Arhiva

Archive for Septembrie 2009

SCRIITORUL NICOLAE UTICA DIN PETROSANI

28 Septembrie 2009 Lasă un comentariu

nico utica

Categorii:Uncategorized Etichete:

POEME HATEGANE DE EUGEN EVU

26 Septembrie 2009 Lasă un comentariu

POEME HATEGANE
de Eugen Evu

Doina de jale aina daina

Uitat de somnul ierbilor întoarse
Spre Mumele păduri ce le-au visat
Din seminţii de anotimpuri arse
Mă-întoarce gând desculţ spre vechiul sat

Acolo altui timp, cel dăruit,
Se spune din ursite şi eresuri
S-au stins bătrânii veacului murit
Cu fiecare-n muntele din şesuri

Nici secerişuri nu mai sunt acum
Nici semănate pagini mari sub pluguri
Au năboit doar rugi cu sfânt parfum
Şi-n cimitir sălbăticiţii struguri

S-au scufundat şi crucile de stei
Şi numele străbunilor sculptate
De dălţile ştirbite de scântei-
Nu ai pe cine plânge pe-nserate

Pe Valea Bună ară vânt mistreţii
Pe garduri mierle cuibul nu-şi mai fac
Viespii de foc au ciuruit bureţii
Pe nucul rămuros uscat în veac

Străini de sat din cealalată lume
Au retezat, omizile, livada
Sevele-s stinse-n iasca lor de hume,
Şi-n arhivariul viscolind zăpada

S-a scufundat şi casa cu cerdac
Sub cerul dac- văzduh de duh văzut-
Luaţi-mi cuvintele să tac, să tac!
Se uită-n neamuri moartea-n nevăzut

Doină de jale –n melos aina daina !
Al cui e gândul orb împresurat
Cerşind să iarăşi crească-n veacuri taina
Pe care-au netezit-o morţii-n sat ?

Cei încă vii ţipenii vin şi pleacă
Nici vorba n-o mai ştiu, nici rânduiala,
Spre alte ţări copiii noştri pleacă
Se-alungă singur timpul, ca spoiala

Ah, moartea satului ca rădăcină
E a altoiului de pe butuc
Pietrosul sâmbur ce-a plesnit lumină
Se stinge orb în guşa vreunui cuc

Vin grauri lacomi cu iuţeala nopţii
Şi pradă de pe vârfuri zvon din rai
Miresmele au damful ars al morţii,
Se surpă şi fântânile din grai

De cauţi o vorbă tu eşti retrogradul
Viermele-n poame-i harnic şi mutant
Cum tot ce-a despărţit în viu hazardul
Să-şi afle jertfa cosmicul păcat

Bineţe nu mai dau pe drum niciunii
Satul căzut spre munte răsucit
Ca arătura-n spulberul furtunii
Şi drumu-mi sare-n spate-n plinul lunii,
Sălbăticit şi nemaialtoit.

Sfânt laptele din ţâţele femeii
Seacă izvoare gemene-n făptură…
Ne răzleţim cum altădată zeii
În legea-nstrăinată din scriptură.

Abis dintre sărut şi muşcătură
Abis dintre sărut şi muşcătură

Amintirea

Fecior te căutam desculţ prin lanul de cânepă
Complici subtalaz ameţitor de hlamide-aurii
Vântul ardea rotunjind aşternut sacru
sub zumzet de roiuri
Trântindu-ne umbra spre pădurea din vis
Şi era un izor ca un cuib de mierlă cu tril
între coapse de piatră vie gemând
Cetluit cu licheni violet tremurând rupt sigiliul
Între noi înreruptă cânta stigma lumii bătrână.

Tu acolo suspin de aure dinaintea cuvântului !
Primit darul sărutului precum sâmburii-n fruct
Neruşinea luminii se ascunse atunci prin suspine.
Goliciunea ta m-a văzut adulmecându-mi vigoarea
Contopind iarăşi sfera ce dulce vibra
Cu dintotdeauna ştiut-neştiuta ei
febră a neştirii de-o moarte…

Ah, din cer muşcătura ritmând increatul!

Pulsaţii gemene şi zvâcnet dual
Undeva, fără timpul murit al memoriei,
Extaz indicibil
Sub rozalb liliac înspumatul-i ciorchine.

Şi prin poarta cuvântului
Am recăzut în mister.

Categorii:Uncategorized Etichete:

JUDECĂTORUL POEM DE CONSTANTIN STANCU

25 Septembrie 2009 Lasă un comentariu

JUDECĂTORUL

Singur, între cuvinte şi tăceri care se risipesc,
căutând regula de aur a haosului
şi laşitatea celui care cântăreşte
inima învinuitului pe un cântar de aur,

singur, căutând sensul după gândirea altora,
hotărând în numele altora,
motivând singurătatea pentru un timbru de nimic,
la o maşină de scris străină,

surprins de iubire pe strada Hamurabi,
trist în grădinile suspendate dintre da si nu,

singur, cu maşina de tocat hârtia,
ezitând între cele cinci sensuri disjunse…

Categorii:Uncategorized Etichete:

ILUSTRATA DIN ROMÂNIA – ZĂNOAGA

25 Septembrie 2009 Lasă un comentariu

ZANOAGA

Categorii:Uncategorized Etichete:

ILUSTRATA DIN AUSTRIA

25 Septembrie 2009 Lasă un comentariu

Hallstatt,_Austria

Categorii:Uncategorized Etichete:

PSALM DE EUGEN DORCESCU

25 Septembrie 2009 Lasă un comentariu

UN PSALM DE EUGEN DORCESCU DIN BIBLICE

1. Răspunde-mi când Te strig ! Fă o minune !
Salvează-mă din strâmtorări şi chin !
Ai milă, când Te chem. Spre Tine vin
Cu inimă, şi gând, şi rugăciune…
2. Voi, muritori, cât veţi batjocori
Mărirea mea ? Răspundeţi, câtă vreme
Veţi îndrăgi insulte şi blesteme,
Nimicnicii, minciuni şi nerozii ?
3. Atât să ştiţi : că Domnul Îşi alege
Pe-acela care-L teme. Pe acel
Ce strigă cu nădejde către El.
4. Deci vieţuiţi în dragoste şi Lege.
5. În clipe de tăcere şi odihnă,
În inimă adânc să cugetaţi –
Dreptatea făptuiţi, încredinţaţi
Că Domnul vă va da belşug şi tihnă.
6. Mulţi zic : „Cine ne poate arăta
Ce-i fericirea ?” Însă eu spun iară,
Cum am mai spus : „Fă, Doamne, să răsară
Lumina Feţei Tale peste ţară
Şi peste orice om lumina Ta !”
7. Tu bucurii îmi dai cum nu-s acele
Ce nasc din grâu, din fructe şi din vin.
8. Mă culc şi-adorm, pacific şi senin,
Căci Domnul e tăria casei mele.

Categorii:Uncategorized Etichete:

RADU IACOBOAIE SI CARTEA SA – FRAGMENT –

25 Septembrie 2009 Lasă un comentariu

RADU IACOBOAIE – CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN ROMÂNIA ?
– FRAGMENT –
Decăderea culturii.
1. Pledoarie pentru lectura cărţilor.
Înainte de a intra în subiectul propus – analiza tendinţelor culturii actuale -, cred că e bine să precizez din capul locului că orice încercare de a face o radiografie cât mai pertinentă şi veridică a societăţii româneşti (inclusiv sub raportul culturii) ar putea fi sortită eşecului pentru că un punct de vedere personal poate să nu fie acceptat de către toţi cititorii. Aflată într-o permanentă schimbare, accentuată de tranziţia noastră spre capitalism, această societate nu rămâne mereu inertă sub lupa limitată a observaţiilor noastre, alunecându-ne parcă de sub picioare ca nisipurile mişcătoare. În definitiv, totul este relativ, extrapolând spusele marelui savant Albert Einstein.
Un prim aspect de netăgăduit este faptul că trăim într-o societate imperfectă, departe de viziunea filozofului antic Platon datorită imperfecţiunii umane a tuturor membrilor ei. Dacă oamenii ar fi perfecţi şi ar avea numai calităţi, desigur că şi societatea ar fi una perfectă, un adevărat paradis. Însă lucrurile nu stau deloc aşa, drept consecinţă stau nenumărate acţiuni distructive sau devastatoare în funcţie de gravitatea lor, care se petrec mereu în lumea întreagă: omoruri, asasinate politice, războaie şi atentate teroriste etc. etc. Nu mai vorbim de alte aspecte vizând flagelul corupţiei, birocraţiei ş.a.m.d.
Mă raliez opiniei multor intelectuali români, care susţin că asistăm la o decădere a culturii din zilele noastre, fapt care evident se repercutează asupra calităţii vieţii noastre. Societatea în ansamblul ei este bolnavă iar unul din simptomele ei este prăbuşirea valorilor universal valabile. În orice domeniu cultural observăm neputincioşi o apatie şi o mediocritate mulţumită de ea. Se poate vorbi de o criză a culturii, care determină oamenii să se preocupe exagerat de mult de existenţa lor materială. Atât în cazul celor mulţi care se luptă pentru supravieţuire graţie stării precare materiale în care se află, cât şi în cazul celor proaspăt îmbogăţiţi (în marea lor majoritate), cultura este aşezată undeva printre ultimele priorităţi şi necesităţi sau este chiar înlocuită de cultura falsă a kitsch-ului occidental şi comercial (care propagă diferite porcării colorate, cum le numea Cristian Tudor Popescu). Invazia manelelor în preferinţele muzicale ale tinerilor şi chiar a unor vârstnici, dacă ar fi să luăm doar un aspect al culturii, demonstrează o acută decădere a acesteia, obligându-ne să ne punem întrebarea firească: încotro ne îndreptăm?
Odată cu prăbuşirea de care aminteam, se constată simultan o îndepărtare tot mai mare a omului faţă de hrana lui spirituală din toate timpurile şi anume – cartea. În tranziţia dureroasă pe care o parcurg românii din 1989 încoace, cultura a avut mereu de suferit. Apare o întrebare de bun simţ: oare cui îi pasă să mai citească regulat sau măcar din când în când o carte bună, pe care s-o răsfoiască cu plăcere? Nu mă refer aici la cărţile de specialitate, indispensabile dobândirii şi stăpânirii vreunei profesii sau la cele care au un rol de a îndruma sau clarifica, de pildă felurite ghiduri, dicţionare, cărţi pentru copii etc. (sunt cele care se vând cu succes în zilele noastre). Eu mă refer strict la acele cărţi de suflet, care merită citite pentru a ne împlini spiritual şi de a rezista banalităţii vieţii, contribuind direct la evoluţia spirituală necesară. Este vorba de operele din literatura română şi universală, precum şi unele cărţi contemporane. Nu exclud nici cărţile cu tematică religioasă, care se adresează şi ele sufletului nostru avid de cunoaştere şi de reîmprospătare a cunoştinţelor ameninţate perpetuu de uitare.
De ce ar avea nevoie oamenii de cultură? Nu pot trăi oare fără ea? E ca şi când ne-am întreba de ce are nevoie omul de educaţie. Pentru că, în opinia mea educaţia este legată de formarea noastră intelectuală până la o anumită vârstă (de regulă până la terminarea studiilor) iar cultura reprezintă educaţia care se face de la vârsta cea mai fragedă până la cea mai înaintată, având în vedere că omul învaţă din toate şi toată viaţa.
Pentru a ne feri de orice confuzie supărătoare şi nocivă, trebuie făcută mai întâi diferenţa dintre informare (ca act de dobândire a unor cunoştinţe mai mult sau mai puţin folositoare) şi actul de cultură (care reprezintă un act de instruire personalizat de asimilare a acestor cunoştinţe, pe care noi le alegem, le filtrăm prin conştiinţa noastră şi decidem dacă sunt bune sau nu şi ce facem cu ele). Să fii azi informat nu e rău desigur, e un prim pas spre cultură. Folosirea informaţiei este piatra de încercare a personalităţii noastre. Nu e suficient s-o stăpâneşti. Ea trebuie transpusă în practică.
Diferenţa avută în vedere poate fi ilustrată simplu: una este să citim un ziar, din care aflăm lucruri mai mult sau mai puţin plicticoase sau interesante şi cu totul altceva este utilizăm în viaţa noastră aceste informaţii sau să citim o carte din care avem ce învăţa. În ultimul caz, intervine artileria grea a sentimentelor noastre şi un dialog fictiv cu autorul ce poate fi instructiv şi captivant. În lectura unei cărţi apare un proces de învăţare interactivă (cu un alt subiect, înlocuind practic dialogul cu autorul însuşi), proces din care omul iese realmente cu un câştig moral şi spiritual benefic 22
pentru sănătatea sa intelectuală (spiritul său menţinându-se viu şi util). Dacă prin cultură, omul are şanse mărite de a reuşi în viaţă (împlinindu-se profesional şi spiritual), trecând cu succes prin toate încercările vieţii, atunci se poate spune că, cristalizarea actului de cultură (vorbesc de carte) este mult mai importantă, eclipsând celelalte mijloace de informare la modă astăzi (televiziunea, internetul, radioul, presa). În special, cărţile de filozofie şi de poezie dezvoltă aptitudinile intelectuale şi pun mai bine în mişcare „muşchii minţii”. Cartea poate fi înlocuitorul perfect şi similar exerciţiului fizic din sport (care asigură sănătatea fizică a omului). De altfel, cartea a fost şi rămâne hrana preferată a spiritului uman. Există jocuri de la cele mai simple şi până la cele mai sofisticate (precum şahul), care ajută dezvoltării minţii (adică intelectului uman sau inteligenţei în particular) dar acestea nu ajută în aceeaşi măsură ca lectura.
Dacă avem în vedere importanţa cărţilor, e firesc să ne întrebăm şi să identificăm cauzele care conduc la înstrăinarea apărută în relaţia om-carte. Majoritatea vor spune probabil că nu au efectiv timp să citească. Nu contest faptul că ar exista o criză de timp şi că omul consideră timpul ca fiind un bun preţios şi necesar pentru a-şi acoperi nevoile materiale stringente. Însă, nu putem neglija nici faptul că în goana aceasta nebună după avere şi bunuri, omul ajunge să uite de sufletul sau spiritul său. Putem da vina pe tehnologie, considerând-o răspunzătoare pentru că ea cunoaşte un avânt considerabil? Sigur că nu. Omul însuşi se face răspunzător pentru declinul spiritual din vremurile noastre. El este cel care s-a înstrăinat de semenii săi, de natură şi chiar faţă de Dumnezeu. Este vorba numai de opţiunea lui, alegând ceea ce i se pare mai uşor. Sloganul potrivit căruia „timpul costă bani” nu face altceva decât să cultive goana după bani şi să o justifice. Acesta se dovedeşte însă foarte păgubos pentru personalitatea noastră, ducând în final la imoralitate şi ilegalitate. De aceea, se impune cu necesitate să acordăm puţin din timpul nostru limitat pentru autoeducaţie (care nu se termină în fond niciodată) şi cultura autentică. Trebuie să fim interesaţi şi de progresul nostru spiritual, nu numai de cel material (în fond mai puţin important dacă analizăm bine lucrurile).
O altă cauză ar fi comoditatea umană sau lenea. Avem tendinţa să optăm pentru tot ceea ce ne este mai uşor de făcut. Nu e mai simplu să privim la TV sau pe ecranul computerului ori să ascultăm radioul decât să lecturăm din ziare şi cărţi? Evident că da. Având în vedere că aceste mijloace de informare (excluzând lectura) sunt caracteristice timpului nostru şi vitezei din viaţa noastră (asaltată de pretutindeni de noi şi noi informaţii), pot afirma cu certitudine că ne mărim singuri stresul mental când ne lipsim de exerciţiul lecturii. Cărţile au pierdut teren pentru că sunt considerate cumva demodate iar omul e tot mai nerăbdător să primească rapid informaţia de care are nevoie şi caută mijloace noi, cât mai sofisticate. De pildă, ecranizarea unui roman de succes ne scuteşte de lectura îndelungată a acestuia dar efectul nu este acelaşi. Câştigăm într-adevăr timp dar pierdem ceea ce este esenţial pentru spiritul nostru. Nici anturajul şi nici faptul că informatica e considerată un domeniu «de viitor» nu pot justifica înstrăinarea de carte. La urma urmei, s-ar putea să nu câştigăm timp şi să fie doar o iluzie, pentru că excluzând lectura practic ne omorâm timpul (pentru a evita plictiseala).
Pe de altă parte, se poate evidenţia şi un dezinteres al statului de a subvenţiona preţul cărţilor, aşa cum se practică în multe ţări occidentale (sau de a-l menţine la o cotă rezonabilă). Pot exista oare la noi interese oculte şi perfide pentru manipularea maselor (a majorităţii populaţiei) menţinând-o permanent într-o stare de ignoranţă cât mai mare? Totuşi se impune o constatare amară: nu mulţi români îşi mai permit să cumpere cărţi, de parcă lectura unei cărţi a devenit un lux şi un apanaj al celor bogaţi. Consider însă că sunt totuşi destui români care îşi doresc dar nu au suficiente mijloace financiare. Mi se pare degradant şi insultător acest lucru pentru o societate aşa-zis democratică. Cât s-a scris până acum în ziare despre curente politice şi partide, aşa cum apar în cărţile de politologie? Cred că aproape nimic sau chiar nimic. Ori, asemenea informaţii sunt vitale pentru opţiunile electorale date în deplină cunoştinţă de cauză. Dacă în mediul urban, nu apare informaţia autentică şi detaliată, ce să mai vorbim de zona rurală, unde ea este inexistentă. Ne mai mirăm de ce câştigă mereu un partid în lumea rurală? Doar bunul simţ şi flerul îl mai poate ajuta pe român să nu-i mai voteze pe cei care s-au dovedit incapabili de a îmbunătăţi viaţa sau nivelul de trai al cetăţenilor. Politicienii noştri n-ar trebui să promită prea multe dacă nu pot să îndeplinească angajamentele asumate şi ar trebui să facă tot ceea ce le stă în putinţă pentru a promova interesul general iar nu personal. Aşa cum corupţia nu este posibil de eradicat în întregime şi permanent, dar poate fi adusă la un nivel rezonabil care să nu pericliteze bunul mers al economiei româneşti şi climatul de afaceri, tot astfel politica trebuie făcută de oameni cât mai oneşti şi competenţi. Altfel, se va ajunge întotdeauna la stagnare sau chiar regres.
O oarecare vină pentru dezinteresul omului pentru lectura cărţilor este cred şi acest avânt fără precedent al tehnologiei din ultimii o sută de ani (mai precis ultima jumătate de veac). Practic azi se poate construi aproape orice ne-am dori. Doar sufletul omului nu poate fi modificat sau creat. Devenim pe zi ce trece tot mai puternici în plan tehnologic, graţie cuceririlor ştiinţelor şi tot mai săraci din punct de vedere spiritual. Au apărut tot mai multe voci apocaliptice susţinând că omenirea se îndreaptă către un dezastru definitiv întrezărind „sfârşitul lumii”. Sunt de acord cu ecologiştii însă, care aduc argumente ştiinţifice legate de „efectul de seră”. În mod normal, tehnologia trebuie să ţină pasul cu evoluţia spirituală. Echilibrul dintre acestea e important pentru menţinerea vieţii pe pământ. Ce s-ar alege din omenire, dacă de pildă armele cele mai distructive ar încăpea la un moment dat pe mâna unor oameni certaţi cu legea şi iresponsabili în acelaşi timp? Nici nu vrem să ne gândim la consecinţe. E adevărat că Dumnezeu veghează asupra creaţiei Sale şi n-o va lăsa să fie distrusă. De aceea se impune să facem eforturi unite în acest sens. Savanţii trebuie să fie oameni educaţi şi cultivaţi, care să folosească fiecare cucerire a ştiinţei în scopuri pozitive şi să ferească lumea în felul acesta de autodistrugere.
Sensul vieţii omului nu rezidă în acumularea de bunuri materiale. Tot mai mulţi visează să devină bogaţi şi să trăiască raiul pe pământ, fiind parcă angrenaţi într-o competiţie oarbă şi globală. Sensul vieţii e mult mai profund. Avem obligaţia sacră de a lăsa urme adânci ale trecerii noastre prin această viaţă, care să amintească de noi oricând cu plăcere. Tot ce primim ca dar de la Dumnezeu trebuie să folosim şi să căutăm de asemenea creaţia iar nu distrugerea.
Cultura este oxigenul de care avem mereu nevoie pentru a fi vii din punct de vedere spiritual. Societatea are nevoie de „oameni de calitate”, înzestraţi cu această dorinţă permanentă de autoperfecţionare, pentru a progresa în orice domeniu. Este motivul pentru care educaţia reprezintă azi dar şi în viitor o prioritate naţională în multe ţări.
Oamenii vremurilor noastre suferă de pe urma celor care încearcă să-i manipuleze cu neruşinare în mod vizibil sau ascuns. Suferă de lipsa clarviziunii sau de ceea ce aş putea numi confuzie totală. Sunt prea multe informaţii în jur dar şi secrete, prea multă ceaţă şi prea puţine răspunsuri. Confuzia în care cred (cu convingere) că se află astăzi mulţi dintre concetăţenii noştri se datorează în mare parte lipsei de informaţii utile sau ignoranţei liber consimţite. Adevărul nu e uşor de descoperit întotdeauna. Nu e uşor nici să fii foarte selectiv în privinţa lecturilor, lucrurilor utile din viaţă şi chiar în privinţa propriilor observaţii (dacă sunt de valoare certă). Această confuzie de care aminteam la început cred că este amplificată de confuzia care domină mass-media în general. Exploatarea senzaţionalului (pentru ca revistele şi ziarele să se vândă, deci pentru a avea tiraj mare şi profit) se face în detrimentul promovării actelor de cultură autentice şi valoroase. Televiziunea, care are acum atât de mulţi telespectatori nu face nici ea excepţie. Este mult prea mult aspect şi conţinut comercial în cadrul emisiunilor TV. Prea mult sex (vulgaritate), violenţă pe micul ecran şi în ziare, accentul fiind pus mereu pe evenimentele neplăcute, grave şi negative (jafuri, omoruri etc) inducând românului în cazul de faţă că trăim într-o societate bolnavă, alienată (şi uneori chiar incită la săvârşirea lor). În mare măsură, societatea e chiar aşa dar cine o va vindeca?
Mă întreb oarecum retoric cui serveşte în fapt manipularea mijloacelor de informare (mass-media) într-o proporţie atât de mare încât e firesc să ne îngrijorăm cu toţii. Să fie oare influenţa politică atât de mare? Desigur, cei care vor acest lucru au motivele lor. Dar nu sunt motivele şi aspiraţiile noastre ale tuturor. România a ajuns – se pare -, o maşină de vot pentru că mulţi români votează prea uşor luându-se după alţii sau fără a chibzui alegerea făcută.
Într-un articol interesant intitulat „Poporul şi televizorul”, Codrin Liviu Cuţitaru analizează un sondaj (anchetă sociologică) făcut de Gallup şi Metro Media Transilvania (sprijiniţi de un program Phare): „Ce vreau să spun, în primul rând, e că nu te poţi arăta surprins de cele 97 de procente dintre copii noştri care nu au treabă cu cărţile şi nici măcar cu cititul, considerând, legitim, o eventuală revistă cu benzi desenate drept un minim exerciţiu de lectură. Nu ai cum să te revolţi nici de faptul că doar 3% dintre puştani mai au apetenţă pentru activităţi culturale (instrument muzical, teatru, concerte etc). […] Sau că avertismentul «12», «16» nu înseamnă nimic pentru familiile din România, procente importante dintre copiii investigaţi privind fără probleme emisiuni / filme cu violenţă, sex şi consum de droguri. În sfârşit, nu te aruncă în nevroză nici informaţia că primul film pornografic e văzut în intervalul 9-13 ani de către adolescenţii români. De ce rămâi la toate rece, vorba poetului? Dintr-un motiv foarte simplu: aceste grozăvii şi anomalii derivate din grotescul cel mai pur sunt nişte «copilării» (într-adevăr!) pe lângă grotescul, grozăviile şi anomaliile experimentate de noi toţi de-a lungul interminabilei «tranziţii».”
Mai departe, acelaşi autor consemnează: „Am atras atenţia în mai multe rânduri, în rubrica de faţă, asupra riscurilor implicate, pe termen lung, de descalificarea şi discreditarea la care este supusă educaţia în România contemporană. Bineînţeles, când vii cu astfel de probleme, ţi se râde, de regulă, în nas, exact în virtutea principiului enunţat mai sus. Trăim nebunii mai mari decât perimarea şcolii. Cui îi pasă de imbecilizarea tineretului, fenomen lent şi,oricum, cu efecte tardive? Şi totuşi, îmi permit să revin cu o idee anterioară. «Criza mică» (educaţia) se află la temelia «crizei mari» (degringolada societăţii în ansamblu) şi, ca atare, îndreptarea celei dintâi, poate fi primul pas către remisia celei de-a doua şi către evitarea unei distrofii majore a identităţii colective. Faptul că nu am avut lideri politici (şi încă nu-i avem), după un deceniu şi jumătate de la căderea lui Ceauşescu, şi că totalitatea conducătorilor isteriei postrevoluţionare a subminat economia naţională prin corupţie rudimentară (similară anilor treizeci, din universul lui Al Capone) este, în mod fundamental, consecinţa unei carenţe educaţionale venite din comunism. Sistemul ceauşist nu a încurajat formarea liderilor veritabili şi a indivizilor integri, întrucât o dictatură nu se poate perpetua prin ei. Autocraţia exploatează (cu fulminant succes) cozile de topor, poltronii şi ipocriţii capabili să dea «cezarului» din vârful piramidei onorul suprem. Aceste personaje au reprezentat «eşalonul doi» al puterii ceauşiste. Era inevitabil ca ei să nu apuce frâiele mecanismului imediat după sucombarea tătucului şi să nu-şi articuleze o nouă lume după chipul şi asemănarea lor. […] România a mers şi merge încă pe un drum greşit, fiind copleşită de o oligarhie financiară de tip mafiot, ce a transformat corupţia în mod de viaţă. […] Nimeni totuşi nu pare pregătit să ia vreo măsură de îndreptare, asumându-şi colapsul cu o resemnare fatalistă, demnă de variantele cele mai înnegurate ale Mioriţei. […] Principala aberaţie românească apare tocmai aici, în amânarea «revenirii la onorabilitate» şi, mai ales, în dărâmarea morală şi intelectuală a tineretului autohton. 97% dintre copii sunt lăsaţi cu bună ştiinţă, să admire discursul primitiv al Andreei Marin, maneliştii nocivi ai lui Teo sau agitaţia vulgară a lui Dan Negru. Lor nu li se oferă alternativă de model, fiind împinşi – de indolenţa şi ipocrizia unei puteri bolnave (care a anulat ideea obţinerii virtuţii prin educaţie) – spre autodistrugere. Ce se va întâmpla cu ei ca adulţi? Vreţi să vă răspund sincer? OK! Probabil că vor intra în politică!”
Într-un alt articol semnat de Adrian Cioflâncă este analizată statistica oferită de CURS şi IMAS în 2004: „s-ar părea că românii depind de televizor precum scafandrii de tubul de oxigen. […] Televizorul e un veritabil ghid în viaţă – cel mai important furnizor de chei de lectură pentru decriptarea actualităţii, sursă esenţială de informaţii, de plăceri, de norme, de valori, de ierarhii, de gusturi, de opinii etc. S-ar putea spune că oamenii au ajuns să nu-şi mai trăiască o bună parte din viaţa lor în mod direct, ci prin medierea operată de micul ecran. TV-ul e un soi de aparat vital de conectare la real. […] 80% dintre români nu sunt interesaţi de politică. Această informaţie a fost propagată imediat, cu o energie demnă de o cauză mai bună, de cei din preajma puterii, pentru a se justifica astfel lipsa dezbaterilor politice consistente şi absenţa candidaţilor PSD de la confruntările electorale directe de pe posturile de televiziune. Aşa cum s-a văzut, partidul de guvernământ a mers, în campania electorală, pe modelul rusesc, încercând să diminueze miza cursei electorale şi importanţa confruntării politice, să dedramatizeze şi să depolitizeze bătălia, astfel încât victoria sa să pară firească, de neocolit, o fatalitate. PSD a făcut o campanie instituţională, masivă, copleşitoare, de partid care domină instituţiile statului şi controlează distribuirea resurselor, care nu are a-şi plebiscita puterea, care trebuie doar să facă, nu şi să vorbească, să intre în competiţie directă, pentru a-şi păstra puterea.”
Acelaşi autor preciza în continuare: „Numeroase posturi TV aservite puterii au intrat în această strategie. Campania electorală de pe micul ecran a fost apatică, placidă, îngrozitor de plictisitoare. Mesajul implicit era: toate sunt bune şi frumoase, nu se întâmplă nimic şi nici nu trebuie să se întâmple ceva.[…] PRO TV, altădată campioană în talk-show-uri, a scos din grilă dezbaterile. Patronul postului, Adrian Sârbu, a fost unul din coordonatorii campaniei electorale a lui Mircea Geoană, iar sistarea dezbaterilor la PRO TV este încă un semn că noncombatul a fost strategia PSD. Prima TV, alt post afiliat PSD, nu a organizat deloc confruntări electorale, iar Realitatea TV a fost de-a dreptul portavocea puterii. Legea şi CNA-ul, care impun timpi stricţi de antenă candidaţilor şi un comportament de primadonă, au contribuit la atmosfera pacifică. Surpriza a fost că PSD a pierdut tocmai din cauza noncombatului (la alegerile locale din iunie 2004). Încercând să-i păcălească pe alţii că românii nu sunt interesaţi de politică, strategii PSD au ajuns să se păcălească pe ei înşişi. Dacă ar fi ţinut cont de toate datele din analizele citate, ei ar fi văzut nu doar că 80% dintre români se declară dezinteresaţi de politică, ci şi că în jur de 60% din populaţie este interesată sau foarte interesată de campania electorală din acest an. Tot atâţia s-au declarat interesaţi de alegerile locale. În 2000, 70-80% din populaţie a urmărit dezbaterile televizate (37% aproape zilnic, iar 49% de câteva ori pe săptămână). O jumătate din electorat afirmă că emisiunile TV sunt importante pentru decizia de vot şi mai mult de jumătate admite că s-a decis cu cine votează chiar în timpul campaniei electorale sau chiar după ultima dezbatere televizată. De ce? Pentru că, în general, lipsesc informaţiile despre candidaţi: aceeaşi jumătate de electorat recunoştea înainte de campania electorală că nu are informaţii despre candidaţi pentru a putea lua o decizie dinainte. […] Aşa se face că, refuzând să trimită candidaţii la confruntări directe în care să dea seamă de ce au făcut sau intenţionează să facă, a provocat frustrări, a lăsat impresia de laşitate, de aroganţă, de iresponsabilitate.”
În opinia aceluiaşi autor, „TV-ul este o armă cu două tăişuri. Întrucât, pentru foarte mulţi români, este ca o mască de oxigen, puterea se poate, în general, folosi de el pentru a pompa gaz ilariant, pentru a manipula, pentru a deturna atenţia. Însă, tot pentru că televiziunea înseamnă aşa mult pentru oameni, TV-ul a devenit un surogat de sferă publică, spaţiul prin excelenţă în care se produce realitate, scena care consacră oameni, prestigii, acţiuni. În campania electorală, când curiozitatea oamenilor creşte spectaculos (jumătate dintre români se aşteaptă ca alegerile să aducă o schimbare de vreun fel), lumea doreşte ca lucrurile să fie tranşate pe micul ecran. Ori, tocmai în acest moment, PSD-ul, până atunci omniprezent, a lipsit din scenă. […] Idilismul şi triumfalismul de pe ecran nu-şi găseşte 28
nicicum confirmări în viaţa de zi cu zi. […] După cum inspirat spune talentatul şi curajosul redactor de la Realitatea TV Robert Turcescu, ”există mai multe Realităţi”. Fenomenul este cvasi-generalizat, atât în presa audio-vizuală, cât şi în cea scrisă. Nu mai există politici editoriale unitare, ci coruri pe mai multe voci, în care curajul, probitatea, obiectivitatea se amestecă cu oportunismul, laşitatea şi minciuna. Am văzut în ultimii ani şi luni, la un loc, atât demnitate admirabilă, cât şi poltronerie leşioasă; atât profesionalism stimabil, cât şi adaptabilitate condamnabilă; etică, dar şi multă ”pragmatică”. Toate acestea spun lucruri jenante despre exercitarea profesiei de jurnalism în România de azi, dar şi adevăruri incriminante despre un anumit mod de a face politică, bazat pe presiune, cenzură, şantaj şi corupere, pe care credeam că l-am depăşit în 1989.”
Având în vedere toate aceste lucruri amintite mai sus, se cuvine să accentuăm importanţa unui cod deontologic profesional în toate domeniile de activitate publică. Se impune cu necesitate rolul conştiinţei fiecăruia. Este vorba de acel judecător drept pe care l-a pus Dumnezeu înlăuntrul nostru. Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om şi ea pururea îl mustră, când greşeşte. Această lege a firii o au şi chinezii, o au şi creştinii, o au şi budiştii şi brahmanii şi mahomedanii. Este legea cea dintâi pe care a pus-o Dumnezeu în inima omului de la creaţie.
„Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar este o trestie gânditoare.” Acest gând al lui Pascal, invocat nu rareori în discursul filosofic despre om şi lume, poate avea darul de a ne reaminti, şi în încercările vieţii cotidiene, mărunte sau de anvergură, că, în faţa propriei slăbiciuni, omul şi umanitatea nu trebuie să-şi piardă încrederea în forţa raţiunii.
Putem sublinia în final câteva trăsături ale epocii noastre, căutând cauzele profunde ale prăbuşirii civilizaţiei umane. Sensul vieţii nu este căutarea plăcerii – cum a afirmat Thomas Hobbes în urmă cu câteva secole – iar lumea nu este numai de factură materială. Mă număr printre cei care cred în Dumnezeu ca fiinţă supremă şi de aceea consider că sensul vieţii nu este legat nici de plăcere, nici de valorile materiale, ci este unul mai înalt: mântuirea sufletului. Drumul acesta nu este uşor (cere muncă, jertfă de sine), dar nu este un drum închis. Credinţa deschide o fereastră către o viaţă viitoare, veşnică. Marii oameni de cultură, inclusiv unii filosofi, dar nu numai ei, au ajuns la aceeaşi concluzie.
Am putea identifica unele din principalele caracteristici ale omului contemporan: stresul său în continuă creştere (izvor de nelinişte şi anxietate), apatia civică (exploatată din plin de politicienii demagogi şi iresponsabili), ataşamentul vădit pentru bunurile materiale net în detrimentul celor spirituale (bogăţia fiind căutată în general în planul material al vieţii), goana nesfârşită după lucruri efemere (avere, glorie ş.a.), dorinţa multor tineri a traiului uşor (fără muncă dacă se poate şi de a se îmbogăţi peste noapte) şi desigur pot exista şi altele la fel de importante. Din toate acestea se poate observa astfel o pervertire a mentalităţilor pozitive şi a sufletului, o decadenţă a vremurilor care parcă prevestesc autodistrugerea noastră. Într-o viziune desigur apocaliptică, atunci când moralitatea şi valorile democratice vor dispare cu totul, locul lor va fi ocupat imediat de imoralitate şi anarhie. În fond, «iubirea de argint» condamnată de Biblie sau Sfânta Scriptură, este realmente «rădăcina» tuturor faptelor reprobabile, imorale şi distructive pentru fiecare individ în parte. Dimpotrivă, aş putea spune fără teama de a greşi, că iubirea «aproapelui» (sădită şi înnobilată de cultură) este antidotul tuturor maladiilor sufleteşti ale acestei epoci în care trăim.
La o privire mai atentă din partea noastră, «hrana spirituală» este adeseori toxică, remarcând informaţiile care ne sunt «servite». Există o legătură mai mult decât suspectă între curentul larg materialist din lume şi mass-media (care prin presă, TV, radio îl promovează efectiv şi eficient). Nu pot afirma cu certitudine că toate mijloacele de propagare a informaţiei sunt vinovate (de modul în care o fac sau de conţinutul temelor acestora; ci mai degrabă majoritatea lor zdrobitoare).
Devenit o adevărată «modă», materialismului zilelor noastre îi cad pradă din păcate continuu nenumăraţi oameni (totodată suflete), deopotrivă femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni. Stăpânii mass-mediei (patronii posturilor respective, în marea lor majoritate) sunt interesaţi doar de profitul lor, ceea ce îi recomandă a fi individualişti (materialişti). Femeile cad poate mult mai uşor în această «cursă» întinsă cu abilitate de materialismul «universal», din cauza unor nevoi mai stringente de confort şi siguranţă, parţial numai fireşti. De aceea, nu greşesc spunând că s-a vorbit mereu mai mult de femeile materialiste decât de bărbaţii materialişti (chiar şi în cântecele tinerilor de azi, care folosesc acest leitmotiv mai mult ca oricând). Prezentul ne demonstrează o majoritate autoritară a femeilor «materialiste» (opuse celor «idealiste»), femeilor «bine aranjate», cochete, apte de compromisuri de tot felul şi care pot profita din plin de orice avantaje şi în special materiale. Mai rar, tot mai rar întâlnim femei cu bun simţ şi cu un caracter frumos. De aceea, îmi tot revin în minte vorbele acelea de duh rostite de părintele Dumitru Stăniloaie: «Daţi-mi mame mai bune şi voi schimba lumea!».
Putem desigur să reactualizăm şi concepţia sociologului Petre Andrei în ce priveşte criza culturii contemporane şi rolul studenţimii alături de cel al profesorilor şi intelectualilor:
Înarmaţi cu convingerea adevărului obiectiv şi cu cunoştinţele, pe care le dă cerceterea ştiinţifică, studenţii pot deveni factori de răspândire a culturii în marile mase populare. Deşi studenţia este o stare trecătoare, în care totuşi studentul are oarecare prestigiu- căci el e orice în devenire, nu e ceva deja devenit, ceva închis în marginile unei profesii determinate- totuşi studentul poate face propagandă culturală. În ţara noastră săracă în intelectuali, studentul devine un factor de propovăduire a culturii, dacă înţelege să dea şi altora din ceea ce a învăţat el.1
Făcând o deosebire importantă între cultură şi civilizaţie, acelaşi autor mărturisea în cartea sa cu destul optimism:
Cultura, care şi-a realizat toate posibilităţile sale în spaţiu, înţepeneşte, devine civilizaţie. Astfel civilizaţia apare ca o totalitate de stări exterioare, ca o construcţie de forme moarte, devenite, statice, ca un sfârşit al procesului de devenire culturală. Cultura e dinamism, devenire, viaţă, civilizaţia este ceva devenit, încremenit, mort. Cultura presupune o energie interioară, civilizaţia una exterioară. Se înţelege deci că secătuirea izvoarelor psihice interioare de creaţie aduce moartea culturii.
Astăzi lumea se preocupă de extinderea civilizaţiei, nu de sufletul creator de cultură. Tendinţa aceasta de înlocuire a culturii prin civilizaţie se manifestă în domeniul public prin imperialism (sau neocolonialismul mai aproape de zilele noastre), prin năzuinţa de expansiune a puterii politice şi economice, prin tendinţa de a înăbuşi viaţa şi forţa creatoare a popoarelor mai slabe şi mai puţin numeroase. Şi aceasta este într-adevăr un semn de decădere a culturii umane! 2
Cultura trebuie „să arate modul cum poate utiliza omul forţele naturii, ea trebuie să dezvolte conştiinţa valorii personalităţii umane. Dar astăzi se constată tocmai contrariul: tehnica s-a dezvoltat în mod extraordinar şi deşi ea e tot un produs al spiritului omenesc, totuşi noi nu mai avem conştiinţa superiorităţii noastre, ci ne simţim mici faţă de propriile noastre creaţii, ne simţim stăpâniţi de lucruri. […] Spiritul timpului nostru este practic- analitic, nu ştiinţific- sintetic; “3
Aceeaşi criză o constatăm şi în domeniul culturii etice. Desigur că şi aici războiul a avut o parte covârşitoare de influenţă, căci dacă ne gândim puţin la momentele, pe care le-am trăit în război, şi la răsturnarea ordinii morale pe care o vedem, înţelegem că războiul ne-a impus o adaptare a spiritului la împrejurări nou create de dânsul.[…] Lupta, sângele, dezvoltă în om mai mult bestialitatea, făcând să amuţească glasul umanităţii.
Ceea ce se ascunde adesea sub numele de autonomie e în realitate, în zilele noastre, tendinţa către descompunere şi anarhie. Şi cu toate acestea, nu se poate vorbi despre moartea culturii moderne, ci numai de o grea criză şi iată pentru ce: orice cultură este rezultatul unor posibilităţi psihice de creaţie, al unei energii interioare şi numai când acestea au dispărut ea moare. Epuizarea forţelor de creaţie ale unui popor pecetluieşte destinul lui.

Categorii:Uncategorized Etichete:
%d blogeri au apreciat asta: