Arhiva

Archive for Noiembrie 2015

Ioan Evu reţine la Thomas Bernhard: „Pe tine nu te cunoaşte nimeni./ Când mori,/ te vor duce la groapă/ îmbrăcaţi în mantale/…/Pe tine nu te iubeşte nimeni./ Când mori/ ei îngroapă adânc/ Până şi dorul de casă” („Pe tine nu te cunoaşte nimeni”)

29 Noiembrie 2015 Lasă un comentariu

BIOGRAFIA DURERII („Carne putredă şi pâlpâire de aripi”)

 

 

Poetul Ioan Evu şi Theresia Haas s-au încumetat să traducă poemele semnate de Thomas Bernhard, scriitor austriac, om de cultură care a abordat dramaturgia, romanul, poezia, formele artelor scrise şi trăite.

Deşi România face parte din arealul numit Europa, mediul cultural românesc nu este acomodat cu opere de genul celor scrise de omul de cultură austriac, iar cunoştinţele noastre despre literatura statelor din jurul nostru sunt limitate de slăbiciunile „naturale” ale literaturii române.

Volumul de versuri, aşa cum apare în limba română, poartă un titlu pătrunzător: BIOGRAFIA DURERII, şi a apărut cu sprijinul Ministerului Federal al Învăţământului, Artei şi Culturii din Austria, la editura „Călăuza”, 2009.

Ioan Evu (el însuşi poet) şi Theresia Haas au reuşit o variantă interesantă, provocatoare a unei importante cărţi de poezie, aproape autonomă în limba română, expresivă şi memorabilă prin idee, prin curgerea versului şi prin căutarea adevărului vieţii în limbaj poetic. O carte serioasă, în care iubitorul de poezie va descoperi o lume aparte, reală, zguduitoare, o carte în care credinţa este implicită şi în care miracolele se întrevăd printre fulgerele durerii, ale singurătăţii, ale dorului de iubire, de casă, de natură.

Poetul austriac a trăit între anii 1931-1989, a fost o personalitate controversată, dar şi-a asumat riscurile vieţii de artist şi om la nivelul curăţiei sufleteşti, cu o luciditate dezarmantă şi un curaj demn de remarcat. Ioan Evu a schiţat un portret de poet al lui Thomas Bernhard, pe ultima copertă a volumului, reuşind în puţine cuvinte să transmită esenţa unei vieţii: forţa de a rezista în această lume prin crezul şi convingerile proprii.

Thomas Bernhard priveşte spre culoarea interioară a anotimpurilor, spre oamenii simpli, care dau energie unei zile, spre pădurea în care vorbeşte vremea şi amintirile, spre grâu ca spre un reper moral – în spatele lui se află pâinea noastră cea de toate zilele –, spre aproapele nostru, pregătit să se întâlnească, prin dragoste, cu singurătatea, spre părinţi ca spre cei care dau siguranţă într-o existenţă de om, spre viaţa de la ţară ca spre un eden pierdut, spre singurătatea individului într-o lume căzută, spre puterea de a merge mai departe pe cărarea unui destin propriu, refuzând convenţionalul şi compromisul.

Tristeţea şi realismul poetului sunt bine conturate în versurile sale: „Pe tine nu te cunoaşte nimeni./ Când mori,/ te vor duce la groapă/ îmbrăcaţi în mantale/…/Pe tine nu te iubeşte nimeni./ Când mori/ ei îngroapă adânc/ Până şi dorul de casă(„Pe tine nu te cunoaşte nimeni”). Această pasivitate a omului în faţa semenului său pare o boală în care singurătatea cere un preţ, iar păstrarea demnităţii este curajul în faţa lumii.

Poetul îşi găseşte echilibrul privind grâul, acolo este o energie care doboară amintirea, care depăşeşte handicapul unui destin comod şi indolent, în zadarnica trecere a omului prin lume. Se întăreşte în mijlocul naturii, locul de unde omul a fost smuls şi plantat într-o lume străină: „În grâu îmi este inima,/ roşie ca patria/ frumoasă şi nebună ca pământul,/ care mă ucide.” („În grâu îmi este inima”).

Tema principală a cărţii este descifrată în motoul semnificativ: „Hei, voi, creaturi minunate/ cine v-a învăţat minciuna/ la care v-aţi nărăvit?”. Ţipătul artistului către aproapele său, disperarea în faţa celui marcat de fals, de iraţional, de minciună, este zicerea lui Thomas Bernhard, este morala spre care poetul ne cheamă cu putere şi sfidător în acelaşi timp, dar ne şi imploră, pentru că fiecare merităm o soartă mai bună, în final, decât a celui uitat: „De tine nu are nevoie nimeni./ Când mori,/ ei bat toba şi tac./…/ Pe tine nu te ucide nimeni / dar când mori,/ ei îţi scuipă în halba de bere/ şi tot tu va trebui să plăteşti.”

Poetul preferă cuvintele simple şi adevărate, iscate din experienţa unei vieţi în care durerea de-a fi departe de aproapele tău este una ce conturează o biografie, care zguduie fiinţa. Iată câteva exemple memorabile: „Nimic nu ştii tu, fratele meu, despre noapte”; „Pământul vorbeşte o limbă de nimeni înţeleasă”; „O seară a bisericilor zăvorâte, a bordelelor închise, a inimilor ferecate”; „Ei confundă carne şi celebritate”; „Va fi primăvara uşilor sfărâmate”; „Un jalnic iarmaroc îşi scuipă zilnicele ode”; „Sugrumată-mi va fi mâine gloria-n pâraie”; „Carne putredă şi pâlpâire de aripi” …

Totuşi discursul poetic, deşi frust, deşi încordat şi pregătit pentru ţipăt şi pentru reproş, este străbătut de versuri care deschid o lume a metaforei, versuri care au ceva din veşnicia poemului străbătând inimile şi veacurile, a versului care trădează adevărul unei clipe sau al unui destin. De reţinut aceste sensuri profunde ale poeziei lui Thomas Bernhard: „albia râului îşi leapădă în 20

mare plânsul”; „întunecat e sufletul meu pe care-l duce vântul spre mare”; „asfaltul îngheţat al uciselor veri”; „mama mea îşi culege viaţa dintr-un pom năruit/ ce n-a rezistat nici patruzeci şi sase de veri”; „sărăcia ce mă sfâşie întru împlinire”; „sporeşte rana în pădurea de lacrimi” .

„Biografia durerii” este biografia unei vieţi aproape de natură, de părinţi, de satul în care oamenii se nasc şi mor, pentru ca Dumnezeu să stăpânească destinele, pentru ca zăpada să spele picioarele celui trecător. Poetul vede dincolo de întâmplările zilei modul în care se modelează încă destinele celor care au fost şi celor care sunt, ale celor care trăiesc din sudoarea frunţii şi din darul anotimpului, din efortul de a face viaţa mai frumoasă, plătind în final cu moartea la care sunt datori. Este în aceste versuri un patriotism al celui care suferă pentru aproapele său, al celui ce simte durerea ca pe o eliberare: „Arcadele criptelor nu spun nimic,/ ele doar te previn,/ nici o scriere şi toate slovele mari,/ iată operele lor răscumpărând satele,/ întrebând cine eşti tu şi unde şi când…/ şi nu ştiu nimic despre ceea ce nu este/ şi nici n-are cum să devină/…/ pentru tine nu pâlpâie nici focul/…/ iar câinele tatălui tău, chiar el, te va sfâşia” („Geambaşi, ţărani, grenadieri”)

Şi totuşi speranţa este transmisă la modul intim, e o speranţă a celui care iubeşte viaţa aşa cum i-a fost dată: „La fereastra vecinului/ stă o pasăre/ ea-i străjerul gândurilor mele/ până când somnul cel greu/ îmi descalţă pantofii umezi”. În peisajul uneori trist sau poate marcat de absenţe, o simplă pasăre dă energia de a merge mai departe spre satul natal, în spaţiul matriceal al fiinţei, „în dimineaţa în care nu se întâmplă nimic altceva / decât întoarcerea acasă a stelelor”, acolo unde „Dumnezeu Tatăl se adevereşte prin salahori”…

… Şi totuşi Thomas Bernhard se simte nedemn de măreţia creaţiei, de vigoarea vieţii, de ţăranii „hărţuindu-şi ziua cu vite şi pomi,/ beţii şi secerişuri”; de munţi, de turlele bisericilor care împung veşnicia şi cerul, „nedemn printre preoţi, măcelari şi negustori/ nedemn de profeţiile acestor grădini/…/ nedemn de fecioarele roşu împroşcate/ şi abandonate în decorul acesta bătrân de o mie de an/…/ nedemn de mierlă/…/ de scârţâitul roţii de moară” („Jertfă de noiembrie”). Tema părinţilor, a tatălui care suferă în arşiţa pământului, este de fapt dorul omului după Dumnezeu, după certitudinea prezenţei Sale, un dor universal al omului, iar poetul îşi aminteşte: „…niciodată nu voi uita cum întindea mâna/ tatăl meu după sufletul omenesc…

Creaţia este măreaţă prin simplul fapt că există… iar noi facem parte din ea: „Roşii sunt munţii, iar fraţii mei îmi pătrund în creier/ ca şi cum Iisus n-ar fi fost răstignit sub stele…” 21

Ioan Evu şi Theresia Haas au înţeles demersul poetic al lui Thomas Bernhard, şi au reuşit să propună cititorului român un volum original, dens, demonstrând că există pentru fiecare poet, de oriunde, o biografie modelată de durere, dar biruitoare prin versul care pătrunde în mintea celui ce ştie să vadă, dincolo de cuvinte, semnificaţiile esenţiale, definitorii pentru însuşi sensul trecerii

 

 

CONSTANTIN STANCU

După un dialog cu Ioan Evu

 

Evu Deva

 

Categorii:CARTEA, CRONICĂ

Când ceasurile vechi obosesc

29 Noiembrie 2015 Lasă un comentariu

La cinci minute după

 

 

Bate secolul al XX-lea şi cinci minute,

după o veşnicie toate ceasurile ezită, mai ales cele atomice,

obişnuindu-se cu aceleaşi ore de nisip,

o secundă-două la câteva sute de ani nu înseamnă nimic,

dar acele secunde, spre dimineaţă, ne-au pus pe gânduri acum,

era o deviere undeva, în lume,

soarele înmugurise în zăpezile de la poli,

minunile lumii erau flori de gheaţă

pe fereastra dinspre celălalt secol.

 

Bate secolul al XX-lea şi cinci minute,

pe mal, de-a lungul râului de munte, umbra peştilor,

bate secolul al XX-lea şi cinci minute peste casa de lemn

apăsată de umbra lunii septembrie,

acolo ne vom retrage de sărbători,

avalanşe vor fi în prima dimineaţă,

un potop de ore peste ore,

petale de lumini peste lumea reală din care am fugit,

îmi arăţi oglinzile din oglindă,

timpul din ceasul de la mâna ta stângă

ce se apropie de tâmplele mele cărunte…

 

Bate secolul al XX-lea şi cinci minute în

turnul primăriei şi

noi nu suntem în Piaţa Sfatului

unde porumbeii ciugulesc resturile secolului risipit

printre ziare murdare şi coji de pepeni galbeni…

 

C stancu

Fructul cop 1

Categorii:literature, POEMUL

Revista Contraatac nr.35/2015. Editura Rafet (Director editură: Constantin Marafet) şi Director revistă: Adrian Botez, ne propun o călătorie prin literatura actuală!

27 Noiembrie 2015 Lasă un comentariu

Contraatac 1Contraatac 2

 

 

revista contraatac, nr. 35, in format pdf, click pentru lecturi!

 

 

Emil Botta, măştile poetului. Editura Rafet şi Adrian Botez ne readuc în actualitate un poet de excepţie!

24 Noiembrie 2015 Lasă un comentariu

EMIL BOTTA, ÎN CĂUTAREA ABSOLUTULUI…

 

Adrian Botez face un adevărat tur de forţă, cu această carte despre cărţi: Emil Bottaînchinător înfrânt Eminescului…?! – Arheii emilbottieni, apărută la Râmnicu Sărat, editura Rafet, 2015.

Autorul readuce în memoria cititorului român un poet aparent uitat, dar un poet profund, special şi semnificativ, pentru cultura română abisală.

Studiul este unul complex şi ne permite să intrăm în laboratorul de creaţie al unei personalităţi de excepţie. Bibliografia anexă este una masivă, viaţa unui poet este încrustată într-o infinitate de idei, cuvinte, obsesii, vise, ratări, uri şi revelaţii.

Cartea este arborescentă, cu trimiteri multiple, cu note de subsol, cu teme şi concepte profunde din literatura universală, din viaţa românilor. După lectură, constaţi că ai făcut o călătorie spirituală prin Grădina Arheilor. Eminescu e privit ca maestru, Emil Botta este ucenicul harnic şi original. Prin opera sa, poetul Emil Botta a pus în lumină misiunea spirituală a poporului român, rădăcinile acestui demers sunt complexe, vin dinspre Nicolae Densuşianu, trimit spre civilizaţia daco-valahă, un foc ce-a mistuit multe vieţi, pentru a se revela spiritul mesianic al acestui popor.

Despre Emil Botta, putem reţine, studiind cartea lui Adrian Botez:

  • L-a pasionat soarta poporului român, într-o perioadă complexă din istoria noastră, depăşind istoria imediată prin arta sa.
  • Măştile poetului sunt elementele sale de forţă, energiile care se disimulează după chipurile miraculoase.
  • Forţa din poezia lui pune în mişcare un univers aparte, propune şi deschide ferestre spre transfigurare, spre o lume ideală: Ierusalimul Ceresc.
  • Disperarea poetului se mulează pe un joc al artelor, între carnaval, paradoxism, ironie, teatru în teatrul vieţii.
  • Substanţa operei emilbottiene vine dinspre Orfeu, asta îl împinge spre muntele artei (Olimp), arta care schimbă inimile oamenilor.
  • Legătura cu Orfeu este una a esenţelor, poezia se relevă ca ritual de transformare a minţii umane, dragostea iraţională determină reforma destinelor într-o lume de umbre.
  • Poetul a avut numeroase ieşiri de serviciu prin jocul jocului de cuvinte, prin magia din cuvintele atinse de argintul lunar.
  • Efectul acestui demers este cuvântul care exprimă adevărul, un adevăr umbros, umbrit de spiritul absolut.
  • Tăcerea unui poet poate exprima mai mult decât ţipetele din piaţa publică, tăcerea organizează prin miracol logosul divin.
  • Adrian Botez conchide: „singura constantă, de netăgăduit, a lui Emil Botta, este acceaşi cu a Maestrului său, Eminescu: Emil Botta, ca şi Eminescu, este un scriitor profund religios; este chiar obsedat, ca şi Eminescu, de valenţele religioase/soteriologice ale verbului”. Verbul impune dinamism, impune transfigurare, determină perfecţiunea atât de aproape de om.
  • Poetul este un martor al miracolelor, dincolo de cuvinte, de ghicitori, de imagini apocaliptice, se află mâna divină care a dat viaţă poeziei.
  • Emil Botta se impune, trebuie acceptat aşa cum apare în opera sa, deşi (aparent!) static, este, în realitate, dinamic, prin impulsul care vine din vibraţia originară a lumii.

Adrian Botez face o prezentare a vieţii poetului, prin datele care l-au marcat şi l-au format, actor şi scriitor, o voce unică, născut la Adjud, străbătând un timp cu miracole: 15 septembrie 1911 – 24 iulie 1977. Cunoscut în epocă, Emil Botta este autorul unei poezii negre, existenţialiste, înlănţuit într-un joc de carnaval grav şi serios, ancorat în linia trăirismului interbelic de la noi. Moartea, neputinţa, personaje, măşti, ritual nebun, un om singur în mijlocul tragediei, sub mitul abscons al cucului, atât de cunoscut în tradiţia populară şi acceptat ca mesager al lumilor noi.

Jocul dual: fachir – faqr este unul care atenţionează cititorul. Actor sau sfânt? Mască pe faţa înţeleptului? Clovn, sau joc de icoane? Modernism, post-modernism, expresionism, romantism, suspin de ape mari… De la Sărmanul Dionis al lui Eminescu, la actorul care acceptă viaţa pierdută a personajelor pe care le-a închipuit, le-a jucat, le-a pus în poeme.

În planul al doilea, apare secretul poetului: „Făt-Frumos Isus peste Ape/ te uită cum trece. Apa suspină./ Domniţă Trestie, te înclină/ Când trece Domnul (…) Oh, singurătate de argint,/ spânzurat-o de cumpăna fântânelor,/ lună, lună, zână a zânelor,/ nu mă vrăji./ Încă mai am o brumă de cer,/ o fâşie de noapte, / o stea – dacă pier…”.

Emil Botta se apropie de Eminescu la nivelul ideilor, al conţinutului, al dramei. El vede dincolo de imaginea de proximitate, el vede dincolo, atras de un dor de absolut, irezistibil.

Studiul lui Adrian Botez este complex, porneşte de la argumentele care l-au împins spre această analiză şi se structurează pe mai multe paliere:

  • Prefaţa: Doi fraţi – poeţi – două destine (Dan Botta / Emil Botta)
  • Partea I: Preliminarii teoretico-metodologice
  • Partea a II-a: ARHEII EMILBOTTIENI
  • Concluzii
  • Ultimul cuvânt al autorului
  • Bibliografie

Cartea ne prezintă, în final, şi date despre autorul studiului, scriitorul Adrian Botez.

Ideile care l-au frământat pe Adrian Botez sunt complexe: Emil Botta a jucat un rol important, Emil Botta părea, uneori, depăşit de subiect – dar Adevărul, Autenticitatea – străbat cortina aparenţelor. Poetul Emil Botta a fost în linia spirituală a lui Eminescu, preocupat de adrenalina verbului, obsedat de transfigurarea necesară, de arheii care ţin lumea în rânduială, de lucrarea absolută, asemeni ţăranului ieşit primăvara să are pământul îngheţat, de grădina cerului, de iniţierea în arta pierdută a schimbării, UNA ORFICĂ, de continuitatea care vine prin Hristos, de filozofia cinică, de viziunea nocturnă miraculoasă. Punctele de sprijin ale poeziei lui Emil Botta vin din „Întunecatul April” (izotopic semantic cu Zalmoxis şi cultura precreştină!), de la Palidul August, de la miturile poporului român, din tradiţiile populare, din folclorul bogat al acestui neam, punând accent pe cunoaşterea apofatică.

Apar aproprieri surprinzătoare: luna / moartea; Orfeu / Luna; Muzica sferelor / Don Quijote / Stan Păţitul; Ulysse / Parcele; Utopia / Sisif al Moliilor; Păsări de lux / Crinul decapitaţilor, Înfricoşatele Pluguri / Ţesătorii Mistici, Lucrătorii/ Melcii/ Corbii Liniştii/ Corbii-Muntenii, Stea cu peniţa de Păun / Aprilul nebun şi thanul Macbeth”, Diabolica Mierlă / Henric Regele, Mierla Mamutului / Porumbel / Miel, Cerbi/CORONATUL CERB / Silfi, Omizile / Licuricii, Ion Vodă / Cămilele, Ciocârlia/ Frunza/ Pană de Cocor, Don Juan / El Burlador, Anateme / Lupii, Horatio Danezul / Câinele ZED / Bureţii Apofatici, BĂLCESCU-TATĂL CELEST /  DOJA-HRISTOS / AVRAM  IANCU / COPACIUL-MIHAI / Principe Cantemir, EMINESCU-NEAM/EMINESCU AL LOGOS-ului-CARTE / Domnul Eminescu / Revizorul Eminescu / Eminescu Cel Tras pe Roată / Răstignitul Eminescu / HRISTOS-ÎNVĂŢĂTORUL-EMINESCU/ AEDUL etc.

Exemplele ar putea continua – finalul se opreşte la Iubire, la Puterea Cheilor, la personajele reale ale istoriei valahe

În analiza sa, Adrian Botez moderează percepţia critică asupra poetului Emil Botta, face referiri la aroganţa lui George Călinescu, la analiza lui Vladimir Străinu, subliniază sinceritatea lui Ştefan Augustin-Doinaş, obiectivitatea lui Mircea Zaciu, ori se arată revoltat de superficialitatea lui Andrei Oişteanu. Subliniază atenţia acordată poetului de Radu Călin Cristea sau Doina Uricariu, Alexandru Piru, sau abnegaţia rece a lui Nicolae Manolescu… Cartea ne prezintă o listă detaliată asupra personalităţilor literare care s-au preocupat de opera lui Emil Botta.

Putem concluziona: „alternând tragicul cu comicul, melancolia cu grimasa, poetul e când un Dionysos exaltat şi nebun, frenetic, luat drept impostor, când un Faust cercetător cu ochi de uliu al fericirii, dublat de un Goliat al disperării, un sprinţar Ulysse şi un măscărici al Parcelor, un arlechin galant, un speriat de moarte” (Al. Piru, Istoria literaturii române de la început până azi, Ed. Univers, 1981, p.444).

Cartea a apărut cu ajutorul material al Primăriei Muncipiului Adjud (Primar domnul ing. Constantin Armencea) şi reprezintă un cadou al autorului făcut comunităţii în care trăieşte, redând lumii un poet emblematic – Emil Botta.

Tinerii poeţi, criticii pasionaţi ar putea redescoperi, cu această carte, dramele şi victoriile unui poet original, legătura sa cu eternitatea, cu poporul din care s-a ivit (…precum şi măştile sale, necesare pentru istoria care l-a frământat!) şi cu viaţa de zi cu zi, între speranţă şi frică de moarte, poezia fiind o Arcă Spirituală solidă, pe valurile vremurilor.

Cu alte cuvinte, Adrian Botez are curajul de ne avertiza că poezia este un lucru serios, nu un joc de cuvinte, fără legătură cu divinitatea şi/ori cu marea cultură universală.

 

Constantin Stancu

Sept., 2015

 

Botez 004

Categorii:CARTEA, CRONICĂ

Revista Semne nr. 3(67)/2015. Sumar, roadele toamnei. Paulina Popa şi cărţile cu miracole… Frumuseţe într-un vers!

19 Noiembrie 2015 Lasă un comentariu

Semne 1Semne 2

 

Pentru lecturi:

scribd.com

Categorii:REVISTA

Iarba Golgotei, de Valentin Marica. Semnal: Editura Vatra veche, Târgu Mureş – 2015. Spre locul înalt, ieşirea din labirint… Colecţia „Marea Unire – 100”, colecţie în coordonarea lui Nicolae Băciuţ

18 Noiembrie 2015 Lasă un comentariu

Pages from Valentin Maricam Iarba Golgotei, 9_Page_1Pages from Valentin Maricam Iarba Golgotei, 9_Page_2

 

 

Argumentum

 

 

În atâtea dimineți, amiezi și seri, prin microfonul Radioului, voiam să spun că timpul nu doar se strâmbă – vorba cronicarului – ci se așează pe maluri care nu se surpă; înnobilând. Rosteam, cu bună-credință, uneori prea discret, (căci bunul-simț cere discreție!) evenimentul noilor apariții editoriale, vernisajelor, aniversărilor sau comemorărilor,proiectelor culturale de anvergură. Rosteam…! Spunându-le ascultătorilor: Nu vă temeți! Acum, transcriu din VOCEA aceea; pentru că Fonoteca de Aur a Radioului nu depune jurământul că va fi temelie culturală în timp și mărturia zbaterilor întru’ adevăr românesc.

A transcrie VOCEA aceea înseamnă și a lua din tărâmul ei inefabil; dar vine vremea în care trebuie să-mi lipesc de gând și suflet măcar o fărâmă din iluzia adăpostirii grăuntelui de mărgean.

După Conjugarea verdelui, Vînători de inefabil, Linia de contur, În apa Duhului, Cina din cuvânt, cărți de publicistică întru dezarmarea Iadului, Iarba Golgotei mă face să repet replica unui personaj din Nopțile de sânzâiene ale lui Mircea Eliade: Știi, am ieșit din labirint! Cred că, precum personajul din proza lui Mircea Eliade, îndreptându-mă spre locul înalt.

 

 

Autorul

 

 

Referinţe critice

Centrul de greutate al lucrării Thanatosul ca ipostază a tragicului îl constituie capitolul Tipologii. Analitic, preponderent aplicativ, autorul își propune să recompună evantaiul, modurile de manifestare ale thanatosului explicit ori diseminat în literatura română, cu accentul pus pe proză și localizabilă cu precădere în epoca interbelică (…) Un comentariu inedit, de reținut, găsim în Meșterul Manole, a treia revelație, unde tragicul din piesa lui Blaga este interpretat prin grila lui Jean Marie Domenach, a tragicului văzut ca liberate încremenită în destin. ( Mircea Muthu)

 

POEZIA domnului Marica devine locul sfânt, un spaţiu sfânt al smereniei, al închinării necondiţionate, o absidă în care destinul poetic se împlineşte în credinţă (…) Şi poate că chiar aceasta este lecţia tainică a desăvârşirii: a înţelege neastâmpărul cerului.” ( Romana Colceriu)

 

Religios până în cele mai adânci straturi ale conștiinței poetice, Valentin Marica scrie îngerește în poeme cu îngeri despre făpturi îngerești. Paradoxul liricii sale este tocmai oscilarea între purificarea ființei prin suferința supremă și bucuria ființei prin regăsirea ei în credință și rugăciune. Poemele lui Valentin Marica sunt expresii ale trăirilor lăuntrice cathartice, prin care sufletul caută izbăvire și mângâiere, dar în același timp sunt rugăciuni ale sufletului însetat de prezența și iubirea divină, de Cuvântul mântuitor. Nu doar titlurile volumelor sau poemelor mărturisesc aceasta, ci înseși vibrațiile cuvintelor care se rostogolesc în sufletul cititorului, transfigurându-l. (Maria-Daniela Pănăzan)

 

 

De o rafinată eleganţă, volumul Laguna umbrei se înscrie în nota lirică a primelor două: Metanii (1997) şi Vecernii (1998). El inaugurează colecţia Via lucis, explicitând, într-un fel, sintagma: Convulsia luminii ca o toacă bate…Traseul înclină spre ritual, străbătut de voalări blagiene şi de religiozitate. Efluxul liric taie firul logicii, așa cum și destinul – dureros – își permite: Soarele e un lung suicid. În Cruci în deșert, îmbrăcând iarăși veșmânt anahoretic, spiritul filozofic al poetului alternează religiozitatea cu ritul ancestral. Încearcă credința și este încercat de ea. Dar, cât e supunere și cât e răzvrătire? ( Ana Maria Crișan)

Categorii:CARTEA, literature

Emil Botta, o arhitectură lirică singulară…

15 Noiembrie 2015 Lasă un comentariu

NU POT TOMNI…

 

Cum poţi tomni fără Bacovia, când nopţile se trec în alăute de-ntuneric?”… mă-ntrebam mai hăt, în “sânia mea interioară”, amintidu-mi că mereu şi mereu … ”fulgeră toamna durerile coapte/De prea multele veghi fără somn”, că “mereu avem ceva de împăcat:/fericirea frunzelor amintind pădurea/un buchet de prieteni/ademeniţi cu miros de lună/ paserea aceasta de somn/ cu cântecul prăbuşit pe asfalt/ plânsul lipsă de lacrimi adăugat/ morţii”, că “pinten de stea călăuză ne-am rânduit…/ cu nori amestecând tăriile,/ izbăviţi la oiştea dorului de părinţi şi de moarte, tot mai lin/ şi mai de-a călare, uitaţi, rând pe rând de icoanele-fereastră,/ înscrise cu sărăcii de opaiţ în peceţi de bordeie…

M-am dumirit, mai apoi, ca după biruinţa regăsirii lucrului pierdut, că MAESTRUL DE CEREMONII Adrian Botez îmi vine întru întâmpinare, cu bucuria fără de greş a braţelor deschise, că-şi deşartă desaga cu noile sale isprăvi literare pe “masa de scris a singurăţii” mele şi-mi aduce aminte că, din 10 noiembrie în 10 noiembrie al fiecărui an-secundă dintr-o Eternitate, numai de el ştiută, inconfundabil, el este cel coborâtor din Septentrion, cu herb voievodal în pecetea Cuvântului, ursit de ursitoare uşor, legendar şi angelic, pe bună dreptate, CEL MAI BUN ( !!! ) din generaţia noastră! (a se vedea că şi eu, cu modestia de rigoare, mă „trag” din secolul trecut, ba chiar din mileniul trecut!)… Desigur, şi cându-i supărat şi scârbit de slinul şişurilor primite făţiş sau pe la spate, sub forma zâmbetului deocheat, Maestrul găseşte puterea (nu-i da, Doamne, omului cât poate duce!) să-şi desferece baierele Harului, cu care a fost dăruit de Cel de Sus, încă înainte de a veni în LUMEA CEA REA, şi să toarne, în slove de foc şi de aur, poveşti nemaipomenite, despre lucruri adevărate şi oameni altfel, să rostuiască lumi şi perspective numai de el văzute, să cânte, până la saţietate, despre miturile primordiale – pe care, orbi fiind, noi nu le vedem nici dacă “le-atingem cu mâna”, să-şi dăruie Românilor inima sa, mai mereu încrustată cu mireasma basmelor coborâtoare din Ţara Bucovinei (trecute pe nedrept într-un ochi străin), să mute şi munţii din loc, cu credinţa sa în Absolutul Fiinţării Hristce!

Cu “cartea cărţilorEMIL BOTTA – ÎNCHINĂTOR ÎNFRÂNT EMINESCULUI…?!. ARHEII EMILBOTTIENI[1], apărută în 2015, la Editura Rafet din Râmnicu Sărat, Adrian Botez se-nchină pământurilor (şi subpământurilor!) care l-au adoptat şi aduce la “judecata de apoi a poeţilor” o personalitate de excepţie a culturii române, un maestru al generaţiei ce deschidea şirul anilor ’30, un artist total. Îl numim aici pe marele actor tragic Emil Botta care, împreună cu fratele său, Dan Botta, sunt surprinşi în viziunea genialului hermeneut ca „aplecându-se, într-o adâncă reverenţă, în faţa Duhului Protector al Valahilor – EMINESCU – … reverenţa lor neînsemnând, nicidecum, epigonism, ci creativitate, originalitate, complementaritate, faţă de Demiurgul Logos-ului Valah”. În viziunea anteică a lui Adrian Botez, Orfeul Întunecatului April (o spunem cu toată convingerea!) debutează şi perseverează în proiecţia inconfundabilă a unei poezii existenţialiste moderne, atinse de morbul “morţii şi al neputinţei”, dincolo de bine şi de rău, impresionantă prin tuşa groasă, cu care aproape că violentează roşul sângelui şi albastrul speranţei, de pe măştile carnavaleşti, cu care ornează scena turnantă a imaginarului poetic . Care imaginar? Cel de toate zilele, mai apoi, în deplină singurătate pe coordonatele istorico-ontologice, ale unui tipar croit după chipul şi… vrerea Creatorului… atent la detalii! Pentru că Poetul “bronzat de lună ca un harap” (re) creează neobosit şi sisific pe eşafodajul Miraculosului o “ panoramă a deşertăciunilor” numai de el ştiută, plină de iasme-vârcolace, de bolânzi în iubire şi înţelepţi întru neîmpliniri, de arlechini hai-hui şi de măscărici altoiţi, într-o continuă comunicare în sens creator, făcând permanent dovada că ştie să stăpânească uneltele Creaţiei, care-i oferă, neostoit, modele inedite de gândire şi simţire poetică. Adică? Aşa cum bine remarca Maestrul Adrian Botez, prin dezlegări hermeneutice, în poemul emilbottian, intitulat Nimeni, Nimănui, Nicăieri: “Ce mi-ai scris de Cetatea înger?/De ce mi-ai spus: Cetăţile visate sunt în cer?/De groaza îngerilor,/în somnul de plumb,/ în arcanele spaimelor nesfârşite/m-am ascuns./Nici transparenţe, nici înfiorare/ acolo./ Şi eram Nimeni /al Nimănui şi al Nicăieriului,/ nici al al zilei de azi,/nici al zilei mâine./Nimeni eram al imperiului/Nicăieri./Era un timp atemporal,/un timp de Haos, de Hades,/în somnul infernal./Şi a fost parcă ieri,/la noaptea ieriului/când fiinţa imperiului,/fiinţa Nicăieriului/s-a desfiinţat./Spart e, o spaimă/deşucheat palat./Plumb topit, o cumplită fluiditate,/un fluviu de foc inima străbate,/un cutremur, şuvoiul şui/prin inima lui Nimeni şi a lui Nimănui./Fii liniştită, sora mea,/ inimă impetuoasă,/nu dispera, soră paloare, o umbră de scară./Şi infinitatea de trepte/coboară, coboară./Şi abia se distinge/în grozava intrare/în litere stulte, nefaste,/ceea ce odată scria:/Oricine, ce vrea!”. Iată comentariul autorului:

 

Printre POEMELE HISTRIONICE, pe jumătate ghiduşe, ale lui EMIL BOTTA – există un POEM TRAGIC, dincolo de orişice măşti şi dincolo de de orişice putere de autoprotecţie, prin „răsucirea inelului aladinico-fiinţialHISTRIONIC, din degetul lui EMIL BOTTA.

(…)Un poem care ne spune totul, despre tragedia schizofreniei explicite, dintre

1EXISTENŢA TERESTRĂ prăbuşită, copleşitoare – şi

2VISAREA de NOUĂ LUME. De fapt, de Veche/Străveche Lume – Lumea Paradisului Recuperat.

3– Dar şi schizofrenia implicită, ca ruptură fiinţială dintre OMUL DOBORÂT DE PREZENT – şi COPILUL ÎNARIPAT, DINTR-UN TRECUT UITAT – între cele două secvenţe existenţiele ne-interpunându-se, soteriologic, MEMORIA UMANO-DIVINĂ. (…)Acest poem emilbottian este o contrapondere lirică, peste/prin timpul-istorie, a poemului, la fel de tragic-existenţial, Revedere, al lui Eminescu. Doar că Omul Eminescian nu se lasă torturat de angoase, pentru că Omul Eminescian N-A PIERDUT MEMORIA COPILĂRIEI PARADISIACE”.

Ca orice act creator, puterea ficţiunii sintetizează, în profunzimile sale, esenţele unor coordonate materiale şi spirituale, profund dependente de realitatea imediată – transfigurată, în plan estetic, în originalitatea unei opere, “osândită” să aparţină, etern, unui patrimoniu literar inconfundabil. Şi-i dăm dreptate lui Adrian Botez, care consideră imaginarul emilbottian ca fiind aflat sub zodia Logos-ului primordial, izvodit “fără saţiu”, din proiecţia arhetipală a LUMII PROTOVALAHE, înţeleasă, mai apoi, justificat, într-o multiplă “cetire” de operă-unicat, ca o “CĂLĂTORIE (“călătorie” făcută în tihnă, reculegere şi meditaţiie!), PRIN GRĂDINA ARHEILOR PARADISIACI – GRĂDINĂ vădită nouă de către Magul EMIL BOTTA – şi folositoare, în primul rând, pentru AUTOCUNOAŞTERE, dar şi pentru cunoaşterea Neamului Metafizic al DACO-VALAHILOR!”… AFERIM!

Atelierul meditaţiei emilbottiene lasă impresia de autoclaustrare într-o proiecţie a fabulosului nud, populat, din greu, cu entităţi ciudate – o mitologie personală, construită pe largi viziuni plasticizante, care erup, original şi neobosit, din hăurile primordialului, îşi adjudecă “sigiliul autenticităţii mitice”, frapând, astfel, cititorul avizat: “columna lui Dumnezeu”, “somnul cel greu”, “Domn Asmodeu”, “Avestiţele”, “Fantasio”, “Rusalime”, “Zee Primăvară”, “Năzdrăvancele”, “Pădurencele”, “CorBaciul”, “Rob Codru”, “Cel rău”, “Mândra cu coasa”, “Greul Pământului”, “Pumnareta”, “Carpena-Mireasă”,”Frumoasa cu buzele pale”, “Craiul Amurg”, “El Burlador”, “Elisafta”, “Ursulina”, “Trif Nebun” ! Hieratica galerie, cuprinsă în necuprinsul laboratorului poetic, se pictează singură, îşi impune o arhitectură proprie, cu binecuvântare de la Magistru, naşte şi propune spaţii mitice, amestecă eresuri şi credinţe de nimeni ştiute, amalgamând structuri şi dogme interzise neiniţiaţilor: vărul Nicăieri, fratele Nimeni, Parcele, Lebedele aurorii, Nimfa dimineţii, granzii din Spania, Dor şi Nelinişte, Ofelia, spiriduşul somnului, priculici şi gnomi, indolenta dispariţie, Luna şi Moartea, văzută ca “limpedele veşnic”, transfigurare şi nu punct terminus, la presupus capăt de “Drum”. Şi spune Înţeleptul Magistru, în cartea sa, pentru cine vrea să-l asculte: “Cine este aparentul non-eu, cu febrilitate asiduă cultivat şi susţinut, în acţiunile sale – de către eu? Este personajul bizar (bizar în poemul acesta, bizar şi în mitologia românească): CUC. Spuneam undeva, referitor la Cucul – însemn funerar, ca pasere-suflet: În ceea ce priveşte denumirea păsărilor de pe morminte, cel mai potrivit s-a dovedit a fi cel de “porumb”… la denumirile tradiţionale se adaugă un repertoriu îmbunătăţit, din care nu lipsesc: “paserea neagră”,… rândunică”, …simbol, probabil, al vieţii fără de sfârşit, îngemănată cu puritatea cerului senin. Nu vom şti niciodată!

Şi mergem, mai departe, potrivit datoriei Celui “veghetor, întru cele hermetice/hermeneutice”, ca “să desluşim, în cele de mai jos, Mişcarea (Simbolică) a Arheilor!”… Şi iată cum Lumea operei literare emilbottiene se confundă, indubitabil, cu arheii plenar identificaţi de strălucitul Explorator, chiar şi pornind de la simple repere înscrise, iscusit, în potirul lirismului atent măiestrit. Într-o „inscripţie pe marmura nopţii” (ce

frumos!!!) respiraţia reveriei şi nu spaimele necuprinsului se insinuează ca o pală de Duh ocrotitoare, copleşind benefic trăirile sufleteşti şi nemărginirile imaginaţiei trăite ca un jalon necesar al catharsisului. Bine zice Adrian Botez: “Nu credem să i se fi închinat nopţii o mai măreaţă şi expresivă odă, în vreo literatură a lumii. Nici Novalis, nici Leopardi nu ajung la o esenţialitate atât de mare a Arheilor Nopţii! De la ODA CĂTRE LUNĂ, din prima parte a Scrisorii I a lui Eminescu, nu s-a scris ceva tot atât de complet şi înalt”. Restaurator al Arheilor Valahi,”închinător înfrânt Eminescului” – cu menţiunea esenţială:

EMIL BOTTA este, deci, şi cel mai „ÎNFRÂNT” (în sensul de „SMERIT”!) şi fidel rugător spre Neamul Eminescului – dar, implicit, şi cel mai „măiestru” şi „elaborat” labirintic-interior, dintre închinătorii Neamului Eminescului: vituperează şi blestemă, extrem de corect, pe iudele Neamului Valaho-Românesc (precum AMINUL!), identifică perfect Martirii Neamului Românesc – precum AMINUL! (…)…MIHAI EMINESCU şi EMIL BOTTA au conştiinţa extrem de acută a sacralităţii – deci, şi conştiinţa RITUALULUI COSMIC. Atâta doar că MIHAI EMINESCU are nu doar şansa (cosmică!) de a trăi în veacul al XIX-lea şi de a percepe, astfel, primul de pe Terra, influenţa şi consecinţele instaurării, deasupra cerurilor omenirii terestre, a EPOCII MIHAELICE (MIKAËL-ARHANGHELUL SPIRITULUI), începând din 1871 – dar are şi şansa de a aparţine unui veac în care omenirea, încă, era atentă-concentrată la şi interesată de SACRALITATE şi de GRAVITATEA SACERDOTALĂ A RITUALULUI (dovadă opera, intrată în zona de succes public, a Marilor Duhuri Romantice: Chateaubriand şi Hugo, în Franţa, Leopardi, în Italia, Byron şi Shelley, în Anglia etc.).

Pe când EMIL BOTTA trăieşte în plin veac XX, în care lumea încetează, progresiv, să perceapă sacralitatea şi, deci, încetează să-şi dea seama de importanţa cathartică a TRAGEDIEI RITUALULUI PURIFICATOR. De aceea, este silit să folosească miturile în dublu scop:

1-nu doar pentru Revelaţa Originarului şi a Adevărului Spritual Imperial-Cosmic, cum o făcea EMINESCU,

2-ci şi pentru a deghiza, sub hieroglifa mitologiei, ADEVĂRUL şi ORIGINARUL, devenite tot mai incomode şi „antipatice”, într-o societate atinsă de morbul superficialităţii, al iresponsabilităţii, al gravului dezechilibru valoric (dublat de tot mai marea şi abereanta confuzie asupra valorilor înseşi!) – pentru a le prezerva (Revelaţiile asupra Adevărului şi Originarului), deci, în vederea aflării, cu totul aleatorii şi nesigure (foarte puţin, sau din ce în ce mai puţin probabile, într-un astfel de climat anti-spiritual!), a unor „voluntari întru INIŢIERE”!

Emil Botta, actorul damnat şi fără-de-pereche, poetul (re)descoperit (!) de Adrian Botez nu seamănă la scriitură cu nimeni, nu datorează nimănui nimic, se reconfigurează singur şi inconfundabil în plenitudinea mitului ontologic: “De groaza îngerilor,/în somnul de plumb,/în arcanele spaimelor nesfârşite/m-am ascuns./Nici transparenţe,nici înfiorare/acolo. Şi eram Nimeni/al Nimănui şi al Nicăieriului,/nici al zilei de azi,/nici al zilei de mâine./ Nimeni eram/al imperiului/Nicăieri”. Oricând şi oriunde, adevăratul închinător la Arhei s-a integrat în frumuseţea artei, prin mijlocirea propriei sale himere: OPERA ICONFUNDABILĂ, ca emanaţie a voinţei Divine, organizată structural pe diferite registre comunicaţional-informaţionale. Paserea-suflet, de care făceam caz mai sus, poate fi şi Poezia, care uneşte lutul cu nemărginirea Olimpului ceresc – purtând, furtunatic, obsesiile unui destin implacabil, croit sub paradoxul “ÎNTUNECATULUI   APRIL”, deoarece, aşa cum remarca Maître Botez, EMIL BOTTA este “închinător înfrânt/SMERIT al Eminescului” – pentru că, dintru început şi din rădăcina fiinţei sale, EMIL BOTTA pare a nu fi un apollinic frenetic-extatic, hölderian, dublat, la modul gemelar, de pecetluitul Dianei-Artemis (precum este Aminul!) – ci doar un nocturn-selenar! -…

Ascultaţi, deci, în portativ eminescian, cum “sună” poezia de dragoste la Emil Botta: “O, de-ai şti/ cum te rogi,/nu tremura./Mai bine/înmărmureşte,/împietresc,/fii, o statuie,/Niobe să fii/mânjită de sânge”.

Şi să nu se uite amendamentele autorului cărţii monografice:

(…)Am decis ca, după sintagma „închinător înfrânt Eminescului”, să punem dublul semn: al întrebării şi al mirării. Da, EMIL BOTTA este singurul total fidel şi cel mai strălucit urmaş-„ucenic” al lui EMINESCU-AMINUL NEMULUI VALAH – dar EMIL BOTTA se menţine, cu o voinţă teribilă, în umbră, pentru a nu copromite, prin „dezvăluirea” către gură-cască, a ADEVĂRURILOR ORIGINARE ŞI ETERNE – şi pentru a nu le „demonetiza”, astfel, prin supunerea lor unui public de joasă calitate spirituală, din pricina cărei ”baseţi” de Duh, orice TRAGEDIE este azvârlită în derizoriu, în „clovnerie/paiaţerie”, în senzaţional ieftin, în experiment „de laborator” al snobilor sastisiţi etc. etc.

În acest sens, EMIL BOTTA este MARELE SACRIFICAT (de aceea, şi obsesia lui poetică, în ce priveşte IPOSTAZA MARTIRAJULUI şi IPOSTAZA LUI HRISTOS-VICTIMA MÂNTUITOARE!), în acest veac XX, deprimant de vulgar – este ultimul mare INIŢIATOR (la rândul său, iniţiat de către fratele său, marele tracolog DAN BOTTA, care primise flacăra iniţierii şi de la NICOLAE DENSUŞIANU şi MIHAI EMINESCU – la modul livresc – dar şi de la MIRCEA ELIADE, direct!), din veacul XX.

În mod sigur, marele secret pe care EMIL BOTTA l-a ţinut, până dincolo de mormânt, a fost acela al UTILITĂŢII SACRIFICIULUI/MARTIRIULUI SĂU, aparent de sorginte „clovnerescă/actoricească”, în evoluţia spirituală a umanităţii terestre.

Prin lucrarea de faţă, subsemnatul îi aduce un omagiu acestui NECLINTIT CREDINCIOS DEVOT AL DACILOR KOGAIONULUI ŞI AL MARILOR DUHURI DACO-VALAHE – credincios în necesitatea, dar şi în utilitatea MARTIRAJULUI POETIC – care este şi rămâne, pentru vecie, EMIL BOTTA”.

În ULTIMUL CUVÂNT AL AUTORULUI găsesc o însemnare care “mă seacă la inimă”. O prezint, trunchiat, fără să-i scad din superbitate: “EMINESCU este MUNTELE MERU al Cosmosului Spiritual Valah. EMIL BOTTA, în schimb, este atât de preocupat, atât de absorbit de propria-i Muncă şi Imagine-a-Muncii Interioare-întru-Arheicitate, încât abia ai răgazul vieţii să-i descifrezi Labirintul pe unde trudeşte şi să-i marchezi etapele traseului – spre a nu te uita, pe tine însuţi,… Pe Emil Botta trebuie să-l accepţi, ca Poet-ORFEU, aşa cum este”.

Cred nestrămutat şi cu încrâncenare că această CARTE, unicat în literatura de specialitate, s-a fost scris PLÂNGÂND! Pentru că Adrian Botez este un mare CĂRTURAR! SPIRIT ENCICLOPEDIC! Despre DUMNEALUI se spune că trudeşte buchea cărţii douăzeci şi cinci de ore pe zi! Când nu citeşte, scrie şi, când nu scrie, îşi cântă în gând poeziile, care îi dijmuiesc, neîncetat, făptura. Cât stă de vorbă cu tine la telefon, poţi fi sigur c-a mai însăilat niscaiva versuri pe care “se bat” redactorii de revistă, în zilele următoare… Aşa cum îi plăcea să spună bunului meu Prieten Valeriu Filimon, „Adrian vine pe lume cu ce i-a pus mămuca lui în traistă, încă de la naştere: HAR mult, îndulcit cu dor de Moarte!

Că de aripa Duhului, a avut Dumnezeu grijă… Şi-acum, când plânge Poetul, fiţi siguri că Domnul îi pune mâna pe creştet şi… plânge şi El! Şi-amândoi plâng, cam mult, în ultimul timp, mai ales de când Domnul plânge în… LIMBA ROMÂNĂ…!!!

 

prof. Dan SANDU, Berzunţi-Bacău/ROMÂNIA

 

[1] – Adrian Botez, “EMIL BOTTA – închinător înfrânt Eminescului…?! ARHEII EMILBOTTIENI”, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2015.

Botez 004

Categorii:CRONICĂ
%d blogeri au apreciat asta: