SCRIITORUL NICOLAE UTICA DIN PETROSANI

POEME HATEGANE DE EUGEN EVU

POEME HATEGANE
de Eugen Evu

Doina de jale aina daina

Uitat de somnul ierbilor întoarse
Spre Mumele păduri ce le-au visat
Din seminţii de anotimpuri arse
Mă-întoarce gând desculţ spre vechiul sat

Acolo altui timp, cel dăruit,
Se spune din ursite şi eresuri
S-au stins bătrânii veacului murit
Cu fiecare-n muntele din şesuri

Nici secerişuri nu mai sunt acum
Nici semănate pagini mari sub pluguri
Au năboit doar rugi cu sfânt parfum
Şi-n cimitir sălbăticiţii struguri

S-au scufundat şi crucile de stei
Şi numele străbunilor sculptate
De dălţile ştirbite de scântei-
Nu ai pe cine plânge pe-nserate

Pe Valea Bună ară vânt mistreţii
Pe garduri mierle cuibul nu-şi mai fac
Viespii de foc au ciuruit bureţii
Pe nucul rămuros uscat în veac

Străini de sat din cealalată lume
Au retezat, omizile, livada
Sevele-s stinse-n iasca lor de hume,
Şi-n arhivariul viscolind zăpada

S-a scufundat şi casa cu cerdac
Sub cerul dac- văzduh de duh văzut-
Luaţi-mi cuvintele să tac, să tac!
Se uită-n neamuri moartea-n nevăzut

Doină de jale –n melos aina daina !
Al cui e gândul orb împresurat
Cerşind să iarăşi crească-n veacuri taina
Pe care-au netezit-o morţii-n sat ?

Cei încă vii ţipenii vin şi pleacă
Nici vorba n-o mai ştiu, nici rânduiala,
Spre alte ţări copiii noştri pleacă
Se-alungă singur timpul, ca spoiala

Ah, moartea satului ca rădăcină
E a altoiului de pe butuc
Pietrosul sâmbur ce-a plesnit lumină
Se stinge orb în guşa vreunui cuc

Vin grauri lacomi cu iuţeala nopţii
Şi pradă de pe vârfuri zvon din rai
Miresmele au damful ars al morţii,
Se surpă şi fântânile din grai

De cauţi o vorbă tu eşti retrogradul
Viermele-n poame-i harnic şi mutant
Cum tot ce-a despărţit în viu hazardul
Să-şi afle jertfa cosmicul păcat

Bineţe nu mai dau pe drum niciunii
Satul căzut spre munte răsucit
Ca arătura-n spulberul furtunii
Şi drumu-mi sare-n spate-n plinul lunii,
Sălbăticit şi nemaialtoit.

Sfânt laptele din ţâţele femeii
Seacă izvoare gemene-n făptură…
Ne răzleţim cum altădată zeii
În legea-nstrăinată din scriptură.

Abis dintre sărut şi muşcătură
Abis dintre sărut şi muşcătură

Amintirea

Fecior te căutam desculţ prin lanul de cânepă
Complici subtalaz ameţitor de hlamide-aurii
Vântul ardea rotunjind aşternut sacru
sub zumzet de roiuri
Trântindu-ne umbra spre pădurea din vis
Şi era un izor ca un cuib de mierlă cu tril
între coapse de piatră vie gemând
Cetluit cu licheni violet tremurând rupt sigiliul
Între noi înreruptă cânta stigma lumii bătrână.

Tu acolo suspin de aure dinaintea cuvântului !
Primit darul sărutului precum sâmburii-n fruct
Neruşinea luminii se ascunse atunci prin suspine.
Goliciunea ta m-a văzut adulmecându-mi vigoarea
Contopind iarăşi sfera ce dulce vibra
Cu dintotdeauna ştiut-neştiuta ei
febră a neştirii de-o moarte…

Ah, din cer muşcătura ritmând increatul!

Pulsaţii gemene şi zvâcnet dual
Undeva, fără timpul murit al memoriei,
Extaz indicibil
Sub rozalb liliac înspumatul-i ciorchine.

Şi prin poarta cuvântului
Am recăzut în mister.

JUDECĂTORUL POEM DE CONSTANTIN STANCU

JUDECĂTORUL

Singur, între cuvinte şi tăceri care se risipesc,
căutând regula de aur a haosului
şi laşitatea celui care cântăreşte
inima învinuitului pe un cântar de aur,

singur, căutând sensul după gândirea altora,
hotărând în numele altora,
motivând singurătatea pentru un timbru de nimic,
la o maşină de scris străină,

surprins de iubire pe strada Hamurabi,
trist în grădinile suspendate dintre da si nu,

singur, cu maşina de tocat hârtia,
ezitând între cele cinci sensuri disjunse…

ILUSTRATA DIN ROMÂNIA – ZĂNOAGA

ILUSTRATA DIN AUSTRIA

PSALM DE EUGEN DORCESCU

UN PSALM DE EUGEN DORCESCU DIN BIBLICE

1. Răspunde-mi când Te strig ! Fă o minune !
Salvează-mă din strâmtorări şi chin !
Ai milă, când Te chem. Spre Tine vin
Cu inimă, şi gând, şi rugăciune…
2. Voi, muritori, cât veţi batjocori
Mărirea mea ? Răspundeţi, câtă vreme
Veţi îndrăgi insulte şi blesteme,
Nimicnicii, minciuni şi nerozii ?
3. Atât să ştiţi : că Domnul Îşi alege
Pe-acela care-L teme. Pe acel
Ce strigă cu nădejde către El.
4. Deci vieţuiţi în dragoste şi Lege.
5. În clipe de tăcere şi odihnă,
În inimă adânc să cugetaţi –
Dreptatea făptuiţi, încredinţaţi
Că Domnul vă va da belşug şi tihnă.
6. Mulţi zic : „Cine ne poate arăta
Ce-i fericirea ?” Însă eu spun iară,
Cum am mai spus : „Fă, Doamne, să răsară
Lumina Feţei Tale peste ţară
Şi peste orice om lumina Ta !”
7. Tu bucurii îmi dai cum nu-s acele
Ce nasc din grâu, din fructe şi din vin.
8. Mă culc şi-adorm, pacific şi senin,
Căci Domnul e tăria casei mele.

RADU IACOBOAIE SI CARTEA SA – FRAGMENT –

RADU IACOBOAIE – CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN ROMÂNIA ?
– FRAGMENT –
Decăderea culturii.
1. Pledoarie pentru lectura cărţilor.
Înainte de a intra în subiectul propus – analiza tendinţelor culturii actuale -, cred că e bine să precizez din capul locului că orice încercare de a face o radiografie cât mai pertinentă şi veridică a societăţii româneşti (inclusiv sub raportul culturii) ar putea fi sortită eşecului pentru că un punct de vedere personal poate să nu fie acceptat de către toţi cititorii. Aflată într-o permanentă schimbare, accentuată de tranziţia noastră spre capitalism, această societate nu rămâne mereu inertă sub lupa limitată a observaţiilor noastre, alunecându-ne parcă de sub picioare ca nisipurile mişcătoare. În definitiv, totul este relativ, extrapolând spusele marelui savant Albert Einstein.
Un prim aspect de netăgăduit este faptul că trăim într-o societate imperfectă, departe de viziunea filozofului antic Platon datorită imperfecţiunii umane a tuturor membrilor ei. Dacă oamenii ar fi perfecţi şi ar avea numai calităţi, desigur că şi societatea ar fi una perfectă, un adevărat paradis. Însă lucrurile nu stau deloc aşa, drept consecinţă stau nenumărate acţiuni distructive sau devastatoare în funcţie de gravitatea lor, care se petrec mereu în lumea întreagă: omoruri, asasinate politice, războaie şi atentate teroriste etc. etc. Nu mai vorbim de alte aspecte vizând flagelul corupţiei, birocraţiei ş.a.m.d.
Mă raliez opiniei multor intelectuali români, care susţin că asistăm la o decădere a culturii din zilele noastre, fapt care evident se repercutează asupra calităţii vieţii noastre. Societatea în ansamblul ei este bolnavă iar unul din simptomele ei este prăbuşirea valorilor universal valabile. În orice domeniu cultural observăm neputincioşi o apatie şi o mediocritate mulţumită de ea. Se poate vorbi de o criză a culturii, care determină oamenii să se preocupe exagerat de mult de existenţa lor materială. Atât în cazul celor mulţi care se luptă pentru supravieţuire graţie stării precare materiale în care se află, cât şi în cazul celor proaspăt îmbogăţiţi (în marea lor majoritate), cultura este aşezată undeva printre ultimele priorităţi şi necesităţi sau este chiar înlocuită de cultura falsă a kitsch-ului occidental şi comercial (care propagă diferite porcării colorate, cum le numea Cristian Tudor Popescu). Invazia manelelor în preferinţele muzicale ale tinerilor şi chiar a unor vârstnici, dacă ar fi să luăm doar un aspect al culturii, demonstrează o acută decădere a acesteia, obligându-ne să ne punem întrebarea firească: încotro ne îndreptăm?
Odată cu prăbuşirea de care aminteam, se constată simultan o îndepărtare tot mai mare a omului faţă de hrana lui spirituală din toate timpurile şi anume – cartea. În tranziţia dureroasă pe care o parcurg românii din 1989 încoace, cultura a avut mereu de suferit. Apare o întrebare de bun simţ: oare cui îi pasă să mai citească regulat sau măcar din când în când o carte bună, pe care s-o răsfoiască cu plăcere? Nu mă refer aici la cărţile de specialitate, indispensabile dobândirii şi stăpânirii vreunei profesii sau la cele care au un rol de a îndruma sau clarifica, de pildă felurite ghiduri, dicţionare, cărţi pentru copii etc. (sunt cele care se vând cu succes în zilele noastre). Eu mă refer strict la acele cărţi de suflet, care merită citite pentru a ne împlini spiritual şi de a rezista banalităţii vieţii, contribuind direct la evoluţia spirituală necesară. Este vorba de operele din literatura română şi universală, precum şi unele cărţi contemporane. Nu exclud nici cărţile cu tematică religioasă, care se adresează şi ele sufletului nostru avid de cunoaştere şi de reîmprospătare a cunoştinţelor ameninţate perpetuu de uitare.
De ce ar avea nevoie oamenii de cultură? Nu pot trăi oare fără ea? E ca şi când ne-am întreba de ce are nevoie omul de educaţie. Pentru că, în opinia mea educaţia este legată de formarea noastră intelectuală până la o anumită vârstă (de regulă până la terminarea studiilor) iar cultura reprezintă educaţia care se face de la vârsta cea mai fragedă până la cea mai înaintată, având în vedere că omul învaţă din toate şi toată viaţa.
Pentru a ne feri de orice confuzie supărătoare şi nocivă, trebuie făcută mai întâi diferenţa dintre informare (ca act de dobândire a unor cunoştinţe mai mult sau mai puţin folositoare) şi actul de cultură (care reprezintă un act de instruire personalizat de asimilare a acestor cunoştinţe, pe care noi le alegem, le filtrăm prin conştiinţa noastră şi decidem dacă sunt bune sau nu şi ce facem cu ele). Să fii azi informat nu e rău desigur, e un prim pas spre cultură. Folosirea informaţiei este piatra de încercare a personalităţii noastre. Nu e suficient s-o stăpâneşti. Ea trebuie transpusă în practică.
Diferenţa avută în vedere poate fi ilustrată simplu: una este să citim un ziar, din care aflăm lucruri mai mult sau mai puţin plicticoase sau interesante şi cu totul altceva este utilizăm în viaţa noastră aceste informaţii sau să citim o carte din care avem ce învăţa. În ultimul caz, intervine artileria grea a sentimentelor noastre şi un dialog fictiv cu autorul ce poate fi instructiv şi captivant. În lectura unei cărţi apare un proces de învăţare interactivă (cu un alt subiect, înlocuind practic dialogul cu autorul însuşi), proces din care omul iese realmente cu un câştig moral şi spiritual benefic 22
pentru sănătatea sa intelectuală (spiritul său menţinându-se viu şi util). Dacă prin cultură, omul are şanse mărite de a reuşi în viaţă (împlinindu-se profesional şi spiritual), trecând cu succes prin toate încercările vieţii, atunci se poate spune că, cristalizarea actului de cultură (vorbesc de carte) este mult mai importantă, eclipsând celelalte mijloace de informare la modă astăzi (televiziunea, internetul, radioul, presa). În special, cărţile de filozofie şi de poezie dezvoltă aptitudinile intelectuale şi pun mai bine în mişcare „muşchii minţii”. Cartea poate fi înlocuitorul perfect şi similar exerciţiului fizic din sport (care asigură sănătatea fizică a omului). De altfel, cartea a fost şi rămâne hrana preferată a spiritului uman. Există jocuri de la cele mai simple şi până la cele mai sofisticate (precum şahul), care ajută dezvoltării minţii (adică intelectului uman sau inteligenţei în particular) dar acestea nu ajută în aceeaşi măsură ca lectura.
Dacă avem în vedere importanţa cărţilor, e firesc să ne întrebăm şi să identificăm cauzele care conduc la înstrăinarea apărută în relaţia om-carte. Majoritatea vor spune probabil că nu au efectiv timp să citească. Nu contest faptul că ar exista o criză de timp şi că omul consideră timpul ca fiind un bun preţios şi necesar pentru a-şi acoperi nevoile materiale stringente. Însă, nu putem neglija nici faptul că în goana aceasta nebună după avere şi bunuri, omul ajunge să uite de sufletul sau spiritul său. Putem da vina pe tehnologie, considerând-o răspunzătoare pentru că ea cunoaşte un avânt considerabil? Sigur că nu. Omul însuşi se face răspunzător pentru declinul spiritual din vremurile noastre. El este cel care s-a înstrăinat de semenii săi, de natură şi chiar faţă de Dumnezeu. Este vorba numai de opţiunea lui, alegând ceea ce i se pare mai uşor. Sloganul potrivit căruia „timpul costă bani” nu face altceva decât să cultive goana după bani şi să o justifice. Acesta se dovedeşte însă foarte păgubos pentru personalitatea noastră, ducând în final la imoralitate şi ilegalitate. De aceea, se impune cu necesitate să acordăm puţin din timpul nostru limitat pentru autoeducaţie (care nu se termină în fond niciodată) şi cultura autentică. Trebuie să fim interesaţi şi de progresul nostru spiritual, nu numai de cel material (în fond mai puţin important dacă analizăm bine lucrurile).
O altă cauză ar fi comoditatea umană sau lenea. Avem tendinţa să optăm pentru tot ceea ce ne este mai uşor de făcut. Nu e mai simplu să privim la TV sau pe ecranul computerului ori să ascultăm radioul decât să lecturăm din ziare şi cărţi? Evident că da. Având în vedere că aceste mijloace de informare (excluzând lectura) sunt caracteristice timpului nostru şi vitezei din viaţa noastră (asaltată de pretutindeni de noi şi noi informaţii), pot afirma cu certitudine că ne mărim singuri stresul mental când ne lipsim de exerciţiul lecturii. Cărţile au pierdut teren pentru că sunt considerate cumva demodate iar omul e tot mai nerăbdător să primească rapid informaţia de care are nevoie şi caută mijloace noi, cât mai sofisticate. De pildă, ecranizarea unui roman de succes ne scuteşte de lectura îndelungată a acestuia dar efectul nu este acelaşi. Câştigăm într-adevăr timp dar pierdem ceea ce este esenţial pentru spiritul nostru. Nici anturajul şi nici faptul că informatica e considerată un domeniu «de viitor» nu pot justifica înstrăinarea de carte. La urma urmei, s-ar putea să nu câştigăm timp şi să fie doar o iluzie, pentru că excluzând lectura practic ne omorâm timpul (pentru a evita plictiseala).
Pe de altă parte, se poate evidenţia şi un dezinteres al statului de a subvenţiona preţul cărţilor, aşa cum se practică în multe ţări occidentale (sau de a-l menţine la o cotă rezonabilă). Pot exista oare la noi interese oculte şi perfide pentru manipularea maselor (a majorităţii populaţiei) menţinând-o permanent într-o stare de ignoranţă cât mai mare? Totuşi se impune o constatare amară: nu mulţi români îşi mai permit să cumpere cărţi, de parcă lectura unei cărţi a devenit un lux şi un apanaj al celor bogaţi. Consider însă că sunt totuşi destui români care îşi doresc dar nu au suficiente mijloace financiare. Mi se pare degradant şi insultător acest lucru pentru o societate aşa-zis democratică. Cât s-a scris până acum în ziare despre curente politice şi partide, aşa cum apar în cărţile de politologie? Cred că aproape nimic sau chiar nimic. Ori, asemenea informaţii sunt vitale pentru opţiunile electorale date în deplină cunoştinţă de cauză. Dacă în mediul urban, nu apare informaţia autentică şi detaliată, ce să mai vorbim de zona rurală, unde ea este inexistentă. Ne mai mirăm de ce câştigă mereu un partid în lumea rurală? Doar bunul simţ şi flerul îl mai poate ajuta pe român să nu-i mai voteze pe cei care s-au dovedit incapabili de a îmbunătăţi viaţa sau nivelul de trai al cetăţenilor. Politicienii noştri n-ar trebui să promită prea multe dacă nu pot să îndeplinească angajamentele asumate şi ar trebui să facă tot ceea ce le stă în putinţă pentru a promova interesul general iar nu personal. Aşa cum corupţia nu este posibil de eradicat în întregime şi permanent, dar poate fi adusă la un nivel rezonabil care să nu pericliteze bunul mers al economiei româneşti şi climatul de afaceri, tot astfel politica trebuie făcută de oameni cât mai oneşti şi competenţi. Altfel, se va ajunge întotdeauna la stagnare sau chiar regres.
O oarecare vină pentru dezinteresul omului pentru lectura cărţilor este cred şi acest avânt fără precedent al tehnologiei din ultimii o sută de ani (mai precis ultima jumătate de veac). Practic azi se poate construi aproape orice ne-am dori. Doar sufletul omului nu poate fi modificat sau creat. Devenim pe zi ce trece tot mai puternici în plan tehnologic, graţie cuceririlor ştiinţelor şi tot mai săraci din punct de vedere spiritual. Au apărut tot mai multe voci apocaliptice susţinând că omenirea se îndreaptă către un dezastru definitiv întrezărind „sfârşitul lumii”. Sunt de acord cu ecologiştii însă, care aduc argumente ştiinţifice legate de „efectul de seră”. În mod normal, tehnologia trebuie să ţină pasul cu evoluţia spirituală. Echilibrul dintre acestea e important pentru menţinerea vieţii pe pământ. Ce s-ar alege din omenire, dacă de pildă armele cele mai distructive ar încăpea la un moment dat pe mâna unor oameni certaţi cu legea şi iresponsabili în acelaşi timp? Nici nu vrem să ne gândim la consecinţe. E adevărat că Dumnezeu veghează asupra creaţiei Sale şi n-o va lăsa să fie distrusă. De aceea se impune să facem eforturi unite în acest sens. Savanţii trebuie să fie oameni educaţi şi cultivaţi, care să folosească fiecare cucerire a ştiinţei în scopuri pozitive şi să ferească lumea în felul acesta de autodistrugere.
Sensul vieţii omului nu rezidă în acumularea de bunuri materiale. Tot mai mulţi visează să devină bogaţi şi să trăiască raiul pe pământ, fiind parcă angrenaţi într-o competiţie oarbă şi globală. Sensul vieţii e mult mai profund. Avem obligaţia sacră de a lăsa urme adânci ale trecerii noastre prin această viaţă, care să amintească de noi oricând cu plăcere. Tot ce primim ca dar de la Dumnezeu trebuie să folosim şi să căutăm de asemenea creaţia iar nu distrugerea.
Cultura este oxigenul de care avem mereu nevoie pentru a fi vii din punct de vedere spiritual. Societatea are nevoie de „oameni de calitate”, înzestraţi cu această dorinţă permanentă de autoperfecţionare, pentru a progresa în orice domeniu. Este motivul pentru care educaţia reprezintă azi dar şi în viitor o prioritate naţională în multe ţări.
Oamenii vremurilor noastre suferă de pe urma celor care încearcă să-i manipuleze cu neruşinare în mod vizibil sau ascuns. Suferă de lipsa clarviziunii sau de ceea ce aş putea numi confuzie totală. Sunt prea multe informaţii în jur dar şi secrete, prea multă ceaţă şi prea puţine răspunsuri. Confuzia în care cred (cu convingere) că se află astăzi mulţi dintre concetăţenii noştri se datorează în mare parte lipsei de informaţii utile sau ignoranţei liber consimţite. Adevărul nu e uşor de descoperit întotdeauna. Nu e uşor nici să fii foarte selectiv în privinţa lecturilor, lucrurilor utile din viaţă şi chiar în privinţa propriilor observaţii (dacă sunt de valoare certă). Această confuzie de care aminteam la început cred că este amplificată de confuzia care domină mass-media în general. Exploatarea senzaţionalului (pentru ca revistele şi ziarele să se vândă, deci pentru a avea tiraj mare şi profit) se face în detrimentul promovării actelor de cultură autentice şi valoroase. Televiziunea, care are acum atât de mulţi telespectatori nu face nici ea excepţie. Este mult prea mult aspect şi conţinut comercial în cadrul emisiunilor TV. Prea mult sex (vulgaritate), violenţă pe micul ecran şi în ziare, accentul fiind pus mereu pe evenimentele neplăcute, grave şi negative (jafuri, omoruri etc) inducând românului în cazul de faţă că trăim într-o societate bolnavă, alienată (şi uneori chiar incită la săvârşirea lor). În mare măsură, societatea e chiar aşa dar cine o va vindeca?
Mă întreb oarecum retoric cui serveşte în fapt manipularea mijloacelor de informare (mass-media) într-o proporţie atât de mare încât e firesc să ne îngrijorăm cu toţii. Să fie oare influenţa politică atât de mare? Desigur, cei care vor acest lucru au motivele lor. Dar nu sunt motivele şi aspiraţiile noastre ale tuturor. România a ajuns – se pare -, o maşină de vot pentru că mulţi români votează prea uşor luându-se după alţii sau fără a chibzui alegerea făcută.
Într-un articol interesant intitulat „Poporul şi televizorul”, Codrin Liviu Cuţitaru analizează un sondaj (anchetă sociologică) făcut de Gallup şi Metro Media Transilvania (sprijiniţi de un program Phare): „Ce vreau să spun, în primul rând, e că nu te poţi arăta surprins de cele 97 de procente dintre copii noştri care nu au treabă cu cărţile şi nici măcar cu cititul, considerând, legitim, o eventuală revistă cu benzi desenate drept un minim exerciţiu de lectură. Nu ai cum să te revolţi nici de faptul că doar 3% dintre puştani mai au apetenţă pentru activităţi culturale (instrument muzical, teatru, concerte etc). […] Sau că avertismentul «12», «16» nu înseamnă nimic pentru familiile din România, procente importante dintre copiii investigaţi privind fără probleme emisiuni / filme cu violenţă, sex şi consum de droguri. În sfârşit, nu te aruncă în nevroză nici informaţia că primul film pornografic e văzut în intervalul 9-13 ani de către adolescenţii români. De ce rămâi la toate rece, vorba poetului? Dintr-un motiv foarte simplu: aceste grozăvii şi anomalii derivate din grotescul cel mai pur sunt nişte «copilării» (într-adevăr!) pe lângă grotescul, grozăviile şi anomaliile experimentate de noi toţi de-a lungul interminabilei «tranziţii».”
Mai departe, acelaşi autor consemnează: „Am atras atenţia în mai multe rânduri, în rubrica de faţă, asupra riscurilor implicate, pe termen lung, de descalificarea şi discreditarea la care este supusă educaţia în România contemporană. Bineînţeles, când vii cu astfel de probleme, ţi se râde, de regulă, în nas, exact în virtutea principiului enunţat mai sus. Trăim nebunii mai mari decât perimarea şcolii. Cui îi pasă de imbecilizarea tineretului, fenomen lent şi,oricum, cu efecte tardive? Şi totuşi, îmi permit să revin cu o idee anterioară. «Criza mică» (educaţia) se află la temelia «crizei mari» (degringolada societăţii în ansamblu) şi, ca atare, îndreptarea celei dintâi, poate fi primul pas către remisia celei de-a doua şi către evitarea unei distrofii majore a identităţii colective. Faptul că nu am avut lideri politici (şi încă nu-i avem), după un deceniu şi jumătate de la căderea lui Ceauşescu, şi că totalitatea conducătorilor isteriei postrevoluţionare a subminat economia naţională prin corupţie rudimentară (similară anilor treizeci, din universul lui Al Capone) este, în mod fundamental, consecinţa unei carenţe educaţionale venite din comunism. Sistemul ceauşist nu a încurajat formarea liderilor veritabili şi a indivizilor integri, întrucât o dictatură nu se poate perpetua prin ei. Autocraţia exploatează (cu fulminant succes) cozile de topor, poltronii şi ipocriţii capabili să dea «cezarului» din vârful piramidei onorul suprem. Aceste personaje au reprezentat «eşalonul doi» al puterii ceauşiste. Era inevitabil ca ei să nu apuce frâiele mecanismului imediat după sucombarea tătucului şi să nu-şi articuleze o nouă lume după chipul şi asemănarea lor. […] România a mers şi merge încă pe un drum greşit, fiind copleşită de o oligarhie financiară de tip mafiot, ce a transformat corupţia în mod de viaţă. […] Nimeni totuşi nu pare pregătit să ia vreo măsură de îndreptare, asumându-şi colapsul cu o resemnare fatalistă, demnă de variantele cele mai înnegurate ale Mioriţei. […] Principala aberaţie românească apare tocmai aici, în amânarea «revenirii la onorabilitate» şi, mai ales, în dărâmarea morală şi intelectuală a tineretului autohton. 97% dintre copii sunt lăsaţi cu bună ştiinţă, să admire discursul primitiv al Andreei Marin, maneliştii nocivi ai lui Teo sau agitaţia vulgară a lui Dan Negru. Lor nu li se oferă alternativă de model, fiind împinşi – de indolenţa şi ipocrizia unei puteri bolnave (care a anulat ideea obţinerii virtuţii prin educaţie) – spre autodistrugere. Ce se va întâmpla cu ei ca adulţi? Vreţi să vă răspund sincer? OK! Probabil că vor intra în politică!”
Într-un alt articol semnat de Adrian Cioflâncă este analizată statistica oferită de CURS şi IMAS în 2004: „s-ar părea că românii depind de televizor precum scafandrii de tubul de oxigen. […] Televizorul e un veritabil ghid în viaţă – cel mai important furnizor de chei de lectură pentru decriptarea actualităţii, sursă esenţială de informaţii, de plăceri, de norme, de valori, de ierarhii, de gusturi, de opinii etc. S-ar putea spune că oamenii au ajuns să nu-şi mai trăiască o bună parte din viaţa lor în mod direct, ci prin medierea operată de micul ecran. TV-ul e un soi de aparat vital de conectare la real. […] 80% dintre români nu sunt interesaţi de politică. Această informaţie a fost propagată imediat, cu o energie demnă de o cauză mai bună, de cei din preajma puterii, pentru a se justifica astfel lipsa dezbaterilor politice consistente şi absenţa candidaţilor PSD de la confruntările electorale directe de pe posturile de televiziune. Aşa cum s-a văzut, partidul de guvernământ a mers, în campania electorală, pe modelul rusesc, încercând să diminueze miza cursei electorale şi importanţa confruntării politice, să dedramatizeze şi să depolitizeze bătălia, astfel încât victoria sa să pară firească, de neocolit, o fatalitate. PSD a făcut o campanie instituţională, masivă, copleşitoare, de partid care domină instituţiile statului şi controlează distribuirea resurselor, care nu are a-şi plebiscita puterea, care trebuie doar să facă, nu şi să vorbească, să intre în competiţie directă, pentru a-şi păstra puterea.”
Acelaşi autor preciza în continuare: „Numeroase posturi TV aservite puterii au intrat în această strategie. Campania electorală de pe micul ecran a fost apatică, placidă, îngrozitor de plictisitoare. Mesajul implicit era: toate sunt bune şi frumoase, nu se întâmplă nimic şi nici nu trebuie să se întâmple ceva.[…] PRO TV, altădată campioană în talk-show-uri, a scos din grilă dezbaterile. Patronul postului, Adrian Sârbu, a fost unul din coordonatorii campaniei electorale a lui Mircea Geoană, iar sistarea dezbaterilor la PRO TV este încă un semn că noncombatul a fost strategia PSD. Prima TV, alt post afiliat PSD, nu a organizat deloc confruntări electorale, iar Realitatea TV a fost de-a dreptul portavocea puterii. Legea şi CNA-ul, care impun timpi stricţi de antenă candidaţilor şi un comportament de primadonă, au contribuit la atmosfera pacifică. Surpriza a fost că PSD a pierdut tocmai din cauza noncombatului (la alegerile locale din iunie 2004). Încercând să-i păcălească pe alţii că românii nu sunt interesaţi de politică, strategii PSD au ajuns să se păcălească pe ei înşişi. Dacă ar fi ţinut cont de toate datele din analizele citate, ei ar fi văzut nu doar că 80% dintre români se declară dezinteresaţi de politică, ci şi că în jur de 60% din populaţie este interesată sau foarte interesată de campania electorală din acest an. Tot atâţia s-au declarat interesaţi de alegerile locale. În 2000, 70-80% din populaţie a urmărit dezbaterile televizate (37% aproape zilnic, iar 49% de câteva ori pe săptămână). O jumătate din electorat afirmă că emisiunile TV sunt importante pentru decizia de vot şi mai mult de jumătate admite că s-a decis cu cine votează chiar în timpul campaniei electorale sau chiar după ultima dezbatere televizată. De ce? Pentru că, în general, lipsesc informaţiile despre candidaţi: aceeaşi jumătate de electorat recunoştea înainte de campania electorală că nu are informaţii despre candidaţi pentru a putea lua o decizie dinainte. […] Aşa se face că, refuzând să trimită candidaţii la confruntări directe în care să dea seamă de ce au făcut sau intenţionează să facă, a provocat frustrări, a lăsat impresia de laşitate, de aroganţă, de iresponsabilitate.”
În opinia aceluiaşi autor, „TV-ul este o armă cu două tăişuri. Întrucât, pentru foarte mulţi români, este ca o mască de oxigen, puterea se poate, în general, folosi de el pentru a pompa gaz ilariant, pentru a manipula, pentru a deturna atenţia. Însă, tot pentru că televiziunea înseamnă aşa mult pentru oameni, TV-ul a devenit un surogat de sferă publică, spaţiul prin excelenţă în care se produce realitate, scena care consacră oameni, prestigii, acţiuni. În campania electorală, când curiozitatea oamenilor creşte spectaculos (jumătate dintre români se aşteaptă ca alegerile să aducă o schimbare de vreun fel), lumea doreşte ca lucrurile să fie tranşate pe micul ecran. Ori, tocmai în acest moment, PSD-ul, până atunci omniprezent, a lipsit din scenă. […] Idilismul şi triumfalismul de pe ecran nu-şi găseşte 28
nicicum confirmări în viaţa de zi cu zi. […] După cum inspirat spune talentatul şi curajosul redactor de la Realitatea TV Robert Turcescu, ”există mai multe Realităţi”. Fenomenul este cvasi-generalizat, atât în presa audio-vizuală, cât şi în cea scrisă. Nu mai există politici editoriale unitare, ci coruri pe mai multe voci, în care curajul, probitatea, obiectivitatea se amestecă cu oportunismul, laşitatea şi minciuna. Am văzut în ultimii ani şi luni, la un loc, atât demnitate admirabilă, cât şi poltronerie leşioasă; atât profesionalism stimabil, cât şi adaptabilitate condamnabilă; etică, dar şi multă ”pragmatică”. Toate acestea spun lucruri jenante despre exercitarea profesiei de jurnalism în România de azi, dar şi adevăruri incriminante despre un anumit mod de a face politică, bazat pe presiune, cenzură, şantaj şi corupere, pe care credeam că l-am depăşit în 1989.”
Având în vedere toate aceste lucruri amintite mai sus, se cuvine să accentuăm importanţa unui cod deontologic profesional în toate domeniile de activitate publică. Se impune cu necesitate rolul conştiinţei fiecăruia. Este vorba de acel judecător drept pe care l-a pus Dumnezeu înlăuntrul nostru. Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om şi ea pururea îl mustră, când greşeşte. Această lege a firii o au şi chinezii, o au şi creştinii, o au şi budiştii şi brahmanii şi mahomedanii. Este legea cea dintâi pe care a pus-o Dumnezeu în inima omului de la creaţie.
„Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar este o trestie gânditoare.” Acest gând al lui Pascal, invocat nu rareori în discursul filosofic despre om şi lume, poate avea darul de a ne reaminti, şi în încercările vieţii cotidiene, mărunte sau de anvergură, că, în faţa propriei slăbiciuni, omul şi umanitatea nu trebuie să-şi piardă încrederea în forţa raţiunii.
Putem sublinia în final câteva trăsături ale epocii noastre, căutând cauzele profunde ale prăbuşirii civilizaţiei umane. Sensul vieţii nu este căutarea plăcerii – cum a afirmat Thomas Hobbes în urmă cu câteva secole – iar lumea nu este numai de factură materială. Mă număr printre cei care cred în Dumnezeu ca fiinţă supremă şi de aceea consider că sensul vieţii nu este legat nici de plăcere, nici de valorile materiale, ci este unul mai înalt: mântuirea sufletului. Drumul acesta nu este uşor (cere muncă, jertfă de sine), dar nu este un drum închis. Credinţa deschide o fereastră către o viaţă viitoare, veşnică. Marii oameni de cultură, inclusiv unii filosofi, dar nu numai ei, au ajuns la aceeaşi concluzie.
Am putea identifica unele din principalele caracteristici ale omului contemporan: stresul său în continuă creştere (izvor de nelinişte şi anxietate), apatia civică (exploatată din plin de politicienii demagogi şi iresponsabili), ataşamentul vădit pentru bunurile materiale net în detrimentul celor spirituale (bogăţia fiind căutată în general în planul material al vieţii), goana nesfârşită după lucruri efemere (avere, glorie ş.a.), dorinţa multor tineri a traiului uşor (fără muncă dacă se poate şi de a se îmbogăţi peste noapte) şi desigur pot exista şi altele la fel de importante. Din toate acestea se poate observa astfel o pervertire a mentalităţilor pozitive şi a sufletului, o decadenţă a vremurilor care parcă prevestesc autodistrugerea noastră. Într-o viziune desigur apocaliptică, atunci când moralitatea şi valorile democratice vor dispare cu totul, locul lor va fi ocupat imediat de imoralitate şi anarhie. În fond, «iubirea de argint» condamnată de Biblie sau Sfânta Scriptură, este realmente «rădăcina» tuturor faptelor reprobabile, imorale şi distructive pentru fiecare individ în parte. Dimpotrivă, aş putea spune fără teama de a greşi, că iubirea «aproapelui» (sădită şi înnobilată de cultură) este antidotul tuturor maladiilor sufleteşti ale acestei epoci în care trăim.
La o privire mai atentă din partea noastră, «hrana spirituală» este adeseori toxică, remarcând informaţiile care ne sunt «servite». Există o legătură mai mult decât suspectă între curentul larg materialist din lume şi mass-media (care prin presă, TV, radio îl promovează efectiv şi eficient). Nu pot afirma cu certitudine că toate mijloacele de propagare a informaţiei sunt vinovate (de modul în care o fac sau de conţinutul temelor acestora; ci mai degrabă majoritatea lor zdrobitoare).
Devenit o adevărată «modă», materialismului zilelor noastre îi cad pradă din păcate continuu nenumăraţi oameni (totodată suflete), deopotrivă femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni. Stăpânii mass-mediei (patronii posturilor respective, în marea lor majoritate) sunt interesaţi doar de profitul lor, ceea ce îi recomandă a fi individualişti (materialişti). Femeile cad poate mult mai uşor în această «cursă» întinsă cu abilitate de materialismul «universal», din cauza unor nevoi mai stringente de confort şi siguranţă, parţial numai fireşti. De aceea, nu greşesc spunând că s-a vorbit mereu mai mult de femeile materialiste decât de bărbaţii materialişti (chiar şi în cântecele tinerilor de azi, care folosesc acest leitmotiv mai mult ca oricând). Prezentul ne demonstrează o majoritate autoritară a femeilor «materialiste» (opuse celor «idealiste»), femeilor «bine aranjate», cochete, apte de compromisuri de tot felul şi care pot profita din plin de orice avantaje şi în special materiale. Mai rar, tot mai rar întâlnim femei cu bun simţ şi cu un caracter frumos. De aceea, îmi tot revin în minte vorbele acelea de duh rostite de părintele Dumitru Stăniloaie: «Daţi-mi mame mai bune şi voi schimba lumea!».
Putem desigur să reactualizăm şi concepţia sociologului Petre Andrei în ce priveşte criza culturii contemporane şi rolul studenţimii alături de cel al profesorilor şi intelectualilor:
Înarmaţi cu convingerea adevărului obiectiv şi cu cunoştinţele, pe care le dă cerceterea ştiinţifică, studenţii pot deveni factori de răspândire a culturii în marile mase populare. Deşi studenţia este o stare trecătoare, în care totuşi studentul are oarecare prestigiu- căci el e orice în devenire, nu e ceva deja devenit, ceva închis în marginile unei profesii determinate- totuşi studentul poate face propagandă culturală. În ţara noastră săracă în intelectuali, studentul devine un factor de propovăduire a culturii, dacă înţelege să dea şi altora din ceea ce a învăţat el.1
Făcând o deosebire importantă între cultură şi civilizaţie, acelaşi autor mărturisea în cartea sa cu destul optimism:
Cultura, care şi-a realizat toate posibilităţile sale în spaţiu, înţepeneşte, devine civilizaţie. Astfel civilizaţia apare ca o totalitate de stări exterioare, ca o construcţie de forme moarte, devenite, statice, ca un sfârşit al procesului de devenire culturală. Cultura e dinamism, devenire, viaţă, civilizaţia este ceva devenit, încremenit, mort. Cultura presupune o energie interioară, civilizaţia una exterioară. Se înţelege deci că secătuirea izvoarelor psihice interioare de creaţie aduce moartea culturii.
Astăzi lumea se preocupă de extinderea civilizaţiei, nu de sufletul creator de cultură. Tendinţa aceasta de înlocuire a culturii prin civilizaţie se manifestă în domeniul public prin imperialism (sau neocolonialismul mai aproape de zilele noastre), prin năzuinţa de expansiune a puterii politice şi economice, prin tendinţa de a înăbuşi viaţa şi forţa creatoare a popoarelor mai slabe şi mai puţin numeroase. Şi aceasta este într-adevăr un semn de decădere a culturii umane! 2
Cultura trebuie „să arate modul cum poate utiliza omul forţele naturii, ea trebuie să dezvolte conştiinţa valorii personalităţii umane. Dar astăzi se constată tocmai contrariul: tehnica s-a dezvoltat în mod extraordinar şi deşi ea e tot un produs al spiritului omenesc, totuşi noi nu mai avem conştiinţa superiorităţii noastre, ci ne simţim mici faţă de propriile noastre creaţii, ne simţim stăpâniţi de lucruri. […] Spiritul timpului nostru este practic- analitic, nu ştiinţific- sintetic; “3
Aceeaşi criză o constatăm şi în domeniul culturii etice. Desigur că şi aici războiul a avut o parte covârşitoare de influenţă, căci dacă ne gândim puţin la momentele, pe care le-am trăit în război, şi la răsturnarea ordinii morale pe care o vedem, înţelegem că războiul ne-a impus o adaptare a spiritului la împrejurări nou create de dânsul.[…] Lupta, sângele, dezvoltă în om mai mult bestialitatea, făcând să amuţească glasul umanităţii.
Ceea ce se ascunde adesea sub numele de autonomie e în realitate, în zilele noastre, tendinţa către descompunere şi anarhie. Şi cu toate acestea, nu se poate vorbi despre moartea culturii moderne, ci numai de o grea criză şi iată pentru ce: orice cultură este rezultatul unor posibilităţi psihice de creaţie, al unei energii interioare şi numai când acestea au dispărut ea moare. Epuizarea forţelor de creaţie ale unui popor pecetluieşte destinul lui.

EUGEN DORCESCU DESPRE RADU STANCA, POETUL

RADU STANCA – POETUL

Radu Stanca împărtăşeşte soarta acelor scriitori a căror operă nu frapează, ci convinge. Frumuseţea versurilor sale nu ia ochii, provocând un entuziasm grăbit, printr-o superficială noutate; are, însă, avantajul, mult mai preţios, al durabilităţii. De aceea, „blânda depunere a cântecului” (cum ar spune Blaga) se insinuează treptat în conştiinţă, dezvăluindu-şi, fără grabă, dar ferm, superioara ei simplitate.
Este impresia pe care o trezeşte şi recenta culegere (Poezii, Editura Albatros, Bucureşti, 1973), însoţită de o temeinică prefaţă, semnată de Ioana Lipovan – Theodorescu.
Atât poeziile lirice, cât şi baladele (care îl individualizează în primul rând) ne oferă imaginea unui temperament romantic, fascinat de evul de mijloc. Dar, deşi înrâurirea romantismului german este incontestabilă, baladele – profund lirice, ele însele – cultivă un epic simbolic, eroul lor fiind, de cele mai multe ori, poetul însuşi. În această detaşare conştientă de model rezidă caracterul modern al poemelor lui Radu Stanca. Să ne reamintim Balada studenţească, al cărei emoţionant final răstoarnă, dintr-o dată, perspectiva: „Din noaptea-aceea neagră nu mai ştiu/ Nimic despre vecinul meu ca scrumul./ Poate-a plecat în zori, de timpuriu,/ Poate-a murit, căutând zadarnic fumul.// Sau poate totul n-a fost decât vis/ Ori vreo halucinaţie, pe care/ Am încercat-o lâng-un manuscris/ Într-un amurg cu vânt şi febră mare”. Sau balada Un cneaz valah la porţile Sibiului, unde cneazul ucis de vraja muzicii este un alter-ego al poetului: „Abia mai simt sub cal cum zace stârvul,/ Abia mai văd prin gloată câte-un chip./ Ca de la sine lancea-şi pleacă vârful/ Şi calmă şi-l înfige în nisip…// Nimic să mă deştepte nu mai poate./ Stau în extaz sub puntea de mărgean./ Şi nu zăresc cum, tainic, pe la spate,/ Se-apropie de mine un duşman”.
Burgul, cavalerii, suliţele, turnul etc. nu trebuie să ne înşele: nu sunt, în majoritatea cazurilor, decât recuzită, imanenţă textuală, aparenţă, decor. Simbolul central al poeziei lui Radu Stanca este focul, prezent aproape în fiecare secvenţă importantă. Poetul a avut o profundă intuiţie a dramei fundamentale: rezistenţa luminii la întuneric (G. Călinescu). Deşi aduce (asemenea lui Novalis) elogii – intermitente – nopţii, Radu Stanca îşi îndreaptă, totuşi, spre soare şi avântul, şi – mai ales – regretele: „Eu n-am avut ca alte plante soare/ Şi am crescut stingher pe-o stâncă dură./ De-aceea seva mea e-o băutură/ Ce-o pot gusta doar gurile amare”.
În Lamentaţia Ioanei d’Arc pe rug, focul este văzut ca principiu viril şi, totodată, – în linia lui Heraclit – sinteză finală a contrariilor. Din acest unghi, nu numai viaţa, ci şi moartea este o neîntreruptă ardere: „Aceasta-i vina mea: că n-am lăsat,/ Cu gând ascuns, feciori în preajma porţii./ Şi-acum, când prima dată un bărbat/ Mă strânge-n braţe, sunt sortită morţii…// Dar flăcările creşte-vor mereu,/ Creşte-va mult şi strania orgie./ Şi, în curând, flămând, iubitul meu,/ Întâiul meu iubit, fără să ştie,// Mă va cuprinde-atât de mult în el/ Încât nu va putea să mai despartă/ De trupul lui pe-al meu – şi-n alb inel/ Mă va iubi fum zvelt şi ceaţă moartă”.
Ar mai trebui menţionat aici şi Testament. De data aceasta, poetul îi lasă fiului îndatorirea de a arde pentru amândoi, de vreme ce propria-i stea se va stinge prematur.
Este demn de interes, poate, să se observe că, aidoma lui Blaga, Radu Stanca îşi angajează elanul poetic în două direcţii: spre evul mediu, pe de o parte, şi, pe de altă parte, spre antichitatea clasică (e adevărat, mult mai palid reprezentată). Astfel, Lamentaţia lui Lactanţiu pentru iubita sa, cu modulaţii apropiate de cele ale poemelor vechi, se desprinde net de celelalte piese, printr-o imagistică temperată, printr-un senzualism teatral, printr-un anumit gen de frivolitate elenistică. Poetului nu-i erau, fără îndoială, străine implicaţiile obscure ale numerelor: cifra şapte, de pildă, cea mai potrivită (după Pitagora) să cuprindă emoţiile transcendentale, îi structurează interioritatea: „Văd mâlul de demult cum se depune/ Şi apa limpezindu-se treptat/ După ce trece, cu vâltori nebune,/ De şapte pietre-n care-am sângerat”.
Coşmarul medieval, cu tentă expresionistă, din Regele visător şi parnasianismul din Trubadurul mincinos se întemeiază pe acelaşi gust al excesivului, pe o sensibilitate rafinată, baroc-decadentă, uşor maladivă. Nu ne surprinde, aşadar, estetismul copleşitor din De-aş fi rege, o adevărată orgie de gesturi gratuite: „De-aş fi rege-aş duce-o tot în chefuri/ Şi-aş întinde-ospeţe noaptea toată,/ Dar pe cei cu care-aş face-o lată/ I-aş ucide-a doua zi în beciuri.// Mi-aş vopsi picioarele cu roşu,/ Şi-aş iubi bomboanele şi danţul,/ Seara aş ieşi, plimbând cu lanţul,/ Când ogarul verde, când cocoşul…// Şi din ţara mea şi-a frumuseţii/ Tuturor le-aş face câte-o parte,/ Încât veacuri multe după moarte/ M-ar cânta tâlharii şi poeţii”.
Moartea devine, cu timpul, un fel de metaforă cadru, o prezenţă sumbră, dar lipsită de teroare. În Buffalo Bill, poetul închipuie o vânătoare a timpului, „domnul pe care nici o vamă/ Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi”, în Vizita întâlnirea nocturnă cu moartea are un aer ritual, acceptat cu o înfrigurare calmă: „De la un timp mă vizitează moartea/ Aproape zilnic la căderea serii,/ Mi-apare-n prag, ministru al tăcerii,/ Şi-mi ia din mâini, încet, cu grijă, cartea…// Şi stăm aşa de fiecare dată/ Până târziu, la ore matinale,/ Doi cunoscuţi ce pun tăcuţi la cale,/ În taină, o afacere-nsemnată”.
Nimic morbid în atare lamentaţii. Totul se converteşte în armonii sonore. Muzicalitatea de fond şi acordurile exterioare ale versurilor lui Radu Stanca se unesc, adesea, în fericite oraţii orfice. Asonanţele – frecvente -, departe de a stânjeni lectura, o relansează, căci rup monotonia prozodică, fără, însă, a ştirbi coeziunea de ansamblu a tonurilor.
Poezia, atât de clară, la prima vedere, a lui Radu Stanca ascunde, în fond, o ambiguitate extremă. Simbolul arhetipal al focului, în paralel cu atracţia exercitată de noapte, obligă imaginaţia să plutească în cele mai poetice incertitudini.
Evident, nu tot ce a scris se află la aceeaşi înălţime. Dar o antologie a liricii româneşti ar putea reţine, oricând, după opinia noastră, 10 – 15 titluri, ceea ce, într-un asemenea context şi în perspectiva timpului, este imens. Personalitate complexă, Radu Stanca se numără printre acei poeţi a căror umbră creşte după moarte.
De altfel, arhitema poeziei sale (şi a operei sale dramatice) este, din câte credem, chiar thanatofilia.

Orizont, 31/1973

FRAGMENT DIN CARTEA SPIRIT SI LOGOS DE ADRIAN BOTEZ – DESPRE EMINESCU

III. MORFOLOGII ENERGETICE ŞI MISTERIUL COSMIC AL NOPŢII
Motto: “Din Chaos se-ntrupă Erebos şi Noaptea, neagră-ntruchipare, / Ci Noaptea odrăsli la rându-i Eterul şi Lumina zilei, / Pe care-i zămisli în urma unirii sale cu Erebos.”
(Hesiod, Theogonia)

A. Morfologii energetice (caii albi ai mării, flori-stele, laptele cerboaicelor, cerb, împărat-mag, cavalerul-călugăr)
Să vedem cum se nasc zeii-arhetipuri, în viziunea celui atât de scufundat în dialectica gândirii greceşti – dialectică pentru atât de convingătoarea Visare întru Logos. Gândirea mitică eminesciană este extrem de la laborioasă, realizând legături subtile, pe dedesubtul imaginilor, tensionate prin Logos-ul Poetic recuperator.
Evident, nu există Natură – ci există corporalităţi energetice. Sau există stări de corporalitate şi de non-corporalitate (ocultare) energetică: sunt schemele, proiectele energetice sau, pur şi simplu – funcţionalităţile energetice.
Copacul, spre exemplu, este o corporalitate energetică, dar, în acelaşi timp, este şi un proiect energetic cosmic: este Arborele cosmic.
Izvorul este o corporalitate energetică, dar în primul rând, este o funcţie energetică şi un proiect energetic: uneşte increatul cu creatul, informul cu lumea formelor, subpământul (chtonianul, plutonicul) cu coloanele energetice ale Muntelui – ba, atunci când izvoarele devin fântâni, s-a creat deja Axa Energetică a lumii (Muntele Acvatic sau Arborele Acvatic: “Apele plâng, clar izvorând în fântâne – fântâna fiind tulpina acvatică a Cerului – stare de spiritualitate pură, purificată din origini).

CAII ALBI AI MĂRII
Tot aşa, caii albi ai mării sunt corporalităţi energetice, dar sunt şi proiectări energetice ale spumei mării în extensie spaţială accelerată, extrem dinamică; ei unesc tenebrele demonice ale mării şi halele-ceruri oculte ale mării (locuri de conservare, purgatorii sau, pur şi simplu, depozite arhetipale – ale zeilor – Odin şi Poetul, I-242 şi Memento mori, I-279) – cu dezvoltarea verticală în sus a Muntelui Solar. Albul demonic al cailor (de fapt, albul provenit din zona chtonian-plutonică) vrea să coincidă cu revărsarea albă a zorilor, trecând de la ritmul valurilor, sacru şi reiterant, la ritmul cerurilor zorilor (cf., Memento mori: Structura Muntelui Cosmic al Daciei, de sub care nasc caii mării şi de pe care îşi iau avânt zorii “în coruri dalbe”, I-264 – caii albi ai mării şi I-265 “zori în coruri dalbe”). Niciodată nu ies caii spre zi-noapte – şi zorii sunt reziduuri-spume ale pământului-apă, care se înalţă, transcende în Munte.

FLORI-STELE
Florile focoase şi stelele au aceeaşi structură energetică, de rotire pirică (vârtej-vehemenţă, spre transcendere) în cadrul proiectării Frumosului către Sacru. Floarea (albastră), ca şi steaua, are sorginte cosmică, este împăcare a uranicului cu chtonicul, floare în-florită pe arborele Cosmic – ca Revelaţie-Înflorire. În plus, povestea îngerilor (din Povestea magului…, I-293) le aduce, amândurora (uranicului-stea, şi chtonicului-floare), o funcţie energetică în plus: de a confirma Spiritul dinamic, ciclic: ele (floarea-stea, steaua-floare) conţin aripa, care aprinde şi stinge lumina-viaţă (trezirea Spiritului în lutul-formă), dar şi nucleul-sâmbure de lumină, care se lasă aprins şi stins (căci, arhetipal, este lumină veşnică). Steaua este aripă şi înflorire ciclică, în candelă (cf. Arborele Cosmic al nuferilor galbeni, pe lacul uranic, I-59): pe locul unde s-a stins, ea continuă să aştepte (în stare arhetipală) reapinderea, reactualizarea, în fenomenal, a Proiectului-Fiinţare. Steaua este şi rămâne Arhetipul spiritualizării, la Eminescu.

LAPTELE CERBOAICELOR
CERB
La fel, laptele cerboaicelor, muls de zâne în cadru (zâne ieşite din copaci, deci zeităţi fitomorfe), este izvorul subteran al luminii uranice, cer purificat prin căldura labirintului organic-Cerb (Cf. Cristul-Dionysos al serbărilor dionisiace, în care un cerb era sfâşiat de bacante şi bucăţile cerbului aveau funcţie euharistică). Laptele cerboaicelor este minunea albă, Revelaţia, conţinută în umbra verde (labirintul-mandală al codrului). La fel ca Soarele şi Luna în zona uranicului, există Soarele şi Luna chtoniene (intra-codru), ale Cerbului: neamul Cerb (I-78) “Lună, Soare şi Luceferi / El [codrul] le poartă-n a lui herb, / Împrejuru-i are dame / şi curteni din neamul CERB”. Cerbul cu coarne-raze (rămuroase) este Soarele Mistic (Negru), este izotopic semantic, deci, cu Hyperion . Ca şi Hyperion, recuperează ying-ul ţi yang-ul cosmic, refăcând, din dame şi curteni, starea rude mari împărăteşti – ca şi Hyperion, produce căutarea şi revelaţia sferei-Eros, prin cele două emisfere, parteneri de somn, închişi între cercurile (sferele) concentrice ale sacralităţii-visare (Mythos): “Adormi-vom, troieni-va / Teiul floarea peste noi…”(I-78), sau “Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri, / Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”(straturile concentrice de flori-stele formează imaginea sferelor concentrice ale lacului-Styx: “Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă…”).
Cerbii cu raze-coarne, ca Sori-Negri (Sori Mistici), aduc aminte de hiperboreenii daci, valahi (ba+la[hi]), negri, stăpâni negri, adică mistici – popor mistic .
În-lunarea sau în-stelarea uranică(ochii magici ai cerului) sunt dublate, în zona codru, de stemele-stele din fruntea bourilor: (I-80) “bouri înalţi cu steme-n frunte”. Deci, astralizarea are, mereu, un suport heraldic, un animal sacru care apără astrul, îl alimentează astral, prin forţa sa mistică (coarnele = nimbul mistic, iar bourul este mască de zeu ). Aşa-zisa “Natură” eminesciană este structură complexă de simboluri, de relaţii energetice-cosmice, datorită cărora zonele spiritualizate comunică între ele, se re-energetizează reciproc şi ciclic (re-îndepărtează, veşnic, Logos-ul-lume: arhetipurile eminesciene sunt veşnic vii, dinamice).

ÎMPĂRAT ŞI MAG
Căci şi cerbii-sori, bourii stelari-lunari etc. sunt susţinuţi în / de structura Codrului, de fapt în/de Arborele Cosmic, Arborele Mistic: periodic, conform buddhismului, se produce Mahapralaya – şi: “ Ca şi frunzele de toamnă, toate stelele-au pierit” – Arborele Cosmic se defoliază, dar structura sa arhetipal-energetică aşteaptă semnul Magului(acel intium, Punctul Abstract, singurul cu valenţe demiurgice), pentru a trece, din nou, spre evidenţa-Logos, Punctul de Mişcare-Împăratul:Magul, deci, este Eul Mistic, Arhetipal – Împăratul este eul activ-spiritual, agresiv şi victorios – urmând, însă, inevitabil, după piscul-Âthman – decrepitudinea Logos solicitând, din nou, intervenţia-revizia Magului (a se vedea călătoriile mistice ale Magului, Povestea Magului…, I-287). Deocamdată, starea de Împărat aduce cu ea re-înstelarea, re-solarizarea, re-înlunarea etc. Colonii de lumi pierdute – se regăsesc, resurecţional, înfrângându-şi neutralitatea “sure văi de chaos”.
“Natura” eminesciană este, deci, structura energetică în care, ciclic, se trece dinspre evidenţa expresivă, spre tăinuirea (re-energetizatoare) mistică, dinspre pierderea aparentă, spre regăsirea esenţială.

dr. Adrian Botez

UN POEM DE EUGEN EVU

Lumina

Noi cu lumina suferim
Noi fiii mamei Geea Nopţii
Tatăl ni-i soare Duh Sublim
Nefiind orfanii-unei adopţii

Noi cu lumina devenim
Ardem cu ea ca entitate
Ea moartea nu ne-o moare, ştim,
Noi nu murim
Eternitate .

Eugen Evu

POEMUL DE DUMINCA

PSALM

Psalmul 23

Tu, Doamne, mă călăuzeşti,
Fiinţa mi-o hrăneşti, în slăbiciune,
Zilnic, Doamne, îmi vorbeşti,
Mă aperi de ispite, de lume …

Iată, ape liniştite, în înserare,
Căile sunt drepte şi vii,
Pentru Numele Tău cel Mare,
Trecem din ţărână în copii …

Sufletul meu se înviorează,
Cuvântul Tău mă hrăneşte,
E dulce-n dulcea amiază,
Iar seara mă linişteşte …

Nu mă pedepsi prea tare,
Ai milă în slăbiciunea mea,
Numele Tău e-ndurare şi e mare,
Chiar şi-n valea rece şi rea …

Şi nu mă tem de răul – rău,
Dacă aş trece prin umbrele morţii,
Păzit sunt veşnic de braţul Tău
În tăcerile reci ale nopţii …

Doamne, bunătate şi îndurare
Sunt turnate –n viaţa mea,
Trăiesc minunea cea mare –
Binecuvântat în Casa Ta …

MEMORIA CA UN CONCERT BAROC

FERICIRILE DUPĂ ARTUR SILVESTRI

„ Memoria ca un concert baroc „, o culegere de scrieri despre partea spirituală a lumii în care trăim, semnată de Artur Silvestri, apărută la „ Carpathia Press „ – 2004, cu subtitlul „ Ofrandă aproape fără grai „ , este un imn al catedralei duhovniceşti a neamului românesc, aşa cum a îngăduit Dumnezeu să se ridice pe aceste locuri. Chiar titlul descoperă cu mult tact esenţa cărţii: concertul, adică muzica blândă a pământului românesc atins de sfinţenia Celui Prea Înalt. Apoi barocul, ca stil ales de scriitor pentru a prezenta acest concert de peste timp, ne îngăduie să vedem lucrarea spirituală asupra neamului ca s-a făcut şi se face prin oamenii sfinţeniei, în locuri sfinte, alese de Dumnezeu în lucrarea SA minunată, oameni adăugaţi de Duhul într-o zidire desăvârşită.
Sunt în volum scrieri atinse de memoria vremurilor, adunate pentru a da un fir sângeriu întregii lucrări, ca o dâră de sânge prin timp, lăsată de rana din coasta lui Isus în viaţa noastră şi, implicit, a scriitorului.
Nopţile târzii ale rugăciunii de taină, din faţa manuscrisului vechi, au dat la iveală pentru Artur Silvestri câteva fericiri, atinse de eternitate, o traducere pe limbă contemporană a fericirilor la care ne cheamă Mântuitorul. Aceste fericiri sunt actuale şi ne atrag atenţia pentru că ne sunt şi personale prin lucrarea Duhului cu cel îndrăgostit de Cuvânt. Fericirea de a ştii de unde vii şi unde te duci, este una esenţială şi provine din mărturia lui Isus care le-a spus oamenilor că El, Mesia, ştie de unde vine şi unde se duce, ştie că vine de la Tatăl şi merge la Tatăl.
Toate aceste zece fericiri după Artur Silvestri merită cercetate pentru că vin dintr-un loc de taină a chiliei inimii sale, adunate în timp, prin adânci lecturi, pentru că „ Fericit cel ce ştie să asculte pe toţi şi pe toate cele ce îi vorbesc „.
A asculta de părinţii patriei, de voievodul cărţilor din munţi, de misionarul smerit al locurilor, de marele stareţ, de păzitorul pus de Dumnezeu la porţile noastre, de locurile binecuvântate în sine ca mod de vorbire a Celui De Sus cu noi, prin aceste locuri de har, de simbolul credinţei la români, a asculta de clopotele de sub ape, de fântânile din munţi, ca fântâni spirituale ale neamului, de atâtea repere prin istoria românilor, e un fapt de evlavie şi de credinţă.
„ Tipiconul „ neclătit, ţinut de „ Părinţii bătrâni „ despre care se ştie prea puţin şi se evocă rar şi cu fereală, ar fi, de fapt, stratul cel mai indefinit prin lipsă de vizibilitate dar, în fond, cel mai stabil prin incontingent, ce s-ar putea observa, în această lume ce lucrează cuvântul în apropierea celor nevăzute „- scrie autorul şi are dreptate, pentru că toate lucrurile văzute sunt făcute din cele nevăzute de Dumnezeu şi asta înseamnă proba credinţei.
Despre locurile binecuvântate din preajma noastră, Silvestri scrie, cu adevărat că sunt atâtea câte trebuie, deşi noi le cunoaştem parţial şi doar pe unele dintre ele, dar care sunt lăsate de Dumnezeu SĂ NE CĂLĂUZEASCĂ . Avem aici câteva repere vizibile pentru poporul român, repere care ne iluminează prin prezenţa lor în peisajul vremurilor, e o prezenţă discretă, dar profundă. Este sentimentul de siguranţă care ne încearcă pe toţi, anume că toate sunt astfel la locul lor, un sentiment mărturisit de autor. Este acea creangă vie a lumii ce este împreună cu noi, prinşi în creatură şi în memorie.
Una din fericirile trăite de Artur este mărturia fântânii. Există fântâni care ne vorbesc în tâlcuri sau ne învaţă în poveţe, fântâni care împacă setea călătorului, cartea ca fântână în sine, apoi manuscrisul, unele taine vorbite din neam în neam, apoi cărţile scrise în piatră, ca dare de seamă către Dumnezeu, apoi oamenii mari care trăiesc în cerul patriei, chiar fântâna istoriei sacre, a celor care nu ştiu să scrie, dar scriu cu viaţa lor, muzeu ca fântână peste vremuri, unde se iveşte acel frumos neexlicabil, toate continuând în tradiţia românească, pe Moşia noastră lumească, Biserica fântâna din care se adapă mulţi peste vremuri şi Duhul, fântâna adâncă prin care Dumnezeu ne potoleşte setea şi ne călăuzeşte, ţinându-ne aproape de El, prin toate aceste fântâni.
Isus ne-a spus: „ Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică „ ( Ioan 4 : 14 ) Pricepem astfel că autorul ne trage atenţia asupra izvorului adevărat din care ne putem potoli setea sufletului. De fapt Artur Silvestri ne atrage atenţia asupra unui aspect esenţial pentru istoria noastră, atunci când se referă la lucrurile potrivnice : „ …Aceasta nu putea să placă- şi nu a plăcut – celor care – oameni ai ciclurilor întrerupte – ar fi vrut să stăruim în veşnic început şi în nesfârşite reîntoarceri în puncte iniţiale ipotetice unde nu mai suntem de mult dar ne aşezăm, iarăşi şi iarăşi, irosind energii ce ar fi putut, şi vor putea, sluji la evoluţia ce se aşteptă de la noi „
Fraza autorului curge dintr-un izvor puternic, este atinsă de bruma scrierilor vechi şi modelată de rigoare şi rânduiala fântânii, aşa cum am afirmat, vine din încredinţarea inimii că există locuri, oameni, timp, lucruri minunate ale lui Dumnezeu la care să ne îndreptăm privirea şi astfel, să privim spre El, de fapt, pentru că întreaga faţă ni se va lumina de bucurie, după cum scrie psalmistul.
Este o uşoară trecere peste persoana lui Isus în scrierile lui Artur Silvestri, influenţat şi de stilul acestor locuri, autorul trece puţin peste adevărul spus de Mântuitor, adevărul care ne poate sfinţi, acel adevăr nevăzut, dar care ne atrage irezistibil în poporul Său. Fiecare dintre noi poate fi o piatră vie în această catedrală spirituală, duhovnicească trecând dincolo de aspectul elitelor iubitoare de veşnicie. În cartea Faptele Apostolilor, Patru şi Ioan vindecă un olog pe treptele Templului, ei nu-au avut aur şi argint, dar au avut ceea ce le-a dat Isus : „ Atunci Petru i-a zis : Argint şi aur n-am; dar ce am, îţi dau: în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă ! „( Fapte 3 : 6 ) „ Ologul a început să umble.
Este evident că scriitorul este influenţat de valul estic al creştinismului, dar poate că ar trebuie să se vadă şi luminarea de sorginte greacă, în fond Evanghelia s-a scris în greaca veche, coine, limba marilor gânditori ai vremurilor, pregătită de Dumnezeu pentru Vestea Bună a învierii.
Are dreptate Arturi Silvestri când scrie că fericit cel ce lasă o urmă şi nu uită, aceasta fiind concluzia cărţii.

IMPERFECŢIUNI

„ IMPERFECŢIUNI PROVIZORII „

Proza scurtă semnată de Mariana Brăescu este una care se cheamă după mai mulţi ani în volumul „ IMPERFECŢIUNI PROVIZORII „ apărut la Editura „ Carpathia Press „ 2005 într-un efort spiritual de regăsire. Proza este de natură satirică, dar lasă deschisă parabola prin imperfecţiunea de fiecare zi, prin dramele trăite de personajele din schiţele scrise cu multă claritate şi cu o ţintă precisă.
Jurnalist important al ultimilor ani, mai ales după 1990 când autoarea pune bazele cu multă profunzime şi talent la un semnificativ grup de presă legat de familie şi casa ca adevărata casă, îşi recuperează schiţele scrise în anii 80 şi publicate în reviste, dar ne strânse în volum până acum.
Distanţa în timp dă farmec scrierilor în care se poate descoperi o lume în căutarea identităţii, prin temele abordate, prin personajele schiţate care trăiesc acum ca şi atunci cu mult realism iluzoriu.
Volumul este îngrijit de omul de cultură Artur Silvestri, iar coperta reprezintă un colaj după picturile lui Marc Chagall, original alcătuit pentru a da viaţă cărţii.
Coperta ne sugerează tragedia imposibilelor relaţii sub semnificaţi parabolelor care se duc spre esenţe.
„ Ultimul Sever „ este schiţa primă a cărţii şi pune în balanţă viaţa unui somităţi, profesor universitar prin tradiţie, rădăcină şi obişnuinţă cu un simplu roman poliţist. Cum se descurcă omul încărcat de gloria specială a lumii într-o lume iluzorie dar cu farmec, este secretul povestirii. Ruptura planurilor face destinul, tratatele de medicină se spulberă în romane poliţiste, firul este reluat în imperfecţiunea relaţiilor care se doresc în aparenţă solide, dar provizorii.
Beneficiarul scrierilor ultimului Sever este secretarul, dar totul se topeşte în momentul evadării, acţiunea nu rezistă, omul nu rezistă, destinul nu rezistă pentru că spionul evadează din închisoare, cocoţat pe turla bisericii.
Descrierile autoarei au ceva din pictura lui Marc Chagall, culoare, tuşa, sărutul, zborul în căutarea cerului, evadarea, păsările şi florile care îşi caută timpul.
Viaţa propune probleme existenţiale greu de rezolvat, simplul personaj Marin Dumitru doreşte să se facă filozof chiar dacă nu s-a născut pentru asta, Mihai Albescu devenit primar descoperă că nu miezul este important, ci coaja.
Viaţa personajelor este privită ca într-un cub de gheaţă în care pluteşte un fluture. Un model posibil al celor fără perspectivă spirituală este redat prin Teodor Stamate, ajuns de la nuntă la tribunal într-un ritma nefiresc, fără vină şi fără durere, în căutarea unei celebrităţi naţionale. Dar finalul este altul : un bărbat elegant prăbuşit peste mormântul însângerat de garoafe.
În jurul revistei „ Lumea veselă „ se derulează o reţetă de făcut umor originală care frizează absurdul Pentru fiecare umorist un înger păzitor, care în final trebuia să se căsătorească cu alesul fără zâmbet şi fără eroare. Finalul reţetei de umor este aproape ireal, şeful pe catafalc, regia perfectă, eroare irepetabilă. Sunt imagini imperfecte într-o lume provizorie, dar care ne trimite spre viaţa anilor de dinaintea şocului din 1989 pe care România la primit şi acceptat..
Autoarea scrie exact, fraza trimite la idei precise, clare,. limpezi, ducând totul spre o lume aparent reală, dar care ţinteşte în parabolă şi de acolo în lumea paralelă creată de păcatele noastre, de refuzul unei vieţi pregătite dar ratate. Putem remarca un ritm plin de viaţă a schiţelor, ceva ce le împinge din urmă – personalitatea scriitoarei, acolo unde viaţa personajelor este ştearsă, trăită în sens giratoriu, remarcată prin ticuri, obiceiuri, reţete de viaţă prefabricate de alţii.
Publicarea schiţelor în anul 2005 la un interval destul de mare de timp lasă autoarei un spaţiu pentru ecou, un loc al oglinzii în care îşi poate căuta sensurile vieţii, se poate verifica prin stabilitatea inimii.
Cu alte cuvinte personajele plutesc în căutarea culorii de lângă ele, în aşteptarea destinului care reconfigurează totul.
„ De la înălţimea maşinii de gătit, viaţa se vede întotdeauna cu limpiditate filozofică: în foame toţi suntem egali, concluzie practică, în formă, şi democratică, în fond, care va da ulterior o variantă independentă, cu egalitate în faţa morţii. „ sau
„ Bucătăria – nu-i aşa ? – rămâne terenul cel mai propice exprimării personalităţii, pentru că nicicând o maioneză nu-i doar o maioneză şi o budincă nu-i egal cu o budincă. Spune-mi cum frămânţi un aluat ca să-ţi spun cine eşti ….”
Sinceritatea autoarei de a da nume scrierilor aşa cum le vedea şi le vede în haloul trecător al imperfecţiunii pământene este un argument pentru citit o carte care se susţine prin stabilitatea scrierii în sine ca mod de eliberare spre altceva.

O SOLUŢIE CARE NU POATE FI OCOLITĂ

SPRE O SOLUŢIE EUROPEANĂ ?!

După ce industria edificată de stat înainte de anul 1989 s-a cam dus în România, căzând în gaura neagră a tranziţiei, după ce băncilor de stat româneşti li s-au schimbat acţionarii prin metoda privatizării şi după ce inflaţia este totuşi incontrolabilă, a rămas o sursă mare de venit – banii trimişi în ţară de cetăţenii români plecaţi în Europa. Este sursa cea mai sigură şi care dă linişte omului politic, care poate dormi în pace în Parlament, sau poate inventa noi jocuri de societate prin Guvern, Agenţii, Instituţii, la referendum …
Această sursa nu a costă mare lucru statul reprezentat de oamenii săi, dar statul nu este pregătit să cheltuiască pentru a o face viabilă, cetăţeanul cel de toate zilele nu are protecţie, îşi duce cum poate viaţa între străini şi este, de cele mai multe ori, sclav pe o tarla străină, are puţine drepturi, mai multe obligaţii şi mai ales porunca europeană de a se schimba indiferent de anotimp, abilităţi, caracter, personalitate, el trebuie să se adapteze la noile condiţii de civilizaţie, la noi reguli de circulaţie, economice, etc.
Efortul este aşa de mare încât familia acestor cetăţeni care migrează este efectiv bulversată, este un fenomen printre copii, sau printre soţii din ţară, un fenomen al singurătăţii, al stress -ului, angoasa şi lipsa de perspectivă …o generaţie care plăteşte factura schimbărilor de tot felul…
Dar abia acum, după ce România a devenit stat membru al U.E. se simte golul din viaţa acestor oameni, lipsa de cultură, o meserie bine însuşită, cunoaşterea unor limbi străine, regulile de conduită minime, este o altă civilizaţie în Europa de vest.
Din păcate, acolo, departe doar Biserica mai face unele lucruri pentru românii plecaţi, îi aduce aproape de ţară prin cuvântul blând şi plin de har. Instituţiile statului sunt pasive, ideea de libertate este percepută de funcţionarul român ca libertinaj, birocraţia pare o invenţie bună pentru a te menţine în post fără probleme, iar vărul de la partid ţine spatele vărului de la ambasadă sau consulat.
Românii par a nu avea un sprijin acolo, departe de ţară, firele nu mai duc în ţară, ei pot fi sursă de forţă de muncă ieftină, dar şi o bancă bună de organe pentru străini, medicii ştiu mai bine aspectul, poate din interior …
În lipsa unei economii stabile şi puternice în România care să exporte articole, produse, legume, lucruri în care s-a investit valoare umană, fenomenele au făcut ca ţara să exporte oameni, câteva milioane, este comerţul cel mai bun, băncile înregistrează comisioane de pe urma acestui export, falşii specialişti de resurse umane nu găsesc soluţii pentru cei plecaţi, dar percep comisionul …
Mulţi români încep să-şi piardă speranţa, au decis să nu se mai reîntoarcă în ţară, acolo, pe un pământ străin îşi caută loc, întemeiază familii, încearcă să se adapteze la o noua civilizaţie.
Funcţionarii guvernamentali români se gândesc la faptul că forţa de muncă necesară în ţară va fi completată cu persoane din afara Comunităţii Europene, din răsărit, din Orient, din altă pare, o nou odisee ia naştere, Itaca s-a mutat în România …este una mişcătoare, de la suflet la suflet …
Efecte se văd: deficitul bugetar este în creştere, deficitul de cont curent la fel, Guvernatorul BNR strigă în zadar că economia României nu este de cauciuc şi nu se întinde, datoria externă a ţării creşte, şocul aderării este unul important …Sumele solicitate de foştii proprietari sunt imense, ţara pierde litigii la CEDO şi este obligată la plata unor despăgubiri însemnate … Se vorbeşte pe faţă de corupţie, e adevărat …s-a înşurubat peste tot, e sportul naţional preferat, nici un ministru fără dosar penal, nici un preşedinte fără dosar la parchet ….Dacă vrei să ţi se facă dreptate, poţi avea surprize mari, ceri daune şi ţi se eliberează un divorţ, ce mai poţi face, grefiera este de vină …
Peste toate se suprapune şi problema unor etnii, ca ţiganii, care lipsiţi de cele mai elementare drepturi, cum ar fi accesul la educaţie, dreptul la o locuinţă socială, dreptul la un mediu curat, se menţin într-o structură socială arhaică, imposibil de armonizat cu mersul lumii actuale. Trebuie recunoscut pe faţă că avem de a face în prezent cu fenomenul de ciocnirea civilizaţiilor, lumea care gândeşte la expansiunea pe alte planete şi la expansiunea în spaţiul cosmic şi lumea a treia care trăieşte în forme tribale, paleta socială este una la limită.
Şi asta nu este problema României, exclusiv.
Accesul celor din civilizaţia arhaică la lumea modernă pare imposibil, costurile ar fi prea mari pentru toţi, iar costurile în oameni de nesuportat pentru toată lumea.
… Şi totuşi, creştinismul a oferit soluţia, studierea atentă a Scripturilor, mai ales a scrierilor lui Moise oferă soluţii: un popor luat din mijlocul lumii civilizate existente în acele vremuri şi timp de 40 de ani a fost format pentru a deveni o naţiune. Robii au devenit oameni liberi, au primit o structură socială, reguli şi au fost învăţaţi să fugă de idolatrie. Aici nu este vorba de o naţiune sau alta, de un neam sau altul, e vorba de model, un model pe care Moise l-a înţeles şi l-a aplicat, cu toate au fost momente de mare risc pentru Moise, dar a învăţat şi el, a învăţat să delege puterea altor persoane, pe care le-a făcut judecători ai poporului şi treptat, treptat toţi au învăţat …
Repet, e vorba de model şi modelul trebuie studiat şi aplicat, rezultatele vin numai după un timp de răbdare a liderilor, deşertul dă posibilitatea să ai legătură cu Dumnezeu …altă ieşire nu există. Deşertul trebuie privit în sens metaforic, o zonă a lipsurilor tradiţionale în care redescoperi resursele tale interne ca om creat de Dumnezeu.
Rob este cel care depinde de lucruri, liber este cel care pune pe prim plan valorile spirituale, zona de libertate spirituală, dar asta înseamnă educaţie şi acceptarea rigorilor educaţiei.
Cred că Europa din vest ar trebui să redescopere nu numai România şi estul Europei, ci şi oamenii care trăiesc în această zonă arhaică, pentru că este problema Europei de a deschide noi uşi pentru convieţuirea dintre cetăţenii ei.
Mulţi vest europeni au făcut şi fac afaceri bune în estul Europei, în România, în domeniul bancar, energetic, industrial, comerţ, chiar IT , etc …Deci există soluţii pentru ca lucrurile să se lege la nivel european, iar blamarea unei naţiuni sau grup de oameni nu este utilă, pentru că duce la scindare, iar în Comunitate, avem nevoie unii de alţii …
Problema este una pragmatică, să gândim cum puteam face un grup de oameni, destul de numeroşi, să devină din robi oameni liberi, pentru că formal, deşi apar în evidenţele statale ca liberi, în fapt sunt legaţi de ceva depăşit, arhaic, de un trecut pierdut în deşertul istoriei …
Soluţia este deschiderea spre altul, ca mod de viziune la nivel de cetăţean european, o soluţie bazată pe valori creştine …

ESEU IN OGLINDĂ

ESEU ÎN OGLINDĂ

Moto:

„ Te laud Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor „ ( Biblia, Matei 11 : 25 )

Lui Eugen Dorcescu

În Revista „ Reflex „ numerele 7-9 din 2006, pe lunile iulie – septembrie, artistul complex care este Eugen Dorcescu publică un eseu important intitulat „ POEZIA MISTICO – RELIGIOASĂ STRUCTURĂ ŞI INTERPRETARE. Eseul este unul dintre cele mai importante din ultima vreme din cultura română iar autorul, dar şi redactorul şef al revistei, poetul Octavian Doclin, au avut o iniţiativă esenţială pentru lumea scriitorilor. Meritoriu, eseul se adresează „ poeţilor tineri, care îmi sunt prieteni „, după cum menţionează lucid Eugen Dorcescu, pentru că acest domeniu nu poate fi lăsat în ruină, ci este unul mereu nou.
Problemele spirituale puse de artistul Eugen Dorcescu în faţa poetului sunt rezolvate cu mult har, profesionalism şi din poziţia cea mai corectă, din interiorul poeziei mistico – religioase, pentru că astfel de poezie este una vie, una în care ar trebui şi trebuie să existe multă viaţă, adevăr, o poezie care luminează şi arată Calea …
Domeniul este constant trecut cu vederea de importanţii critici din ţară preocupaţi de imaginea proprie şi lucrători la un sistem critic propriu care să scoată în evidenţă opera scrisă în timp real, care până la urmă se dovedeşte a fi în timp ireal …
În România este o criză a valorilor, iar aceasta se manifestă şi în lumea scriitorilor, creatorii încă nu s-au trezit cu adevărat, valorile umaniste par tot mai mult instabile şi provoacă plictis sau nu duc nicăieri pentru public, nu mai sunt cei care comandă opere literare pentru un anumit scop de partid, fondurile care vin de la stat sunt direcţionate politic după criterii care nu sunt favorizante pentru marea creaţie … Tocmai de aceea valorile creştine pot da sens unei culturi, pot revitaliza lumea literară şi pot atrage dorul după o carte bună a unui cititor abrutizat şi manipulat prin alte mijloace de comunicare.
În mod evident Eugen Dorcescu abordează valorile creştine ferm convins că de acolo poate veni un nou suflu în lumea creatorilor adevăraţi de poezie, de cultură.
Fiind cu toţii într-un areal creştin, pentru scriitorii români, mai ales, acest eseu lămureşte multe şi arată direcţia … Trebuie să recunoaştem că toţi marii creatori au simţit nevoia ca la un moment dat să scrie o operă importantă pornind de la Hristos şi de la Evanghelie pentru că altfel viaţa lor, ca artişti mari, nu s-ar fi justificat, în final.
Desigur, tema fiind atât de profundă, provoacă şi incintă, iar asupra domeniului trebuie ca fiecare artist să mediteze în adevăr şi să nu se mintă pentru că adevărata operă a unui scriitor, poet sau chiar prozator, este viaţa sa, opera scrisă fiind efectul vizibil a unei dimensiuni nevăzute …
Premisa de la care putem porni este că poetul – poet care scrie poezie mistico – religioasă trebuie să simtă şi să fie convins de şansa extraordinară de a fi o fiinţă nouă, altfel decât în lume, născut din nou, altfel scrisul său nu mai este al unui filozof care abordează o anumită zonă interesantă şi de multe ori cu multe lucruri senzaţionale, scrisul său este scrierea cu trupul.
Naşterea din nou este premisa pentru că este de natură spirituală, iar carnea este neputincioasă, omul, ca fiinţă, nu are putere doar trăitor în carne, limitat la carne ( sarx ). Dar şi carnea are regulile ei, trebuie să rămână curată, pentru că trupul poetului este, evident, Templul, un Templu pus la dispoziţia unei trăiri directe.
Cel care scrie poezia de genul acesta trebuie să umble cu Dumnezeu, precum altădată Enoh sau Noe, precum oamenii chemaţi la Cină …Asta înseamnă un fel de renunţare la lume, fiind în lume, în mijlocul neamului tău care dintr- o dată este un altul …
Ceea ce este important este că Biblia, pentru că de acolo vin toate, de la Cuvânt, arată spre un lucru important: cuvântul lui Dumnezeu este unul viu care lucrează asupra fiinţei în adâncul ei, în structura ei intimă, poate curăţa, poate da energie, poate deschide calea spre cer a omului, locuind în poem în acelaşi timp. Biblia este singura carte care îl cuprinde pe om, dar mai ales pe artist, în şcoala superioară lui Dumnezeu şi cel ce studiază este studiat de cuvânt … De altfel în oglinda acestui cuvânt devenim fără apărare, descoperiţi, nu ne mai putem minţi, nu mai putem trişa cu talentul nostru folosit după ureche, după regulile lumii …Goliciunea pe care începe să o vadă poetul creştin este una care îi marchează fiinţa şi îşi vede clar destinul ca ratarea ţintei, ca eşec … De la această recunoaştere şi cunoaştere începe vălul să se ridice, poemul ţâşneşte din inima celui care scrie …
Ceea ce este important pentru poet este ca prin opera sa să -L poată cunoaşte pe Dumnezeu la nivelul umil al poemului, al scrisului şi pentru a transmite această Cunoaştere a Lumii de Sus, pentru care nu există cuvinte de exprimare în mod concret, doar limbajul pur spiritual ( duhovnicesc ) îl poate rezolva, într-o anumită măsură, însă. Când ajungi să realizezi acest lucru important, lumina devine orbitoare, iar cuvintele nu mai transportă lumea spre lume, ci, iată, cerul spre om şi crează posibilitatea traseului om cer. Cunoaşterea lui Dumnezeu cutremură fiinţa poetului şi-l face o altă fiinţă, totul este interactiv pentru că adevărul eliberează, ne face liberi în mod existenţial, iar asta ne cheamă să redescoperim că patria în care am putea locui altfel este chiar inima noastră, mintea noastră, ca în locul Prea Sfânt, Dumnezeu s-a semnat chiar în interiorul omului, semnătura Lui ESTE acolo …
Lucrurile la care ajunge poetul care scrie despre credinţa în Dumnezeu sunt unele care depăşesc limitele cunoaşterii, dar prin revelaţia particulară totul capătă sens, pentru restul e nebunie, chiar dacă eşti academician sau profesor universitar, premiant …
Oare poate renunţa poetul tânăr la ceea ce crede că a ajuns să cunoască pentru a descoperi Cunoaşterea, poate el considera totul ca neînsemnat pentru a ajunge să se cutremure cu adevărat şi să ia totul de la capăt ?
E marea încercare, dar experienţa aceasta este un adevărat prag pe care va trebui să-l treacă …
Apostolul Pavel scria că a trebuit să considere totul ca pe un gunoi pentru a ajunge să –L cunoască pe Hristos în final, iar apostolul a fost, trebuie să reliefăm, şi o mare personalitate a vremurilor antice, om de cultură, cunoscător al filozofiei antice, a marilor cărţi ale evreilor, a lumii, a Europei şi Asiei, a Imperiului Roman dar şi a celor din Atena cea veche …
Învierea este reală pentru că este posibilitatea de a continua să exişti într-o altă dimensiune prin graţia lui Dumnezeu şi asta dă putere …Trecerea dintr-o lume în alta, dintr-un veac în altul, se poate trăi şi realiza numai prin poezie şi credinţă, prin ştiinţa înaltă de a te lăsa desăvârşit de Cuvânt …
Existenţa întru mântuire este mesajul poeziei mistico – religioase scrie Eugen Dorcescu şi are dreptate, dar cuvântul acesta aşa cum sună în limba română este totuşi altfel în limba veche grecească ( Koine ) sau în ebraica veche, sensurile sunt mai profunde iar poetul tânăr va trebuie să redescopere că de fapt este posibilitatea omului să fie dus „ la loc larg „ , dincolo de spaţiul acesta strâmt din secunda trăită, e libertate nelimitată, eliberarea, salvarea spirituală a omului … A fi dus „ la loc larg „ …
O analiză semantică a unor termeni din Evanghelie şi din tot Noul Testament ar da posibilitatea poetului să descopere ce înseamnă „ loc larg „ …
Artistul Eugen Dorcescu a intuit că e nevoie de multă aplecare pentru a realiza esenţa poeziei mistico – religioase când a apelat la variantele versetelor biblice din perspectiva a mai multor limbi străine …
Darul de a scrie poezie religioasă şi mistică este un dar care depinde de Dumnezeu exclusiv, pentru că prin Duhul Sfânt vin toate darurile, dar asta înseamnă multă smerenie pentru că darul este dat după voinţa divină, este dat pentru altul întru zidire, nimic din gloria terestră la care ar putea visa un poet …
Apostolul scria că omul este poemul lui Dumnezeu, opera Lui de artă ….
Artistul Eugen Dorcescu, sublinia în eseul său că spiritul este primordial în relaţia lui cu materia, dar întruparea lui Hristos este o realitate materială, ( kenoză ) , altfel nu se poate …de aceea poezia mistico – religioasă nu se scrie, se întrupează …

Constantin Stancu
toamna, 2006.