Arhiva

Archive for decembrie 2014

Ioan Alexandru despre poezie

23 decembrie 2014 Lasă un comentariu

„Singurii poeţi care au rămas sunt poeţii creştini, spunea Ioan Alexandru, în 1991, (într-o conferinţă publică susţinută la Brăila, la primul Festival Naţional de Poezie Creştină „La început a fost Cuvântul”), pentru că au obiect! Poezia modernă nu mai are obiect. Nemaivestind Învierea lui Christos, ce să mai vesteşti, ce să mai spui?”

Text pus în lumină de Nicolae Băciuţ în revista „Vatra veche” nr. 12/2014.

 

CaravaggioSalomeLondon

Categorii:literature

Urare de sărbători de la Adrian Botez

23 decembrie 2014 Lasă un comentariu

…Sa ne inchinam, infranti de minune si dimpreuna cu Magii, la Ieslea IMPACARII COSMICO-BETHLEHEMICE, la Ieslea Nasterii Mantuitorului Lumii, Lumina Lumii – HRISTOS-DUMNEZEU!
…MULTA, MULTA SANATATE, PUTERE DE CREDINTA SI DE VEGHE A DUHULUI!
Un Craciun Luminat de Steaua de la Bethlehem! Sa intampinati, in familie, cu toata bucuria Duhului, Nasterea Mantuitorului Lumii!
Doamne,-ajuta-ne, ocroteste-ne si ne calauzeste, inspre Sfanta Lumina Ta!

prof. dr. Adrian Botez

 

floarea soarelui

Categorii:GÂND, literature

Vatra veche nr. 12/2014. Sfârşit de an, început de poezie! Nicolae Băciuţ şi suferinţa din poezia română de astăzi…

23 decembrie 2014 Lasă un comentariu
Categorii:literature, REVISTA

Imaginea din oglindă: fantastic şi real. Adrian Botez şi călătoriile sale spirituale…

23 decembrie 2014 Lasă un comentariu

ÎNTRE FANTASTIC ŞI REAL – O CĂLĂTORIE A SPIRITULUI

 

 

de OCTAVIAN CONSTANTINESCU

 

 

 

Am avut, ca şi în alte dăţi, ocazia de a citi (pe rând, pe fiecare) cele cinci povestiri, din cartea profesorului Adrian Botez, “Nălucirile abatelui Bernardo – cinci povestiri fantastice” şi pot să mărturisesc, acum, că impresia lăsată de povestirile adunate în volum e mai puternică: laolaltă, povestirile spun, parcă, mai mult, parcă altceva!
Să mă explic: în orice carte străbate, vrând-nevrând, intenţia de comunicare a autorului, gândul său tainic, cu privire la ceea ce are de spus. Iar profesorul Botez nu este un autor oarecare. În cele cinci povestiri, el amestecă într-atâta realul cu imaginarul, încât te întrebi, pe bună dreptate, dacă mai are vreo importanţă faptul că abatele a existat cu adevărat, sau e doar o plăsmuire, realizată cu meşteşug, de autor. Mai întâi, numele: are un parfum iberic tradiţional, autentic, imposibil de tăgăduit: Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara! Parcă şi vezi un zid, dintr-un castel de piatră, garnisit cu portretele, întunecate de negura anilor, ale bărboşilor şi mustăcioşilor înaintaşi. Pe urmă, amănuntele, unele istorice, care par de netăgăduit, localizările, în spaţiu şi în timp, conferind o impresie de autenticitate, greu de pus la îndoială. Apoi, poveştile! Atâta talent de narator i-a hărăzit creatorul său abatelui, că te intrebi, nedumerit, cine povesteşte? Autorul, pe care îl ştiu, sau aburoasa persoană a abatelui, poposit, parcă, din adâncimi de veac, înfăşurat într-o rasă ponosită de călugăr (franciscan, pe câte înţeleg), drept în faţa ta, ca să dea glas uimitoarelor întâmplări, care de care mai minunată. Mărturisesc, sincer, că eu nu văd carne pe trupul abatelui, alta decât a autorului cărţii. El este, în carne şi oase, povestind, cu gura altcuiva, încă una din minunatele plăsmuiri care îi cutreieră mintea şi pe care, în neasemuita sa dărnicie, ni le împărtăşeşte.
Am citit, desigur, destule povestiri intitulate “fantastice”. Cele ale lui Eliade aduc în discuţie, aproape exclusiv, problematici foarte omeneşti. Relativitatea spaţiului şi timpului, precaritatea ideilor omeneşti despre posibilele lumi şi, mai ales, despre cauză şi efect… – în fine, nu despre asta e vorba acum. În povestirile, zgârcit drămuite, ale profesorului Botez, dansează, ca nişte adevărate iele, ideile! Îndrăzneţe, unele, altele aproape de erezie. Mi se năzare că le-aş fi desluşit, pe câteva dintre ele. Fin cunoscător al creştinismului, autorul aduce în discuţie mai multe decât lasă să se vadă fiecare povestire luată separat, transgresează spaţiul real, intră, plin de curaj, în lumea “ceealaltă”, nevăzută, “ceea lume”.
E zugrăvită moartea, altfel decât ne-am obişnuit (?), nu un schelet drapat în negru, cu o coasă pe umeri, metaforă palidă, scornită, parcă, de o minte prea simplistă, ci moartea apare, în viziunea autorului, ca o femeie imposibil de seducătoare, răspândind o groaznică lumină pârjolitoare, indecentă aproape, care provoacă, într-adevăr, catastrofe teribile. “Experienţele” abatelui sunt prezentate cu un realism atât de izbitor, de viu, încât totul devine aproape cinematografic:

“Tânărul se azvârli, cu trup şi suflet, ca-ntr-o adevărată explozie a fiinţei lui, la pieptul iubitei celei imposibil de frumoase, cu plete-albe-de-flăcări, luminând oceanele universului tot”.

Dar descrierile! Abundenţa amănuntelor este aproape picturală, căci, acolo unde un povestitor neexperimentat ar “tuşa”, grăbit şi neatent, un soi de caricatură, Adrian Botez pictează cu lumină şi umbră, totodată, cu penelul aburos al metaforei în proză. Am amintit aici (fără să mai citez, spre a vă îmbia la lectură) portretul schivnicului din peşteră, din povestirea “Abatele, schivnicul şi diavolul”: “Era, după câte puteam să-mi dau seama, un om înalt, dacă s-ar fi îndurat să se ridice în picioare. Extrem de slab, cu o barbă albă şi nefiresc, incredibil de lungă, înprejurul lui răsfirată, precum o băltoacă albă, care lumina orişice beznă, fără să mai fie nevoie de jarurile lemnului ars. Presupunând că n-ar fi luminat barba fantastic, de poveste – atunci ar fi fulgerat, în mod sigur, orişice întuneric, cu ochii lui albaştri, enormi. Atât de larg deschişi, dilataţi spre uimire mâhnită, de parcă aşteptau, în cuprinsul lor (scăpărând ferm şi sever!), să se verse, dinafară într-înşii (nu conta când, ci înfăptuirea în sine!), toate răzgândirile şi amânările lumii, spre izbăvirea întru siguranţă”.
Dar ultima povestire din volum – “Abatele şi imaginea din oglindă” – cea care mi-a pus din greu la încercare biata mea fiinţă creştină, nu îndeajuns de bună cunoscătoare întru ale credinţei, e “summa”, sau, daca vreţi, “culmine”, căci imaginează o imposibilă întâlnire cu însuşi Dumnezeu, unul bizar, parcă pus pe şotii, permiţându-şi să vorbească, aşa cum se exprimă autorul, “uşuratic despre începutul lumii”. Ideea unui Dumnezeu disperat că El nu mai are cui să se plângă, aşa de nouă şi de teribilă pentru mine, aproape că m-a îndemnat să nu mai citesc mai departe, ca să nu cad în păcatul ereziei. Ei bine, mărturisesc, n-am putut răbda, am citit până la capăt, minunându-mă mult şi înţelegând mai puţin, căci pe unele cărări ale minţii autorului e greu de mers, fără călăuza temeinică a lecturilor ecleziastice.
Nu, hotărât lucru, nu vă mai spun nimic, prea palide sunt relatările mele, faţă de satisfacţia autentică a lecturii, faţă de bucuria de copil, ascultând basmele bunicilor, pe care vă invit s-o retrăiţi, citind.

Lectură plăcută!
***

botez 001

Categorii:CARTEA, ESEU

Roben SRL, felicitare de sărbători. Birotică, papetărie, jucării, cadouri… Când lumea se schimbă sub ninsori!

22 decembrie 2014 Lasă un comentariu

felicitare craciun 2014-2015

Categorii:PRESA

Banc de sezon… Melcul la DNA…

21 decembrie 2014 Lasă un comentariu

Ce faci melcule?
Unde fugi aşa?, întreabă ursul un melc.
– Ce să fac, răspunde melcul, vine D.N.A.-ul să mă aresteze.
– Păi, de ce?
– Păi: eu – casă, tata- casă, mama- casă, soră-mea – casă… De asta.
Stă ursul, se gândeşte puţin şi o rupe şi el la fugă. Şi fuge şi fuge…
Se întâlneşte cu cocostârcul.
Cocostârcul îl întreabă: – Ce faci ursule? De ce fugi aşa?
– Ce să fac, răspunde ursul, fug,că s-ar putea să mă cerceteze D.N.A.-ul.
– Păi, de ce?
– Păi: eu – blană, tata – blană, mama – blană, soră-mea blană… De asta.
Stă cocostârcul, se gândeşte puţin şi o rupe şi el la fugă. Şi fuge şi fuge şi fuge…
Se întâlneşte cu maimuţa.
Maimuţa îl întreabă: – Ce faci cocostarcule? Unde fugi aşa?
– Ce să fac, răspunde cocostârcul, fug, că s-ar putea să vină D.N.A.- ul să mă cerceteze.
– Păi, de ce?
– Păi: eu – pe picior mare, tata – pe picior mare, mama – pe picior mare, soră-mea – pe picior mare… O rupe şi maimuţa la fugă. Şi fuge, şi fuge, şi fuge… Se opreşte deodată brusc şi exclamă:
– Dar eu de ce să fug? Eu – cu fundul gol, tata – cu fundul gol, mama – cu fundul gol, soră-mea – cu fundul gol…

 

Propus de Dumitru Huruba

Categorii:UMOR

Calendar 2015, timp şi iluzii… Poate se naşte, poate nu se naşte…

21 decembrie 2014 Lasă un comentariu

calendar 2015 on notes pinned to wooden board

 

Earth-02-01-03

Categorii:PRESA

O câmpie sângerie pentru Constantin Stancu

21 decembrie 2014 Lasă un comentariu

FĂRĂ DE SCRIBUL-POET-CU-REVELAŢIE, NU EXISTĂ MÂNTUIRE:
„ETEMENANKI (Ultima săptămână)”, de CONSTANTIN STANCU

 

 

A apărut un nou volum al lui CONSTANTIN STANCU: “ETEMENANKI (Ultima săptămână)”, Editura CronoLogia, 2014. Adică, Poetul CONSTANTIN STANCU s-a „culcuşit” (cu tot cu gândurile, cuvintele şi scepticismele sale extrem de precise!) într-o nouă viaţă, dintr-un nou univers.
CONSTANTIN STANCU s-a născut (ca Poet) deja matur. Deci, în cazul lui, nu poate fi vorba de „etapele creaţei autorului” şi alte şabloane de exprimare stângace, asemenea celui de mai sus. La CONSTANTIN STANCU se poate vorbi despre câte vieţi REALE a trăit, în această iluzorie viaţă ireală şi aparent comună tuturor oamenilor istorici. Dacă-i numărăm volumele de poezie şi pe cel de proză editate, s-ar face vreo şapte vieţi…
Ceea ce am spus mai sus se constituie şi-n motivaţia unei altfel de abordări, în ce priveşte discuţia despre cel mai de curând apărut volum de Poezie al său. Pentru că fiecare dintre precedentele volume ale lui CONSTANTIN STANCU este o variantă de viaţă/existenţă non-versatilă şi COMPLETĂ (prin magia demiurgică a Cuvântului), într-un univers comuno-versatil şi incomplet – ar însemna că noul volum nu s-ar diferenţia, esenţial, de celelalte, şi ar fi vorba doar de ascultarea (până la urmă, plictisitoare!) a unei litanii, vremea vieţilor ele-nde ele născute („sui generis”) prefirându-se, ca boabele de mătănii, printre degetele Scribului. Nu, nu este aşa: dacă fiecare dintre volumele trecute / precedente era mărturie pentru o nouă maturitate/variantă de viaţă matură a lui CONSTANTIN STANCU, acum este vorba de ceva mai mult (sau, după unii, mai puţin…): acum, CONSTANTIN STANCU este nu un simplu scrib, trăitor şi mărturisitor /consemnator existenţial – ci este un înţelept, care posedă atât magia transgresiunilor fiinţiale / metempsihozelor „în direct” – cât şi magia transfigurărilor lumilor pe care le-a învăţat, creat şi dobândit, în cele vreo şapte etape-vieţi – magie a transfigurărilor care atinge stadiul de (auto)demiurgie incredibilă: nu lumea a rămas versatilă, ci Poezia lui CONSTANTIN STANCU anulează lumea istorică, înlocuind-o cu propriile lui variante mundane, magic-interschimbabile, de lume / lumi. Trăim în plin miracol al jongleriei cu existenţa mundană – deci, în plin miracol al demonetizării morţii. Deci, trăim Învierea „în direct”!
Cazul stihuirii Poetului CONSTANTIN STANCU deschide (sau: ar trebui să deschidă) şi un alt front de discuţie. Anume: de ce contemporaneitatea este atât de oarbă, surdă, mută şi paralitică, la nivel cerebral, încât nu mai este în stare nici să-şi recunoască genii/geniile, nici măcar să încerce a identifica, în istoria prezentului, sclipiri (fie şi evanescenţe!) ale vreunui traiect de genialitate, de spiritualitate excepţională, cu datele existenţiale transcense, extrase din istorie? Trăim un veac al mediocrităţii jalnice şi penibile, care, pentru a-şi asigura existenţa vegetală, nu doar riscă, ci se chiar complace în a deveni mută, surdă, oarbă, paralizată cerebral: pur şi simplu, această liotă, pe care noi obişnuim s-o numim „umanitate terestră” se desfată cu propria-i nulitate existenţială, se desfată, mai cu seamă, în mod sadic, cu diverse modalităţi de a trata, cu „suverană” (de fapt, terorizată!) indiferenţă mimată, faţă de personalitatea Artistului! „Personulităţile” anulează /anihiliează personalităţile (cu o dibăcie ţinând de instinctul de conservare/perpetuare – perpetuare a vidului, ca stare de paradis anti-spiritual)!
Unii vorbesc de teroarea faţă de VID. Nu, acum, în zilele pseudo-culturii zilelor noastre, trăim în plină teroare faţă de PLIN!!! Oricine are minte, care cugetă, nu „mugetă”, devine un pericol socio-existenţial absolut, pentru această haită umană de relativităţi (nivelate incredibil de complet, tocmai din spaima de a nu rămâne, cumva, izolate şi desolidarizate,în raport cu salvatoarul haitic al vidurilor – şi să cadă pradă, Doamne fereşte! – unei invaziei imprevizibile a unor gânditori autentici, care, până în ultima clipă a vieţii lor, trebuie să fie trataţi cu substanţa, infernal-corozivă, exasperantă, a indiferenţei oarbe, surde, mute, paralitice…!).
Da, cazul CONSTANTIN STANCU este simptomatic, pentru această înfiorătoare boală a mediocrităţii terorizate să nu fie, cumva, depistată, identificată şi tratată! Pentru această boală-impotenţă (generalizată prin complotul impotenţilor spirituali, care, fireşte şi „democratic”, alcătuiesc majoritatea/majorităţi zdrobitoare!). Ce comunism ante-decembrist?! Atunci, în comunismul naţionalst-ceauşist, se făcea cultură, se învăţa, în general, şi, mai cu seamă, se învăţa respectul faţă de genialitate (chit că erau decretaţi drept genii doar cei morţi! – …dar, măcar, nu erau scoşi, din istorii şi din istorie, cu o sacră teroare de PLIN! – toţi cei care au marcat, cu orbitele lor incandescente, veacurile de evoluţie spiritual-umană!). ACUM, în „democraţia nulităţilor”, se desfăşoară cele mai copeşitoare, zdrobitoare, anihilatoare de „diferenţe specifiece” spirituale, de cel mai curat şi nivelator tip comunist!
…cabala impotenţilor anti-spirituali – iar nu după creaţia lui! – …exact cum spune Poetul nostru, în poemul său, Orbirea: „Scrie într-o vreme când nimeni nu mai citeşte,/orbirea este cea mai bună activitate” – cf. Orbirea, p. 43), cât şi umilirea, prin tăcere, din partea „orbilor non-homerici”, a celui care le solicită o motivaţie a alegerii/premierii: până şi cel mai crunt infractor are dreptul, de la orice complet de judecată şi de justiţie, la MOTIVAŢIA SANCŢIONĂRII SALE! D-apoi un scriitor, prezumat ca non-infractor…Ţi se face o silă infinită!
Dar CONSTANTIN STANCU, autorul cărţii de faţă – “ETEMENANKI (Ultima săptămână) – a devenit, între timp, atât de înţelept şi de înalt-seren, încât îşi poate permite, contrar uzanţelor epocii terorii faţă de PLIN – versuri în care tremură lumina eternităţii geniale, precum acestea:
„Dacă filozofii, dacă teologii aceia,/dacă formatorii de opinie şi cărătorii de bagaje/au spus că a murit Dumnezeu,/de ce nu aş muri câte puţin şi eu împreună cu El,/pentru a trece de nevăzutele frontiere?//Păsările s-ar întoarce în prima zi a creaţiei,/dar le împiedică aripile./Lupii s-ar întoarce la primele animale de pradă,/dar le este teamă de frigul din cuvinte./Peştii ar căuta apele de jos în care toate s-au creat,/apele rupte din coasta uscatului,din ţărmul dintâi…//Omul s-ar întoarce la Dumnezeu,/dar îl împiedică trupul…// Totdeauna îi scapă ceva important,/din cauza aceasta nu-şi vede umbra/pe mâinile lui Dumnezeu…” (cf. Despre filozofi sau cărătorii de bagaje, p. 46).
Oricâte motivaţii aflăm (noi, fragilii şi inepţii oameni, capodopere, cândva, ale Zilei a Şasea!), în mod steril, absurd şi complet artificialo-iraţional, pentru a „evada” din sfera divină (sau, măcar, de a întârzia întoarcerea la originaritatea noastră sacrală!) – Creatorul ne are, permanent (precum orice pescar divin are, în puterea majei salvatoare de absurd-abscons, derizoriu şi penibil! – „peştele” uman!) – „umbra pe mâinile” sale!
Cartea lui CONSTANTIN STANCU (un calofil şi filocalic strălucit, un bijutier perfect!) are 64 de pagini, împărţite astfel:
1-„Câteva cuvinte”, prin care autorul nu doar că explică sensul şi etimologia cuvântului „etemenanki”, ci sugerează, de fapt, şi temele abordate în cartea care acum se deschide – principala temă fiind aceea a ROŢII/ROTIRII/CICLICITĂŢII IMPLACABILE, DESCHISE INFINIT, a existenţei cosmico-fiinţiale, dar această temă principală îşi subsumează, printre altele, tema lansată de multă vreme, dar neprimind, până acum chip poetic, a Muntelui Sacru, cu doi versanţi (Religia şi Cunoaşterea Ştiinţifică), Piscul semnificând împăcarea şi resintetizarea spirituală a celor două forţe ale Cunoaşterii, întru Dumnezeu-Atoatecreatorul („Oamenii de ştiinţă au constatat că resursele plantei /pentru un an se sfârşesc în luna septembrie. //A existat o ultimă săptămână pentru Iisus, în care a lăsat lumii câteva principii esenţiale, cu toate că ştia că într-o vineri va fi dat spre moarte, apoi a urmat duminica.//Era în aprilie, după calendarul modern…/Glasul mieilor se auzea în cetate, începuse vremea sărbătorii…//Există o ultimă săptămână, în septembrie, pentru fiecare din noi?//ETEMENANKI – <>, sau : <> – în limba sumeriană – Dicţionar biblic, Editura Cartea Creştină – Oradea, 1995, p. 119 – Babel, turnul – <>”) – chiar şi acest Cuvânt înainte are ritmicităţi şi dispuneri, semantice şi formale, de stihuire liturgică;
2-un Argument – intitulat „Memoria luminii”;
3-şi PATRU PĂRŢI, notate cu cifre romane (punând Vechiul Testament sub semnul şi stăpânirea spirituală a Noului Testament/al CRUCII , prin care geneticul/moştenirea genetică este / va fi dominat/ă de SPIRIT/AL CINCILEA ELEMENT AL CRUCII UMANE!):
I-Turnul Babel („Flacăra verde şi câmpia Şinear”);
II-Semn într-o lume de fosfor („Septembrie cu ore moi”);
III-Ultima săptămână („Cauţi locul perfect: e ultima săptămână…”);
IV-Starea de veghe (conţine 31 de poeme, fiecare fiind un microcosmos poetico-liturgic: Istorie, Calendare imperfecte, Albe cămăşi, Câteva cuvinte, Intimitate, Nimicul înmugureşte, Diamantul, Săgeată otrăvită, Gura ierbii, Umbra scribului, Cu vârful aripii, Catedrale albastre, Avraam, Cântec vechi, Ritual, Bicicleta lui Picasso, Amprenta, Uşi de sânge, Taina scribului, Catastrofe oranj, Carnea prezenţelor, Catedrala de frig, Sigurătatea codului genetic, Orbirea, Un neuron între pământ şi lună, Cărţile, Despre filozofi sau cărătorii de bagaje, Sfârşitul lumii, Secretul, Pământ şi gigabytes, Statuile plâng cu sfinţi, Camere melodioase pentru scribi).
Urmează un „Curriculum Vitae” foarte consistent – şi cartea se încheie cu Referinţe critice absolut onorante.
Dintr-o privire fugară asupra titlurilor, se observă obsesia lui CONSTANTIN STANCU pentru SCRIB şi pentru CONSTRUCŢIA DIVINĂ („catedrala albastră”). Ceea ce nu se observă, la o primă privire fugară, este reinterpretarea mitului Turnului Babel (pus în relaţie cu Creatorul-Om Năzuitor-spre-Dumnezeul-său, dar şi cu Însuşi Dumnezeu! Tirnul Babel nu mai apare ca o rezultantă a tendinţelor arogant-luciferice, din spiritualitatea lumii umano-terestre – ci ca o nu doar legitimă, ci chiar legitimată, de Însuşi Dumnezeu, Năzuire spre Cer/Originaritate: „Într-o zi Dumnezeu i-a adunat şi le-a spus să/ construiască Turnul Babel/şi, de atunci, ei duc fericiţi cărămizi din pământ roşu/tot mai sus…//Unii ajung în vârf/şi-n plină orgie îşi amestecă trupurile între ei,/privesc de acolo, din înalt, câmpia Şinear,/lacrimile lor picură în cer şi/ şoptesc: etemenanki, etemenanki…” (cf. Flacăra verde şi câmpia Şinear…, p. 10).
„Pământul roşu” este, de fapt, traducerea, din evraică, a numelui ADAM . Omul este, prin Originea sa (şi fiinţială, şi simbolic-semantică) – CREATOR, iar Poetul este, la fel, SCRIBUL LUI DUMNEZEU, prin Revelaţie Orfică. Numai că, între Dumnezeu-Originarul (şi Absolut Originalul!) Creator şi Om a intervenit, nu după Babel, ci chiar în „PROCESUL BABEL”, o neînţelegere şi separare semantică, din pricina semnalată în poemul citat, deja, de noi (Despre filozofi sau cărătorii de bagaje, p. 46: Omul s-ar întoarce la Dumnezeu,/dar îl împiedică trupul…): TRUPUL, conceput de om ca fiind „lut”/ cărămidă roşie” (deci, construcţie carnal-orgiastică!), iar de Dumnezeu, ca fiind „LUMINĂ ROŞIE”, Spirit al Veşnicei Resurecţii/ÎNVIERI, iar nu al Amurgului! Din această PRIMĂ NEÎNŢELEGERE SEMANTICĂ, între Creator şi creatură, au rezultat „lacrimile”, suferinţa, ca durere a neputinţei de Armonie-Înţelegere a Esenţei Cuvântului-Logos-Creator/(Re)Întemeietor.
De aici, şi schizofrenia iniţială, din poem – non-armonia dintre CAP şi TRUP: „Până la urmă toate capetele/vor ajunge pe o tavă a Salomeii,/capetele bărbaţilor asudaţi,/cu lumina în bărbile grele” – cf. idem, p. 9 – până când factorul SALOMEEA îşi va inversa funcţionalitatea: va deveni, din factor distructiv, factor re-constructiv, prin resintetizarea UNICULUI CAP-DUH UMANO-DIVIN/RECONSTITUIREA SPIRITUALĂ A LUI ADAM PROTOGONOS!
„Medicii” (exponenţii Căii / Versantului Ştiinţei Raţionale) „au descoperit” (şi ei, ca şi Factorul Religios-SALOMEEA!) „o tehnică de a transplanta/capetele obosite pe trupuri tinere (…)Toţi cei reîntorşi pe trupuri tinere vorbesc între ei,/au congresul lor, biserica lor,/muzeul lor de tăvi de argint” (cf. p. 9). TAVA DE ARGINT a Salomeii devine, în viziunea revizuită a „discursului” anistoric/transistoric omului „păţit” (în sensul de RE-INIŢIAT!), resintetizator de Logos, deci redevenit RELIGIE! – însuşi simbolul RESINTETIZĂRII, întru RE-ARMONIZARE ORFICO-POETICĂ, a umanităţii-ca-lume!
Abia când vom înţelege rostul resintetizării, întru Armonie, prin Logos Poetic, vom binemerita Mântuirea! Iar SCRIBUL va redeveni Marele Preot al Lui Dumnezeu-ARMONIA SFERELOR COSMICE, ca infinite lumi posibile, „catedrale albastre” posibile!
Lacrimile „care picură în cer” (deci, Dumnezeul lui CONSTANTIN STANCU este atât de bun şi înţelegător, încât între El şi om/umanitate nu există decât o „neînţelegere semantică” asupra originarităţii cuvântului „OM”, iar nu teroarea infinită a unor pedepse atroce, pentru păcate fără de număr şi fără de nume!) deja semnifică, prin picurarea lor inversă, „spre CER”, „porţile cerului” fiind ţinute, permanent, deschise spre Mântuire, din partea Lui Dumnezeu! – şi vor semnifica, într-un viitor nedefinit prin temporalitate umano-terestră (ci prin Revelaţie Divină! – ceea ce poate situa soteriologicul în chiar clipa de faţă! – sub condiţia Poeticei Înţelegeri a Semanticii Divine, întru Poezie – „nimicul” va redeveni TOTUL DIVIN, din care va ţâşni – „ex nihilo!”, nu? – Creaţia Sintetică: „îmi spune artistul,/ nimicul se va sprijini pe o infinitate de cuvinte” – cf. Sfârşitul lumii, p. 47 – Logos Resemantizat/Resintetizat Divin, întru Unicul Cuvânt-ARMONIE DIVIN-ORFICĂ!) revenirea la semantica/resemantizarea comună, a Creatorului şi Creatului. Şoapta ardent-năzuitoare spre Dumnezeu „etemenanki, etemenanki…” îşi va regăsi „ultima săptămână”, în sensul de Aflare a Tainei Supreme a Creaţiei/ŞAPTE (fără de infinitele rotiri, în gol, ale „săptămânii istorice”!) – Creaţie extrasă, însă, din timpul istoric (deci, devenită, CU ADEVĂRAT, „ETEMENANKI – Ultima săptămână”), şi reintrodusă în mit, în Eternitatea Arheică a Existenţei!
Ieşirea din ISTORIE („noi doi şi cel de-al treilea, nevăzutul din cuib” – cf. Istorie, p. 18”)se va face, însă, conform Noului Testament/LEGĂMÂNT, acela al IUBIRII HRISTICE, întru „LUMINILE ÎNALTE” ALE ORIGINARITĂŢII PARADISIAC-ARMONICE! – Temelie a RESINTEZEI ADAMICE: El/Ea, Ea/El („ish/isha”) – „va veni şi ziua în care îşi vor unge trupurile/cu uleiul străveziu al luminilor înalte,/mângâietor ca un animal carnivor/înaintea transei ultime” (cf. Cântec vechi, p. 31).
Nu există, în Poezia valaho-românească actuală, un mai fervent adept al Sacralităţii Misiuniii Poetului, decât CONSTANTIN STANCU.
Din SCRIB CONŞTIINCIOS-IMITATIV, CEL CARE PREZERVĂ, ÎN MOD INCONŞTIENT, ESENŢELE TRADIŢIEI – dar încearcă, deocamdată în registrul formal-semnificativ-„semne la vedere”, să se identifice cu / să-şi asume Scrisul-Logos „ÎN-FLORIT”, să „schimbe sunete pe cuvinte,/ca pe o tarabă în piaţa cu flori” („se trage din neam de scribi,/de aceea este scris,/sunt semne la vedere,/în carne, în os, pe pielea fragedă…/Toţi au ceva de spus,/dictează şi el scrie şi spun că-s cuvintele lor,/dar sunt ale părinţilor…[…] el schimbă sunete pe cuvinte,/ca pe o tarabă în piaţa cu flori…” – cf. Taina scrisului, p. 37) – Poetul devine LOCUITORUL şi „GHIDUL” nostru, spre/identificat fiinţial şi funcţional cu CAMERA MELODIOASĂ PENTRU SCRIBI, LOCUL NE-LOC AL REVELAŢEI DIVINE/PARADISUL: „Prinţul ieşea din camerele melodioase,/ ei, scribii, nu înţelegeau,/fiecare se străduia să-şi amintească/limba în care au rostit primele cuvinte (n.n.: întoarcerea la ORIGINARITATEA-LOGOS CREATOR – şi desfiinţarea Turnului Babel ca Neînţelegere Semantică, şi Re-Armonizarea Semantică OM-DUMNEZEU!),// prin arterele lor curge cerneala nemuririi,/plângeau cu lichide cuvinte” (cf. Camere melodioase pentru scribi, p. 51). „Lichide cuvinte” înseamnă, ca şi la Lucian Blaga, unirea picăturilor /frânturi ale apei, înapoi, în CURGEREA ARMONIC-ATOTSINTETIZATOARE-PARADIS !
…Adâncă reverenţă, în faţa Scribului-cu-Sclipiri-de-Geniu, Vajnic Apărător şi Păstrător al Tainelor Ordinului Secret al Poeţilor-Cavaleri ai Graalului-LOGOS! Mai mult decât a făcut el, pentru Poezie, nu poate face nimeni – …dar vine vremea să şi pricepem (noi, pentru că el proroceşte de milenii, tăcut ca om, guraliv prin Grădinarul-HRISTOS, cel care până şi lui Iuda îi dă semantică, rost, chiar iertare, pe căi şi-n complicităţi mistice, de o măreţie fără seamăn : „mormintele se deschid /precum gura profetului în faţa acuzatorilor, dar el nu rosteşte profeţia, / profeţia intră în monedele de la Templu,/aruncate acolo de grădinar…” – cf. Cauţi locul perfect: e ultima săptămână…, p. 12), da, să pricepem, ÎN SFÂRŞIT, ŞI NOI! – că fără de Scribul-Poet-cu-Revelaţie, nu există Mântuire!

 

 

 

prof. dr. Adrian Botez

Istorie literară, texte din care picură timp şi netimp…

21 decembrie 2014 Lasă un comentariu

Istorie literară la zi, îngerul intră-n cuvinte…

 

 

Maria-Daniela Pănăzan este scriitor, dar şi istoric, sau eseist, ori cronicar al vremurilor. Din această postură „vede” dincolo de mode, de interese, de succesele de moment, ignoră „băieţii deştepţi” din literatură, nu ţine cont de politica de marketing a editurilor, priveşte spre inima scriitorilor, spre operele care aduc lumină sufletului românesc rătăcit în megatendinţele europene…
Maria-Daniela Pănăzan ne oferă o carte interesantă şi profundă: PAGINI DE ISTORIE LITERARĂ CONTEMPORANĂ .
Istoricul se bazează pe câţiva stâlpi de rezistenţă: locul unde suntem aşezaţi de Dumnezeu, un loc sfânt, dragostea ca valoare necesară şi liberatorie, credinţa ca unitate de măsură în univers, salvarea sau mântuirea, ca posibilitate de evadare din arealul strâmt al istoriei contemporane, familia, generozitate…
Autoarea rămâne modestă, dar pasionată, este conştientă că sunt doar câteva pagini, probabil, în viziunea ei de iubitoare a literaturii, istoria înseamnă mult mai mult, dar se opreşte cu dragoste şi bucurie asupra unor opere sau scriitori pentru a pune în lumină aventura spirituală a românilor în peisajul acestor vremuri. O vom numi în această scurtă notă literară, istoric, deşi este mult mai mult decât ceea ce exprimă tehnic această vocaţie, necesară în cetate, este modelatoare de viziuni literare. Maria-Daniela priveşte spre literatură având ca reper valorile creştine, îşi asumă cumva o poziţie inconfortabilă în lumea literară care aleargă după noutăţile europene, după studii prolixe, după concepţii avangardiste… Ea rămâne în poziţia istoricului solid, bazându-se pe valorile eterne ale lui Dumnezeu, optând pentru muncă, lecturi intense, meditaţii, căutarea adevărului într-o lume care şi-a pierdut uneori reperele…
Amuzată de poziţia proprie, îşi alcătuieşte cartea pe două paliere: Eu…despre şi Despre…Eu.
Analizează operele scriitorilor români şi îşi rezervă pagini despre scrierile proprii.
Pune în balanţa lumii două direcţii, o direcţie care vine spre istoric, o alta care pleacă de la scriitor spre lume, cu energie şi curăţie de inimă.
Când scrie EU, autoarea este autoironică, în literatură contemporană, poate ca niciodată, egoismul şi delirul gloriei nu s-a declanşat într-o manieră incontrolabilă ca acum, dar autoironia îi permite să depăşească hotarul nevăzut care desparte scriitorul de lume şi, mai ales, de Dumnezeu.
Scrierile anterioare ale istoricului au vizat în esenţă poezia românească religioasă şi, credem, abordarea operelor în cartea de faţă este una curajoasă şi care lasă deja urme în istoria literară.
Cei care au scris despre cărţile publicate de Maria-Daniela Pănăzan au reţinut aspecte care trebuie remarcate: dorul de acasă, cartea închinată Creatorului, întâlnirea cu sacrul, mântuirea prin iubire, speranţa, psalmul poeziei, lumina…
În Paginile scrise de autoare putem reţine câteva teme fundamentale pentru istoria literară: iubirea de patrie, jurnalul de idei, problema existenţei şi variantele de sens la această problemă, interferenţele culturale, privirea ce răzbate, istoria literaturii în interviuri, solitudinea prin înţelepciune, epopeea scriitorului tragic, neliniştile creatoare, poezia ca număr, cartea – o prezenţă în lumea contemporană, sărbătorile creştine în operele literare, întâlniri de taină, umorul ca detentă, eroi şi eroine care dau lumină umbrei, iubiri enarmonice, cuvântul care zideşte, îngerul de pe umărul celui care scrie…
Pentru istoric nimic nu se petrece la întâmplare, Dumnezeu are în control lumea, scriitorul care scrie despre lume, imnul scribului care depăşeşte limitele contemporane ale sufletului românesc…
Maria-Daniela Pănăzan îşi începe paginile de istorie pledând nu cronologic, ci după intensitatea sentimentului eternităţii şi după densitatea suferinţei într-o lume a „vip-urilor” de tot felul care sfidează suferinţa… Ea zăreşte pânza pe care Dumnezeu pictează istoria şi observă personajele principale. Istoria începe cu Ioan Alexandru – „poet al Logosului Vieţii” pentru că acest poet a avut bucuria de a-L mărturisi pe Hristos până la ultima literă a poeziilor sale, a făcut-o cu smerenie şi har. Poetul şi-a iubit patria şi aproapele, a fost un glas în cetate… „Vorbeşte, Doamne, că robul tău ascultă…” pare să fie mesajul principal al poeziei lui Ioan Alexandru…El, reţine istoricul literar, vede Neamul său românesc, patria cerească şi simte apăsarea responsabilităţilor faţă de aceste valori.
Autoarea e sensibilă la pulsul vremurilor în care trăieşte şi pune lumină pe literatura română aşa cum apare ea în interviu, un demers principal asumat de Nicolae Băciuţ în cartea sa O istorie a literaturii române în interviuri care surprinde stări sufleteşti unice, desenează modelele morale speciale pentru spaţiul românesc, aşa cum s-au format în mediul cultural de la Cluj. Sunt prinse în eseul istoricului orizontul de aşteptare în literatură, discursul narativ, poetica poeticii, metafora ca energie a operei poetice, iubirea de patrie, imnul care duce în cuvinte iubirea. Maria-Daniela Pănăzan subliniază importanţa sincerităţii raportat la destinul scriitorului sau faptul că talentul nu este o marfă de pus în vânzare, e un depozit a lui Dumnezeu… Iată, dinamica sufletului românesc aşa cum se relevă în interviuri, ziceri sincere, idei în direct, cuvinte drese cu sarea vieţii…
Putem sublinia curajul istoricului de a privi în inima „obsedantului deceniu”, aplecându-se asupra operei lui Mihai Petroveanu, renumit critic al epocii, cel care a dat tonul temelor importante pentru scriitor în acea perioadă tensionată a istoriei literare. Paginile critice intră sub lupa istoricului care încearcă să vadă lumea din perspectiva momentului trăit de scriitori ca Tudor Arghezi, Nicolae Labiş, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Rusalin Mureşanu, Mihail Sadoveanu, Miron Radu Paraschivescu, Maria Banuş…
Interesante trimiterile la opera lui Eugen Jebeleanu şi sublinierile legate de Surâsul Hiroşimei… un poet incomod la acea vreme, doar aparent comod, care a fost profund mişcat de evenimentul istoric legat de fenomenul Hiroşima în istoria umanităţii, experienţa primei bombe atomice asupra civilizaţiei, în direct, apocalipsa epocii moderne a societăţii… Maria-Daniela Pănăzan lansează întrebarea direct: cum ar fi interpretat astăzi un asemenea poem? Întrebarea mai aşteaptă răspuns…Mihail Petroveanu l-a dat în felul său în acea vreme, dar astăzi unele opere ar trebui reevaluate din perspectivă obiectivă, de un istoric detaşat, dar sincer…
Emoţionate sunt şi paginile de istorie literară legate de …o întâlnire da taină cu Vasile Voiculescu, de fapt o întâlnire cu Gabriela Defour-Voiculescu, fiica poetului. Glasul tainic al femeii, emoţia sinceră, lacrimile de bucurie, zâmbetul larg, intrarea într-o altă dimensiune, poezia ca spaţiu sacru aşa cum l-a perceput Gabriela, iată repere pentru istoric. Imaginea de isihast al poetul domină întâlnirea tainică despre cel care a scris acele sonetele speciale, cu versuri care ard şi acum. A fost un dialog unic, fără de timp, un dialog care a pus amprenta pe istoricul literar Maria-Daniela Pănăzan, un istoric cu inimă de poet… Probabil că această pagină defineşte implicit şi explicit cine este Maria-Daniela Pănăzan în adevăr… O pagină de reţinut în economia literaturii române care, uneori, fuge de după valorile reale, adevărate, dar nu le mai vede clar…
Importante sunt şi analizele făcute poeziei religioase actuale, uneori trecută cu vederea de critica „oficială”…adică cea care s-a auto-definit astfel…
În paginile cărţii sunt reţinute operele prof. pr. Anton Rus dedicate legăturii dintre Iisus şi Biserică în eseul Vino din Liban, Mireasă! Este o cronică a volumului de versuri, Privirea ce răzbate având un moto ales cu multă inspiraţie din Biblie, cartea Faptele apostolilor şi, definitoriu pentru scriitorul sensibil şi dedicat: „Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis unii dintre poeţii voştri: căci a Lui neam şi suntem”…
Cartea Pagini de istorie literară contemporană este o carte a luminii care biruie, o carte a faptelor minunate care se petrec în geografia literaturii, uneori neobservate de criticul sau istoricul literar, dar care dau sens existenţei…
De reţinut şi pus semn la pagina de istorie literară: Dumnezeu şi mântuirea prin iubire: scurtă privire filozofico-creştină asupra operei „Faust” a lui J.W. Goethe, o analiză profundă, interesantă şi necesară, o pagină care face legătură între Dumnezeu-om-geniu-opera geniului, deschiderea minţii umane spre mintea divină…
Maria-Daniela Pănăzan reţine:
„Eroul lui Goethe şi al întregii literaturi germane, Faust, este considerat un arhetip european renascentist, o vocea arhetipală de care scriitorul se foloseşte pentru a critica viziunea antropologică a căderii omului în păcat/în rău, ignorându-şi forţa proprie de a deveni un Homo religious. Geneza mitului faustic se regăseşte însă tocmai în viziunea nou-testamentară creştină, mai exact în Faptele apostolilor 8, 9-24.”
Scriind astfel, ajungem în esenţa literaturii, în deschiderea ei spre cer, în legătura care se poate naşte între om şi Dumnezeu prin opera literară, un exemplu de efort spiritual de a urca scara de cuvinte puse la îndemâna scribului atent la Cuvântul care generează vorbele luminoase ale oamenilor, energia necreată a Logosului…
Maria-Daniela Pănăzan surprinde dilatarea timpului în literatura română contemporană, scrie atent: Nichita Stănescu sau Îngerul care-a adus „un cântec de iarnă”. 75 de ani de la naştere. 25 de ani de la moarte. (n. 31 martie 1933 – d.13 decembrie 1983). Iată un poet de anvergură europeană, văzut ca autorul celor mai importante opere neomoderne din literatura română. Istoricul remarcă faptul că poetul vede îngerul trecând pe un scaun negru, necuvintele îngerului sunt rugăciunile poetului, prinzând clipa eternă a evenimentului produs de relaţia dintre cei doi, înlănţuirea dintre cer şi pământ…
Dar autoarea scrie şi despre reviste (Discobolul), asociaţii culturale (Astra), personalităţi care dau culoare literaturii, despre alţi istorici literari, despre profesori, despre ideile care au semnul divin şi care mişcă lumea spre lumină… Există un fir călăuzitor în această carte, este invizibil, dar gândurile celui care a scris despre literatura ţării sale, privind spre destine atinse cu degetul de Dumnezeu, ne arată valoarea corectă a operelor literare din perspectivă divină…
Ion Buzaşi remarca în prefaţa la cartea scris de Maria-Daniela Pănăzan, Poezia religioasă românească : „Autoarea a simţit o „afinitate electivă” cu poeţii români în rugăciune şi, meditând asupra creaţiei lor, ne-a dat o schiţă istorică a poeziei religioase româneşti. Aş putea supune chiar o istorie a poeziei religioase româneşti, gândindu-mă la succesiunea capitolelor din zorii poeziei româneşti şi ai creştinismului românesc până în prezent…”.

Constantin Stancu

Ladislau Daradici: „Ceea ce scrii acum se întâmplă acum…”

21 decembrie 2014 Lasă un comentariu

Geografie spirituală şi canon. Ladislau Daradici realizează în cartea sa Călăuzitorul de suflete parabola sufletului în infinitatea celor o mie de cuvinte, cuvintele iau locul celor o mie de ani de pace. Autorul face efortul de a rămâne în limita acestor o mie de cuvinte pentru a putea acapara lumea spiritului, una stranie, reală şi dureroasă, cu fulgere de frumuseţe şi detaşare. Norma este autoimpusă pentru a crea presiunea frumuseţii într-o lacrimă. Limitele forţează imaginaţia, trăirea, limbajul. Chiar limitat, limbajul este un instrument fericit pentru a modela partea spirituală a vieţii. Cartea a apărut la Bucureşti: Editura Euro Press, 2014 şi cuprinde mai multe scurte povestiri denumite parabole, poate ca un răspuns la cartea lui Andrei Pleşu apărută în anul 2012, numită Parabolele lui Iisus. Se pare că povestirea scurtă având ca sâmbure un mister, pendulând între religios şi moral, descriind o anumită tensiune a cunoaşterii şi a trăirii este o modalitate bună de a transmite mesaje despre eternitate, infinit, suflet, noţiuni cumva refuzate de modernitatea pătrunsă de schismele postmodernismului. În antichitate sau în evul mediu parabola a fost destul de actuală, oamenii fiind pasionaţi de partea spirituală universului. Materialismul actual obturează vederea părţii infinite a cosmosului modelat de idee, adică de vorbele zise.
Cartea este structurată pe două orizonturi: parabole europene şi parabole transilvane. Geografia este una spirituală. Parabolele presupun o directoare, o curbă imaginară atrasă şi respinsă de un centru numit focar, de esenţa pură a existenţei. Pentru Daradici viaţa se mişcă în raport de un loc tainic, esenţial, care marchează mişcarea de la clipă la eternitate sub magnetismul pus acolo de Dumnezeu.
Acţiunea povestirilor se petrece undeva în Europa, autorul pleacă de stările sale: iubirea, visarea, cartea, muzica, călătoria ca formă iniţiatică de evadare, povestea în poveste, personajele sunt diverse, au nume diferite, uneori stranii, autorul face şi el parte din naraţiune, simte durerea personajelor schiţate de el, se bucură cu ele. Parabolele se citesc cu interes, este un mesaj care ne priveşte, iubirea ne priveşte pe fiecare, la fel moartea. Transilvania este locul mirific pentru Daradici, aici se simte acasă, povestirea este parte a vieţii trăite. Între acţiune şi vis există o directoare care le străbate, în modul acesta cuvintele prind viaţă, dimensiunea este a experienţei absolute.
Temele parabolelor sunt la îndemâna fiecăruia, ne pasionează, ne atrag. Europa ne permite să ne ducem tezaurul personal oriunde, există un timp al baladei, personajele îşi trăiesc veşnicia, nemurirea se poate întâmpla instantaneu, există o dimineaţă frumoasă în parcurile din Europa, dragostea şi moartea modelează ziua, este loc pentru un nou început, lumea se mişcă sub magia unei nopţi de cleştar, viaţa este fragilă, o inimă de turturea pentru personajele naraţiunii, călugării poartă mereu o taină cu ei, una care le este cruce şi eliberare, un om se vrea arbore şi reuşeşte, iubirea îl transformă miraculos, există oraşe, poduri, porturi, parcuri, marea, localităţi mici unde se întâmplă mari evenimente, sufletul este rotund în peisajul istoriei, însoţitorul de suflete transformă particularul în universal, lumea are mai multe dimensiuni. Daradici ne convinge de un lucru simplu: fiecare persoană contează!
În Transilvania povestea şi visul au elipse care dinamizează viaţa, dragostea este diamantină şi tutelară, muntele îşi etalează miracolele, o pădurea marchează destinele, ceva leagă duios casa veşniciei de casa vieţii, o poveste cu lupi şi bătrâni în Apuseni. La Prislop sunt minuni, se poate muri din dragoste pentru alţii, sufletele se mişcă precum fluturii în locuri speciale, au existat uriaşi în Zarand, ori ceva a murit în aici, fără regrete, fără durere, istoria a topit destinele.
Scurtele povestiri încep prin a fi fantastice şi devin experienţiale.
Ce ne transmite Ladislau Daradici?
Cea mai mare povară a oamenilor suntem noi înşine (Cărându-ţi bagajele prin oraşele Europei).
Trezindu-se într-o dimineaţă, oamenii uitaseră cine erau ceilalţi (Baladă pentru Isobel Ayala).
Un personaj din Toulouse trăieşte două destine într-unul singur (Călăuzitorul de suflete).
Omul afirmă: „Fiule, îi spuse odată bătrânul Diego, cunoaşterea este lumină. Doar păcătoşii şi ignoranţii se tem de adevăr… Însă vieţuim în beznă şi, cum lumea e condusă de ignoranţi şi păcătoşi, adevărul poate însemna la fel de bine şi pieire…” (Ceea ce scrii acum se întâmplă acum…).
De dragul unei femei, un bărbat este în stare de orice (De dragul Elsei Johanssen).
Moartea nu este niciodată aceeaşi (Despre nemurire şi nu numai…).
Oare cine a vrut ca noi, oamenii, să murim câte un pic cu fiecare moarte din jurul nostru? (Dragoste şi moarte la Praga).
Cum ai petrecut cea din urmă zi a vieţii tale? (În cea din urmă zi a vieţii tale…).
„Am decis să fac acest experiment aici, la Praga, conştient şi pe deplin responsabil pentru demersul meu, nu pentru a revendica şi obţine ceva, nu pentru faimă şi publicitate, ci pur şi simplu pentru a-mi dovedi mie însumi că sunt capabil să fac asta…” (Olaf Christiansen, un artist al sorţii).
În dimensiunea parabolelor despre Transilvania, Ladislau Daradici mărturiseşte:
„De la o vreme, culcându-mă târziu în noapte şi adormind, mă trezesc deseori în câte o poveste. Aş putea spune că mă culc în câte o poveste, în realitate dizolvându-mă în ea, în substanţa-i magică şi devenind încet-încet câte puţin din moleculele ei; aş putea spune că eu însumi mă transform în acea poveste (Trezindu-te, în vis, în câte o poveste…)”.
Proza fantastică începe cu un prolog în care autorul ne face unele precizări legate de modul în care s-au închegat naraţiunile: povestirile au fost scrise în perioada 2010-2014, unele au fost publicate în periodice, ele au avut un scop, autorul a intenţionat să le dea o finalitate spirituală, folosind cam o mie de cuvinte pentru a le fluidiza într-o formă acceptabilă şi permisivă pentru cititor. Acţiunea, mai mult un motiv pentru a creiona poemele în proză, căci Daradici este aici o parte poet, o parte prozator, se petrece în locaţii diferite din Europa şi din Transilvania, bazându-se pe universul special al artistului: spiritul în mişcare, în vibraţie, prin Templul pe care îl formează universul acesta posibil şi abordabil.
Daradici afirmă: „Prin istorie, tradiţii şi multiculturalitate, Transilvania este matricea devenirii mele, fiece parabolă din acest al doilea ciclu nefiind decât o încercare de imortalizare a unei stări sufleteşti generate de locuri, lucruri sau oameni; reinventând magicul acestui univers specific, dar prin excelenţă european, încerc să-mi redefinesc, chiar cu întârziere, sinele; e ca o tentativă de autoizbăvire…”.
Cele o mie de cuvinte i-au permis autorului să prindă sufletul ca existenţă de sine stătătoare, de origine divină, mişcându-se pe un traseu având în centru, ca punct fix, pe Dumnezeu, făcându-l să fie ceva distinct de orice din univers, o multitudine în Unul etern…
Daradici defineşte ceea ce înseamnă să fii scriitor, parabolele sale sunt despre cărţi şi scris, despre real şi ireal, despre acumulări şi libertate:
„Ca scriitor, trebuie să ai har… Şi ca să fii un scriitor care să conteze, trebuie să îndeplineşti două condiţii… Mai întâi trebuie să citeşti tot ceea ce s-a scris până acum, imaginându-ţi că tu ai scris totul şi că n-ai putea scrie aceleaşi lucruri în acelaşi fel. Iar în al doilea rând, trebuie să ajungi să crezi că ceea ce vei scrie într-o zi, într-un anumit moment, chiar se va întâmpla în acel moment” (Ceea ce scrii acum se întâmplă acum…).

Constantin Stancu
Latyi book 1

Poporul din cer…

21 decembrie 2014 Lasă un comentariu

POPOR ŞI NEAM

morminte-nvăpăiate-s toţi martirii
nu lâncezesc la Dumnezeu în cer
timpului sunt toţi semnele citirii
nebunii doar şi-nchipuie că pier

popor valah – îţi vrei uitată firea:
ai poposit din Neamu-Ultimei Thule
de-acolo să înveţi din nou uimirea
curmi dangătul scheletic de pendule

cu zeii-mpărăţeşti naşterea lumii
eşti rădăcină munţilor şi culme
deci smulge-te odată clipei – spumii

smulge-te rumegărilor de turme
…vei fi doar ce Hristos cu tine-a vrut:
propriei slăbiciuni să nu-i fii scut
***

Adrian Botez

Categorii:literature, POEMUL

Finanţarea revistelor de cultură: discriminare sau cultură pentru toţi?!

17 decembrie 2014 Lasă un comentariu

Traian Băsescu, Președintele României, a semnat marți, 16 decembrie 2014, cererea de reexaminare asupra Legii pentru finanţarea revistelor de cultură reprezentative din România.

Cererea:

”Domnului Călin Popescu-Tăriceanu,
Președintele Senatului,

În temeiul Articolului 77 alineatul (2) din Constituţia României, republicată, formulez următoarea CERERE DE REEXAMINARE asupra Legii pentru finanţarea revistelor de cultură reprezentative din România.

Motivele cererii de reexaminare sunt următoarele:
Actul normativ trimis spre promulgare reglementează finanţarea de la bugetul de stat a revistelor uniunilor de creatori din România, membre ale Alianţei Naţionale a Uniunilor de Creatori (ANUC), precum şi a altor reviste şi publicaţii culturale. Finanţarea se va face prin bugetul Ministerului Culturii cu suma de minim 4500 mii lei. Din această sumă, un procent de 10% va fi repartizat de Ministerul Culturii pentru finanţarea altor reviste şi publicaţii culturale în afară de cele propuse de uniunile de creatori.

Considerăm că distribuirea sumei pentru finanţare nu este făcută în mod echitabil între revistele culturale româneşti, având în vedere faptul că nu toate revistele reprezentative apar sub egida Alianţei Naţionale a Uniunilor de Creatori, iar cea mai mare parte a sumei alocate revine revistelor membre ale ANUC şi doar un procent de 10% din sumă va fi repartizată de Ministerul Culturii pentru finanţarea celorlalte reviste şi publicaţii culturale, în afară de cele propuse de uniunile de creatori.

Pentru evitarea creării unei discriminări între revistele de cultură reprezentative din România, opinăm că este oportună o împărţire justă a sumei pentru finanţarea şi susţinerea editării revistelor şi publicaţiilor culturale din România.

Menţionăm faptul că o lege menită să susţină financiar revistele culturale reprezentative este necesară, însă distribuirea finanţării acestor reviste trebuie să se realizeze într-un mod just şi echitabil pentru a se îndeplini întocmai îndatorirea prevăzută de art. 33 alin. (3) din Constituţia României care statuează că: „Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume.”.

Având în vedere competenţa legislativă exclusivă a Parlamentului, vă solicităm reexaminarea Legii trimise spre promulgare, din punct de vedere al oportunităţii, ţinând cont de motivele invocate.

TRAIAN BĂSESCU
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI”

Categorii:literature, PRESA

„Ocrotiţi de Eminescu”, Ediţia 2015. Concurs, reguli, texte, termene… „Astra” şi pasiunea pentru cultură…

16 decembrie 2014 Lasă un comentariu

Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român – ASTRA
Despărţământul ,,Timotei Cipariu’’ – Blaj
BLAJ, PIAŢA 1848, Nr. 11, cod 515400
Tel: 0258/711484 sau0741091627
Fax:0258/710014; e-mail: astrablaj_silviapop@yahoo.com

,,OCROTIŢI DE EMINESCU’’
FESTIVALUL-CONCURS
FAZA NAŢIONALĂ
Ediţia a XV-a
24 ianuarie 2015

REGULAMENT SPECIAL

COORDONATORI:
ASTRA, Despărţământul ,,Timotei Cipariu’’ – Blaj
Cenaclul literar ,,Fântâni ale darurilor’’
Persoane de contact: Silvia Pop, Oancea-Raica Claudia
Adrese: str. Tudor Vladimirescu, nr. 64, Blaj, tel: 0258/711484 sau 0741091627, e-mail: astrablaj_silviapop@yahoo.com
crisanclaud@yahoo.com, danielapanazan@yahoo.com.

PARTENERI:
Consiliul Judeţean Alba
Primăria Municipiului Blaj
Consiliul Local al Municipiului Blaj
Biblioteca Judeţeană ,,Lucian Blaga” Alba Iulia
Uniunea Scriitorilor, Filiala Alba-Hunedoara
Inspectoratul Şcolar Judeţean Alba
Colegiul Naţional ,,I. M. Clain” Blaj
Colegiul Tehnic „August Treboniu Laurian” Agnita – județul Sibiu

SCOPUL PROIECTULUI ŞI OBIECTIVUL GENERAL:
Stimularea şi valorificarea interesului elevilor şi cadrelor didactice faţă de opera poetului naţional Mihai Eminescu

OBIECTIV GENERAL:
Afirmarea şi promovarea creaţiei eminesciene, ,,expresie integrală a spiritualităţii româneşti’’

OBIECTIVE SPECIFICE:
Creşterea interesului faţă de poezia eminesciană
Stimularea talentului elevilor prin realizarea de creaţii artistice
Descoperirea, promovarea şi mediatizarea tinerelor talente
Asigurarea unui demers interactiv al receptării creaţiei eminesciene, valorificând și stimulând potenţialul creativ şi originalitaeatea
Cunoaşterea şi promovarea valorilor autentice din cultura română
Dezvoltarea orizontului cultural al tinerilor

REGULAMENTUL CONCURSULUI

SECŢIUNI:
– Recitare din lirica eminesciană
– Creaţie literară: poezie/ poeme în proză

1. La concurs pot să participe elevi de gimnaziu, liceeni şi studenţi, secțiunile adresându-se pe de o parte elevilor de gimnaziu iar pe de altă parte liceenilor și studenților.

2. La secţiunea recitare concurenţii trebuie să pregătească un text reprezentativ din creaţia eminesciană
• Textul să fie bine cunoscut şi interpretat adecvat (nu se acceptă citirea textului)
• Se recomandă fragmente din poemele ample eminesciene: Scrisorile, Luceafărul, Glossă, Rugăciunea unui dac etc.

3. La secţiunea creaţie concurenţii trebuie să trimită:
• 5-7 poezii
• 2 poeme în proză de maxim o pagină fiecare

Notă!
Lucrările vor fi redactate la calculator, având un motto, la care se adaugă un CV.

Juriul este alcătuit din poeţi, scriitori şi profesori de Limba şi Literatura Română.
Premii se pot acorda atât la secţiunea creaţie, cât şi la secţiunea recitare şi constau în diplome şi cărţi.
La fiecare secţiune se pot acorda:
• Marele Premiu
• Premiul I
• Premiul II
• Premiul III
• Menţiuni
• Premiul Special

PARTICIPANŢI:
Elevi şi studenţi din judeţele: Alba, Argeş, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Cluj, Dâmboviţa, Hunedoara, Iaşi, Mureş, Prahova, Sibiu ş.a.

LOC DE DESFĂŞURARE:
Centrul de Cultură « Iacob Mureşianu » Blaj

CALENDAR DE DESFĂŞURARE:
Lucrările se vor trimite până cel târziu la 19 ianuarie 2015 (data poştei) la adresele persoanelor de contact, fie prin poștă, fie prin email: Silvia Pop, str. Tudor Vladimirescu, nr. 64, Blaj, tel: 0258/711484 sau 0741091627, e-mail: astrablaj_silviapop@yahoo.com, crisanclaud@yahoo.com, danielapanazan@yahoo.com

NOTĂ!
Laureații care nu se pot prezenta, din motive obiective, la festivitatea de premiere, sunt rugați să ia legătura cu organizatorii fie prin email, fie prin telefon.

• Jurizarea lucrărilor (20-23 ianuarie 2015)
• Festivitatea de premiere (24 ianuarie 2015)

EVALUAREA PROIECTULUI:
• Impactul în rândul elevilor şi cadrelor didactice
• Calitatea lucrărilor primite
• Modul de reflectare în media
• Publicaţia realizată prin lucrările premiate

ASTRA, Despărţământul ,,Timotei Cipariu’’ Blaj,
Preşedinte: prof. Silvia Pop

 

Material de la Maria Daniela-Pănăzan

Categorii:literature, PRESA

Scriitorul român şi paradigma vremii sale. A „blogui”, a nu „blogui”…

13 decembrie 2014 Lasă un comentariu

De ce „bloguieşte” scriitorul român?

 

 

Un termen relativ mai nou a intrat în activitatea curentă: a „blogui”, adică a administra un blog. Un blog poate fi acceptat ca o realitate (cuvânt provenit de la expresia engleză web log = jurnal pe Internet) este o publicație web (un text scris) care conține articole periodice sau și actualizate neîntrerupt ce au de obicei un caracter personal, în relaţie cu alţi cititori din reţeaua în care este înglobat. Ca regulă, actualizarea blog-urilor constă în adăugiri de texte noi, asemenea unui jurnal, toate contribuțiile fiind afișate în ordine cronologică inversă (cele mai noi apar imediat, sus, la vedere). Acest gen de publicații web sunt în principiu accesibile publicului larg, însă unele pot fi şi contra cost.
Blogul este o publicaţie, larg recunoscută de societate. Impactul acestuia este destul de mare. Apar bloguri în diferite domenii: economic, juridic, artă, publicitate, politică, etc.
Scriitorii nu au putut rămâne în afara domeniului, valul i-a atras. Unii dintre scriitori rămân fideli cărţii publicate pe suport de hârtie, chiar aprigi susţinători. Ei consideră prezenţa blogului un act de agresiune, un loc unde scriitorul, de un fel sau altul, se defulează, adică îşi descarcă energiile. E bine, e rău?
Când s-a trecut de la modul de scriere prin pictograme (Egiptul antic) la modul de scrie bazat pe alfabet (Fenicia ) s-a produs o revoluţie în domeniile comerţului, religios, politic, etc. Apariţia tiparului a dus la revoluţie în Europa, s-a mulat pe fenomenul reformei, a apărut protestantismul, etc. Cartea pe suport de hârtie a devenit o armă puternică.
Lumea se schimbă, cartea pe suport electronic îşi face loc. Ritmul în care trăim impune viteza comunicării, a documentării, etc. Lumea se împrospătează destul de repede şi sigur.
De ce publică scriitorul pe blog? Fuge de cuvântul tipărit?
Sunt mai multe motive. Le putem enumera. Nu sunt limitative.
1. Motivul economic. Un scriitor nu poate trăi din scris, pentru a participa la diferite manifestări, întâlniri (greu de organizat), pentru a fi prezent în mediul literar înseamnă bani, iar banii se rup din bugetul familiei, etc. Comunicarea pe blog devine mult mai economică.
2. Motivul organizatoric. Nu toţi scriitorii pot fi redactori ai revistelor de literatură sau cultură. Numărul este limitat, există un canon al prezenţei lor acolo, un ritual bine argumentat de cutumă. Nu toţi scriitori pot publica în aceste reviste susţinute şi din fonduri publice şi din fonduri proprii. Relaţiile dintre redactori sunt bazate pe cutume stricte şi necesare, pentru păstrarea echilibrului acceptat la un moment dat în sistem.
3. Lipsa agentului literar. Nu există o profesie bine structurată care să permită prezenţa scriitorului în diferite medii literare, doar cunoştinţele, relaţiile personale, etc. fac posibilă apropierea de astfel de cercuri. Scriitorul român este agentul său literar…
4. Nevoia de marketing literar. Marketingul în domeniul literar permite o bună cunoaştere a nevoilor unui public cunoscător de literatură şi la promovarea unor creaţii literare spre public. Recent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că reţelele de socializarea online, reţele pe care pot fi vizualizate blogurile, intră în sfera domeniului public. Dintr-o dată lumea se modifică, regulile sunt altele, nevoile altele, etc. Respectarea dreptului de proprietate intelectuală impune o rigoare tot mai mare în activitatea marketingului literar, aspect care afectează lumea din care facem parte. Ne place sau nu, asta este. Criticii literari sau istoricii literari abordează tot mai mult domeniul, mai ales cei tineri, deschişi la schimbare. Sunt date citate luate de pe internet, etc. Tema poate fi dezvoltată.
5. Schimbarea paradigmei în lume. Cei care apelează la mediul virtual, la bloguri, platforme, norul electronic, etc. sunt tot mai mulţi. Instituţiile statului, băncile migrează, din motive economice, spre acest domeniu. Se fac revolte pornind de la comunicarea pe blog, revoluţii, se leagă blogurile în reţea, etc., plăţile se fac prin internet, mari tranzacţii se derulează în virtual, alegerile democratice au alte reguli (vezi alegerile din noiembrie 2014, din România, pentru alegerea preşedintelui). Politica are alte reguli. În filozofia științei, (expres legat de Th. Kuhn) înţelegem un set de asumpții de fond, de concepte, rezultate și proceduri, un mod global de a privi fenomenele, instituit, de regulă, de anumite opere științifice, în cadrul căruia se desfășoară cercetarea („știința normală”) într-o comunitate științifică și într-o epocă istorică. Paradigma este schimbată atunci când apar anomalii și disfuncționalități care nu mai pot fi rezolvate în cadrul ei.
6. Nevoile intrinseci al scriitorului. Scriitorul simte nevoia să comunice opera sa publicului (blogul unde apare, apare în reţeaua publică, aşa cum am arătat), să se relaţioneze cu alţi scriitori, cu iubitori de literatură, să-şi verifice forţele, să fie dinamic, viu. Asta se întâmplă în mod real, nu bazat pe ideea că vor veni generaţii care vor înţelege fenomenul, etc. Se pot face bune comentarii pe blog, se publică opere literare. Revistele literare serioase apar şi în format electronic („Arca”, „Viaţa românească”, „Ramuri” etc.). Editurile apelează la publicarea operei în format electronic (chiar şi intelectuali de talia lui Andrei Pleşu sau Gabriel Liiceanu au cărţi în format electronic). O analiză pe care am făcut-o de curând, a relevat că multe edituri, organizate ca societăţi comerciale, au probleme, sunt în executare silită la organele fiscale, au datorii faţă de furnizorii de servicii şi utilităţi, altele au dispărut ori s-au transformat sub alte denumiri, sub efectul unei inginerii financiare impuse întreprinderilor mici şi mijlocii. Blogul este administrat (ideal) de scriitor, el poate rezista, sunt bloguri formate gratuit, doar munca sa (nu uşoară), îl poate susţine. Publicarea depinde numai de scriitor, nu mai apar intermediarii (redactori, directori, personal administrativ, corectori, cenzor), se face imediat şi se poate stoca informativ în arhive pe ani, luni, etc. Nu necesită costuri cu hârtia, servicii de tipărit, arhivare, publicitate, etc. Este mult mai economic şi face posibilă lansarea în spaţiu public a creaţiei literare instantaneu. Cenzura are alte dimensiuni, dar un scriitor serios e cu această cenzură activată în conştiinţa sa, este antivirus-ul de serviciu.
7. Blogul permite diversitate. Scriitorul poate lansa în domeniul public date despre opera sa, despre revistele literare, despre alţi scriitori, despre asociaţia din care face parte, despre aspectele practice ale vieţii cetăţeanului în cetate, note biobibliografice, fotografii, cărţi, texte critice, ştiri, premii în domeniu, personalităţi care au impact în mediul literar. Blogul poate fi tratat ca o revistă, dacă scriitorul ia în serios menirea sa. Este o arhivă cu impact, dacă este organizată, în relaţie cu alte reţele virtuale, etc.
8. Alte aspecte sociale. Blogul unui scriitor poate constitui o mărturie despre locul unde el trăieşte, despre comunitatea în care activează. În ianuarie 2014, numărul total de bloguri românești era de 70.925, dintre care doar 6.493 active, un blog este considerat activ dacă a publicat cel puțin 1 articol/săptămână. Fenomenul a luat amploare şi se extinde. În iulie 2011 numărul de blog-uri la nivel global ajunsese la 164 milioane. Din acestea, 29 % erau din Uniunea Europeană și 49 % din SUA. (Date de pe wikipedia).
9. Aspecte negative. Ele pot fi multe. Valoarea pare afectată, ţinuta operelor a scăzut, limba română are de suferit, cititorii clasici sunt tot mai puţini, apar cititorii pe calculator, tablete, telefoane. Există o tendinţă de spargere a lanţurilor profesionale, lucrurile par a scăpa de sub control. De obicei schimbarea se produce în momentul în care se ajunge la punctul maxim de tensiune. Acumulări sunt, va veni o vreme în care lumea literară va avea o altă faţă (interfaţă). Conflictele dintre generaţii, dintre mediile sociale, dintre mediile culturale vor rezolva aspectul, lumea o va lua de la capăt.

Analiza poate continua, probabil că vom asista în viitor la asociaţii profesionale organizate în jurul unor platforme virtuale, acolo se va plăti cotizaţia, vor avea loc şedinţe, se va achita contribuţia la pensia suplimentară, se vor acorda premii, iar întâlnirile de socializare efectivă, se vor desfăşura în cadru sărbătorilor tradiţionale sau când se vor iniţia de autoritatea acceptată de membri (poate prin vot, sau alte criterii).

 

 

 

Constantin Stancu
Decembrie, 2014

 

foto presed

Categorii:ESEU, GÂND, literature

Vatra veche nr. 12/2014. Valentin Marica, opera, viaţa, referinţe literare, în rariştea cuvântului… Supliment de suflet de la Nicolae Băciuţ şi prietenii săi…

13 decembrie 2014 Lasă un comentariu

Vatra 1Vatra 2Vatra veche 12, 2014 Supliment V. Marica, click pentru lectură!

Categorii:literature, REVISTA
%d blogeri au apreciat: