Archive

Posts Tagged ‘ARTA’

CINE SUNTEM, DE UNDE VENIM, ÎNCOTRO MERGEM DE PAUL GAUGUIN – PICTOR. ARTIŞTII AU AVUT CURAJUL SĂ PUNĂ PROBLEMA, AU RĂSPUNS CU MIJLOACELE PE CARE LE AU … TEOLOGII DAU RĂSPUNSUL ÎN FELUL LOR …

23 Septembrie 2010 Lasă un comentariu

Categorii:literature Etichete:

CONSTANTIN TĂNASE ACTUAL …

1 Septembrie 2010 Lasă un comentariu

Constantin Tănase:

Pleac-ai nostri, vin ai nostri,

noi rămânem tot ca prostii
Ne-am trezit din hibernare
Si-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!
Si cu asta ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Si-am luptat, cum am stiut,
S-avem nouă guvernare,
Si cu asta ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în săracie,
Si cu asta ce-am făcut?

Ia corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare,
Si cu asta ce-am făcut?

Pentru-a câstiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin Ţări străine,
Si cu asta ce-am făcut?

Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize,
Si cu asta ce-am făcut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Si cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Si cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai nostri, vin ai nostri!
E sloganul cunoscut;
Iarăsi am votat ca prostii,
Si cu asta ce-am făcut?

“N imi c n o u s u b s o a r e ”
N imi c n u – i i n t âmp l ă t o r î n l ume ,
Orice asemanare între cele de mai sus, scrise de regretatul artist roman, în urmă cu 65 de ani, si zilele
pe care le traim azi, noi românii, nu-i deloc întâmplătoare.
A s t a – i s o a r t a n o a s t r ă , f r a ţ i r omâ n i !
Constantin Tănase, un talentat artist roman, s-a născut la 5 iulie 1880, a murit la Bucuresti, în anul
1945. Moartea i s-a tras din încăpăţânarea de a spune lucrurilor pe nume.

Constantin Tănase încă mai juca în Bucuresti, la un an de la invazia sovietică.
Într-unul din spectacolele sale, satirizând fărădelegile hoardelor bolsevice, între care obsesia
invadatorilor pentru ceasuri de orice fel, pentru care jefuiau oamenii în plină stradă, ziua în amiaza
mare, somând victimele: „Davai Ceas!” (dă-mi ceasul), artistul: a introdus următorul monolog.

Rău era cu “der, die, das”
Da-i mai rău cu “davai ceas”
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton

Davai ceas, davai mosie
Haraso tovărăsie!

După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea si i s-a ordonat să nu mai joace
piesa. În următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mânecile pardesiului
căptusite de sus până jos cu ceasuri de mână. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, desi actorul
nu a scos niciun cuvânt. Apoi si-a descheiat pardesiul, scoţând la iveală un ceas cu pendulă!

A spus doar: “El tic, eu tac, el tic, eu tac”.

Două zile mai târziu, marele actor era mort.

Categorii:literature Etichete:

SCRIITORUL RADU IGNA, AUTORUL CĂRŢII „VOCAŢIA CULTURALĂ A HAŢEGULUI”


Categorii:literature Etichete:

HAŢEG, 2010, ZILELE ORAŞULUI: RADU IGNA, „VOCAŢIA CULTURALĂ A HAŢEGULUI” – 28 AUGUST – În căutarea sa, Radu Igna redescoperă o ţară frumoasă şi spiritul locului ce vine de undeva de departe, străjuită de râuri de munte, de păduri care te învăluie, de muntele care te înalţă doar privind la el. Haţegul are un fel de vocaţie, de cetate de ţară.


POEZIA PĂMÂNTULUI

Radu Igna se întoarce cu faţa spre Ţara Haţegului, priveşte dincolo de dealuri şi de Muntele Retezat, caută valul care a modelat această ţară din ţară, ascultă cumva cerul şi ascultă pământul pentru a descoperi tainele care au fost, care sunt şi care vor fi peste albastrul acesta de Ţara Haţegului rupt din oglinzile muntelui .
Scriitorul a strâns în inima sa, în pagini de caiet de elev silitor, date despre oameni, vâltoarea faptelor, scrierile cronicarilor despre o zonă mirifică a României. A avut răbdarea de aduna, de a căuta, de a studia şi de a fixa pentru viitor imaginea unui loc în care s-au întâmplat atâtea şi în care oamenii au găsit vocaţia de a trăi româneşte în stil propriu, la confluenţa Banatului cu Transilvania şi Valea Jiului, aproape de Mureş, pe valea Streiului, sub umbrele adânci luminoase ale Retezatului.
Ajuns la o vârstă a viziunii calme Radu Igna pune în cartea sa „ VOCAŢIA CULTURALĂ A HAŢEGULUI „ – Editura „ Gligor Haşa „ , Deva – 2009, apoi reeditată în anul 2010 la aceeaşi editură, cu noi texte şi gânduri, istoria spirituală a locului, acel loc în care istoricii au lăcrimat şi în care nu pot tăgădui fenomenul românesc într-o zonă magnetic spirituală şi în care te poţi pierde sub ninsori de poveste, există doar posibilitatea de a găsi ieşirea prin cer, ca să-l parafrazăm pe Marin Sorescu.
Autorul are o notă, un fel de epistolă pentru cititor şi pentru locuitorul Haţegului, în care pune degetul pe rana istoriei şi spune lucrurilor pe nume: „ Eu cred că viaţa noastră are sens atunci când luptăm împotriva uitării „, apelând la un citat din Emilian Ezechil.
Dar cuvintele autorului spun cumva mai mult: „ Uitarea, ceaţa ce se lasă cu fiecare zi peste ziua ce a trecut. „
În căutarea sa, Radu Igna redescoperă o ţară frumoasă şi spiritul locului ce vine de undeva de departe, străjuită de râuri de munte, de păduri care te învăluie, de muntele care te înalţă doar privind la el. Haţegul are un fel de vocaţie, de cetate de ţară.
Scriitorul a căutat să fie obiectiv şi a adunat cât mai multe însemnări, cât mai multe cărţi despre acest loc şi a descoperit că multe personalităţi au pus ceva din viaţa lor, ceva din timpul şi necuvintele lor în cărţi care au reflectat spiritul Ţării Haţegului, că oamenii au fost credincioşi şi până la urmă acea zvârcolire de credinţă a făcut să convieţuiască la un loc ortodocşi, catolici, greco – catolici sau reformaţi şi să lase semne că se poate şi altfel, un fel de zonă liberă a credinţei, poate unică pe harta creştină a lumii.
Cartea începe cu acele cărţi care au strâns în cuvinte taina ţinutului, apoi sunt note despre cărţile unor importante personalităţi care au descoperit zona cu interes şi bucurie: Condica Haţegului, după Nicolae Iorga, Haţegul aşa cum apare în Cronica Banatului scrisă de Nicolae Stoica de Haţeg, continuă cu plângerea călugărului Efrem pentru mânăstirea Prislop.
Radu Igna caută esenţa vremurilor: istoria vicariatului greco- catolic, sau istoria specifică locului la începutul evului mediu românesc, pentru a face o călătorie cu Romulus Vuia prin ţinut şi prin zona vecină a Pădurenilor, insistă pe călătoria făcut de Aron Densuşianu cândva, sau pe graiul locului pus în evidenţă de Ovid Densuşianu, pentru a prezenta modelul haţegan aşa cum l – a văzut Adrian Andrei Rusu.
Preocuparea lui Radu Igna pentru zonă a mers mult mai adânc, a prezentat obsesia colonelului Zagoriţ pentru Ţara Haţegului ca locul unde a fost Sarmizegetusa lui Decebal, sau pe strădaniile unui arheolog aproape necunoscut care a trăit în vatra Haţegului, Hristache Tatu care a căutat mărturii despre istoria dacilor aici, la intersecţia marilor bulevarde ale istoriei.
Eroismul românilor a fost reflectat în istoria unui batalion de vânători de munte, o istorie a militarului român care biruie timpul, vremurile, tradiţia şi moartea într-un mod special.
Despre aprovizionarea cu apă în Dacia romană a scris Gică Băieştean, arătând tehnici sau soluţii pentru viaţa civilizată din Dacia romană, ca efect al puterii care ştie ce vrea într-o provincie care lupta continuu, până la autodistrugere.
Epoca din anii 1950 – 1960 este pusă în evidenţă şi în contrast cu marile perioade ale istoriei prin registrele simple ale unui inspector şcolar, spiritul contorsionat al vremurilor apare din procesele verbale ale unor funcţionari care erau presaţi de politic să facă lucruri contrare istoriei. E un mod de abordare simplu şi relevant, viaţa a lăsat urme în marea arhivă a lumii.
Această panoramă a zonei a fost atent studiată de Radu Igna şi ne prezintă esenţa, uneori descoperă lucruri contradictorii şi refuzate de vremuri, prin cărţi aruncate la deşeuri, la topit, le recuperează cu dragoste pentru că era ceva mirific, fascinant: pântecul istoriei unde s-a format poporul român. Au fost ani buni în care Radu Igna a strâns date, cărţi, scrieri unele nepublicate şi care nu ar fi avut şansa să fie publicate înainte de 1989, a avut răbdarea de a se împotrivi uitării, a prins portretul unui anonim ca Mihai Baiu, ce a lăsat manuscrise în urma sa, mult mai interesante decât scrierile de rutină de astăzi.
Dar autorul pune în evidenţă şi operele unor importanţi scriitori care au scris despre ţara aceasta, de la Jokai Mor cu povestea mitul lui Faţă Neagră, de la Gligor Haşa care a scris despre tainele istoriei poporului dac, punând, apoi, în evidenţă amintirile silvăşene ale lui Cecilia Terezia Bolchiş – Tătaru, prezentând mişcarea literară a poeţilor de Haţeg ca Romulus Constantinescu, Ionel Amăriuţei sau Ionel Drăgănescu.
Nu sunt uitate ziarele care au apărut la Haţeg, ca Arena, Columna sau Cuvântul adevărului.
Chiar şi fotografii sunt amintiţi, cei care au prins clipa de aur a ţării în fotografii memorabile: Aurel Anca sau Horvath Josef, ori pictorii care au adus un strop de viaţă în culoarea anotimpului de Haţeg precum Gulie Gheorghe sau Vasiloni Drăgălin.
Inspirat, autorul încheie cu o notă de prezentare a cărţii, în limba română şi limba engleză.
Ca un mit al omului de Haţeg se evidenţiază Ioan Munteanu, memorandist din zonă, judecat de puterile vremii pentru că a difuzat Memorandumul Românilor în zonă într-o vreme grea pentru români, în anii 1892, sub guvernare străină. Eroul, aproape anonim, are doar o cruce în cimitirul din Haţeg, semn că a trăit aici şi a murit demn, că a rezistat procesului politic de la Cluj din anul 1894 şi că la întrebările judecătorului a răspuns simplu în logica românului care se vrea liber, alături de marile personalităţi care au luptat pentru istoria românilor în stil românesc ca dr. Ioan Raţiu. Meritoriu pentru Radu Igna sunt acele pasaje extrase din procesul care a avut loc la Cluj ca un moment de demnitate şi iluminare a intelectualului român la vreme de cumpănă pentru istoria neamului. Autorul a stăruit mult până să poată ajunge la acele dosare de la Cluj în care era prins în stilul justiţiei vremii viaţa oamenilor, a memorandiştilor.
Autorul cărţii scrie:” Până când a trăit Ioan Munteanu ? Am apelat la arhivele oraşului. Nu există date din acea vreme. A trăit oare pe vremea Marii Uniri din 1918 ? Posibil. Ar fi împlinit 73 de ani, judecând că s-a născut în 1845. Şi ce s-a întâmplat în viaţa lui de la întoarcerea de la Cluj ? Cu siguranţă, nu a fost primit cu urale …”
Dar cartea aceasta de aducere aminte şi învăţătură a profesorului pentru elevul necunoscut din România, începe cu un pasaj scris de Ovid Densuşianu : „ Drumul ce duce de pe vale Streiului spre Haţeg „ pă su vini „ cum se zice în graiul locului, ori de pe coastele ce ascund Silvaşul se vede desfăşurându-se una din cele mai frumoase privelişti de poezie a pământului românesc „
Cartea merită citită pentru că poezia locului ne face mai buni, iar un răsărit de soare în aerul rece de munte din Ţara Haţegului pictează o lumină ireală peste cei ca au fost, ce sunt, ce vor fii …

Constantin Stancu
Haţeg, iunie – iulie 2009 /2010

Categorii:literature Etichete:

CONDEIUL CARE PLÂNGE … (I)


PRIMIM DE LA LUMINIŢA ALDEA (prozatoare, poetă, critic, eseistă) – 14 august 2010

UN CONDEI PRIN CARE PLÂNGE SUFLETUL ROMÂNIEI
– Impresii legate de proza şi publicistica domnului Adrian Botez –
Am citit recent trei volume ale domnului Adrian Botez: “Ruguri – România sub asediu”, “Cartea cruciaţilor români” şi “Basme” – şi toate trei mi-au tăiat respiraţia, de parcă tot aerul se consumase, arzând pentru cuvânt. Un scris ca o candelă veşnic nestinsă, un scris ca o fântână de lacrimi ce purifică şi înalţă, o voce ce aminteşte de Sfântul Ioan propovăduind în pustiu, un scris de român vertical… – gândeam dând filă după filă. Nu am citit uşor sau cu relaxare – nu e slova aici o apă ce curge liniştită, ci e un foc care arde – …ci am plâns, am râs, am suspinat, am tăcut adânc şi şi mai adânc am murit şi am renăscut prin cuvintele de foc ale publicisticii domnului Adrian Botez – ce este, fără doar şi poate, un condei în slujba României condamnate la moarte spirituală de timpuri nebune şi de legi bolânde, de guvernanţi Iude – care, pentru treizeci de arginţi, ar vinde, pe lângă Iisus, şi mamă, şi tată, şi morţii, şi viii, şi munţii, şi apele şi crucile din cimitire.
De ce “Ruguri-România sub asediu”? m-am întrebat. Pentru că trăim vremuri în care patria, a fi român, naţionalismul – simţit ca dragoste de glie şi ca identificare a fiecărui individ (ca aparţinând unui popor şi unei culturi şi ca păstrător al unei moşteniri spirituale, căci individul nu e frunză în vânt, ci e frunză pe stejar şi îşi trage seva din pământ), şi nu ca fanatism bezmetic şi fără rost sau ca ură pentru alte neamuri, sunt distruse sau transformate în noţiuni fără importanţă. Se poartă, azi, expresia “a fi al lumii”, deci… al nimănui!
A fi patriot înseamnă să ştii cine eşti şi cui aparţii şi asta fără a condamna identitatea altui neam. Dacă eu ştiu cine sunt şi iubesc acest pământ – nu condamn pe nimeni la moarte sau la nefiinţă prin asta… România arde ca un rug, asediată de toţi neterminaţii din afară, ce îşi dau mâna cu neterminaţii din ţară. Dar focul înseamnă şi purificare, şi călire, şi obţinerea cenuşii din care renaşte pasărea Phoenix. Poate tocmai de foc avem nevoie – focul mizeriei morale, focul valorilor inversate, focul vânzării, focul distrugerii, focul călcării în picioare a lucrurilor sfinte – pentru a afla cine suntem, pentru a renaşte, pentru a regăsi calea. Dacă nu ai mers niciodată prin deşert, cum să ştii ce e setea!? Dacă nu ai pierdut tot, dacă nu ai fost singur şi al nimănui, cum să ştii cum este să ai ceva, să fii al unui pământ, al unui cântec de fluier, al unei doine, a unui dor… Iată ce mărturiseşte chiar autorul despre această carte: “Am intitulat, această carte, RUGURI – pentru că Rugul şi luminează, dar şi consumă pe luminător…În această lume şi-n această ţară – adică, în lumea de la cumpăna mileniilor 2 şi 3, în România de pe Planeta Terra – trebuie să fie cât mai multe Ruguri, aprinse unul de la altul, „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”… – doar aşa Neamurile Metafizice, în general, şi Neamul Metafizic Românesc, în special, nu vor fi private, respectiv, nu va fi privat de Misiunea Lor/Sa Sfântă, de către Dumnezeu! Puţin contează, în macroistorie, dacă cel care s-a făcut Rug s-a consumat ori ba – dacă el, Rugul, n-a şi luminat! Puţin contează ai pe cineva, să fii a cuiva!? A, în macroistorie, cât de puternic ai fost 70 sau chiar 100 de ani – dacă n-ai lăsat, în urma ta, fie şi o cărămidă (arsă!), folositoare pentru construcţia uneia dintre treptele evoluţiei spirituale a Neamului tău, în particular, şi a Planetei Spirituale Terra, în general!”
***
“Cartea cruciaţilor români” este lucrarea unui iniţiat. Domnul Botez este un cruciat al românismului, dar şi un fin cărturar, un cunoscător al lucrărilor marilor înaintaşi. El nu vine din neant şi dă lecţii despre credinţă, morală, filozofie, ci este un truditor al cărţilor, în care caută, săpând, adevărul, calea, înţelesul. Fiecare pagină e o treaptă spre cunoaşterea omului, a legii şi a revelaţiei lui Dumnezeu. Autorul spune despre această carte ca un drum iniţiatic prin istorie: “Urmează-ne, prin labirintul istoriei, şi vei înţelege că mintea noastră slabă ne-a stricat puterile de credinţă în scopul dumnezeiesc al LUPTEI. Vei vedea că, deja, de mii de ani, au fost, printre geniile Lumii, mult mai mulţi auto-jertfitori/MARTIRI, decât întrebători… – când a fost vorba de MISIUNEA MÂNTUIRII…Şi, la capătul Călătoriei, îţi vom arăta minunea INOROGULUI SUBLIM! “ Exact asta face autorul. Ne conduce, de-a lungul cărţii, prin labirintul istoriei şi ne face cunoştinţă cu Geniile lumii. Ni-i prezintă pe pedagogii antichităţii: Socrate, Platon, Aristotel şi viziunea acestora asupra condiţiei umane în raport cu divinitatea.
Cartea este un poem al căutării sinelui, al echilibrului interior: “Cine îşi îndreaptă sufletul, cu judecată, spre lume – acela e un om întreg, el este în echilibru cu sine însuşi. El e un om care îşi înţelege destinul care vine din trecut – şi îi pune în faţă datoria sa faţă de lume şi care, prin faptele sale, îşi croieşte un nou destin. (…)”
***
“Basmele” sunt ceva cu totul special. Fiecare conţine un mic diamant de înţelepciune şi sunt, în primul rând, pentru oameni mari. Croite pe tiparul arhaic al poveştii de demult – dar, cu toate astea, sunt foarte moderne prin limbajul (ce este poetic prin excelenţă) şi în stilul inconfundabil Adrian Botez, învăţătură şi subiect.
Mie mi-au plăcut toate, dar la suflet mi-au mers cel mai adânc “Măgarul cosmopolit” şi “Hans I tolerantul, zis şi Hans fără ţară”. În afară de faptul că îmi doresc ca aceste basme să fie citite de cât mai mulţi români, nu mai am de adăugat nimic despre ele. Vorbele mele mai mult ar strica.
E ca şi cum aş închina ode unui fluture albastru şi aş încerca să îl descriu, în loc să spun: “Priveşte-l!”
Deci, despre Basme: citiţi-le!

Categorii:literature Etichete:

SIMFONIA CULORILOR


simfonia primaverii [Compatibility Mode]

PENTRU VIZUALIZAREA, DATI CLICK PE TITLU!

Categorii:literature Etichete:

PEISAJ …CU FLORI …


Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat asta: