Archive

Archive for Octombrie 2012

VATRA VECHE NR.11/2012. Redactor şef: Nicolae Băciuţ. Literatura ca atitudine, frumuseţea poeziei, taina eseului scris cu vârful inimii, consistenţa prozei, arta ca anotimp…

31 Octombrie 2012 Lasă un comentariu

Vatra veche 11, 2012,BT

SUMAR:

Antologie „Vatra veche”. Lipeste-mi, Doamne, sufletul de tine, de Costache Ioanid/1

Editorial. Cultura la TVR, de Nicolae Băciuţ/3

Aurel Teodor Codoban, Amurgul iubirii/4

In memoriam. Carte postală (Romulus Vulpescu), de Nicolae Băciuţ/7

Aniversări. Teatrul Naţional – 50. Lecţia de teatru. Cehov, Livada de visini. Jurnal de

repetiţii, de Cristian Ioan/6

Grigore Vieru. Destăinuirile unui poet-martir al neamului, de Ludmila Balţatu/8

Ochean intors. Copiii Caranica, de Carmen Ciofu/10

Poeme de Ioan Gliga si Ionuţ Caragea/11

Eseu. George Uscătescu. Procese la recurs, de Dumitru Velea/12

Chipuri ale creaţiei in poezia lui Lucian Blaga, de Ionel Popa/13

Politicul in opera lui Marin Preda, de Mariana Gabriela (Rădună) Trandafir/15

Poeme de Traian Vasilcău/16

Centenar N. Steinhardt. Vatra veche dialog cu George Ardeleanu, de Nicolae

Băciuţ/17

Jurnalul fericirii – ecoul salvator al vocii divine, de Georgeta Ecaterina Cenusă/19

N. Steinhardt si legionarii, de Mirona Ioanoviciu/21

Centenar Theodor Bălan. Oameni pe care i-am cunoscut, de Veronica Pavel

Lerner/24

Cronica ideilor. Jack London si opera sa zămislitoare de supraoameni, de George

Petrovai/25

Interpretare, citat si enigmă, de Vasile Răscanu/27

Poem de Adrian Botez/27

Scrisoare deschisă. Mihail Diaconescu – un promotor al spiritualităţii romanesti

autentice, de Stelian Gombos/28

Reflexe ale poeziei crepusculare la Dan Laurenţiu, de Mirela Savin /30

Cronica literară. Sacralitatea logosului (Petru Solonaru), de Julieta Carmen

Pendefunda/32

Judecata apei sau salvarea prin poezie (Dorina Brandusa Landen), de Dumitru Velea/34

M.N. Rusu si devoţiunea din iubire, de Aurel Sasu/36

Urme durabile, săpate in memoria timpului (Nicolae Băciuţ), de Ion Catrina/36

Reverberaţii adolescentine (Liviu Comsia), de Iulian Chivu/37

O viaţă, un personaj (Ioan Morar), de Luminiţa Cornea/38

Zambetul inţeleptului (Dorel Schor), de Mihai Batog-Bujeniţă/39

Jurnalul durerilor inăbusite (Valentina Becart), de Valentin Marica/40

Despre „districtul” Haţeg (Iancu Badiu), de Constantin Stancu/41

Filtre. Portretul Arhiepiscopului Iustinian Chira (Călin Emilian Cira), de Menuţ

Maximinian/43

Fereastra poeziei (Stefan Vescari), de Menuţ Maximinian/44

Martor pentru gand (Gheorghe Mizgan), de Menuţ Maximinian/44

Starea literaturii: scriitor-editor (Constantin Marafet), de Constantin Stancu/45

Poeme de Carmen Pallada/46

Pe scriitor il văd ca pe un călător in timp, de Răzvan Ducan/46

Arta inghiţitului in sec in faţa unei pagini de carte, de Rodica Lăzărescu/47

Ganduri la Marginea lumii, de George Baciu/48

Ducumentele continuităţii. Metamorfoze arhetipale in imaginarul tradiţional, de

Luminiţa Ţăran/49

Convorbiri duhovnicesti cu IPS Ioan Selejan, de Luminiţa Cornea/50

Preotul Ioan Tămas Delavalcele, paznic de vatră, de Ligia Dalila Ghinea/51

Pioasă implinire (Pavel Tripa), de Livia Fumurescu/53

Poeme de Andrei Fischof si Dorina Brandusa Landen/54

O carte si un autor despre care nu se va vorbi (Mircea Chelaru), de Mariana

Cristescu/54

Literatură si film. Penele agresive, de Alexandru Jurcan/55

Poeme de Melania Cuc/57

Elena Bran si pasagerii zeppelinului, de M.N.Rusu/58

Cu zeppelinul spre America, de Elena Bran/58

Pagini de jurnal. Vietnam, de Alexander Bibac/60

Memoria arhivelor. I.Peltz, de Rodica Lăzărescu/61

Darie Magheru, de Olga Lascu/63

Poem de Darie Magheru/63

Cuvinte necuminţite, de George Petrovai/63

Anchetă Vatra veche. Casa memorială „Ion Creangă”, din Ţicău, de Luminiţa

Cornea/64

Poeme de Raluca Pavel/65

Jurnal veneţian, de Daniela Gifu/66

Poeme de Ioan Lilă/68

Poeme de Veronica Bălaj/69

Poeme de Răzvan Ducan/70

Starea prozei. Podul, de Dorina Brandusa Landen/71

Păpusa de sticlă, de Ion Catrina/72

Poeme de Felix Sima/73

Biblioteca Babel. Lluis Busse, In romaneste de Flavia Cosma/74

Un roman in India, de Ovidiu Ivancu/75

Excelsior. Poeme de Beatrice Maria Alexandrescu/77

Epigrame de Vasile Larco/78

Colţul lui Stef/78

Pamflet. A douăzeci si doua scriosare franco-afonă, de Hydra N.T./79

Poem de Cristina Vasiliu /80

Curier/81

Targul Internaţional de Carte de la Frankfurt, de Nicolae Băciuţ/85

Interviu cu Ioan Matei/86

Proiect Centenar „N. Steinhardt” – „In genul tinerilor”/86

De la „omul viorilor” la „orasul viorilor” si retur, de Nicolae Băciuţ/87

Starea prozei. Via mutată de pe dealuri, de George Anca/88

Categorii:REVISTA

MATERIA NEMURITOARE ŞI MATERNĂ LA Andrés Sánchez Robayna

31 Octombrie 2012 Lasă un comentariu

PIETATEA TIMPULUI  LA  Andrés Sánchez Robayna

Poetul Andrés Sánchez Robayna[i] este un poet al discreţiei, versul său redă preocuparea autorului pentru acele miracole umile, pentru locuri extraordinare, atinse de timp, pentru anotimpul secret care înfloreşte în luna septembrie, pentru amintirea unui început continuu. Versul său curge liniştit apoi este luminat de revelaţia relaţiei cu Dumnezeu, cu natura, cu netimpul. Acel punct al luminării este esenţial, poezia capătă consistenţa absolutului, se deschide precum floarea…

Eugen Dorcescu, poet român important, scriitor de excepţie, a tradus din poezia acestui poet spaniol, a făcut şi prezentarea lui alături de poemele din volumul UMBRA ŞI APARENŢA[ii].

Titlul este unul simbolic, preia din filozofia idealistă (Platon) mişcarea minţii spre eternitate, omul, adică, va putea primi doar aparenţele, va privi doar umbrele, dar va putea înţelege creaţia şi creatorul din toate acestea prin descoperiri, prin umilinţa în faţa peisajului divin, prin cuvintele lăsate libere să acceadă în poem.

Eugen Dorcescu, traducătorul poeziei din limba spaniolă în limba română, ne dă câteva repere despre Andrés Sánchez Robayna, scurte note literare din care cititorul va înţelege că acest artist a fost şi este preocupat de literatura universală în cel mai profund sens, că a edificat punţi între poezia spaniolă şi poezia lumii, este implicat în traduceri şi că el lasă o amprentă vizibilă în istoria literară. Ne sunt prezentate volumele publicate, cărţile de poezie, cele de critică, adică tot ce a constituit preocuparea sa pentru frumos. În ultima vreme am putut constata că Eugen Dorcescu a dat o mare atenţie poeziei din spaţiul literar al Spaniei, s-a arătat interesat să creeze legături între poezia română şi cea spaniolă şi aduce o contribuţie importantă în cultura europeană, în general, acolo unde autorii români sunt mai puţin cunoscuţi şi asta pe nedrept.

Volumul publicat în limba română este o selecţie consistentă din poemele scriitorului spaniol din mai recenta sa carte La sombra y la apariencia, Tusquets Editores, Barcelona, 2010.

Poezia aceasta oglindeşte lumina soarelui, lumina în general, sugerând accesul omului la lumina esenţelor dintâi. Este un volum al spiritului deschis la mângâierea pe care individul, în singurătatea sa, o primeşte din relaţia cu natura, cu peisajul, cu locurile importante ale lumii, din relaţia cu Dumnezeu care este prezent prin psalmul încrustat în realitatea perceptibilă. Sufletul „vede” o frunză uscată, o umbră, elegia la marginea metropolei, o stradă…amintirea prezentului într-un timp fără de timp, e o vedere cu inima. Poetul se focalizează pe misterul mării greceşti, intensificând temele sale fundamentale: norii, soarele, lumina, aurora, porumbeii, simbolurile eterne… Descoperim anotimpul ca fiind un spaţiu în care locuieşte poetul, ameţit de miracolul florii de ciulin sau de fulgerul verde, ori de variaţiunile unei muzici divine impregnate în lucruri. E un preaplin care vine de dincolo de mare, de dincolo de timp. Ciudate sunt reflexele din ziua de anul nou, cu vibraţia aceea subtilă care modelează absenţa, nimicul… O, anul ca o punte nevăzută pe care se pierde cel singur, sensibil la mişcarea universului…

„Tu care ai iubit soarele/ şi centrul, şi care doreşti/ a pătrunde-n lumină,/ în rocă şi în prezenţă,// nude, invincibile,/ şi care pe nisip/ asculţi zvâcnirile/ trupului şi ale pământului…/” – poezia care captează nevăzuta vibraţie a creaţiei, unda aceea de fond cu muzica ei subţire, blândă…

Volumul are un motto: „Aşa precum umbra se trece viaţa noastră.” – un motto preluat de la Pero López de Ayala. Este o tuşă necesară în economia volumului pentru că acest gând defineşte starea poeziei lui Andrés Sánchez Robayna.

Poetul spaniol revine la meditaţie repetat, se lasă prins în vraja stării prin care se maturizează sfinţii. „Te gândeşti atunci, sub fervoarea amiezii, că bolovănoasa cărare ce te-a adus la această plajă îndepărtată s-a iscat, în fond, demult, în copilăria ta, în cutele obscure ale primelor vise.” – IMAGINILOR MEDITAŢIEI. Desigur, poezia se pierde în eternitate, este un mesaj discret, subtil, în imensitatea timpului care devine un spaţiu atemporal: „Şi dincolo de orice înţelegere, marea.”

O banală frunză declanşează în fiinţa poetului mişcarea gândurilor nepereche, e o galaxie care se naşte în mintea celui care contemplă. „Noi de asemenea, smulşi, uscaţi/ cădem pe pământul nesfârşit,/ precum o floare a negării cădem/ de la stele la solitudine.” – Unei frunze uscate.      

Trecerea imperiilor, relativitatea puterii care devine fără de putere este superb redată în poemul DESPRE UN TRON DE PIATRĂ; Ludovisi, Palazzo Altemps. Tronul e din marmură invizibilă, tronul simbolul puterii, dar el trădează neputinţa în faţa eternităţii cu toată detenta pe care o dă dragostea, sau ritualul religios, ori frumuseţea femeii tinere care armonizează tronul cu simbolurile. Există versuri care desenează poemul adevărat: lumina carnală, cântecul traversează timpul, lumina arzândă, ţinutul originii, sânul stelei, materia nemuritoare şi maternă, piatra care va mărturisi memoria noastră. Poemul e copleşitor prin intensitatea şi densitatea eternităţii în palat, lângă tronul care pare etern… este doar aparenţa, e doar umbra… Cu certitudine Andrés Sánchez Robayna este un poet al esenţelor, e din stirpea celor care au experienţa contemplării, preluată din murmurul rugăciunii sau, poate, poezia este rugăciune, Cel Etern se descoperă în creaţia sa, aparenţele îl trădează, umbrele ţipă… Iată, metafora care ondulează gândul: materia nemuritoare şi maternă…

Poetul are capacitatea unică de a preface un lucru banal în grandioasă imagine a gloriei, omul conştientizează că este doar lutul care vorbeşte, care şopteşte miracolul: „Umbra ta doar/ apasă pe lut/ mai puţin decât tine.// Şi încă mai puţin decât umbra-ţi,/ pasul nostru-n ţărână.” – FLOAREA DE CIULIN

Eugen Dorcescu s-a străduit şi a reuşit să prindă poezia aceasta care se ţese fină ca o pânză de păianjen pe faţa lumii, e diamantină şi fragilă, dar puterea poeziei se vede prin relaţia poetului spaniol cu poezia în sine ca poezie, cu universul, cu relativitatea vieţii într-o lume eternă care se reclădeşte cu fiecare fiinţă, pe de altă parte…

Metafora este una a smereniei, nu este una explozivă în tonul poeziei moderne, acest lucru pare preluat din vechile scrieri, dintr-o experienţă spirituală de excepţie. Tonul nu este unul familiar poeziei române decât cu unele excepţii, dar redă demnitatea unei poezii care vibrează ca o inimă în trupul eternităţii. Acest volum, prin sensibilitate şi modestie, prin libertatea cuvintelor de a se metamorfoza în poezie, se deosebeşte de cea ce se scrie, se publică şi se premiază în România în materie de literatură. Cititorul va fi surprins  de liniştea şi luminozitatea versului, dar e nevoie şi de un efort iniţiatic pentru a pătrunde în intimitatea poemului…

Reţinem fragmente de versuri: muţenia aerului, lumina gravată, fântâni de lumină, lucruri care ne recunosc, pietre care naufragiază în lumină, ochiul soarelui, fulminantele goluri ale liniştii, lucrarea pură a timpului, risipirea marmurei, fierăria solară loveşte cerul, toate se privesc în vid, avide, aerul orb şi apa fulgurantă, însuşi timpul în pietatea timpului (frumos), fântânile invizibile ale vieţii şi morţii, raza de aur verde, două silabe ce ard în strălucirea lui iulie, memoria cuvintelor, un zid – chipul timpului, toate se topesc laolaltă cu cerul…

Iată, acestea schiţează o lume aparte, e lumea poeziei, sau ca să-l parafrazăm pe Andrés Sánchez Robayna: „Numai frumuseţea aceasta ne ajută să trăim şi deopotrivă să murim”.

Constantin Stancu

Octombrie, târziu, 2012.


[i] Andrés Sánchez Robayna a primit premiul Criticii pentru cartea de poeme La roca (1984), premiul Naţional de Traducere (1982) pentru versiunea sa din poezia lui Salvador Espriu. Conduce Atelierul de Traducere Literară de la Universitatea din La Laguna dedicat literaturii universale, din 1995 şi până în prezent. Este poet, istoric literar, profesor, personalitate de primă importanţă a literaturii spaniole contemporane. N. 1952, Las Palmas, Insulele Canare.

[ii] Andrés Sánchez Robayna, UMBRA ŞI APARENŢA, Editura Mirton, Timişoara, 2012. Versuri, traducerea din limba spaniolă Eugen Dorcescu, coperta cu un desen de Constantin Brâncuşi, La Pyramide fatale et croix, cu note literare de Eugen Dorcescu.

Categorii:CARTEA

MINTEA CA ÎNTÂMPLARE. O carte de la Editura Herald. Neuroştiinţa…

30 Octombrie 2012 Lasă un comentariu

MINTEA CA INTAMPLARE

Cum ne-a oferit evolutia creierului iubirea, memoria, visele si pe Dumnezeu

Intr-o carte deopotriva extrem de erudita si de accesibila, neurosavantul David Linden contrazice asumptia larg raspandita potrivit careia creierul este exemplul suprem de design desavarsit – oferindu-ne in schimb o explicatie convingatoare a modului in care evolutia aleatorie a creierului a rezultat in formarea fiintelor umane. Reprezentand un ghid catre lumea de multe ori ilogica a functiei neuronale, Mintea ca intamplare ne arata cum creierul nu reprezinta o masinarie de rezolvat probleme multifunctionala si optimizata, ci mai degraba o aglomerare ciudata de solutii ad hoc care au fost ingramadite una peste alta in milioane de ani de evolutie. In plus, Linden ne spune modul in care constrangerile designului evoluat al creierului au condus in cele din urma la aproape fiecare particularitate specific umana: copilaria noastra lunga, capacitatea de a avea o memorie extinsa, cautarea iubirii si a relatiilor de lunga durata, nevoia de a crea naratiuni convingatoare si, pana la urma, impulsul cultural universal de a crea explicatii atat religioase cat si stiintifice. Prin intermediul unor incursiuni in biologia evolutionista, aceasta analiza a functiei mentale raspunde la unele dintre cele mai intalnite intrebari ale noastre despre cum am ajuns sa fim ceea ce suntem.

*

„Un amestec inteligent de stiinta solida si studii de caz fascinante… Cel mai puternic punct al cartii il constituie talentul lui Linden de a demistifica biologia si neurostiinta”.

Publishers Weekly

Cuprins

Prolog  Creierul, explicat 7

I. Designul neelegant al creierului 11

II. Construind un creier cu componentele de ieri 38

III. Este necesara un pic de asamblare 63

IV. Senzatie si emotie 100

V. Invatare, memorie si individualitate umana 130

VI. Dragoste si sex 175

VII. Somnul si visele 223

VIII. Impulsul religios 267

IX. Designul neinteligent al creierului 284

Epilog  Elementul intermediar 297

Lecturi suplimentare si resurse 309

Index 323

Despre autor:

David J. Linden este profesor in Departamentul de Neurostiinta din cadrul Johns Hopkins University School of Medicine si este redactor sef al Journal of Neurophysiology. Este recunoscut pentru interesul sau in popularizarea neurostiintelor, cautand sa gaseasca limbajul cel mai simplu si inteligibil in transmiterea informatiilor. Mintea ca intamplare a fost distinsa cu medalia de argint la categoria Stiinta de catre Independent Publisher Association.

 

Titluri de acelasi autor:

The Compass of Pleasure: How Our Brains Make Fatty Foods, Orgasm, Exercise, Marijuana, Generosity, Vodka, Learning, and Gambling Feel So Good

The Biology of Psychological Disorders

Categorii:CARTEA, PRESA

DUPĂ DEALURI (BEYOND THE HILLS). Arta urâtului?

30 Octombrie 2012 Lasă un comentariu

DUPĂ DEALURI – ARTA URÂTULUI?

 

Filmul „După dealuri (Beyond the Hills)„, film regizat de Cristian Mungiu, este considerat a fi cel mai bun film despre România din ultimii 20 de ani.  Comentariile în presa românească sunt laudative, sau, unele, nu. Unii comentatori au subliniat faptul că suntem în faţa unei opere de artă care are ca ţintă urâtul! Se pare că aceasta este direcţia în artă! Da, tinerii artişti sunt aplecaţi asupra tehnicii urâtului şi, din acest punct de vedere, sunt artişti buni.

Artişti ai uratului, oare acesta e scopul artei?

La nivel mondial ne facem o imagine de popor retrograd, ceea ce nu este adevărat! Sunt lucruri superbe in Romania: iată, teolog de excepție – Dumitru Staniloae; creștin implicat: Iosif Ţon; poet creștin bun: Ioan Alexandru; istoric si critic al literaturii creștine din Romania: Maria Daniela Pănăzan! Eseist de excepţie, bazat pe valorile creştine: Adrian Botez;  traducător, versificator important al Bibliei: Eugen Dorcescu; poet important, cărţi de poezie bazate pe valorile creştine: Paul Aretzu, etc. Dar cine ii apreciază? Cine ii cunoaște?

Sunt optimist, avem valori, pentru ca aceste valori nu sunt puse in lumina, este altceva…

Oamenii din presă, jurnalişti cu nume, formatori de opinie sunt departe de a înţelege, nu se documentează, întorc spatele acestui gen de valorilor. Uneori ateii au acces mai mare în mass-media, iar pe de altă parte lumea se miră că străinii ne văd rău, că noi nu ne înţelegem, că ne urâm şi artiştii au ajuns să fie artişti ai urâtului.

 

În Templul de la Ierusalim existau doi stâlpi, la intrare, Iachin şi Boaz[i]. Nu aveau nici un rol în structura arhitectonică a Templului, nu susţineau zidul, etc. Erau frumoşi, ornamente de excepţie, ei reflectau FRUMUSEŢEA absolută, reflectau frumuseţea divină. Acesta era rolul lor!

 

CONSTANTIN STANCU


[i] Iachin şi Boaz

 

IACHIN ŞI BOAZ. Numele stâlpilor sau coloanelor de bronz care flancau intrarea în *Templul lui Solomon din Ierusalim (1 Împăraţi 7:21; 2 Cronici 3:15-17). Când Nebucadneţar a cucerit Ierusalimul în 587 î.Cr. stâlpii au fost sparţi şi duşi în Babilon (2 Împăraţi 25:13).

I. Descrierea şi construirea

Coloanele aveau o înălţime de 18 coţi (cca. 9 m) şi o circumferinţă de 12 coţi (cca. 1 m în diametru); aveau capiteluri înalte de 5 coţi (cca. 2,5 m) (1 Împăraţi 7:15-16). Cronicarul spune că înălţimea lor era de 35 de coţi (2 Cronici 3:15) şi se crede că aceasta indică înălţimea combinată a ambelor coloane, la care se adaugă încă 1 cot pentru fixarea coloanelor în socluri şi în capiteluri. Pe vremea distrugerii Templului ni se spune că înălţimea capitelurilor era de 3 coţi (2 Împăraţi 25:17); este posibil ca această reducere a înălţimii să fi avut loc atunci când Ioas (2 Împăraţi 12:6 ş.urm.) sau Iosia (2 Împăraţi 22:3 ş.urm.) au întreprins lucrări de renovare a Templului (cf. Ieremia 52:22). Această explicaţie este preferabilă faţă de părerea că prima cifră ar fi fost citită greşit sau că s-ar fi strecurat o eroare în transmiterea textului.

Au fost făcute diferite încercări de a vizualiza decoraţiile care sunt descrise (2 Împăraţi 7:17-22, 41-42; Ieremia 5:22-23). S-ar părea că fiecare capitel avea patru petale de lotus  deschise şi răsturnate (susan, „crini”) cu o lăţime de 4 coţi (ba’ulam, 1 Împăraţi 7:19, „în pridvor”) iar deasupra lui era ca o cupă (gulla) răsturnată. Această cupă răsturnată sau măciulie era înconjurată de o reţea (sebaka) mărginită de două rânduri de rodii.

Coloanele şi capitelurile au fost turnate de Hiram, un meşteşugar din Tir (1 Împăraţi 13-14) care a lucrat pe terenul dintre Sucot şi Ţartan (1 Împăraţi 7:46). Coloanele erau goale pe dinăuntru (Ieremia 52:21) şi se poate să fi fost turnate folosind o tehnică similară cu cea folosită de Sanherib care a turnat în bronz animale mitologice mari (ARAB, 2, 1927, p. 169; vezi şi Underwood, Man 58, 1958, p. 42) sau pentru această lucrare imensă se poate să fi fost adoptată o metodă înrudită cu metoda medievală de turnare a ţevilor de tun.

II. Scopul

Deşi s-a sugerat că aceste coloane sprijineau acoperişul pridvorului, descrierea din VT le include ca pe un accesoriu al Templului şi nu ca pe un element arhitectonic şi spune că erau amplasate „la” sau „lângă” pridvor (2 Împăraţi 7:21) şi „înainte” de pridvor (2 Cronici 3:17). Există numeroase dovezi despre coloane libere aflate la intrarea sanctuarelor templelor. Baze pentru coloane datând din secolul al 13-lea î.Cr. au fost găsite la *Haţor şi Kamid el-Loz într-un templu fenician de la Kition şi într-un templu israelit de la *Arad, dar nu se poate stabili dacă aceste coloane erau libere sau nu. Înfăţişarea coloanelor poate fi dedusă pe baza modelelor de lut din altare găsite în Palestina şi Cipru (secolele 13-9 î.Cr.) şi din obiectele de fildeş descoperite la Arslan Tash şi Nimrud. Reproduceri de temple pe monede greceşti şi romane din Cipru şi din Fenicia şi descrieri făcute de Herodot (2. 44), Strabo (3. 4. 170) şi Lucian (de dea Syria 15. 27) arată că perechi de coloane au continuat să fie plasate la intrarea templelor cel puţin până în secolul al 2-lea d.Cr.

În timp ce este clar că aceste coloane nu au deţinut nici o funcţie arhitectonică, semnificaţia religioasă pe care se poate să o fi avut este obscură. Ele ar putea indica prezenţa divină, la fel ca şi stâlpii de foc şi de fum din timpul pribegiei în pustie (Exod 33:9; Deuteronom 31:15). Diferite pietre şi stâlpi folosiţi din vremuri preistorice până în prezent par să fi avut o funcţie similară.

III. Numele

Numele coloanelor ar putea imortaliza amintirea strămoşilor lui David din partea mamei sale (Iachin apare numai ca nume în seminţia lui Simeon (Numeri 26:12) şi într-o familie preoţească (1 Cronici 24:17) şi din partea tatălui său (*BOAZ). Totuşi, o explicaţie mai plauzibilă este că numele ar putea fi primele cuvinte din profeţia prin care puterea a fost dată dinastiei îui David: poate că „Iahve va întări (yakin) tronul tău pe vecie” şi „în tăria (be’oz) lui Iahve se va desfăta regele”, sau alte expresii similare.

BIBLIOGRAFIE

R. B. Y. Scott, JBL 57, 1939, p. 143 ş.urm.; H. G. May, BASOR 88, 1942, p. 19-27; S. Yeiviri, PEQ 91, 1959, p. 6-22; J. Ovellette, RB 76, 1969, p. 365-378. D.J.W. C.J.D.

 

 

Categorii:ESEU, GÂND

CAFEAUA – BOMBA CU CEAS!

30 Octombrie 2012 Lasă un comentariu

Amestecul lichid al unei banale cafele

de la automat e format mai mult din chimicale, decât din boabe de cafea măcinate!

Specialiştii sunt de părere că o cafea de la automat este o adevărată bombă cuceas care poate genera afecţiuni foarte grave: tensiune, aciditate, boli cronice, dar şi celulită. Un espresso de la automat conţine 100 mg de cofeină, jumătate din aportul zilnic acceptabil pentru un adult, dar la automate se foloseşte cafea instant, care se resoarbe din organism de cinci ori mai greu decât cafeaua măcinată din boabe, potrivit rtv.net.

Doctorul Gheorghe Menciniopschi a declarat pentru rtv.net că „De multe ori aceste cafele conţin grăsimi hidrogenate, care sunt dovedite că nu sunt sănătoase şi cresc riscul de boli tumorale”, menţionând că ar „o cafea simplă pentru că are mai puţine substanţe adăugate şi este mai aprope de ceea ce ne-am prepara noi în casă”. Cei care beau fie şi numai două cafele de la automat într-o zi, la serviciu, în intervalul de 8 ore, depăşesc rapid maximumul de cofeină admis, iar în timp supradoza duce şi la formarea pietrelor la rinichi.

SURSA: PRESA, INTERNET

Categorii:INTERNET, PRESA

POEZIA RELIGIOASĂ ROMÂNEASCĂ. Ioan Alexandru şi tema Învierii. Serial de Maria Daniela Pănăzan.

29 Octombrie 2012 Lasă un comentariu

Maria-Daniela Pănăzan Poezia religioasă românească. Eseu monografic

Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006

Învierea este leitmotivul central al Imnelor alexandrine. Ţintind mereu să fie mărturisitorul Învierii lui Hristos şi al Iubirii divine, poetul recurge la numeroase alegorii şi epifoneme. Pentru Ioan Alexandru, „pulberea mormântului atinsă/ De văpaia rugului încins/ La lumina candelei aprinsă/ De-nviere cosmosul e-nvins”, pe când „Şi moartea ţine de eternitate/ prin învierea ce s-a săvârşit” în timp ce „Doar iubirea nu va conteni/ Lumina ei născută în durere/ Pământ şi ceruri n-o pot istovi/ Lacrima de Înviere”.

Un imn intitulat chiar Înviere glorifică marea sărbătoare creştină, când întreg pământul este transfigurat de Învierea Mântuitorului iar firii umane îi este redat adevărul, care ne face pe toţi liberi:

„Nu mai este moartea la putere

Giulgiuri rămase goale în mormânt

Pământul sfâşiat de înviere

E vindecat de celălalt pământ

De-acuma vieţuirea-i libertate

Frica de moarte-a dispărut

Străvezi umilă vietate

Paradisul care te-a-ncăput

E-atât de sigur că nu mai este moarte

Că voi pleca de-aici fără să mor

Mă-ntorc la tine mamă de departe

Cu fiul tău la chip nemuritor”

Întâlnirea cu Dumnezeu este o certitudine iar aceasta îi dă poetului nădejdea că moartea nu este deloc sfârşitul omului, ci o …eternă reîntoarcere în paradisul originar, care oferea dreptul la nemurire. Întru această nemurire, poetul găseşte libertatea şi adevărul vieţii care e Învierea, darul suprem al Întrupării şi Jertfei Fiului lui Dumnezeu, un dar care se dăruieşte, la rându-i, tuturor prin Înviere. Întâlnirea cu Dumnezeu este Iubire iar această Iubire este străbătută de Lumină într-o nesfârşită rugăciune, pentru că „Tu Singur eşti Dumnezeu Iubitor de oameni, necreat, nesfârşit, atotputernic cu adevărat, Viaţa tuturor şi Lumina tuturor celor ce Te iubesc pe Tine şi sunt atât de iubiţi de Tine, Iubitorule de oameni! Acestora alătură-mă, Stăpâne, şi fă-mă părtaş şi comoştenitor al Slavei Tale dumnezeieşti”.171

Un alt Imn elogiază iar şi iar suprema Înviere prin care omul este izbăvit şi poate să spere la primirea în Slava cea dumnezeiască. Viaţa aceasta vremelnică, trecătoare, este o pregătire lentă pentru Înviere, aşa înţelege poetul rostul omului dăruit să cunoască durerea şi jertfa supreme asupra cărora coboară binecuvântarea Duhului Sfânt şi lacrima care-l leagă de „celălalt pământ”, toate fiind scrise „pentru ca voi să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând viaţă să aveţi întru numele Lui” (Ioan 20,30):

Ne pregătim încet de înviere

Acesta este rostul tuturor

Mai ales prin jertfă şi durere

Înaintezi ca fulgul de uşor

Harul numai să-l păstrezi aproape

Se dăruie pe cât este primit

Tremură columba peste ape

Cât ai fi izvor de tăinuit

Ne depărtăm din ce în ce de moarte

Pe cât cunoşti c-aproape te-a înfrânt

Când o lacrimă ne mai desparte

Se străvede celălalt pământ”

Merită câteva comentarii pertinente şi imnele în care Ioan Alexandru asociază Iubirii Sfânta Taină a Euharistiei. Profund teolog, prin vocaţie şi prin scriitură, poetul celebrează Taina cea mare a creştinătăţii în stihuri arzând de dorul Împărtăşirii cu Iubirea, care culminează în eternitate:

„Ce suntem când ne ştim iubiţi aceea vom rămâne

În veci de veci de la iubire-n sus

Mireasma vinului se-mprăştie în pâine

Unde-o jertfă-n taină s-a depus”.

Taina iubirii devine taină a împărtăşirii, fiindcă „Eu întru ei şi Tu întru Mine, pentru ca ei să fie desăvârşiţi întru una, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei aşa cum M-ai iubit pe Mine”(Ioan 17,23). Sau altfel spus, „El însuşi Se găseşte întru mine, fulgerând înăuntrul inimii mele ticăloase, învăluindu-mă de jur împrejur cu strălucirea Lui nemuritoare, făcând să scânteieze toate mădularele mele cu razele Sale. Împletindu-Se întreg cu mine, mă sărută întreg, Se dă întreg mie, nevrednicului, şi mă satur de iubirea şi frumuseţea Lui, mă umplu de plăcerea şi îndulcirea dumnezeiască că mă împărtăşesc de lumină, mă împărtăşesc şi de slavă, iar faţa mea străluceşte ca şi a Celui dorit de mine şi toate mădularele mele devin purtătoare de lumină.”172 De ce? Pentru că Darul cel mai preţuit al creştinului este aflarea acelui „foc mistuitor” primit atâta vreme cât „este-n lume suferinţă”. Întâlnirea cu Dumnezeu prin Taina Euharistiei este suprema „dragoste dezlănţuită” căreia fiinţa umană îi devine potir:

„Duhul nu-şi află liniştire

Cu aerul deodată dacă nu inspir

Mireasma paradisului în unduire

Pe cât iubirii-am devenit potir”

 

 

MARIA DANIELA PĂNĂZAN

Categorii:CARTEA, CREDO

TRATAT DE POETICĂ. Serial de Adrian Botez. Secolul XX – PIPĂIREA ABSOLUTULUI

29 Octombrie 2012 Lasă un comentariu

CRIZĂ ŞI EXALTARE; POETICA – PIPĂIRE A ABSOLUTULUI: SECOLUL XX

 

Acest veac XX s-a născut, firesc, sub semnul expresionismului, ca dorinţa disperată de a exploda spre Absolut. Absolutul este conştientizat ca unica alternativă a supremei confuzii şi a supremei mlaştini existenţiale. Criza spirituală, atingând faza paroxistică, sfârşitul de secol XX va sta sub semnul profesorului mut, din Scaunele  lui Ionesco, sau sub semnul terifiant şi extatic al ne-venitului Godot, al lui Becket.

Trebuia să se ajungă la faza aberantă a structuralismului de tip plett-ian mecanicismului impus Logos-ului – pentru ca poeticienii, dar şi lingvistiştii, esteticienii, să înceapă a fi încercaţi de fiorul mistic al eternităţii.

Revoluţia de concepţie pare a veni dinspre geniile lui Benedetto Croce (Estetica) şi Karl Vossler. Căci, iată ce afirma Karl Vossler, subscriind intuiţiilor lui Croce[1]: “Sunetele, cuvintele şi frazele (…) nu sunt literatură şi artă, dar în ele se ascunde un anumit impuls de a deveni în orice moment literatura şi artă, şi nu, de pildă, sub presiunea nevoii sau a unei constrângeri exterioare – ci în mod liber, ţâşnind din propria lor fire. În orice formă lingvistică, oricât de părăsită, de goală şi de moartă ar părea pe masa de laborator a gramaticianului – domneşte aceeaşi modalitate, spirituală ce a izvorât din Iliada, Divina Comedie, Hamlet, Faust şi din toate cântecele populare din lume: imaginaţia omenească (modalitatea spiritual-vorbitoare)”.

Iată, foarte clar exprimată, intuiţia Logos-ului pur, disimulat în spatele proliferatului Logos decrepit, istoricizat. Logos-ul pur este Logos-ul divin potenţial, adevăratul Logos, care nu aşteaptă decât efortul iniţiatic al Poetului sau Cititorului, al Omului, pentru a se descătuşa, cum spune Vossler, ca energie poetică a limbii.

Datorită lui Vossler, se produce distrugerea barierelor artificiale dintre compartimentul istoric şi compartimentul sacru al Spiritului Uman: limba devine identică cu poezia, cu arta, deci Vossler are curajul să dau valul gramaticienilor pendanţi la o parte, revelând Logos-ul Unic şi Plenar.

Din acest moment, tot ce vor spune frumos şi adevărat-intuitiv poeticienii secolului XX nu vor mai fi decât variaţiuni pe aceeaşi temă.

Iată-l pe Maurice Blanchot, dezvăluind faptul că limba nu este decât faza eschatologică a fiinţei, aşteptând reînvierea, este o stare de ideal idolatrie faţă de prejudecăţi, deci o stare de autoblocaj al Fiinţei, prin convenţionalizarea forţată, sinucigaşă, a Logos-ului; singura şansă o oferă re-vederea Logos-ului sub semnul noii construcţii, de dincolo de ultima şi paroxistica criză: transcendentalizarea Logos-ului, ca autodepăşire a fiinţei, în Spirit. Golul, neantul, spaima faţă de neant, faţă de “gradul zero al scriiturii” – nu sunt decât treapta iniţiatică spre descătuşarea divinului din Om şi din Logos[2]: “Scriitorii se separă între ei nu numai prin diviziunea asupra lumii, prin trăsăturile limbajului, capriciile talentului sau experienţele lor particulare: de îndată ce literatura li se arată ca un mediu în care totul se transformă (şi se înfrumuseţează), de îndată ce îşi dau seama că acest aer nu este vidul, că această claritate nu luminează numai, ci deformează, învăluind obiectele într-o lumină convenţională, de îndată ce presimt că scriitura literară – genurile, semnele, folosirea trecutului simplu şi a persoanei a 3-a – nu este o simplă formă transparentă, ci o lume aparte unde domnesc idoli, unde dormitează prejudecăţile şi trăiesc, invizibile, puterile ce alterează totul, fiecare dintre ei simte nevoia să încerce a se elibera de această lume şi tentaţia de a nimici spre a o construi din nou, pură de orice folosinţă anterioară, sau, mai mult încă, de a lăsa locul gol. A scrie fără “scriitură”, a duce literatura către acel punct de absenţă unde dispare, unde nu mai avem a ne teme de secretele ei care sunt minciuni, iată ce înseamnă “gradul zero al scriiturii”, neutralitatea pe care orice scriitor o caută deliberat sau fără să-şi dea seama, şi care, pe unii, îi duce către tăcere”.

Blanchot pipăie, înfiorat, absolutul. Dincolo de efervescenţa disperată a “semnelor”, a Multuplului, vede, extaziat şi terorizat, Tăcerea.

Gramatica este starea de pedanterie comodă a Fiinţei. Cu cât omul e mai viguros formal, cu atât este, de fapt, mai apatic, mai puţin viu, mai departe de şansa Revelaţiei.

Damaso Alonso îşi dă seama de eroarea fatală, dar perpetuată cu obstinaţie de secolul XX, a lui Ferdinand de Saussure, care desparte semnul de obiect şi desparte forma-semnificant de conţinutul semnificat.  Criza Fiinţei, supusă de Saussure dublei despicări, construcţie de metereze, care înstrăinează Fiinţa-Spirit , de Logos – este sesizată de poetul şi peoticianul spaniol, care propune un dinamism al recuperării Logos-ului, prin dezactivarea aparenţelor şi activarea esenţelor Logos-ului (atrăgând Logos-ul dinspre decrepitudine spre Poezia-stare de graţie), activitate care pune serios sub semnul întrebării atât teza arbitrarietăţii-convenţionalităţii semnului (şi, deci, a limbii), cât şi concepţia europocentristă, conform căreia, între obiect şi reprezentare, s-ar interpune “strigoiul răzbunător” al semnului, împiedicând nuntirea originară a Spiritului cu lumea-cosmos. Damaso Alonso foloseşte, pentru energiile lui Unu-recuperator şi, respectiv, ale Multiplului-expresiv, purces dintre Unu, noţiunile de: formă internă, respectiv, formă externă. Stilistica şi Poetica se confundă, din momentul în care, relevantă şi esenţială, rămâne doar tensiunea creată dinspre interiorul mistic al Logos-ului (“semnificat” spre exteriorul-multiplicitatea expresivă (“semnificant”), formală. Stilistica şi Poetica, reunite, se pot considera, astfel, teologie a Logos-ului, demersul de a reface cercul lumii originare, trecând, cu perimetrul cercului, prin toate formele expresive-forme multiple[3]: “Studiile în perspectiva <<formei interne>> (…) sunt cu mult mai dificile: e vorba, în ele, de a vedea modul cum afectivitatea, gândirea şi voinţa – creatoare – se polarizează către o modelare, asemeni materiei, încă amorfe, care îşi caută tiparul”.

Plăsmuirea semnificatului (dinspre latenţa formei interne) este iniţierea spre Revelaţia-Unu.

Din acest moment, considerarea poeziei ca limbaj lingvistic deviat devine o forţare a naturii. Gérard Genette subliniază, metaforic, şi tocmai de aceea concludent, că poezia reprezintă aprofundare, ca avertisment adresat oricărui limbaj al succesiunilor şi ca uitare-fixare în transa revelatorie a unui alt tărâm, a unei stări de graţie, aflată în afara oricărei succesiuni, în afara istoricităţii raţionale – aflată în ekstasis-ul – vrajă, prin care fiinţa se reorganizează în Logos-Originar[4]: “Poezia (…) se retrage din limbajul comun prin interiorul acestuia (…) transformă gramatica (…) într-un fel de vrăjitorie evocatoare: cuvintele reînvie în carne şi oase (…) despre limbajul poetic, limbajul în stare poetică, starea poetică a limbajului, vom spune (…) că este limbajul în stare de vis (…) iluzii, vis utopie necesară şi absurdă a unui limbaj fără deviere, fără vreun hiatus – fără defect”.

De fapt, un limbaj fără cuvinte, limbaj fără limbă. Uitare în vis şi iluminare prin vis. Starea adevăratei vieţi a Fiinţei-Spirit, prin paroxistica activitate a Logos-ului (acţiunea paroxistică va conduce la nemişcarea extatică).

Puternica personalitate şi geniul celor de mai sus (Vossler, Croce, Damaso Alonso, Genette) au zguduit serios încrederea în structuralismul mutilator al vieţii-Logos. Dintre structuralişti, în urma crizei de încredere, s-a separat grâul de neghină, au apărut marii “pocăiţi-filozofi”: Roland Barthes, Jaques Derrida. Singuraticii şi măreţii orbi, care pipăie asiduu, însă, rădăcinile sănătoase ale Fiinţei-Logos. Setea de originar, de primordialitate este evidentă la Derrida, atunci când acesta promovează termenii de urmă (“trace”), de arhi-scriere, de diferanţă (“différance”)[5]. Iată-l pe Derrida rătăcind pe la limitele Absolutului, aducând Poetica în câmpul celei mai pure şi mai fascinante metafizici, lucru care oferă o strălucire aproape tragică acestui vestitor al amurgului ineluctibil al structuralismului formalizant: “Ea (urma) nu depinde de nici o plenitudine sensibilă, audibilă sau vizibilă, fonică sau grafică. Ea este, dimpotrivă, condiţia acesteia. Deşi ea nu există, deşi ea nu este niciodată o fiinţare prezentă în afara oricărei plenitudini, posibilitatea ei este anterioară de drept a tot ceea ce se cheamă semn (at/snt, conţinut/expresie etc.), concept sau apariţie, motrice sau sensibilă (…) Această différance (…) întemeiază opoziţia metafizică între sensibil şi inteligibil, între ant şi spirituale, expresie/conţinut etc. (…) la différance este, deci, formarea formei (…)[6] Urma este într-adevăr originea absolută a sensului în general (…), Urma este la différance care deschide apariţia şi semnificaţia. Urma nu e mai mult ideală decât reală, inteligibilă decât sensibilă, semnificaţie transparentă decât energie opacă şi nici un concept al metafizicii nu se poate descrie…”

Lui Derrida nu-i lipseşte decât terminologia lui Meister Eckhart pentru a situa urma la limita dintre Gott şi Gottheit (Dumnezeu şi deitate, principiul activ-expresiv şi matrice extatică). O ultimă învolburare de orgoliu îi “blochează” memoria lui Derrida, refuzându-şi să se revendice de la concepţiile despre Logos din Evul Mediu. “Différance”: alt nume al morţii, istorică metonimie în care Dumnezeu – numele inhibă moartea.”[7]

Umbra unui alt poet sumbru al sfârşitului structuralismului se profilează, masivă, la orizontul sfârşitului de veac XX: umbra lui Roland Barthes[8] “Literatura devine Utopia limbajului – gradul Zero al scriiturii (…) Întreaga strădanie a lui Mallarmé s-a îndreptat spre o distrugere a limbajului, iar Literatura nu este decât cadavrul acesteia (…). Mitul este o rotire justificată excesiv: “principiul mitului: transformarea istoriei în natură.”

Este evidentă nostalgia acestor corifei ai religiei poststructuraliste după originaritate: tânjesc după stare mistică a Logos-ului, consolându-se cu cvasievidenţa mitică. Sunt texte străbătute de intuiţii cristice: necesitatea sacrificiului limbajului, care să preia asupra sa toate păcatele fiinţei istorice – pentru a se vesti resurecţia triumfală a Logos-ului Primordial; necesitatea eludării istoriei-limbă, în favoarea compactului Unu-Revelat (“natura” este sinonimul stării originare, pure, a Spiritului) etc.

De acum încolo, trebuie aşteptată acceptarea, resemnarea Fiinţei istorice, în faţa adevărurilor fundamentale, cu care trebuie să se obişnuiască şi în numele cărora să retransceadă la Logos. Prin cele mai intime fibre ale ei – spre contopirea cu Absolutul-Dincolo – contopire care necesită o prealabilă stare iniţiatică, stare testamentară. Sau, în termenii lui Jacques Derrida: “Orice grafem este de esenţă testamentară.” Când eschatologul obligă manierismul artificial-analitic să se plece, nu este departe Adevărul. Catastrofa mântuitoare, prin care Fiinţa istorică se va regăsi ca Fiinţa-Logos Divin, Sine Absolut.

ADRIAN BOTEZ

 

 

 


[1] Karl Vossler, Din lumea romantică, Ed. Univers, Buc., 1986, p. 17.

[2] R. Blanchot, Spaţiul literar, ed. Univers, Buc., 1980, p. 284.

[3] D. Alonso, Poezie spaniolă, Univers, Buc., 1977, p. 21.

[4] G. Genette, Figuri, Univers, Buc., 1978, p. 239.

[5] Pentru o teorie a textului (antologie), Univers, Buc., 1988, p. 78.

[6] Idem, p. 106.

[7] Idem, p. 115: “Logos ca sublimare a urmei este teologic”.

[8] R. Barthes, Romanul scriiturii, Univers, Buc., 1987, p. 52-67.

Categorii:ESEU
%d blogeri au apreciat asta: