Archive

Posts Tagged ‘LA MULTI ANI !’

O SCURTĂ SCRIERE DESPRE ROMANUL LUI CORNEL NISTEA


RITUALUL BESTIEI

Un om în vârstă, la şaptezeci de ani, stă în şezlongul albastru şi rememorează împreună cu nepoata viaţa sa ce a fost, ce este şi ce ar fi putut fi, o poveste care se suprapune peste povestea ţării sale, peste povestea unor oameni la fel ca el, peste povestea Bestiei.
Pompiliu Dascălu are puterea de a privi cumva detaşat istoria ultimilor cincizeci de ani în care a suferit transformarea sa nedorită în mod brutal, dar a reuşit să supravieţuiască, este un biruitor într-un fel anume, e biruinţa martorului care povestind acuză şi, în acelaşi timp, se purifică depunând efortul de a purifica memoria colectivă a românilor, reuşind să rămână cumva detaşat de drama proprie.
„ RITUALUL BESTIEI „ este romanul lui Cornel Nistea, un roman dens şi exact, un roman ca un strigăt şi ca un poem epic care se opune ritualului bestiei, apărut în anul 2008 la Editura „ Teognost „.
Autorul a reuşit să valorifice memoria colectivă a românilor despre perioada comunistă dintr-un unghi etern, cel al credinţei trăite, pornind de la valorile creştine profunde în aşa fel încât judecata, cu o sentinţă nepronunţată, încă, vine de la sine, e judecata timpului care nu a mai avut răbdare, după cum scria Marin Preda.
Cornel Nistea urmăreşte viaţa eroului principal, Pompiliu Dascălu , cercetător la un institut românesc având ca temă rezistenţa celulei mormolocului de broască împotriva factorilor nocivi de mediu, temă necesară şi simbolică implicit, un ins ce dorea să fugă de politică şi să rămână omul de ştiinţă preocupat de studiul său, în ciuda vârtejului în care au fost prinşi cei mai mulţi români.
Dar Bestia îşi face apariţia în România după anul 1945, începe ritualul, un ritual asemenea celui religios, o religie a necredincioşilor care doresc puterea cu orice preţ, acea putere care putea trimite la moarte orice om, chiar şi nevinovat, la moarte doar pentru că nu accepta ritualul. Ritualul declanşat de Bestie este necesar pentru că individul prins în hora acestea nu mai putea scăpa, era prins cum scria Petre Popescu, un alt scriitor român important.
Citind romanul asistăm pe rând, imaginar pentru cititor, dar real şi tragic pentru mulţi români, la îmbolnăvirea spirituală şi fizică a omului, români care au trăit în acele vremuri au simţi pe pielea lor ce înseamnă dansul Bestiei pe spatele lor.
Dumnezeu este înlocuit de noul crez, apostolii creştini de „ marii dascăli ai omenirii „ , credinciosul obişnuit devine activist de partid, Scriptura este înlocuită cu broşura de partid, psalmul credinţei de poezia patriotică, proprietatea individului devine proprietatea poporului, dar în fapt e a celor care în mod cinic o gestionează fără urmă de milă sau morală, biblioteca e un loc al pierzării, etc. Totul este bine pus la punct şi ritualul este susţinut de oamenii căzuţi, fără idealuri care, brusc îşi redescoperă idealul acela de a pune mâna pe lucrurile altuia, de fura într-un fel sau altul, a fura viaţa altora, dar inconştienţi, ei nu există de fapt, sunt în afara istoriei.
Bestia îşi susţine ritualul fără pic de milă, omul va trebui să înţeleagă că e mai uşor fără de Dumnezeu, iar poporul să trăiască în modul acesta, la limita existenţei, vegetând, fără ideal, fără scop personal şi social totodată, e viaţa în afara istoriei.
Pompiliu Dascălu devine treptat captiv al sistemului din care încearcă să evadeze ţinând un jurnal ale întâmplărilor acestea triste, un jurnal secret şi public, indirect, în acelaşi timp, cu întâmplări ştiute de toţi. A ţine un jurnal pe vremuri grele, în prezenţa Bestiei era un motiv de condamnare la moarte pentru cel ce scria şi pentru personajele jurnalului, dar efortul, mai ales spiritual, trebuia făcut: o naţiune are nevoie de adevăr pentru a se elibera, un adevăr care poate să vină la timp şi la netimp. Era în joc, de fapt, memoria unui popor care trebuia să ştie şi să nu repete.
Lângă personajul principal îşi trăieşte drama Matei Petric, coleg la institutul de cercetare, drama sa este în sens invers, ca fost legionar, căutând sprijin într-o doctrină specifică perioadei dintre cele două războaie mondiale, doctrină antagonică şi totuşi având puncte comune triste şi reci cu ritualul, care au măcinat generaţia aceea de oameni.
Dintr-un alt punct de vedere epoca este străbătută de către Dorel Gozarul, fiul unui procuror de temut în acei ani, cu avantajele materiale şi dezavantajele vieţii personale.
Peisajul uman este completat de Sorana Lăpădatu, o femeie simplă care primeşte mai multă putere decât poate duce, dar are origine sănătoasă în viziunea sistemului şi a marilor dascăli, de la cartea de rugăciuni ajunge la cărticica de propagandă, apoi Zina Stricatu – Eleftea, femeia tânără şi plină de călduri care caută un loc comod în partid şi în societate, prin prezenţa ei fizică şi prin pofta de viaţă simplă la nivelul simţurilor comune, ca etalon în epocă, gată să participe la o masă bună şi la o partidă de sex cu detaşare şi hărnicie specifică oamenilor rudimentari care nu puteau să înţeleagă.
O prezenţă interesantă pe paginile scrierii este Luisa Tisoveanu, cercetătoare, colegă cu Dascălu, o femeie care aspiră la o viaţă luminoasă, la dragoste şi la vremuri mai bune, totul în mod inutil, încercând să salveze ce se mai poate salva din vremurile de libertate.
Personajele sunt mai multe, fiecare are un traseu specific în viaţă şi asta dă culoare unui fundal trist în care viaţa pare absorbită de evenimente străine. Fiecare individ prezent pe filele cărţii este un tipar uman asemenea mormolocului de broască, trebuind să reziste factorilor nocivi de mediu. Tiparul este emblematic şi exemplificator până la strigăt. Scena scriitorilor care îşi abandonează crezul pentru un altul, întâlnire de propagandă şi de bocet este o scenă care pune în lumină cedarea şi celor mai buni în faţa Bestiei.
Personajul principal se leagă de trecut prin amintirile sale despre unchiul Lionel, fost avocat care a decis să fugă din ţară dar care lasă în urmă cărţi, un apartament, câteva valori specifice lumii libere în care omul putea să vieţuiască aproape normal, legătura e de natură spirituală şi nu de sânge cum ar fi fost firesc, memoria conservă speranţa după cum şi lasă să se înţeleagă ultimul capitol al romanului, Pompiliu locuieşte pe strada Speranţei nr. 13 bis, ca un fel de reluare a ritualului, pe un alt plan, al amintirii şi al posibilităţii de reînviere a bestiei într-un alt context.
Vremurile fac imposibilă iubirea dintre cei doi colegi Pompiliu şi Luisa, iubirea este exclusă din ecuaţia vremii, rămâne animalul care îşi caută loc la căldura bestiei. Eforturile personajelor de a realiza o relaţie bună de iubire, o relaţie sănătoasă şi necesară la nivel uman sunt inutile, vremurile sunt altele şi condiţiile sociale duc în ruină sufletul.
Căderea omului este redată de scriitorul Cornel Nistea prin întâlnirea dintre eroul principal şi pictorul Mavros, e o întâlnire cu artistul care şi-a pierdut ţelul, se refugiază în credinţă, renunţă la marile teme ale artei pentru a picta îngeri, îşi ascunde opera pentru a o ferit de distrugere, dar icoanele sale sunt împuşcate simbolic de oamenii vremii, biserica rezistă la nivelul cuvântului rostit, semnele creştine sunt „ omorâte „ de noii ucenici ai comunismului, ai Anticristului.
Teroarea este şi ea menţinută de tancuri şi armată, de abordarea brutală a individului de civili fără de identitate care fac propagandă, rezistenţa umană e la nivel de zvonuri, percheziţia este iminentă la serviciu, acasă, la vecin, atmosfera este la nivel de bileţele, la nivel de fasole cu ciolan servită la restaurantul partidului, totul făcând parte din ritual.
O prezenţă copleşitoare în acţiunea romanului sunt papagalii, singurii care mai pot duce un „ dialog „ normal cu personajul principal, mimează libertatea de gândire, dar, brusc, totul cade, papagalii preiau lozincile utilizate de Bestie, „ învaţă „ repede noua ideologie pe care o strigă cu fervoare indiferent de personaj. Prezenţa papagalului în filmul acţiunii este unul necesar şi lasă deschisă povestea, Bestia poate reveni, ei anticipează papagalii de astăzi de la televiziunile „ libere „, prinse în colivia unui capitalism original românesc. De reţinut prezenţa acestora ca un fel de taină a cărţii.
Evadarea eroului din real în jurnalul pe care îl ţine este singura posibilitate de a rezista vremii, cuvântul care deschide limite, care trimite spre credinţa, la triumful binelui asupra răului, ca metodă de luptă a lui Dumnezeu cu Bestia.
Filmul povestirii rămâne deschis şi autorul sugerează acest lucru prin frazele utilizate de personaje, prin speranţă, prin finalul cu şezlong albastru, prin legătura personajului cu nepoata, prin concluziile sale detaşate, concluziile celui condamnat care are capacitatea de a ierta, dar nu poate uita, memoria devine bun personal şi naţional.
Cornel Nistea a reuşit să scrie un roman solid, bazat pe o povestire exactă, ce trezeşte interesul, cu un limbaj echilibrat ce ţine în frâu sloganele trecute, prezente şi viitoare, cu detaşarea celui care ştiu unde este puterea adevărată şi de ce Bestia poate fi învinsă.
Valorificare pe alt plan a spiritului unic românesc din romanele lui Liviu Rebreanu, sau a mesajului din scrierile lui Marin Preda, toate conduc spre un roman important al literaturii române care avea nevoie de o scriere aşezată, despre pericolul de a trăi cu Bestia în casă.
Autorul scrie: „ Dar ciudăţenia cea mai mare era că un pictor de avangardă cum era Mavros renunţase instantaneu la viziunile sale moderniste şi începuse să picteze dumnezei, sfinţi şi îngeri. „
Iar în alt loc scrie: „ A coborât agale scara. Curând, în faţa mea am văzut alt Mavros decât cel din urmă cu câţiva ani, un bătrân numai piele şi os, cu barba albă şi faţa tristă de sfânt, de parcă atunci ar fi coborât de pe perete. „
Structura romanului are ca esenţă mesajul din ultima cartea a Bibliei, Apocalipsa, acolo unde Sfintei Treimi i se opune o altă treime diabolică: Satana, Bestia, duhurile răutăţii şi, apoi, predicatorii răului, e tensiune specifică la sfârşit de epocă, lupta dintre bine şi rău, analizată la modul concret istoric …
Şi totuşi romanul se termină optimist: castanii de pe alee înfloresc a doua doară în acea toamnă de după retragerea Bestiei …, acolo pe strada Speranţei nr. 13 bis …

Constantin Stancu
17 – 19 martie 2009

Categorii:Uncategorized Etichete:
%d blogeri au apreciat asta: