Arhiva
Ioan Evu reţine la Thomas Bernhard: „Pe tine nu te cunoaşte nimeni./ Când mori,/ te vor duce la groapă/ îmbrăcaţi în mantale/…/Pe tine nu te iubeşte nimeni./ Când mori/ ei îngroapă adânc/ Până şi dorul de casă” („Pe tine nu te cunoaşte nimeni”)
BIOGRAFIA DURERII („Carne putredă şi pâlpâire de aripi”)
Poetul Ioan Evu şi Theresia Haas s-au încumetat să traducă poemele semnate de Thomas Bernhard, scriitor austriac, om de cultură care a abordat dramaturgia, romanul, poezia, formele artelor scrise şi trăite.
Deşi România face parte din arealul numit Europa, mediul cultural românesc nu este acomodat cu opere de genul celor scrise de omul de cultură austriac, iar cunoştinţele noastre despre literatura statelor din jurul nostru sunt limitate de slăbiciunile „naturale” ale literaturii române.
Volumul de versuri, aşa cum apare în limba română, poartă un titlu pătrunzător: BIOGRAFIA DURERII, şi a apărut cu sprijinul Ministerului Federal al Învăţământului, Artei şi Culturii din Austria, la editura „Călăuza”, 2009.
Ioan Evu (el însuşi poet) şi Theresia Haas au reuşit o variantă interesantă, provocatoare a unei importante cărţi de poezie, aproape autonomă în limba română, expresivă şi memorabilă prin idee, prin curgerea versului şi prin căutarea adevărului vieţii în limbaj poetic. O carte serioasă, în care iubitorul de poezie va descoperi o lume aparte, reală, zguduitoare, o carte în care credinţa este implicită şi în care miracolele se întrevăd printre fulgerele durerii, ale singurătăţii, ale dorului de iubire, de casă, de natură.
Poetul austriac a trăit între anii 1931-1989, a fost o personalitate controversată, dar şi-a asumat riscurile vieţii de artist şi om la nivelul curăţiei sufleteşti, cu o luciditate dezarmantă şi un curaj demn de remarcat. Ioan Evu a schiţat un portret de poet al lui Thomas Bernhard, pe ultima copertă a volumului, reuşind în puţine cuvinte să transmită esenţa unei vieţii: forţa de a rezista în această lume prin crezul şi convingerile proprii.
Thomas Bernhard priveşte spre culoarea interioară a anotimpurilor, spre oamenii simpli, care dau energie unei zile, spre pădurea în care vorbeşte vremea şi amintirile, spre grâu ca spre un reper moral – în spatele lui se află pâinea noastră cea de toate zilele –, spre aproapele nostru, pregătit să se întâlnească, prin dragoste, cu singurătatea, spre părinţi ca spre cei care dau siguranţă într-o existenţă de om, spre viaţa de la ţară ca spre un eden pierdut, spre singurătatea individului într-o lume căzută, spre puterea de a merge mai departe pe cărarea unui destin propriu, refuzând convenţionalul şi compromisul.
Tristeţea şi realismul poetului sunt bine conturate în versurile sale: „Pe tine nu te cunoaşte nimeni./ Când mori,/ te vor duce la groapă/ îmbrăcaţi în mantale/…/Pe tine nu te iubeşte nimeni./ Când mori/ ei îngroapă adânc/ Până şi dorul de casă” („Pe tine nu te cunoaşte nimeni”). Această pasivitate a omului în faţa semenului său pare o boală în care singurătatea cere un preţ, iar păstrarea demnităţii este curajul în faţa lumii.
Poetul îşi găseşte echilibrul privind grâul, acolo este o energie care doboară amintirea, care depăşeşte handicapul unui destin comod şi indolent, în zadarnica trecere a omului prin lume. Se întăreşte în mijlocul naturii, locul de unde omul a fost smuls şi plantat într-o lume străină: „În grâu îmi este inima,/ roşie ca patria/ frumoasă şi nebună ca pământul,/ care mă ucide.” („În grâu îmi este inima”).
Tema principală a cărţii este descifrată în motoul semnificativ: „Hei, voi, creaturi minunate/ cine v-a învăţat minciuna/ la care v-aţi nărăvit?”. Ţipătul artistului către aproapele său, disperarea în faţa celui marcat de fals, de iraţional, de minciună, este zicerea lui Thomas Bernhard, este morala spre care poetul ne cheamă cu putere şi sfidător în acelaşi timp, dar ne şi imploră, pentru că fiecare merităm o soartă mai bună, în final, decât a celui uitat: „De tine nu are nevoie nimeni./ Când mori,/ ei bat toba şi tac./…/ Pe tine nu te ucide nimeni / dar când mori,/ ei îţi scuipă în halba de bere/ şi tot tu va trebui să plăteşti.”
Poetul preferă cuvintele simple şi adevărate, iscate din experienţa unei vieţi în care durerea de-a fi departe de aproapele tău este una ce conturează o biografie, care zguduie fiinţa. Iată câteva exemple memorabile: „Nimic nu ştii tu, fratele meu, despre noapte”; „Pământul vorbeşte o limbă de nimeni înţeleasă”; „O seară a bisericilor zăvorâte, a bordelelor închise, a inimilor ferecate”; „Ei confundă carne şi celebritate”; „Va fi primăvara uşilor sfărâmate”; „Un jalnic iarmaroc îşi scuipă zilnicele ode”; „Sugrumată-mi va fi mâine gloria-n pâraie”; „Carne putredă şi pâlpâire de aripi” …
Totuşi discursul poetic, deşi frust, deşi încordat şi pregătit pentru ţipăt şi pentru reproş, este străbătut de versuri care deschid o lume a metaforei, versuri care au ceva din veşnicia poemului străbătând inimile şi veacurile, a versului care trădează adevărul unei clipe sau al unui destin. De reţinut aceste sensuri profunde ale poeziei lui Thomas Bernhard: „albia râului îşi leapădă în 20
mare plânsul”; „întunecat e sufletul meu pe care-l duce vântul spre mare”; „asfaltul îngheţat al uciselor veri”; „mama mea îşi culege viaţa dintr-un pom năruit/ ce n-a rezistat nici patruzeci şi sase de veri”; „sărăcia ce mă sfâşie întru împlinire”; „sporeşte rana în pădurea de lacrimi” .
„Biografia durerii” este biografia unei vieţi aproape de natură, de părinţi, de satul în care oamenii se nasc şi mor, pentru ca Dumnezeu să stăpânească destinele, pentru ca zăpada să spele picioarele celui trecător. Poetul vede dincolo de întâmplările zilei modul în care se modelează încă destinele celor care au fost şi celor care sunt, ale celor care trăiesc din sudoarea frunţii şi din darul anotimpului, din efortul de a face viaţa mai frumoasă, plătind în final cu moartea la care sunt datori. Este în aceste versuri un patriotism al celui care suferă pentru aproapele său, al celui ce simte durerea ca pe o eliberare: „Arcadele criptelor nu spun nimic,/ ele doar te previn,/ nici o scriere şi toate slovele mari,/ iată operele lor răscumpărând satele,/ întrebând cine eşti tu şi unde şi când…/ şi nu ştiu nimic despre ceea ce nu este/ şi nici n-are cum să devină/…/ pentru tine nu pâlpâie nici focul/…/ iar câinele tatălui tău, chiar el, te va sfâşia” („Geambaşi, ţărani, grenadieri”)
Şi totuşi speranţa este transmisă la modul intim, e o speranţă a celui care iubeşte viaţa aşa cum i-a fost dată: „La fereastra vecinului/ stă o pasăre/ ea-i străjerul gândurilor mele/ până când somnul cel greu/ îmi descalţă pantofii umezi”. În peisajul uneori trist sau poate marcat de absenţe, o simplă pasăre dă energia de a merge mai departe spre satul natal, în spaţiul matriceal al fiinţei, „în dimineaţa în care nu se întâmplă nimic altceva / decât întoarcerea acasă a stelelor”, acolo unde „Dumnezeu Tatăl se adevereşte prin salahori”…
… Şi totuşi Thomas Bernhard se simte nedemn de măreţia creaţiei, de vigoarea vieţii, de ţăranii „hărţuindu-şi ziua cu vite şi pomi,/ beţii şi secerişuri”; de munţi, de turlele bisericilor care împung veşnicia şi cerul, „nedemn printre preoţi, măcelari şi negustori/ nedemn de profeţiile acestor grădini/…/ nedemn de fecioarele roşu împroşcate/ şi abandonate în decorul acesta bătrân de o mie de an/…/ nedemn de mierlă/…/ de scârţâitul roţii de moară” („Jertfă de noiembrie”). Tema părinţilor, a tatălui care suferă în arşiţa pământului, este de fapt dorul omului după Dumnezeu, după certitudinea prezenţei Sale, un dor universal al omului, iar poetul îşi aminteşte: „…niciodată nu voi uita cum întindea mâna/ tatăl meu după sufletul omenesc…”
Creaţia este măreaţă prin simplul fapt că există… iar noi facem parte din ea: „Roşii sunt munţii, iar fraţii mei îmi pătrund în creier/ ca şi cum Iisus n-ar fi fost răstignit sub stele…” 21
Ioan Evu şi Theresia Haas au înţeles demersul poetic al lui Thomas Bernhard, şi au reuşit să propună cititorului român un volum original, dens, demonstrând că există pentru fiecare poet, de oriunde, o biografie modelată de durere, dar biruitoare prin versul care pătrunde în mintea celui ce ştie să vadă, dincolo de cuvinte, semnificaţiile esenţiale, definitorii pentru însuşi sensul trecerii …
CONSTANTIN STANCU
După un dialog cu Ioan Evu
Când ceasurile vechi obosesc
La cinci minute după
Bate secolul al XX-lea şi cinci minute,
după o veşnicie toate ceasurile ezită, mai ales cele atomice,
obişnuindu-se cu aceleaşi ore de nisip,
o secundă-două la câteva sute de ani nu înseamnă nimic,
dar acele secunde, spre dimineaţă, ne-au pus pe gânduri acum,
era o deviere undeva, în lume,
soarele înmugurise în zăpezile de la poli,
minunile lumii erau flori de gheaţă
pe fereastra dinspre celălalt secol.
Bate secolul al XX-lea şi cinci minute,
pe mal, de-a lungul râului de munte, umbra peştilor,
bate secolul al XX-lea şi cinci minute peste casa de lemn
apăsată de umbra lunii septembrie,
acolo ne vom retrage de sărbători,
avalanşe vor fi în prima dimineaţă,
un potop de ore peste ore,
petale de lumini peste lumea reală din care am fugit,
îmi arăţi oglinzile din oglindă,
timpul din ceasul de la mâna ta stângă
ce se apropie de tâmplele mele cărunte…
Bate secolul al XX-lea şi cinci minute în
turnul primăriei şi
noi nu suntem în Piaţa Sfatului
unde porumbeii ciugulesc resturile secolului risipit
printre ziare murdare şi coji de pepeni galbeni…
C stancu
Revista Contraatac nr.35/2015. Editura Rafet (Director editură: Constantin Marafet) şi Director revistă: Adrian Botez, ne propun o călătorie prin literatura actuală!
Emil Botta, măştile poetului. Editura Rafet şi Adrian Botez ne readuc în actualitate un poet de excepţie!
EMIL BOTTA, ÎN CĂUTAREA ABSOLUTULUI…
Adrian Botez face un adevărat tur de forţă, cu această carte despre cărţi: Emil Botta – închinător înfrânt Eminescului…?! – Arheii emilbottieni, apărută la Râmnicu Sărat, editura Rafet, 2015.
Autorul readuce în memoria cititorului român un poet aparent uitat, dar un poet profund, special şi semnificativ, pentru cultura română abisală.
Studiul este unul complex şi ne permite să intrăm în laboratorul de creaţie al unei personalităţi de excepţie. Bibliografia anexă este una masivă, viaţa unui poet este încrustată într-o infinitate de idei, cuvinte, obsesii, vise, ratări, uri şi revelaţii.
Cartea este arborescentă, cu trimiteri multiple, cu note de subsol, cu teme şi concepte profunde din literatura universală, din viaţa românilor. După lectură, constaţi că ai făcut o călătorie spirituală prin Grădina Arheilor. Eminescu e privit ca maestru, Emil Botta este ucenicul harnic şi original. Prin opera sa, poetul Emil Botta a pus în lumină misiunea spirituală a poporului român, rădăcinile acestui demers sunt complexe, vin dinspre Nicolae Densuşianu, trimit spre civilizaţia daco-valahă, un foc ce-a mistuit multe vieţi, pentru a se revela spiritul mesianic al acestui popor.
Despre Emil Botta, putem reţine, studiind cartea lui Adrian Botez:
- L-a pasionat soarta poporului român, într-o perioadă complexă din istoria noastră, depăşind istoria imediată prin arta sa.
- Măştile poetului sunt elementele sale de forţă, energiile care se disimulează după chipurile miraculoase.
- Forţa din poezia lui pune în mişcare un univers aparte, propune şi deschide ferestre spre transfigurare, spre o lume ideală: Ierusalimul Ceresc.
- Disperarea poetului se mulează pe un joc al artelor, între carnaval, paradoxism, ironie, teatru în teatrul vieţii.
- Substanţa operei emilbottiene vine dinspre Orfeu, asta îl împinge spre muntele artei (Olimp), arta care schimbă inimile oamenilor.
- Legătura cu Orfeu este una a esenţelor, poezia se relevă ca ritual de transformare a minţii umane, dragostea iraţională determină reforma destinelor într-o lume de umbre.
- Poetul a avut numeroase ieşiri de serviciu prin jocul jocului de cuvinte, prin magia din cuvintele atinse de argintul lunar.
- Efectul acestui demers este cuvântul care exprimă adevărul, un adevăr umbros, umbrit de spiritul absolut.
- Tăcerea unui poet poate exprima mai mult decât ţipetele din piaţa publică, tăcerea organizează prin miracol logosul divin.
- Adrian Botez conchide: „singura constantă, de netăgăduit, a lui Emil Botta, este acceaşi cu a Maestrului său, Eminescu: Emil Botta, ca şi Eminescu, este un scriitor profund religios; este chiar obsedat, ca şi Eminescu, de valenţele religioase/soteriologice ale verbului”. Verbul impune dinamism, impune transfigurare, determină perfecţiunea atât de aproape de om.
- Poetul este un martor al miracolelor, dincolo de cuvinte, de ghicitori, de imagini apocaliptice, se află mâna divină care a dat viaţă poeziei.
- Emil Botta se impune, trebuie acceptat aşa cum apare în opera sa, deşi (aparent!) static, este, în realitate, dinamic, prin impulsul care vine din vibraţia originară a lumii.
Adrian Botez face o prezentare a vieţii poetului, prin datele care l-au marcat şi l-au format, actor şi scriitor, o voce unică, născut la Adjud, străbătând un timp cu miracole: 15 septembrie 1911 – 24 iulie 1977. Cunoscut în epocă, Emil Botta este autorul unei poezii negre, existenţialiste, înlănţuit într-un joc de carnaval grav şi serios, ancorat în linia trăirismului interbelic de la noi. Moartea, neputinţa, personaje, măşti, ritual nebun, un om singur în mijlocul tragediei, sub mitul abscons al cucului, atât de cunoscut în tradiţia populară şi acceptat ca mesager al lumilor noi.
Jocul dual: fachir – faqr este unul care atenţionează cititorul. Actor sau sfânt? Mască pe faţa înţeleptului? Clovn, sau joc de icoane? Modernism, post-modernism, expresionism, romantism, suspin de ape mari… De la Sărmanul Dionis al lui Eminescu, la actorul care acceptă viaţa pierdută a personajelor pe care le-a închipuit, le-a jucat, le-a pus în poeme.
În planul al doilea, apare secretul poetului: „Făt-Frumos Isus peste Ape/ te uită cum trece. Apa suspină./ Domniţă Trestie, te înclină/ Când trece Domnul (…) Oh, singurătate de argint,/ spânzurat-o de cumpăna fântânelor,/ lună, lună, zână a zânelor,/ nu mă vrăji./ Încă mai am o brumă de cer,/ o fâşie de noapte, / o stea – dacă pier…”.
Emil Botta se apropie de Eminescu la nivelul ideilor, al conţinutului, al dramei. El vede dincolo de imaginea de proximitate, el vede dincolo, atras de un dor de absolut, irezistibil.
Studiul lui Adrian Botez este complex, porneşte de la argumentele care l-au împins spre această analiză şi se structurează pe mai multe paliere:
- Prefaţa: Doi fraţi – poeţi – două destine (Dan Botta / Emil Botta)
- Partea I: Preliminarii teoretico-metodologice
- Partea a II-a: ARHEII EMILBOTTIENI
- Concluzii
- Ultimul cuvânt al autorului
- Bibliografie
Cartea ne prezintă, în final, şi date despre autorul studiului, scriitorul Adrian Botez.
Ideile care l-au frământat pe Adrian Botez sunt complexe: Emil Botta a jucat un rol important, Emil Botta părea, uneori, depăşit de subiect – dar Adevărul, Autenticitatea – străbat cortina aparenţelor. Poetul Emil Botta a fost în linia spirituală a lui Eminescu, preocupat de adrenalina verbului, obsedat de transfigurarea necesară, de arheii care ţin lumea în rânduială, de lucrarea absolută, asemeni ţăranului ieşit primăvara să are pământul îngheţat, de grădina cerului, de iniţierea în arta pierdută a schimbării, UNA ORFICĂ, de continuitatea care vine prin Hristos, de filozofia cinică, de viziunea nocturnă miraculoasă. Punctele de sprijin ale poeziei lui Emil Botta vin din „Întunecatul April” (izotopic semantic cu Zalmoxis şi cultura precreştină!), de la Palidul August, de la miturile poporului român, din tradiţiile populare, din folclorul bogat al acestui neam, punând accent pe cunoaşterea apofatică.
Apar aproprieri surprinzătoare: luna / moartea; Orfeu / Luna; Muzica sferelor / Don Quijote / Stan Păţitul; Ulysse / Parcele; Utopia / Sisif al Moliilor; Păsări de lux / Crinul decapitaţilor, Înfricoşatele Pluguri / Ţesătorii Mistici, Lucrătorii/ Melcii/ Corbii Liniştii/ Corbii-Muntenii, Stea cu peniţa de Păun / „Aprilul nebun şi thanul Macbeth”, Diabolica Mierlă / Henric Regele, Mierla Mamutului / Porumbel / Miel, Cerbi/CORONATUL CERB / Silfi, Omizile / Licuricii, Ion Vodă / Cămilele, Ciocârlia/ Frunza/ Pană de Cocor, Don Juan / El Burlador, Anateme / Lupii, Horatio Danezul / Câinele ZED / Bureţii Apofatici, BĂLCESCU-TATĂL CELEST / DOJA-HRISTOS / AVRAM IANCU / COPACIUL-MIHAI / Principe Cantemir, EMINESCU-NEAM/EMINESCU AL LOGOS-ului-CARTE / Domnul Eminescu / Revizorul Eminescu / Eminescu Cel Tras pe Roată / Răstignitul Eminescu / HRISTOS-ÎNVĂŢĂTORUL-EMINESCU/ AEDUL etc.
Exemplele ar putea continua – finalul se opreşte la Iubire, la Puterea Cheilor, la personajele reale ale istoriei valahe…
În analiza sa, Adrian Botez moderează percepţia critică asupra poetului Emil Botta, face referiri la aroganţa lui George Călinescu, la analiza lui Vladimir Străinu, subliniază sinceritatea lui Ştefan Augustin-Doinaş, obiectivitatea lui Mircea Zaciu, ori se arată revoltat de superficialitatea lui Andrei Oişteanu. Subliniază atenţia acordată poetului de Radu Călin Cristea sau Doina Uricariu, Alexandru Piru, sau abnegaţia rece a lui Nicolae Manolescu… Cartea ne prezintă o listă detaliată asupra personalităţilor literare care s-au preocupat de opera lui Emil Botta.
Putem concluziona: „alternând tragicul cu comicul, melancolia cu grimasa, poetul e când un Dionysos exaltat şi nebun, frenetic, luat drept impostor, când un Faust cercetător cu ochi de uliu al fericirii, dublat de un Goliat al disperării, un sprinţar Ulysse şi un măscărici al Parcelor, un arlechin galant, un speriat de moarte” (Al. Piru, Istoria literaturii române de la început până azi, Ed. Univers, 1981, p.444).
Cartea a apărut cu ajutorul material al Primăriei Muncipiului Adjud (Primar domnul ing. Constantin Armencea) şi reprezintă un cadou al autorului făcut comunităţii în care trăieşte, redând lumii un poet emblematic – Emil Botta.
Tinerii poeţi, criticii pasionaţi ar putea redescoperi, cu această carte, dramele şi victoriile unui poet original, legătura sa cu eternitatea, cu poporul din care s-a ivit (…precum şi măştile sale, necesare pentru istoria care l-a frământat!) şi cu viaţa de zi cu zi, între speranţă şi frică de moarte, poezia fiind o Arcă Spirituală solidă, pe valurile vremurilor.
Cu alte cuvinte, Adrian Botez are curajul de ne avertiza că poezia este un lucru serios, nu un joc de cuvinte, fără legătură cu divinitatea şi/ori cu marea cultură universală.
Constantin Stancu
Sept., 2015
Revista Semne nr. 3(67)/2015. Sumar, roadele toamnei. Paulina Popa şi cărţile cu miracole… Frumuseţe într-un vers!
Pentru lecturi:
scribd.com
Iarba Golgotei, de Valentin Marica. Semnal: Editura Vatra veche, Târgu Mureş – 2015. Spre locul înalt, ieşirea din labirint… Colecţia „Marea Unire – 100”, colecţie în coordonarea lui Nicolae Băciuţ
Argumentum
În atâtea dimineți, amiezi și seri, prin microfonul Radioului, voiam să spun că timpul nu doar se strâmbă – vorba cronicarului – ci se așează pe maluri care nu se surpă; înnobilând. Rosteam, cu bună-credință, uneori prea discret, (căci bunul-simț cere discreție!) evenimentul noilor apariții editoriale, vernisajelor, aniversărilor sau comemorărilor,proiectelor culturale de anvergură. Rosteam…! Spunându-le ascultătorilor: Nu vă temeți! Acum, transcriu din VOCEA aceea; pentru că Fonoteca de Aur a Radioului nu depune jurământul că va fi temelie culturală în timp și mărturia zbaterilor întru’ adevăr românesc.
A transcrie VOCEA aceea înseamnă și a lua din tărâmul ei inefabil; dar vine vremea în care trebuie să-mi lipesc de gând și suflet măcar o fărâmă din iluzia adăpostirii grăuntelui de mărgean.
După Conjugarea verdelui, Vînători de inefabil, Linia de contur, În apa Duhului, Cina din cuvânt, cărți de publicistică întru dezarmarea Iadului, Iarba Golgotei mă face să repet replica unui personaj din Nopțile de sânzâiene ale lui Mircea Eliade: Știi, am ieșit din labirint! Cred că, precum personajul din proza lui Mircea Eliade, îndreptându-mă spre locul înalt.
Autorul
Referinţe critice
Centrul de greutate al lucrării Thanatosul ca ipostază a tragicului îl constituie capitolul Tipologii. Analitic, preponderent aplicativ, autorul își propune să recompună evantaiul, modurile de manifestare ale thanatosului explicit ori diseminat în literatura română, cu accentul pus pe proză și localizabilă cu precădere în epoca interbelică (…) Un comentariu inedit, de reținut, găsim în Meșterul Manole, a treia revelație, unde tragicul din piesa lui Blaga este interpretat prin grila lui Jean Marie Domenach, a tragicului văzut ca liberate încremenită în destin. ( Mircea Muthu)
„POEZIA domnului Marica devine locul sfânt, un spaţiu sfânt al smereniei, al închinării necondiţionate, o absidă în care destinul poetic se împlineşte în credinţă (…) Şi poate că chiar aceasta este lecţia tainică a desăvârşirii: a înţelege neastâmpărul cerului.” ( Romana Colceriu)
Religios până în cele mai adânci straturi ale conștiinței poetice, Valentin Marica scrie îngerește în poeme cu îngeri despre făpturi îngerești. Paradoxul liricii sale este tocmai oscilarea între purificarea ființei prin suferința supremă și bucuria ființei prin regăsirea ei în credință și rugăciune. Poemele lui Valentin Marica sunt expresii ale trăirilor lăuntrice cathartice, prin care sufletul caută izbăvire și mângâiere, dar în același timp sunt rugăciuni ale sufletului însetat de prezența și iubirea divină, de Cuvântul mântuitor. Nu doar titlurile volumelor sau poemelor mărturisesc aceasta, ci înseși vibrațiile cuvintelor care se rostogolesc în sufletul cititorului, transfigurându-l. (Maria-Daniela Pănăzan)
De o rafinată eleganţă, volumul Laguna umbrei se înscrie în nota lirică a primelor două: Metanii (1997) şi Vecernii (1998). El inaugurează colecţia Via lucis, explicitând, într-un fel, sintagma: Convulsia luminii ca o toacă bate…Traseul înclină spre ritual, străbătut de voalări blagiene şi de religiozitate. Efluxul liric taie firul logicii, așa cum și destinul – dureros – își permite: Soarele e un lung suicid. În Cruci în deșert, îmbrăcând iarăși veșmânt anahoretic, spiritul filozofic al poetului alternează religiozitatea cu ritul ancestral. Încearcă credința și este încercat de ea. Dar, cât e supunere și cât e răzvrătire? ( Ana Maria Crișan)
Emil Botta, o arhitectură lirică singulară…
NU POT TOMNI…
„Cum poţi tomni fără Bacovia, când nopţile se trec în alăute de-ntuneric?”… mă-ntrebam mai hăt, în “sânia mea interioară”, amintidu-mi că mereu şi mereu … ”fulgeră toamna durerile coapte/De prea multele veghi fără somn”, că “mereu avem ceva de împăcat:/fericirea frunzelor amintind pădurea/un buchet de prieteni/ademeniţi cu miros de lună/ paserea aceasta de somn/ cu cântecul prăbuşit pe asfalt/ plânsul lipsă de lacrimi adăugat/ morţii”, că “pinten de stea călăuză ne-am rânduit…/ cu nori amestecând tăriile,/ izbăviţi la oiştea dorului de părinţi şi de moarte, tot mai lin/ şi mai de-a călare, uitaţi, rând pe rând de icoanele-fereastră,/ înscrise cu sărăcii de opaiţ în peceţi de bordeie…”
M-am dumirit, mai apoi, ca după biruinţa regăsirii lucrului pierdut, că MAESTRUL DE CEREMONII Adrian Botez îmi vine întru întâmpinare, cu bucuria fără de greş a braţelor deschise, că-şi deşartă desaga cu noile sale isprăvi literare pe “masa de scris a singurăţii” mele şi-mi aduce aminte că, din 10 noiembrie în 10 noiembrie al fiecărui an-secundă dintr-o Eternitate, numai de el ştiută, inconfundabil, el este cel coborâtor din Septentrion, cu herb voievodal în pecetea Cuvântului, ursit de ursitoare uşor, legendar şi angelic, pe bună dreptate, CEL MAI BUN ( !!! ) din generaţia noastră! (a se vedea că şi eu, cu modestia de rigoare, mă „trag” din secolul trecut, ba chiar din mileniul trecut!)… Desigur, şi cându-i supărat şi scârbit de slinul şişurilor primite făţiş sau pe la spate, sub forma zâmbetului deocheat, Maestrul găseşte puterea (nu-i da, Doamne, omului cât poate duce!) să-şi desferece baierele Harului, cu care a fost dăruit de Cel de Sus, încă înainte de a veni în LUMEA CEA REA, şi să toarne, în slove de foc şi de aur, poveşti nemaipomenite, despre lucruri adevărate şi oameni altfel, să rostuiască lumi şi perspective numai de el văzute, să cânte, până la saţietate, despre miturile primordiale – pe care, orbi fiind, noi nu le vedem nici dacă “le-atingem cu mâna”, să-şi dăruie Românilor inima sa, mai mereu încrustată cu mireasma basmelor coborâtoare din Ţara Bucovinei (trecute pe nedrept într-un ochi străin), să mute şi munţii din loc, cu credinţa sa în Absolutul Fiinţării Hristce!
Cu “cartea cărţilor” EMIL BOTTA – ÎNCHINĂTOR ÎNFRÂNT EMINESCULUI…?!. ARHEII EMILBOTTIENI[1], apărută în 2015, la Editura Rafet din Râmnicu Sărat, Adrian Botez se-nchină pământurilor (şi subpământurilor!) care l-au adoptat şi aduce la “judecata de apoi a poeţilor” o personalitate de excepţie a culturii române, un maestru al generaţiei ce deschidea şirul anilor ’30, un artist total. Îl numim aici pe marele actor tragic Emil Botta care, împreună cu fratele său, Dan Botta, sunt surprinşi în viziunea genialului hermeneut ca „aplecându-se, într-o adâncă reverenţă, în faţa Duhului Protector al Valahilor – EMINESCU – … reverenţa lor neînsemnând, nicidecum, epigonism, ci creativitate, originalitate, complementaritate, faţă de Demiurgul Logos-ului Valah”. În viziunea anteică a lui Adrian Botez, Orfeul Întunecatului April (o spunem cu toată convingerea!) debutează şi perseverează în proiecţia inconfundabilă a unei poezii existenţialiste moderne, atinse de morbul “morţii şi al neputinţei”, dincolo de bine şi de rău, impresionantă prin tuşa groasă, cu care aproape că violentează roşul sângelui şi albastrul speranţei, de pe măştile carnavaleşti, cu care ornează scena turnantă a imaginarului poetic . Care imaginar? Cel de toate zilele, mai apoi, în deplină singurătate pe coordonatele istorico-ontologice, ale unui tipar croit după chipul şi… vrerea Creatorului… atent la detalii! Pentru că Poetul “bronzat de lună ca un harap” (re) creează neobosit şi sisific pe eşafodajul Miraculosului o “ panoramă a deşertăciunilor” numai de el ştiută, plină de iasme-vârcolace, de bolânzi în iubire şi înţelepţi întru neîmpliniri, de arlechini hai-hui şi de măscărici altoiţi, într-o continuă comunicare în sens creator, făcând permanent dovada că ştie să stăpânească uneltele Creaţiei, care-i oferă, neostoit, modele inedite de gândire şi simţire poetică. Adică? Aşa cum bine remarca Maestrul Adrian Botez, prin dezlegări hermeneutice, în poemul emilbottian, intitulat Nimeni, Nimănui, Nicăieri: “Ce mi-ai scris de Cetatea înger?/De ce mi-ai spus: Cetăţile visate sunt în cer?/De groaza îngerilor,/în somnul de plumb,/ în arcanele spaimelor nesfârşite/m-am ascuns./Nici transparenţe, nici înfiorare/ acolo./ Şi eram Nimeni /al Nimănui şi al Nicăieriului,/ nici al al zilei de azi,/nici al zilei mâine./Nimeni eram al imperiului/Nicăieri./Era un timp atemporal,/un timp de Haos, de Hades,/în somnul infernal./Şi a fost parcă ieri,/la noaptea ieriului/când fiinţa imperiului,/fiinţa Nicăieriului/s-a desfiinţat./Spart e, o spaimă/deşucheat palat./Plumb topit, o cumplită fluiditate,/un fluviu de foc inima străbate,/un cutremur, şuvoiul şui/prin inima lui Nimeni şi a lui Nimănui./Fii liniştită, sora mea,/ inimă impetuoasă,/nu dispera, soră paloare, o umbră de scară./Şi infinitatea de trepte/coboară, coboară./Şi abia se distinge/în grozava intrare/în litere stulte, nefaste,/ceea ce odată scria:/Oricine, ce vrea!”. Iată comentariul autorului:
„Printre POEMELE HISTRIONICE, pe jumătate ghiduşe, ale lui EMIL BOTTA – există un POEM TRAGIC, dincolo de orişice măşti şi dincolo de de orişice putere de autoprotecţie, prin „răsucirea inelului aladinico-fiinţial” HISTRIONIC, din degetul lui EMIL BOTTA.
(…)Un poem care ne spune totul, despre tragedia schizofreniei explicite, dintre
1–EXISTENŢA TERESTRĂ prăbuşită, copleşitoare – şi
2–VISAREA de NOUĂ LUME. De fapt, de Veche/Străveche Lume – Lumea Paradisului Recuperat.
3– Dar şi schizofrenia implicită, ca ruptură fiinţială dintre OMUL DOBORÂT DE PREZENT – şi COPILUL ÎNARIPAT, DINTR-UN TRECUT UITAT – între cele două secvenţe existenţiele ne-interpunându-se, soteriologic, MEMORIA UMANO-DIVINĂ. (…)Acest poem emilbottian este o contrapondere lirică, peste/prin timpul-istorie, a poemului, la fel de tragic-existenţial, Revedere, al lui Eminescu. Doar că Omul Eminescian nu se lasă torturat de angoase, pentru că Omul Eminescian N-A PIERDUT MEMORIA COPILĂRIEI PARADISIACE”.
Ca orice act creator, puterea ficţiunii sintetizează, în profunzimile sale, esenţele unor coordonate materiale şi spirituale, profund dependente de realitatea imediată – transfigurată, în plan estetic, în originalitatea unei opere, “osândită” să aparţină, etern, unui patrimoniu literar inconfundabil. Şi-i dăm dreptate lui Adrian Botez, care consideră imaginarul emilbottian ca fiind aflat sub zodia Logos-ului primordial, izvodit “fără saţiu”, din proiecţia arhetipală a LUMII PROTOVALAHE, înţeleasă, mai apoi, justificat, într-o multiplă “cetire” de operă-unicat, ca o “CĂLĂTORIE (“călătorie” făcută în tihnă, reculegere şi meditaţiie!), PRIN GRĂDINA ARHEILOR PARADISIACI – GRĂDINĂ vădită nouă de către Magul EMIL BOTTA – şi folositoare, în primul rând, pentru AUTOCUNOAŞTERE, dar şi pentru cunoaşterea Neamului Metafizic al DACO-VALAHILOR!”… AFERIM!
Atelierul meditaţiei emilbottiene lasă impresia de autoclaustrare într-o proiecţie a fabulosului nud, populat, din greu, cu entităţi ciudate – o mitologie personală, construită pe largi viziuni plasticizante, care erup, original şi neobosit, din hăurile primordialului, îşi adjudecă “sigiliul autenticităţii mitice”, frapând, astfel, cititorul avizat: “columna lui Dumnezeu”, “somnul cel greu”, “Domn Asmodeu”, “Avestiţele”, “Fantasio”, “Rusalime”, “Zee Primăvară”, “Năzdrăvancele”, “Pădurencele”, “CorBaciul”, “Rob Codru”, “Cel rău”, “Mândra cu coasa”, “Greul Pământului”, “Pumnareta”, “Carpena-Mireasă”,”Frumoasa cu buzele pale”, “Craiul Amurg”, “El Burlador”, “Elisafta”, “Ursulina”, “Trif Nebun” ! Hieratica galerie, cuprinsă în necuprinsul laboratorului poetic, se pictează singură, îşi impune o arhitectură proprie, cu binecuvântare de la Magistru, naşte şi propune spaţii mitice, amestecă eresuri şi credinţe de nimeni ştiute, amalgamând structuri şi dogme interzise neiniţiaţilor: vărul Nicăieri, fratele Nimeni, Parcele, Lebedele aurorii, Nimfa dimineţii, granzii din Spania, Dor şi Nelinişte, Ofelia, spiriduşul somnului, priculici şi gnomi, indolenta dispariţie, Luna şi Moartea, văzută ca “limpedele veşnic”, transfigurare şi nu punct terminus, la presupus capăt de “Drum”. Şi spune Înţeleptul Magistru, în cartea sa, pentru cine vrea să-l asculte: “Cine este aparentul non-eu, cu febrilitate asiduă cultivat şi susţinut, în acţiunile sale – de către eu? Este personajul bizar (bizar în poemul acesta, bizar şi în mitologia românească): CUC. Spuneam undeva, referitor la Cucul – însemn funerar, ca pasere-suflet: “În ceea ce priveşte denumirea păsărilor de pe morminte, cel mai potrivit s-a dovedit a fi cel de “porumb”… la denumirile tradiţionale se adaugă un repertoriu îmbunătăţit, din care nu lipsesc: “paserea neagră”,… rândunică”, …simbol, probabil, al vieţii fără de sfârşit, îngemănată cu puritatea cerului senin. Nu vom şti niciodată!”
Şi mergem, mai departe, potrivit datoriei Celui “veghetor, întru cele hermetice/hermeneutice”, ca “să desluşim, în cele de mai jos, Mişcarea (Simbolică) a Arheilor!”… Şi iată cum Lumea operei literare emilbottiene se confundă, indubitabil, cu arheii plenar identificaţi de strălucitul Explorator, chiar şi pornind de la simple repere înscrise, iscusit, în potirul lirismului atent măiestrit. Într-o „inscripţie pe marmura nopţii” (ce
frumos!!!) respiraţia reveriei şi nu spaimele necuprinsului se insinuează ca o pală de Duh ocrotitoare, copleşind benefic trăirile sufleteşti şi nemărginirile imaginaţiei trăite ca un jalon necesar al catharsisului. Bine zice Adrian Botez: “Nu credem să i se fi închinat nopţii o mai măreaţă şi expresivă odă, în vreo literatură a lumii. Nici Novalis, nici Leopardi nu ajung la o esenţialitate atât de mare a Arheilor Nopţii! De la ODA CĂTRE LUNĂ, din prima parte a Scrisorii I a lui Eminescu, nu s-a scris ceva tot atât de complet şi înalt”. Restaurator al Arheilor Valahi,”închinător înfrânt Eminescului” – cu menţiunea esenţială:
“EMIL BOTTA este, deci, şi cel mai „ÎNFRÂNT” (în sensul de „SMERIT”!) şi fidel rugător spre Neamul Eminescului – dar, implicit, şi cel mai „măiestru” şi „elaborat” labirintic-interior, dintre închinătorii Neamului Eminescului: vituperează şi blestemă, extrem de corect, pe iudele Neamului Valaho-Românesc (precum AMINUL!), identifică perfect Martirii Neamului Românesc – precum AMINUL! (…)…MIHAI EMINESCU şi EMIL BOTTA au conştiinţa extrem de acută a sacralităţii – deci, şi conştiinţa RITUALULUI COSMIC. Atâta doar că MIHAI EMINESCU are nu doar şansa (cosmică!) de a trăi în veacul al XIX-lea şi de a percepe, astfel, primul de pe Terra, influenţa şi consecinţele instaurării, deasupra cerurilor omenirii terestre, a EPOCII MIHAELICE (MIKAËL-ARHANGHELUL SPIRITULUI), începând din 1871 – dar are şi şansa de a aparţine unui veac în care omenirea, încă, era atentă-concentrată la şi interesată de SACRALITATE şi de GRAVITATEA SACERDOTALĂ A RITUALULUI (dovadă opera, intrată în zona de succes public, a Marilor Duhuri Romantice: Chateaubriand şi Hugo, în Franţa, Leopardi, în Italia, Byron şi Shelley, în Anglia etc.).
Pe când EMIL BOTTA trăieşte în plin veac XX, în care lumea încetează, progresiv, să perceapă sacralitatea şi, deci, încetează să-şi dea seama de importanţa cathartică a TRAGEDIEI RITUALULUI PURIFICATOR. De aceea, este silit să folosească miturile în dublu scop:
1-nu doar pentru Revelaţa Originarului şi a Adevărului Spritual Imperial-Cosmic, cum o făcea EMINESCU,
2-ci şi pentru a deghiza, sub hieroglifa mitologiei, ADEVĂRUL şi ORIGINARUL, devenite tot mai incomode şi „antipatice”, într-o societate atinsă de morbul superficialităţii, al iresponsabilităţii, al gravului dezechilibru valoric (dublat de tot mai marea şi abereanta confuzie asupra valorilor înseşi!) – pentru a le prezerva (Revelaţiile asupra Adevărului şi Originarului), deci, în vederea aflării, cu totul aleatorii şi nesigure (foarte puţin, sau din ce în ce mai puţin probabile, într-un astfel de climat anti-spiritual!), a unor „voluntari întru INIŢIERE”!”
Emil Botta, actorul damnat şi fără-de-pereche, poetul (re)descoperit (!) de Adrian Botez nu seamănă la scriitură cu nimeni, nu datorează nimănui nimic, se reconfigurează singur şi inconfundabil în plenitudinea mitului ontologic: “De groaza îngerilor,/în somnul de plumb,/în arcanele spaimelor nesfârşite/m-am ascuns./Nici transparenţe,nici înfiorare/acolo. Şi eram Nimeni/al Nimănui şi al Nicăieriului,/nici al zilei de azi,/nici al zilei de mâine./ Nimeni eram/al imperiului/Nicăieri”. Oricând şi oriunde, adevăratul închinător la Arhei s-a integrat în frumuseţea artei, prin mijlocirea propriei sale himere: OPERA ICONFUNDABILĂ, ca emanaţie a voinţei Divine, organizată structural pe diferite registre comunicaţional-informaţionale. Paserea-suflet, de care făceam caz mai sus, poate fi şi Poezia, care uneşte lutul cu nemărginirea Olimpului ceresc – purtând, furtunatic, obsesiile unui destin implacabil, croit sub paradoxul “ÎNTUNECATULUI APRIL”, deoarece, aşa cum remarca Maître Botez, EMIL BOTTA este “închinător înfrânt/SMERIT al Eminescului” – pentru că, dintru început şi din rădăcina fiinţei sale, EMIL BOTTA pare a nu fi un apollinic frenetic-extatic, hölderian, dublat, la modul gemelar, de pecetluitul Dianei-Artemis (precum este Aminul!) – ci doar un nocturn-selenar! -…
Ascultaţi, deci, în portativ eminescian, cum “sună” poezia de dragoste la Emil Botta: “O, de-ai şti/ cum te rogi,/nu tremura./Mai bine/înmărmureşte,/împietresc,/fii, o statuie,/Niobe să fii/mânjită de sânge”.
Şi să nu se uite amendamentele autorului cărţii monografice:
“(…)Am decis ca, după sintagma „închinător înfrânt Eminescului”, să punem dublul semn: al întrebării şi al mirării. Da, EMIL BOTTA este singurul total fidel şi cel mai strălucit urmaş-„ucenic” al lui EMINESCU-AMINUL NEMULUI VALAH – dar EMIL BOTTA se menţine, cu o voinţă teribilă, în umbră, pentru a nu copromite, prin „dezvăluirea” către gură-cască, a ADEVĂRURILOR ORIGINARE ŞI ETERNE – şi pentru a nu le „demonetiza”, astfel, prin supunerea lor unui public de joasă calitate spirituală, din pricina cărei ”baseţi” de Duh, orice TRAGEDIE este azvârlită în derizoriu, în „clovnerie/paiaţerie”, în senzaţional ieftin, în experiment „de laborator” al snobilor sastisiţi etc. etc.
În acest sens, EMIL BOTTA este MARELE SACRIFICAT (de aceea, şi obsesia lui poetică, în ce priveşte IPOSTAZA MARTIRAJULUI şi IPOSTAZA LUI HRISTOS-VICTIMA MÂNTUITOARE!), în acest veac XX, deprimant de vulgar – este ultimul mare INIŢIATOR (la rândul său, iniţiat de către fratele său, marele tracolog DAN BOTTA, care primise flacăra iniţierii şi de la NICOLAE DENSUŞIANU şi MIHAI EMINESCU – la modul livresc – dar şi de la MIRCEA ELIADE, direct!), din veacul XX.
În mod sigur, marele secret pe care EMIL BOTTA l-a ţinut, până dincolo de mormânt, a fost acela al UTILITĂŢII SACRIFICIULUI/MARTIRIULUI SĂU, aparent de sorginte „clovnerescă/actoricească”, în evoluţia spirituală a umanităţii terestre.
Prin lucrarea de faţă, subsemnatul îi aduce un omagiu acestui NECLINTIT CREDINCIOS DEVOT AL DACILOR KOGAIONULUI ŞI AL MARILOR DUHURI DACO-VALAHE – credincios în necesitatea, dar şi în utilitatea MARTIRAJULUI POETIC – care este şi rămâne, pentru vecie, EMIL BOTTA”.
În ULTIMUL CUVÂNT AL AUTORULUI găsesc o însemnare care “mă seacă la inimă”. O prezint, trunchiat, fără să-i scad din superbitate: “EMINESCU este MUNTELE MERU al Cosmosului Spiritual Valah. EMIL BOTTA, în schimb, este atât de preocupat, atât de absorbit de propria-i Muncă şi Imagine-a-Muncii Interioare-întru-Arheicitate, încât abia ai răgazul vieţii să-i descifrezi Labirintul pe unde trudeşte şi să-i marchezi etapele traseului – spre a nu te uita, pe tine însuţi,… Pe Emil Botta trebuie să-l accepţi, ca Poet-ORFEU, aşa cum este”.
Cred nestrămutat şi cu încrâncenare că această CARTE, unicat în literatura de specialitate, s-a fost scris PLÂNGÂND! Pentru că Adrian Botez este un mare CĂRTURAR! SPIRIT ENCICLOPEDIC! Despre DUMNEALUI se spune că trudeşte buchea cărţii douăzeci şi cinci de ore pe zi! Când nu citeşte, scrie şi, când nu scrie, îşi cântă în gând poeziile, care îi dijmuiesc, neîncetat, făptura. Cât stă de vorbă cu tine la telefon, poţi fi sigur c-a mai însăilat niscaiva versuri pe care “se bat” redactorii de revistă, în zilele următoare… Aşa cum îi plăcea să spună bunului meu Prieten Valeriu Filimon, „Adrian vine pe lume cu ce i-a pus mămuca lui în traistă, încă de la naştere: HAR mult, îndulcit cu dor de Moarte!”
Că de aripa Duhului, a avut Dumnezeu grijă… Şi-acum, când plânge Poetul, fiţi siguri că Domnul îi pune mâna pe creştet şi… plânge şi El! Şi-amândoi plâng, cam mult, în ultimul timp, mai ales de când Domnul plânge în… LIMBA ROMÂNĂ…!!!
prof. Dan SANDU, Berzunţi-Bacău/ROMÂNIA
[1] – Adrian Botez, “EMIL BOTTA – închinător înfrânt Eminescului…?! ARHEII EMILBOTTIENI”, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2015.
Semnal: Ladislau Daradici, Oraşul sufletelor amestecate, Bucureşti: Editura eLiteratura, 2015!
converted PNM file
La cea de-a 22-a ediţie a Târgului Internaţional GAUDEAMUS (Carte de învăţătură) care se va desfăşura în perioada 18-22 noiembrie la Bucureşti (Pavilionul Central Romexpo), editura eLiteratura din Bucureşti (grupul de presă ePublischers) lansează două lucrări ale scriitorului devean Ladislau Daradici (atât în format tipărit, cât şi eBook).
Radu Igna, PERIPLU EUROPEAN ANGLIA-SUEDIA-TURCIA – note de călătorie – Sibiu: Editura CronoLogia, 2015
Ţara Haţegului în legende şi miracole
Zece legende, zece motive pentru a iubi Ţara Haţegului
Ţara Haţegului are istoria ei, are o geografie unică, miracolele plutesc peste muntele Retezat, legendele sunt gravate în memoria de piatră a vremurilor. Dacian Muntean şi Societatea de Educaţie Nonformală şi Socială (SENS) ne atrag într-un miraj fermecător prin legendele acestui ţinut exemplar. De la Poarta de Fier la Înalta Poartă: 10 Legende Haţegane, apărută la Deva: SENS, 2015, cu pseudonimul Dakian, este o lucrare care-şi propune în primul rând prezentarea Ţării Haţegului în dinamica vremurilor.
Fantasticul şi miraculosul se împletesc într-o naraţiune agreabilă care pun în evidenţă secretele unor fapte trecute, ale unor oameni care nu s-au lăsat copleşiţi de vremuri, secretele din spatele istoriei reale. Sunt povestiri despre eroi, oameni simpli şi bătălii nemaivăzute, cheia pentru un viitor plin de frumuseţe.
Panorama este atrăgătoare, de la bătălia crâncenă de la Tapae la interesanta legendă a Lupu vârcolacu, acţiunea se legă prin aventurile Domniţei Ileana de la Cetatea Colţ, la viaţa tumultoasă a familiei Kendeffy, apoi la povestea Domniţei Elisabeta de la Răchitova; originea lui Iancu de Hunedoara, la epopeea Domniţei Stela de la Răchitova; originea lui Mehmed Fatih. Legendele se derulează cu viaţa Domniţei Safira de la Prislop, la aventurile lui Faţă Neagră, erou de roman şi prezenţă activă în istoria controversată a zonei. Muntean Dacian ne provoacă prin legenda strigoanei Ciciroanie sau a lupului vârcolac şi ne atrage în zona folclorului mistic.
Autorul a fost şi este pasionat de Ţara Haţegului ca land miraculos, din mai multe puncte de vedere: istoric, etnografic, cultural, educaţional. Prima experienţă a fost cu o carte dinamică: Aventurile şi călătoriile Baronului Nopcsa, personalitate controversată, spion al fostului Imperiu Austro-Maghiar, aventurier, paleontolog, poet, personaj incomod în istorii complicate, baron din Ţara Haţegului. Pentru Dacian pasiunea a fost şi este regula. A edificat în anii 2014-2015, împreună cu alţi pasionaţi, un Legendarium, o „Casă a Legendelor” despre această zonă (adresa pe Internet: http://www.hategului.ro/).
Cartea de faţă se adresează şi oamenilor maturi, adolescenţilor şi copiilor. În abordarea legendelor autorul porneşte de la sursa istorică reală, urmează legenda propriu-zisă, povestea scrisă cu multă pasiune, apoi efectele în vremuri diferite, interpretările lingvistice. Dacian recunoaşte şi trimite la sursele academice ale legendelor, îi numeşte pe istoricii şi scriitorii care s-au preocupat de zonă: Octavian Floca, Gligor Haşa, Dumitru Almaş, Gheorghe Şincai, Iulian Marţian, Dorin Petresc, pomeneşte sursele vechi provenind de la Dio Cassius şi alte trimiteri interesante.
Iată cum povesteşte Dacian Muntean: „Lupta fusese feroce şi se dădu în faţa palisadelor care închideau Mamuca – Poarta Fierului. Mulţi, prea mulţi căzură. Tânărul rege Decebal făcea ravagii printre romani, căutând pe general, dar acesta, prevăzător, rămase pe o înălţime pentru a putea dirija tactic armata” (Legenda bătăliei de la Tapae, p. 12).
Când analizează faptele trecute iluminate de povestea ca poveste, Dacian îşi cheamă cititorul într-o zonă a întâmplărilor reale care se ţes în istoria locului: „La 1661, cronicarul turc, Evlia Celebi, spunea despre Cetatea Colţ, că era o construcţie solidă, ridicată pe o stâncă înaltă, cu cinci colţuri şi unsprezece turnuri? Tot în cronica turcească se menţionau bogăţia în peşti a zonei, apele bune din apropierea cetăţii şi, nu în ultimul rând, femeile frumoase” (Legenda Domniţei Ileana din Cetatea de Colţ, p. 31).
Despre Iancu de Hunedoara, personaj autentic al istoriei românilor, reţinem: „Ca orice tânăr de viţă nobilă, Iancu plecă în curând prin Europa să înveţe meseria armelor, pornind pe jos şi ridicându-se încet, alături de fratele său mai mic, Ioan. A servit, ca şi căpitan de mercenari, nume celebre ale vremii, din Serbia, Dalmaţia şi Italia, iar când, după o vreme, a ajuns în faţa regelui Sigismund, a îngenunchiat , a plecat şi capul şi a ridicat pumnul strâns, pe care se vedea inelul cu rubin roşu” (Legenda Domniţei Elisabeta de la Răchitova: Originea lui Iancu de Hunedoara, p.49).
Despre râurile din Ţara Haţegului, Dacian Muntean notează atent: „Numele râului Strei, repetat, oferă expresia fonetică a numelui Istre? Multe denumiri de râuri, din zonele locuite în antichitate de populaţii dacice sau înrudite cu acestea, conţin particula „istri/istra” << Bistra, Bistriţa, Bistrica, Bistricioara, Bistreţ,etc.>>. Dacă reinterpretăm scrierile lui Vergiliu, care relata că dacii ar fi băut, înainte de lupte, apă din Istru şi ne imaginăm că era imposibil ca fiecare trib să călătorească, înainte de bătălii, cale de sute de kilometrii până la Dunăre, este absolut firesc să constatăm că dacii aveau râuri sfinte…” (Legenda comorii din albia Streiului, p. 90).
Autorul are convingeri ferme când se apropie de râurile din Ţara Haţegului, fantezia se modelează printr-un raţionament adecvat, miracolul are rigoarea lui, zeii ating locurile şi le schimbă puterea.
Personajele de poveste sunt descrise cu pasiune, Muntean pare să le aibă în faţa ochilor, se mişcă agil în istorie şi-n romanele scriitorilor vremii: „Se spunea despre Faţă Neagră că era un tânăr foarte abil, de viţă nobilă, foarte frumos şi cu trecere la femei, puternic şi îndrăzneţ, care se masca şi jefuia caleştile nobililor, furând bijuteriile doamnelor şi arginţii domnilor” (Legenda lui Faţă Neagră, p. 91). Imediat se fac legături cu romanul Sărmanii bogaţi scris de Jokai Mor, un important romancier maghiar. Apoi sunt conexiuni cu eroul de film Zorro sau cu nobilul californian Don Diego Vega, un justiţiar care purta la fel o mască neagră. Lumea legendelor este mică, se formează o adevărată reţea de socializare spectaculoasă în mintea cititorului.
Zece legende, zece motive pentru a admira Ţara Haţegului, a te îndrăgosti de un ţinut mirific.
La început, Dacian are câteva gânduri despre legendele pe care le-a compus: există un model simplu de conservarea memoriei. Promovarea turistică a zonei se poate face şi prin povestiri, zona oferă subiecte atractive, costurile sunt minime, pasiunea maximă. Totul presupune viziune, determinare, un obiectiv precis, perseverenţă. Ţara Haţegului nu este singura zonă miraculoasă, totul depinde de oameni pasionaţi.
Legendele conduc spre concluzii surprinzătoare: „…toate informaţiile documentare europene şi otomane, precum şi cele transmise pe calea tradiţiilor populare, corelate, indică faptul că a exista o legătură directă de rudenie între Sultanul Mehmed II Fatih şi Iancu de Hunedoara” (Legenda Domniţei Stela de la Răchitova: Originea lui Mehmed Fatih, p. 66).
Cu alte cuvinte, legendele modelează istoria indirect şi pun presiune pe mediul academic pentru a afla adevărul istoric până la limita în care personajele capătă o identitate reală, cad măştile şi eroii se mişcă aievea… prin Ţara Haţegului.
Constantin Stancu
noiembrie, 2015
Semnal: Caiete silvane, nr. 130/2015
Legislaţia privitoare la incendii… De văzut şi aplicat!
Acte normative generale care reglementeaza activitatea de aparare impotriva incendiilor si a situatiilor de urgenta:
-LEGE Nr. 307 din 12 iulie 2006 privind apãrarea împotriva incendiilor
-Ordin nr. 163 din 28/02/2007 pentru aprobarea Normelor generale de aparare împotriva incendiilor
-ORDIN Nr. 712 din 23/06/2005, modificat si completat de ORDIN 786 din 02/09/2005 pentru aprobarea Dispozitiilor generale privind instruirea salariatilor în domeniul situatiilor de urgenta
-ORDIN Nr. 108 din 1 august 2001pentru aprobarea Dispozitiilor generale privind reducerea riscurilor de incendiu generate de încarcari electrostatice – D.G.P.S.I.-004
Hotărâre nr. 537/2007 din 06/06/2007 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele de prevenire şi stingere a incendiilor
-Legea 481 din 08.11.2004 privind Protectia Civila, modificata, completata si aprobata prin Legea 212 din 2006.
-O.M.A.I nr 712 din 2005 pentru aprobarea Dispoziţiilor generale privind instruirea salariaţilor în domeniul situaţiilor de urgenţă
-Ordin nr 1995/1160 din 2005 pentru aprobarea Regulamentului privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă specifice riscului la cutremure şi/sau alunecări de teren
-O.M.A.I nr 1259 din 18.09.2006 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi asigurarea activităţii de înştiinţare, avertizare, prealarmare şi alarmare în situaţii de protecţie civilă
-ORDIN Nr. 638/12.05.2005 – 420 /11.05. 2005 al M.A.I/M.M.G.A. pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea situatiilor de urgenta generate de inundatii, fenomene meteorologice periculoase, accidente la constructii hidrotehnice si poluari accidentale
-ORDIN Nr. 1184 din 6 februarie 2006 pentru aprobarea Normelor privind organizarea si asigurarea activitatii de evacuare în situatii de urgenta
-ORDIN Nr. 1995/1160 din 18,11,2005 al M.T.C.T. şi M.A.I. pentru aprobarea Regulamentului privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă specifice riscului la cutremure şi/sau alunecări de teren
Adrian Botez: E frig ca înainte de lumină…
ZI DE TOAMNĂ
c-un aspersor de vieţi s-a înnoit Hristos
curiozitatea s-a întors pe dos
scheletele-s acum ultima modă
scutite de impozit şi de odă
e ceaţă-n minte – brumă peste garduri
din tot ce-a fost grădină-acum sunt farduri:
vomând lehamite-n adâncuri latră câinii
nici umbră şi nici saţ – doar leşul pâinii
e frig ca înainte de lumină
toţi zeii-n cer se zgribulesc amnezici
în ocne-afunzi – cu vină fără vină
la rai şi la potire – grav alergici
…nu mai e cale: monotonă voce
ne strigă număru-nspre beznele atroce
***
Adrian Botez
ADRIAN BOTEZ
Născut pe 10 noiembrie 1955, la Gura Humorului, judeţul Suceava.
Tatăl: IOAN – lt. colonel de aviaţie, în Flotila Gărzii Regale; tatăl este descendent (stră-stră-stră-nepot), pe linie maternă, din “martirul Bucovinei” – GRIGORIE GHICA al III-lea VOIEVOD, domnitor al Moldovei (1764-1767 şi 1774-1777) şi al Munteniei (1768-1769); asasinat de turci, prin strangulare, apoi decapitat, la Beilic (casa de găzduire a emisarilor turci trecători prin Iaşi) , pe 1 octombrie 1777, pentru că “a protestat vehement împotriva cedării Bucovinei către Imperiul Habsburgic. Iritaţi de protestele domnitorului, austriecii au cerut turcilor să-l înlăture. Este înmormântat la biserica Sfântul Spiridon din Iaşi.”
Mama: ADRIANA – funcţionară PTTR; mama, pe linie maternă, se trage (ca stră-stră-nepoată) din oameni ai Bisericii Ortodoxe Române şi din cel mai important pictor bisericesc din România veacului al XIX-lea, EPAMINONDA BUCEVSCHI / BUCESCU (bunul prieten bucovinean al lui MIHAI EMINESCU), iar prin alianţă (după cumnată), se înrudeşte cu familia PORUMBESCU, din Stupca (familie care a dat un alt martir bucovinean, pentru românism: pe CIPRIAN PORUMBESCU).
***
Şcoala primară (1962-1966) o urmează în oraşul natal, cu învăţătoarea ELENA BUŢINCU (prima lui “maestră”, care-i recunoaşte “lui Nichipercea” de Botez meritul unor compuneri insolite şi cam stranii, în conţinut… – aspră, dar cu minunat har de APOSTOL AL ŞCOLII ROMÂNEŞTI, în acei ani de stalinism sadea… – Dumnezeu s-o ierte şi să-i odihnească vocea ei de leoaică!). Tot în Gura Humorului a făcut şi gimnaziul (1966-1970).
Urmează examenul de intrare la liceu…: una dintre profesoarele din comisia examinatoare (ulterior, profesoara sa de Română, pentru un an…apoi, a plecat la ceruri!), doamna CRAINIC, îl remarcă pentru imaginaţia debordantă, cu care “catindatul” îşi completa…cunoştinţele şi răspunsurile, despre romanul sadovenian…
Liceul (1970-1974).
Absolvent, cu bacalaureat, al Liceului Teoretic din Gura Humorului – 1974.
Aici, la acest liceu, devine colaboratorul (din 1972), apoi, din 1973, redactorul-şef al revistei liceului: NĂZUINŢE – unde îşi face debutul (absolut!) şi ca poet, dar şi ca eseist şi critic literar… (la Poşta redacţiei!). Maeştrii săi, la acest nivel, sunt profesorul de Latina, NICOLAE POPESCU, şi profesoara de Română, ELEONORA MURARIU, care-l stimulează şi încurajează (ambii…) în gândul de a “da” la Filologie…Fatală greşeală a “luminaţilor conspiratori”(…constată Adrian Botez, abia azi!)!
Absolvent al Facultăţii de Filologie (secţia română-franceză) a Universităţii “Al.I.Cuza” – Iaşi – 1978. Maestrul de aici: prof. univ. dr. DUMITRU IRIMIA (mentor încă din primul semestru al primului an de facultate al lui A. B.! – stimulându-l straşnic spre arta subtilă a hermeneuticii…).
Este repartizat guvernamental, în 1978, la Liceul Agroindustrial din Adjud (azi, Colegiul Tehnic „Gh. Balş”). Din 1978, devine membru al Cenaclului Casei de Cultură din Adjud – LUMINA . În 1979, când dl TITUS VÂJEU vine la Adjud, pentru a-i „televiza” pe scriitorii Adjudului, şi răsfoieşte, pentru eventuală cenzură, caietele cu poezii ale proaspătului profesor Adrian Botez, se îngrozeşte, pur şi simplu: „Păi, mata scrii numai despre hristoşi şi serafimi! Nu se poate, dom’le! Altceva nu ai?”
Nu. Altceva nu avea Adrian Botez. Încăpăţânat şi al dracului, bucovineanul!
…Şi, decât să fie publicat conform „tipicului” compromisului politic de atunci, ADRIAN BOTEZ A PREFERAT SĂ AŞTEPTE DEBUTUL (POETIC)…19 ANI (ADICĂ, PÂNĂ ÎN 1998)!!!
…Între timp, îşi ia toate gradele didactice: definitivat (1981), gradul al II-lea (1986) şi gradul I (1992). Este şi anul în care se înscrie, în paralel cu gradul I, la examenul de doctorat.
Doctor în ştiinţe filologice – cu lucrarea Spirit şi Logos, în poezia eminesciană (coord. ştiinţific: prof. univ. dr. DUMITRU IRIMIA, de la Univ. “Al.I.Cuza”-Iaşi). – “proclamat” pe 14 februarie 1997, la Universitatea “Al. I. Cuza”-Iaşi, amfiteatrul III-12. Membrii comisiei de examinare şi acordare a titlului de “doctor în ştiinţe filologice” sunt de la Universităţile din Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara şi Iaşi.
5
Între 1997 şi 2001 – are un ultim maestru spiritual: VICTOR OPRESCU, secretarul Societăţii Antropozofice din România – cel care-l iniţiază în rozicrucianismul antropozofic steinerian.
***
Actualmente, A.B. este profesor de Română, la Colegiul Tehnic “Gheorghe Balş”-Adjud.
- SCURT DIALOG ÎNTRE SCRIITORI
CONSTANTIN STANCU ÎNTREABĂ ŞI ADRIAN BOTEZ RĂSPUNDE
- CS: De-a lungul vieţii, ce aţi considerat că vă lipseşte cel mai mult?
A.B.: Sănătatea şi mintea. Acum, minte parcă mi-a mai dat Cel de Sus…iar sănătate…e cam târziu…
- CS: Ce aţi învăţat de la adversarii sau duşmanii dumneavoastră?
A.B.: Că mi-e mai bine cu ei decât fără ei…dacă vreau să simt că trăiesc…
- CS: O întrebare clasică: ce înseamnă dragostea pentru dumneavoastră, la modul practic, de zi cu zi?
A.B. : Singura şansă de a nu înnebuni…în mijlocul acestei lumi deja nebune!
- CS: Care sunt cărţile pe care le preferaţi şi de ce le preferaţi pe acestea şi nu altele?
A.B. : Pe cele vechi…ale oamenilor vechi, adică ale oamenilor cu crezuri, iar nu doar…în-crezuţi. Sunt mult mai înţelepte decît cele noi, ale oamenilor noi – şi am garanţia că, citindu-le şi recitindu-le, nu pierd timpul, şi aşa scurt, al vieţii date mie, ca sfânt dar, de Dumnezeu.
- CS: Care este locul în care vă simţiţi cel mai bine?
A.B. : În toată Lumea Lui Dumnezeu, dar, fireşte, în primul rând, în Grădina Lui Dumnezeu/Grădina Maicii Domnului…Pe lângă mânăstiri, mai mult decât pe lângă vile şi blocuri…În cămara mea strâmtă, mai mult decât în palatele orişicui…Doar în MUNŢI-PALATELE LUI DUMNEZEU, mă simt eu însumi…
- CS: Ce înseamnă pentru dumneata gândul acesta: acum?
R: Din păcate, din ce în ce mai mult… – cu un amendament: simt, tot mai mult, în „acum”, viforul a „ce va fi”…Şi nu mă întristez, ci mă luminez, auzind despre ACUM-ul Lui Dumnezeu…
Dumnezeu va privi la noapte în inima omului… Ioan Barb şi poezia dantelată
Femeia ce străluceşte în inima poetului este o biserică
( Ioan Barb, Sub via fiinţei plâng strugurii, Editura „A.T.U.”, Sibiu- Hermannstadt, 2010)
Ioan Barb are o poftă unică de a primi poezia şi de a o dărui. În spatele cuvintelor e o forţă pe care nu o înţelege uneori, dar o acceptă. Versurile curg aspre, fulgerate de idei bazate pe valori creştine, de peisajul brut al oraşului şi al timpului, de întâmplări care au fost şi care sunt embleme pentru trecut, de drame vizibile sau invizibile, de trecutul pe care nu-l mai poate recupera. Apare durerea că nu s-a întâmplat ceva extraordinar deşi existau toate circumstanţele, se contestă poezia ca semn, din foamea sa de semne, rugăciunea străbate poemul ca o picătură de infinit, energiile sunt pe tarabă printre bătrâni, copii, funcţionari, grefiere, vorbele curg pentru că apa curge, pentru că vântul bate şi mişcă gândurile oamenilor. Volumul de versuri Sub via fiinţei plâng strugurii3 este unul expiator, poetul pendulează între durere şi salvare, plânsul e semnul bucuriei, via semnul apartenenţei la un popor nevăzut încă, dar care aşteaptă dincolo de betoanele cetăţii, strugurii, ideile care străbat veacul şi fiinţa poetului, o maturizare brutală ce presupune salvarea.
În goana după poezia sa pierdută, Ioan Barb lasă urme, uneori cuvintele sunt prea multe, există preaplinul care se revarsă peste marginile poemului, poetul nu se poate controla până la punctul în care poemul devine fiinţă singură în lume, autocenzura este de suprafaţă, le iubeşte cu o iubire nemărturisită, dar asimilează poemele sale care atârnă la capătul zilei ca firul cu plumb la marginea zidului…
Ochiul efemer , insectele, noaptea, dimineaţa, dragostea, amintirile, fereastra deschisă a fiinţei, iubirea dusă de păsări, eroul necesar, istoria unei crime, oraşul interzis singurătăţii, tenişi chinezeşti, regretul păcatului, a greşelii, oraşele acvatice, iată elementele care stau în zidul poemului şi-l susţin.
„aştept sub via fiinţei/aud cum îmi zdrobesc/în teascuri strugurii//boabele albe ochii/ce plâng în vase de cleştar/lacrimă cu lacrimă/aduni acest vin/tămăduind vederea/”… – Sub via fiinţei plâng strugurii.
Poemele curg simplu, fără ortografia clasică, poezia devine izvor care echilibrează viaţa celui care o scrie, el stă la un capăt al zilei, poezia la celălalt capăt, din ambele părţi se aşteaptă miracolul.
Renunţarea la grafia clasică este un semn de oboseală şi de nerăbdare, un impuls care mişcă ideile, poemele începu cu literă mică, continuă fără reguli, mesajul pe care î-l lasă poetul este acesta: toate poemele vin dintr-o scriere unică, ele sunt parte a manuscrisului etern, îşi asumă continuitatea. Se regăsesc în versuri imagini din lecturile biblice, apoi poetul neagă starea şi povesteşte simplu, aproape enigmatic, încercând să se elibereze de tensiunile vremurilor trecute, viitoare şi, mai ales, prezente. Iată, mărturia unui stejar, istoria unei crime spuse de un arbore, văzută prin ochii săi de clorofilă, o sinteză a vremurilor aspre din trecut când viaţa omului nu însemna prea mult pentru torţionari, dar însemna totul pentru un stejar care se sensibilizează brusc şi începe să sufere precum omul… Paralela om-pom este una luată din Biblie, dar şi din poezia lui Nichita Stănescu.
Apoi povestea simplă din copilărie devine motivul rememorării durerii absolute în mod epic, după modelul lui Iov, un personaj modern de data asta. „sunt mort după dulciuri/le ador mă urmăreşte aroma lor/de la nouă ani/de fapt prima aniversare/când tata mă vizita după ce/divorţase de mama/” … – aniversare cu ciocolată cu lapte şi tenişi chinezeşti.
Dar în magma poemelor stau metafore de fosfor: „a picurat/atât de multă lumină/încât/s-au aburit ferestrele/”; „lasă timpul să-şi legene/carul plin cu otavă/”; „îmi era teamă să mă trezesc/să nu cad în ochii tăi”; „noaptea adoarme şi ea odată cu tine”; etc.
Dar, alteori, luat de val poetul uită, metaforele cad în facil: „contul meu este parolat cu zâmbetul tău” sau „ca o albină/culeg polenul/de pe fiecare petală”. Poate mai multă răbdare în naşterea poemului, uneori, ar fi mai oportună la Ioan Barb, o coacere a ideii în vie, o strunirea a versului străbătut de energiile zilei.
Volum are şi greutatea psalmului, sunt unele poeme care au ceva din rugăciunea celui copleşit de viziuni, de greutăţi, de trădarea aproapelui, de neputinţa proprie, de regretele inerente vieţii. „în dimineaţa aceasta când mă rog/gândurile mele ca nişte pietre cubice grele/pavează un drum/pe care umblă desculţe şi stinghere/te caută/” – iisus. balsam pentru iertare.
Interesant că autorul insistă în grafia modernă de parcă arta scrisului s-a topit, este conştient de sfinţenia versurilor, dar refuză modestia facilă, de faţadă, formele nu mai contează, ideea se face de carne şi doare în clipa supremă a revelaţiei.
Unele titluri de poeme au ceva eclatant, mai presus de versurile poemului, titlul domină, concluzie a suferinţei necesare: femeia ce străluceşte în mine este o biserică, mi-am ascuns iubirea într-o pasăre, s-au mutat închisorile în noi, profeţii despre strălucirea apusă, dimineaţa deschide ochii în tine… Până şi cuprinsul volumului, citit pur şi simplu, este un poem, voit autorul dă un mesaj despre viziunile sale, despre poezia care l-a îmbolnăvit de frumuseţe, nu doreşte să se risipească…
Se simte la Ioan Barb creşterea poeziei sale, evoluţia versului de la versul de pe trecerea de pietoni, la versul psalm, imaginile se limpezesc, au ceva curat, adânc, lacrimarium de Călan şi sânge în via nevăzută. Versurile sale prezic ideea finală: „doamne/în noaptea aceasta/am simţit cum ai privit/doar o clipă în mine”.
Volumul este bine regizat are inserat o pagină de manuscris, cuvintele dinamice, devenind poem, ştersături, reveniri, renunţări, idei şi trimiteri, durerea naşterii poemului din umărul viei, sunt incluse câteva gânduri despre poezia lui Ioan Barb scrise de Cornel Ungureanu şi Ioan Radu Văcărescu, o scurtă biografie la început de carte, cetăţeanul Ioan Barb în cetate, evenimente, volume, reviste, potenţialul din cuvinte, cartea ca semn…
Infernul discutabil… Întoarcerea lui Ioan Alexandru
Sursa: Vatra veche nr. 10/2015
costyabc - hatzegworld 