansate, al unei agriculturi moderne ce se înfăptuieşte cu paşi repezi, iar locuitorii satelor poartă astăzi altfel de încălţări.” Avem de-a face cu un reprezentant emblematic al tinerei generaţii socialiste, aflat sub efectul politicii „înţelepte” a PCR-ului de îndobitocire a tineretului şi nu numai. Am amintit puţin mai înainte şi revin: dincolo de povestirea molcom-ardelenească, Radu Igna recurge deseori la un fel de şiretlic al subtilului, al sarcasmului îmbogăţit cu o doză însemnată de persiflare, latură a scrisului său pe care o stăpâneşte foarte bine. De aceea, el nu îşi asumă pur şi simplu o anume responsabilitate, ci o redă filtrată printr-o logică exclusiv aparţinătoare lui. Una peste alta, nu cred că e deloc greşit dacă afirm că romanul Condamnat este, de fapt, un roman-cronică, cam cum se petrec lucrurile în cazul romanului Delirul, de Marin Preda, apropiere pe deplin justificată dacă situăm analiza pe anumite coordonate social-politice, istorice şi… geografice.

Cât de cât în altă ordine de idei, romanul lui Radu Igna este un mod de abordare foarte personal al realităţilor, dar şi al construcţiei epice pe scheletul montat printr-o organizare, nu spectaculoasă dar eficientă, a materialului uman care urma să se constituie în materie primă. De-aici nu mai este decât un pas până la a constata că multe personaje ale romanului ies, evadează – aşa cum am mai spus – din cercul existentului cotidian, îşi proiectează eul spre un anume viitor, chiar dacă el este aproape virtual, dar există! Dinspre el vine acea adiere de libertate, de conturare a personalităţii pe alte principii, cu alte şanse. Romancierul creează cadrul… Atât prin naraţiunea propriu-zisă (povestitul!), cât şi prin utilizarea dialogurilor ca formă de personalizare a eroilor cărţii.

Aflat la cea de-a şaptea apariţie editorială, Radu Igna este de-acum un prozator pentru care abordarea oricărei tematici, în oricare specie literară – roman, nuvelă, povestire, schiţă, nu constituie o mare problemă. Dovada? Drumul parcurs de la debut cu volumul de schiţe Armonia snack-bar (Ed.Corvin, 2000), până la romanul de faţă. Între timp autorul mai fiind prezent în librării cu volumele: Vâltoarea (roman, 2001); Cultură şi civilizaţie suedeză, note de călătorie (2002); Nimic deosebit în timpul serviciului meu, roman (2003); Valea proscrişilor, roman (2004); Lazăr nu mai vine, proză scurtă (2005)…Cititorul avizat nu poate să nu constate că Radu Igna şi-a însuşit politica unei exprimări literar-artistice care îl individualizează, dar îl şi circumscrie literaturii ardeleneşti şi, prin aceasta, celei naţional. Însă nu ar fi potrivit să închei aceste însemnări fără a mai menţiona un volum semnat de Igna: Cultură şi civilizaţie suedeză (note de călătorie), Editura Signata, Timişoara, 2002…Beneficiind de un teritoriu larg de manevră, datorat şi profesiunii, dar, în primul rând unei experienţe de viaţă cu detalii bine fixate în intimitatea sa de creator, Radu Igna ne oferă câteva minicronici-momente în care umorul mai mult negru şi ironia, rareori subtilă – deseori usturătoare –sunt la ele acasă. Personajele, de regulă într-un număr strict necesar, dar extrem de importante în economia prozelor, sunt subordonate unui… program de acţiune gândit de autor pentru o comunicare cât mai directă şi mai eficientă cu cititorul; ele pun în mişcare un angrenaj în care cam totul funcţionează foarte bine şi unde dialogurilor li s-a acordat un rol determinant în anumite momente ale scriiturii. Din acest motiv, dar şi din altele, lectura prozelor devine pasionantă. Aşa cum interesantă mi se pare şi abordarea unei tematici diferite – cazul cărţii de faţă.

Aici Radu Igna nu este un simplu fotograf al locurilor şi oamenilor, ci şi un foarte bun comentator; un reporter de tip…vechi ai cărui ochi văd detalii, al cărui suflet le înregistrează, a cărui minte le ordonează şi le metamorfozează în fraze trădând deseori prozatorul de talent.

Cu ajutorul său, contactul cu o lume care, pentru mulţi dintre noi – cred că pentru cei mai mulţi – este, în primul rând, fabuloasă, oamenii care o alcătuiesc sunt altfel decât noi sau restul europenilor; o ordine şi o disciplină, un bun simţ şi o asistenţă socială – toate foarte importante – lângă care, dacă mai adăugăm respectul faţă de valoare, faţă de cel mai de preţ capital, OMUL, avem imaginea unei societăţi care trezeşte invidia în oricare dintre noi. În această ordine de idei, mie personal mi se motivează cum, în copilărie, nu ştiu de unde şi cum, apăruse o legendă conform căreia Suedia era singura ţară din Europa şi din lume unde nu se fură.

Într-un fel, cartea lui Radu Igna confirmă legenda care, iată, este o realitate, şi mă bucur. Spre binele lui şi a cărţii, autorul nu foloseşte un limbaj sec-descriptiv, ci un stil care îl apropie de Geo Bogza sau Brunea-Fox şi care înlesneşte pătrunderea informaţiei, a mesajului cărţii, în general, în sufletul nostru.

În context, trebuie să spun că valoarea cărţii, cum probabil a şi preconizat autorul, este documentară, un documentar-sinteză care interesează. Valoarea cărţii o dau câteva elemente pe care autorul le-a exploatat inteligent datorită cărui fapt avem de „ascultat” (citit, evident) un ghid prin intermediul căruia ni se transmite cu eleganţă un mesaj interesant din respectiva ţară nordică de către un povestitor în cele mai multe pagini fermecător de-a dreptul… De fapt, nu e nicio noutate în ceea ce îl priveşte, apropo de legătura dintre el şi cititori… Am mai spus-o şi eu, au mai constatat-o şi alţii, eu doar o repet: Radu Igna este un excelent povestitor, unul dintre aceia care, nu numai că acaparează pe nesimţite cititorul cu fluiditatea naraţiunii, dar şi impunându-i acestuia un mod de a gândi despre lume şi viaţă şi de-a acţiona în ceea ce priveşte „punerea în scenă” a întregului spectacol.

Cultură şi civilizaţie suedeză este o mică enciclopedie, aproape un ghid atotcuprinzător gândindu-mă la un minim de informaţii care ni se pun la dispoziţie, cu scopul cunoaşterii unui stat, a unui popor. Autorul construieşte întregul eşafodaj al cărţii, în calitate de fin şi atent observator, ceea ce pricepem din carte a fi, al ceea ce îl înconjura. Detaliile cu care suntem asaltaţi, în sensul cel mai frumos şi binefăcător al cuvântului, fac parte deja din „patromoniul” exprimării literare a lui Radu Igna.

Argumentele vin de la sine: „Sala de clasă, spaţioasă, aproape pătrată, cu geamuri pe tot peretele exterior, are două intrări: una, din curte, ce dă într-un mic vestibul, pentru elevi, şi alta, în partea opusă, din coridor, pentru profesori. În timpul activităţilor uşile se încuie (…)” sau: „Poţi să faci tot ce doreşti, nimeni nu te opreşte, eşti un om liber, este alegerea ta, viaţa ta, faci cum crezi de cuviinţă. Dar să nu încalci legile, regulile stabilite de comunitate, să nu uiţi că pe lângă drepturi ai şi unele obligaţii.”

„Notele de călătorie” ale lui Radu Igna ne aduc la cunoştinţă, succint e drept, o lume a posibilului acolo şi a imposibilului la noi. Deocamdată. Cartea poate fi luată drept argument sau semnal de…alarmă pentru noi, pentru ceea ce ne dorim să fim…

Să luăm, deci, aminte!

Aşa cum, citindu-i cărţile, nu putem şi nu avem dreptul să nu „luăm aminte” că am parcurs paginile scrise de către un autor ale cărui reprezentări literar-artistice sunt şi vor rămâne ca puncte de reper pentru literatura din această parte de ţară.

Cel puţin!

Dumitru HURUBĂ

Sursa: Vox Libri, Deva. Biblioteca Judeţean „Ovid Densuşianu”.

Categorii:CARTEA, CRONICĂ, literature

ATENŢIE: PERSOANA FIZICĂ POATE FI DECLARATĂ ÎN FALIMENT ÎN ANUMITE CONDIŢII. Puterea judecătorească, prin practică, a luat faţa Parlamentului şi nu a ţinut cont de poziţia băncilor care s-au opus acestei decizii!


O persoana care  nu este înscrisa in Registrul Comerțului, are calitatea de comerciant, dacă  desfăşoară in mod constant activităţi comerciale.

Tribunalului Specializat Cluj a dispus deschiderea procedurii de insolvenţă împotriva persoanei fizice in dosarul 3499/1285/2011.

Curtea de Apel Cluj a confirmat apoi, în cursul lunii mai, in mod irevocabil, primul faliment al persoanei fizice din Romania, dezvoltator imobiliar ca activitate curentă, care a încasat bani sub forma de avans de la mai multe zeci de familii pentru  construcţia de locuințe  şi pe care nu le-a mai edificat în ciuda obligaţiilor asumate!

Deci falimentul devine posibil pentru persoanele fizice comerciante şi astfel creditorii păgubiţi au la dispoziţie un instrument juridic mai eficient, ieftin şi specializat pentru recuperarea creanţelor şi blocarea debitorului pentru a nu-şi reduce averea prin manopere comerciale lipsite de bună credinţă!

 

Categorii:PRACTIC
%d blogeri au apreciat asta: