Arhiva

Archive for 13 mai 2011

REVISTA ARDEALUL LITERAR NR. 1,2,3,4 (45,46,47,48)/2010. Anul XII. Redactor şef: Mariana Pândaru-Bârgău. Colaboratori permenenţi: Liviu Ioan Stoiciu, Gheorghe Grigurcu, Adrian Botez. Colectivul redacţional: Ioan Evu, Constantin Preda, Ovidiu Vasilescu, Dorina Brânduşa Landen.


Reclame
Categorii:REVISTA

TRECE VREME – TRECE VREMEA…


Primim de la Adrian Botez:

 

 

SONETUL TIMPULUI

trece vremea – trece vremea – trece vremea

alergai prin viaţă – bestie năucă

trece vremea – trece vremea – trece vremea

nu-nvăţai să cer – nici cum este de ducă

n-am încredere-n lumină sau în noapte

te privesc chiorâş doar pentru că exişti

pentru mine codrul  nu mai are şoapte

pentru mine-n ceruri îngerii sunt trişti

un biet suflet – suflecat de minte

se târăşte-n praful porţilor de rai

nu-şi găseşte lacrimi – nici cuvinte

de rugat pe Maica Florilor de Mai

…trece vremea – trece vremea – trosnesc grinzi:

au rămas din mine doar cioburi de-oglinzi

***

                                      Adrian Botez

Categorii:POEMUL

POEZIA DE DUMINICĂ: PSALMUL 131 DUPĂ EUGEN DORCESCU


EUGEN DORCESCU

 

Psalmul 130, versiune din cartea Biblice

 

130

1. Din adâncime, Domnul meu, Te strig !

Adâncul mă absoarbe, mă supune.

2. Ascultă-mi glasul ! Neguri mari şi frig

Preschimbă orice clipă-ntr-o genune.

Urechea pleacă-Ţi. Singur sunt, pe-un dig,

Între vâltori teribile, nebune.

3. O, de-ai păstra aducerea-aminte

A tot ce-a fost şi e nelegiuire,

Cine-ar putea, cu duh de-mpotrivire,

Să-Ţi şadă, Ţie Doamne, dinainte ?

4. Dar Tu iertare eşti. Şi, prin iertare,

Inspiri în noi izbăvitoarea teamă.

5. Pe Domnul Îl aştept. Oare mă cheamă ?

Nădăjduiesc în dulcea Lui chemare.

6. Sufletul meu pe Cel Etern aşteaptă

Mai mult decât străjerii dimineaţa.

Mai mult decât străjerii ce-şi îndreaptă

În zori spre soare zâmbetul şi faţa.

7. Încrede-te în Domnul, Israele,

Căci numai El înseamnă fericire,

Belşug de îndurare, mântuire

De suferinţe trudnice şi grele.

8. O, Cel Etern Se-ndură. Îţi arată

Că te-a iertat dac-ai greşit odată.

EUGEN DORCESCU

Categorii:POEMUL

CA SĂ FIU MÂNCAT DE CUVINTE, poezia ca stare


Primim de la Eugen Evu

Poezia mea

Spic al răbdării, poezia

Vârstei continue

Luminiscenţa ei pierdut

Resorbită în grăunţele cuvintelor.

De copil le-am înţeles cum

prind aripioare

multiplicându-l pe unul –

străpuns.

însă, vai, secerişul infam

Aritmie a mulţimii

  ca moarte

de sine gravidă

număr hotărât

cât să fiu mâncat de cuvinte

ca pâinea

cu semnul crucii în cuţit

fulgerat.

Eugen EVU

Categorii:literature

CORIGENT LA FERICIRE, poezia ca refugiu în text


Primim:

LIVIU OFILEANU, fragment din volumul Corigent la fericire, Editura „Emia” Deva, 2003

 

 

corigent la fericire

(gingaşa diatribă)

nu ştiu cât am făcut: mi-a reuşit totul

„cum am găsit un prilej bun de ratat l-am ratat”

m-am însurat cu Ea şi-am pierdut deja un copil

Eu nu mi-am terminat studiile iată-mă divorţat

lumii n-am vrut să-i par nebun de vizitat la zoo

fiindcă îmbătat cu precauţie ani la rând

ideea unei singure fecioare am pătat

pentru asta mi-am pus lasoul pe măru’ lu’ adam

şi de câte ori nu am urcat pe un imobil ?! – să cobor

în shambala plină de comori mâna să dau cu stihuitori

„pe care lumea nu putea să-i mai încapă”

– era Cineva orişiunde mi se arăta (din geniala-i caznă

ratasem la timp fiecare moarte) – de-acolo

cu spiritu-n suspans şi noui paşapoarte

miloasele amante mă trăiau mă dereglau perfect

pe umerii blegiţi Dumnezeu dansa ca o mireasă furată

mioriţam infernal pe-o gură de atemporal

(am şi-acum sechele – vorbesc disperanto) anotimpul zeţar

îmi tasa creierii salvatorul iată cum cicălea:

şi asta nu-i nimic liviu nu-i măcar un fleac

să simţi ce încă n-ai văzut anume autenticul frig

autentica foame autentica subţiere prin câinele din covrig

şi unde se duce suflarea jucată la zar ai să vezi

adevărata năpârlire duşul cu var cu săpun palmolive

astfel încât tot ce visezi va fi rău de real

decât sărmanul iov am să te ratez şi mai şi

ca să nu mai dai ideea de prostuţ-deştept plauzibil

sfidându-mă căldicel cu ochii măriţi de albastru

că nu-s mort încă de mila nimănui !

dreptate ai Domine dreptate Eu sunt îmbuibatu-sihastru

trage-mi la buze fermoarul şi cripta pe spate

doar auzi ce îndrug supărându-mă degeaba trimiţându-te la

ginecologie cu treaba plezneşte-mă numai pentru că Tu

eşti chiar Tu căpăceşte-mă frânge-mi cârtitorul

grai şi botuţul – tot ţie să mă prosternez că-s viu

şi prada de război pe mine mie m-ai lăsat

pentru că mai am picioare Tătucă şi n-am fost cu căruţul

chiar de toate nu pot fi încă înşelat

fiindcă în sufletul meu suplu Tu nu te-ai ratat

şi orice fac în doi peri pe frământatul pământ

tot în braţele tale m-aduce (toate la tine ajung)

precum numele pe cruce cuminţit Eu vin:

ratat în fericire – mântuit prin melacolie şi-amin

Liviu Ofileanu

Categorii:CARTEA

EMINESCU ŞI SATUL ROMÂNESC (6), Serial de Adrian Botez


Primim de la Adrian Botez

6. NEAM-NAŢIE

Vor fi fiind junimiştii francmasoni, dar Eminescu este prea intens naţionalist, pentru a se lăsa fascinat (ca mod exclusiv de viziune) de Marele Arhitect.

Eminescu este naţionalist într-un sens special: acela de ocultist (esoterist). El dezvoltă o metafizică a Spiritului Neamului, în  care a fi român = a fi iniţiat. Nasul subţire, ceafa groasă, ochii bulbucaţi, bâlbâiala etc. sunt deficienţe de iniţiere spirituală – iar nu simple şi banale deficienţe fizice. Deficienţele de iniţiere exclud de la starea de român, demascându-l pe emasculat (exclus de la condiţia de Om-Demiurg), blestemat a nu aparţine unei zone spirituale creatoare (Traian-demiurg de Neam), ci zonei de împotrivire faţă de Fire-adevăr-Dreptate: Răul (“Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni …”). Neaparţinând zonei de iniţiere, sunt excluşi de la condiţia umană (căci om = iniţiat) : “I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”

Nu e vorba de şovinism, ci de austeritate a iniţierii. Nu se poate accepta fiinţarea-Logos întru degradare, fără să intervii purificator, redând funcţionalitate sacrului (tradiţia-Ritm Orfic-Ritual, păstrate prin jertfă cristică: cranii transfigurate în comete, în Vârfuri de Munte-Âthman etc.). Starea de Neam  este prioritară faţă de Neamul-din-istorie/Poporul. Nu contează Neamul ca istorie profană, ci ca iniţiere spirituală întru Mocşa-Moşie – arbore înflorit al Neamului (Neamul este starea de nod energetic ocult, înscris în structura ocultă-soteriologică a omenirii-Ritual).

Pata putrejunii este cauza segregării, a discriminalităţii – iar nu naţionalitatea. Semnul petei este, oarecum, predestinat-însemnat într-un plan al naturii, prin care Natura (sfera Ocultă) îi exclude pe cei sterili spiritual, neputincioşi (pe drumul iniţierii spirituale): forme dispărute în calea de-a da roadă”. Există un circuit al iniţierii, de la rob (supus probelor iniţierii) la împărat (stare de iniţiat). Deci, încă o dată, Eminescu nu poate fi socotit şovin, căci el condamnă dispariţia (de pe calea iniţierii), neputinţa de fiinţare (pe calea iniţierii) – iar nu fiinţa.

(I-213 – 213): “În sâmburul de ghindă / E un stejar … aşa, poporul meu, în tine e puterea-ţi, nălţarea-şi şi pieirea-ţi / Eu cred că tot ce este menit de a fi mare / Să-şi înăsprească trebuie superba rădăcină / Prin viscole turbate, prin arşiţă şi-ngheţ. / Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră / Prin vijelii mai multe”.

Pentru Neam, chinul este izbăvitor, având finalitate hristică. Neamul lui Eminescu este Cel Ales. Unicitatea poporului – este firescul naţionalism al unui geniu sintetizator: Stejarul este prototip de Cruce Universală (pe care se răstigneşte, în istoria iniţiatică, Neamul), ghinda este prototipul Edenului comprimator (ocult) de soartă şi de spaţio-temporalitate iniţiatică.

Eminescu rămâne la denumirea primară, de gintă (“viaţa ginţii mele”), pentru a numi Arhetipul de neatins al Neamului-Patrie (de nedesprins, aici, Neamul de Patrie, precum Spiritul de Logos, iar Logos-ul de Mythos). Pentru gintă, expresia este Monarhul Ascuns, starea de Hrist-Împărat al lumilor. Neam şi Patrie – o fuziune a omului şi Pământului, în Mocşă-Moşie: spiritualizare (a Omenirii în Om Cosmic).

Neamul-patrie trebuie să fie mare (I-213), nu fericit:  “Voi să te văd, iubito [naţie] nu fericită mare! / Decât o viaţă  moartă, un negru vis de jele, / Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele” etc. Fericirea este starea nepământească, dacă e vorba de dobândirea sacralităţii – sau starea de impotenţă spirituală, dacă nu s-a ajuns la zona sacrală, el doreşte dinamismul chinului veşnic, doreşte ciclicitatea Golgotei, pentru o Patrie (naţie-neam) – Hrist. Aceasta este viaţa spirituală, Măreţia Golgotei. Măreţia Golgotei este expresia-Logos, cu finalitatea, nezbătută, spre Spirit-Mythos. Dar nu un chin steril, ci finalizat în triumful cristic; nu starea Sisif, ci fixaţia-crucificarea cristică, Mântuirea. Fără mântuire – este doar mare moartă (“Decât o soartă aspră din chin în chin s-o poarte, / Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte”), adică Neant, lipsa a) – voinţei de amprentare a Spiritului, b) – de regresie a expresiei-Logos spre mântuirea Mythos.

Încă o dată subliniem, acum: nu acced la starea de neam (stare complet esoterică) decât aleşii, iniţiaţii. Nu gloata,  nu oricine se pretinde uman este neam – ci doar cel care, prin merit cine se pretinde uman este neam – ci doar cel care, prin merit spiritual, se iniţiază şi este confirmat întru esenţa Mocşei: Mărirea în afara mărirei– sunt doar morţile-canale  spre Revelaţie, deschise sau obturate, în funcţie de gradul de iniţiere al aspiranţilor spre Mocşa-Neam. Mărirea este echivalentă cu noapte bogată, adică o concentrare mistică a esenţelor, revenite la originea-Spirit. Mărirea este starea de spiritualizare desăvârşită a Mocşei, resorbirea totală în sămânţa-Mythos.

Adrian Botez

*

Categorii:literature

PALIA DE LA ORĂŞTIE (2), Serial de Ştefan Nemecsek „Lucrarea a fost tipărită de doi ucenici ai lui Coresi, diaconul Şerban „meşterul mare a tiparelor” şi Marian diacul, care „luară în lucru cartea la 14 noiembrie 1581 şi o sfârşiră în iunie (sau iulie) 1582 în cetatea Orăştie”.


PRIMIM DE LA ŞTEFAN NEMECSEK:

PALIA DE LA ORĂŞTIE (2), SERIAL DE ŞTEFAN NEMECSEK

(Fragment din CARTE, LITERATURĂ ŞI PRESĂ LA ORĂŞTIE, Editura „Realitatea Românească” – 2011.

Fragmentul de Levitic românesc (cartea a III-a din Biblie), scris pe pergament şi păstrat în Biblioteca naţională din Belgrad, pe care l-a publicat Haşdeu în „Cuvente den bătrâni”, nu este un fragment din traducerea Paliei, cum s-a crezut, ci o tălmăcire independentă făcută probabil la începutul secolului al XVII-lea în Ardeal, tot după Pentateucul lui Heltei, şi copiată în Ardealul de sud sau în Ţara Românească.

În prefaţa tipăriturii se spune că traducerea Paliei a fost făcută cu mare muncă „den limbă jidovească şi grecească şi sârbească pre limbă românească”. Unii dintre cercetători au acordat credit acestei afirmaţii, căutând chiar să determine partea care revine fiecăruia dintre traducători în utilizarea izvoarelor străine. I. Popovici şi, independent de el, M. Roques au dovedit însă că Palia este o traducere după o versiune maghiară a Vechiului Testament şi anume după Pentateucul lui Heltai Gaspar, tipărit în anul 1551 la Cluj.

Textul maghiar care stă la baza traducerii româneşti se străvede mai cu seamă în lexicul tipăriturii de la Orăştie, unde întâlnim numeroase elemente de origine maghiară (unele neatestate în alte texte din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea), precum şi numeroase calcuri (cuvinte şi expresii) din maghiară. Alături de acestea o mulţime de forme, construcţii şi expresii maghiare, străine spiritului limbii noastre, dovedesc că traducătorii au utilizat o versiune maghiară.

O comparaţie atentă a Paliei de la Orăştie cu Pentateucul lui Heltai ne arată că, dacă în unele capitole influenţa textului maghiar e evidentă, în altele, dimpotrivă, această influenţă nu poate explica unele particularităţi care presupun un alt izvor. Cartea are şi unele note marginale care se deosebesc de cele ungureşti şi pe care traducătorii au trebuit să le ia de undeva. M. Roques a arătat că traducătorii Paliei nu s-au mărginit la cartea Heltai, ci au folosit şi o versiune latină, un text al Vulgatei într-o ediţie corectată, asemănătoare cu aceea pe care a publicat-o în 1573 Lucas Osiander, la Tübingen. Dacă, după cum ne spune M. Roques, Vulgata a fost luată în seamă mai ales la capitolele I-V din Geneză şi I-XVI din Exod, aceasta ne îndreptăţeşte să presupunem că traducătorii şi-au împărţit între ei şi cele două cărţi ale Bibliei şi fiecare la început a consultat mai des textul latin, dar mai pe urmă, fi e că-i obosise acest procedeu, fi e că li s-a părut fără mult folos, nu au mai recurs decât rar la el, ori chiar deloc. Probabil că traducătorii Paliei au cunoscut şi o versiune slavonă, vreun manuscris cu anumite capitole din Vechiul Testament, care a ajuns în mâna traducătorilor înainte de tipărirea Bibliei de la Ostrog din 1581. Pe lângă denumirea Bibliei cu termeni slavi ca: Bitia, Ishod, Cisla, Torozacon etc. care, desigur, erau cunoscuţi în limba noastră bisericească încă de la începutul influenţei slave, în textul Paliei întâlnim şi alte cuvinte de origine slavă ca: dver „perdea”, a nămisti „a pune, a aşeza”, a proidi „a pleca”, cât şi alte cuvinte care nu au avut niciodată circulaţie în limbă şi care presupun utilizarea unui izvor slavon. Cât priveşte versiunea ebraică, desigur că aceasta nu a fost utilizată şi, dacă se vorbeşte de aşa ceva în predoslovie, este ca şi în alte cazuri sub influenţa lui Heltai, care în prefaţa Pentateucului aminteşte că s-a folosit de Biblia ebraică.

Lucrarea a fost tipărită de doi ucenici ai lui Coresi, diaconul Şerban „meşterul mare a tiparelor” şi Marian diacul, care „luară în lucru cartea la 14 noiembrie 1581 şi o sfârşiră în iunie (sau iulie) 1582 în cetatea Orăştie”. Volumul complet al Paliei cuprinde 161 de foi (322 de pagini), grupate într-o predoslovie de 6 foi şi 20 de caiete, dintre care „Bitia”, cuprinde 11 caiete şi „Ishodul” 9 caiete. Caietele 1-10 şi 12-19 sunt formate din 8 foi (quaterniuni), iar caietul 11, cu care se încheie „Bitia”, cuprinde 4 foi (dverniuni). Spre deosebire de celelalte exemplare, ultimul caiet din textul de care ne ocupăm, cuprinde 7 foi, dintre care numai 5 sunt tipărite, iar ultimele 2 foi sunt scrise cu mâna pe ambele părţi, de posesorii acestei cărţi. Prima pagină, care e lipită de o altă foaie, e tipărită numai pe verso, sub un ornament cu stema familiei Bathory. Colţul de jos, din dreapta, este puţin rupt. Acolo s-a completat cu mâna (probabil de posesorul acestui exemplar) anul apariţiei: 1582. Caietele sunt numerotate cu litere chirilice, notate în mijlocul marginii de jos a primelor patru foi. Literele chirilice se repetă în acelaşi loc pe verso-ul ultimei pagini a caietului. Numărul foilor este notat cu cifre romane (I-III), pe marginea primelor 4 foi din quaterniuni.

Aceste indicaţii sunt foarte regulate, nelipsind decât la caietele 11 şi 20, cu care se încheie Geneza şi Exodul.

Cartea e tipărită într-o singură culoare, cu 21-29 rânduri pe pagină, cu caractere groase care amintesc tipăriturile lui Coresi.

În ceea ce priveşte ortografia textului (punctuaţie, accentuare, abrevieri etc.), cât şi descrierea textului în general, M. Roques a dat în studiul său toate indicaţiile necesare, cu multă precizie şi minuţiozitate.

Categorii:CARTEA
%d blogeri au apreciat asta: