Arhiva

Archive for Mai 2009

UN COPIL VOBEŞTE ÎN TEMPLU


„ ISUS „ este cartea lui Jacques Duquesne apărută la Editura „ HUMANITAS „ – Bucureşti, 2006, în traducerea lui Petru Creţia şi Sorin Mărculescu. Pe coperta ultimă a cărţii autorul se confesează şi arată că este mai fericit după ce a scris cartea. Din afirmaţia sa rezultă că a înţeles că Isus nu şi-a dorit moartea, a acceptat-o. A accepta moartea a fost, dar ca să fim mai exacţi ESTE, o mărturie venind la Fiul lui Dumnezeu despre ADEVĂR.
Autorul mai adaugă în confesiunea sa, aproape surprins, că mesajul Evangheliei este despre bucurie şi libertate. Iar fuga de păcat este iubirea duşmanului, o cale poate mai grea.
Despre Isus s-au mai scris cărţi. Se vor mai scrie, subiectul ESTE infinit precum ESTE Dumnezeu. Impulsul de a scrie despre El pare unul de neoprit pentru că aduce fericire. Ea vine din interior şi se declanşează la atingerea blândă a cuvântului.
Autorul Jacques Duquesne s-a documentat şi a depus efortul de prezenta o fotografie luminoasă despre o persoană atât de apropiată încât provoacă misterul în fiinţa umană şi schimbă vremurile, cu o simplitate care refuză simplismul, dar care declanşează cele mai complexe fenomene din istorie pentru om, pentru că istoria s-a răsucit la impactul cu această Persoană.
Deşi de formaţiune catolică, autorul a depus efortul de a se documenta din direcţii suprinzătoare, de la teologi, la istorici, de la Biserică la Biserică, dovedind că subiectul nu încape într-o doctrină spirituală strictă şi că El a venit în lume pentru toţi, dar se apropie de cei care îl acceptă şi-L caută.
Cartea începe cu un subiect relevant, un copil faţă în faţă cu învăţătorii din Templu şi se termină cu moartea şi învierea, trimiţând la temele universale ale creştinismului, ca naşterea LUI, la martorii Crăciunului, la Botezul ca vestire dată de Isus lumii, trece prin modalitatea de alegere a unei strategii pentru o veste deplină şi a oamenilor ca purtători de mesaj. Apoi semnul vinului la Cana, cartea continuă cu o tratare a minunilor , mesajului divin, atingând lumea de la Ierusalim şi poziţia Mântuitorului faţă de Templu, apoi cartea capătă o linie clasică necesară: Cina cea de Taină, Procesul şi Moartea şi Învierea la un loc.
Cartea are anexe bogate referitoare la izvoarele creştinismului şi ale fiecăruia care crede, note şi mulţumiri.
Autorul Jacques Duquesne are tentaţia de a trata subiectul din punctul de vedere al intelectualului, în mod elevat, cu studiu şi lacrimă, cu labirint şi miracol, vrea să ştie cât mai mult şi de ce, vrea să aducă argumente logice, care merg până la limita unde este necesară credinţa, la limita unde contrariile par a se anula, dar acolo abia încep să se releve. Într-un fel se autolimitează într-un subiect care este infinit, dar este o carte care asigură un anumit documentariu despre Persoana Isus, unul util, argumentat ştiinţific şi deschis, după ce ai citit te mai gândeşti la subiect şi te apropi de El, de Mântuitor, ca fiinţă vie, sferică, ce nu încape în universul plan al cărţii, care trăieşte în tine, cauţi Scriptura şi Evanghelia şi descoperi că vrei o relaţie cu Isus.
Dacă faci greşeala de a te limita la citirea cărţii, te limitezi ca persoană actuală, ca ins, ca zidire creatoare.
Autorul mulţumeşte celor care l-au ajutat şi înţelegem că această carte este demersul unui colectiv care s-a finalizat în Franţa în anul 1994, iar la noi a apărut în 2006, timpul pare că are secrete pe care nu le bănuim, subiectul Isus străbate timpul deci, merge pe jos prin lume în continuare, acolo unde unii creştini nu mai vor să meargă, Isus este viu deci în istorie şi leagă oamenii nu prin tratate, ci prin dragoste.
Autorul scrie în finalul cărţii: „ Istoria nu poate spune dacă Isus a rămas viu sau dacă, dimpotrivă, a murit efectiv la 7 aprilie 30. Ceea ce se poate spune totuşi este că s-a peterecut ceva în acele zile, un eveniment care, răvăşindu-i pe bărbaţii aceia şi pe femeile acelea, a răvăşit întreaga lume. „
Este afirmaţia unui intelectual depunând efortul de a ştii şi de transmite mai departe, foloseşte în mod eronat timpul trecut – s-a petrecut – de fapt trebuia să scrie SE PETRECE, i-a lipsit curajul, a lipsit ceva ca să ducă realitatea învierii în eternitate, aşa cum de fapt ESTE.
Totuşi trebuie să reţinem din capitolul „ Copilul şi învăţătorii „ confesiunea autorului:
„ Cartea de faţă urmăreşte un scop foarte simplu. Să povestească viaţa lui Isus în chipul cel mai complet, mai limpede, mai respectuos şi, de ce nu, mai viu cu putinţă, ţinând seama de ultimele rezultate ale specialiştilor de tot felul, sau de ultimele ipoteze. „
Când cineva scrie o carte despre Isus trebuie să ţină seama mai ales de părerea lui Isus, care este viu : „ veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi. „ ( Ev. Ioan 8 : 32 )
Editura Humanitas a dorit o carte document despre Isus şi a reuşit cu un efort intelectual remarcabil sub coordonarea lui preot Vasile Răducă, având ca redactor pe Vlad Russo.
Lumea are nevoie de credinţă şi har în continuare.
Şi asta se trăieşte.

Categorii:Uncategorized

INTERIOARE NEBUNE


Profesor, redactor de revistă literară, redactor şef, mai apoi prizonier al singurătăţii şi al cuvântului pierdut în haosul vieţii, cu busola în memorie ca un pescăruş în căutarea ţărmului, Ioan Moldovan şi –a adunat scrierile de peste ani într-un volum cu titlu contradictoriu : „ INTERIOARELE NEBUNE „ – Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2002. Anii au trecut, dar poemele au rămas, titlurile volumelor publicate ne indică istoria unei după-amieze în care poetul scrie pur şi simplu, dincolo de forfota de la etaj, dincolo de peisajul urban, dincolo de parc, acolo unde nebunia este la ea acasă, până când interiorul însuşi devine nebun. Titlurile ne indică şi ne cheamă : „ Viaţa fără nume „; Exerciţii de transparenţă „ ; „ Insomnii lângă munţi „ ; „ Arta răbdării „ ; „ Tratat de oboseală „ ; …
Titlurile par să dezvăluie sensurile: fiecare zi devine importantă, fie că este miercurea, fie că este duminica, este o fericită realitate la care poţi privi. A privi – un privilegiu al poetului, dar şi a omului, ieşirea de serviciu care naşte poemul …
Tragedia omului, trebuie să trăiască o viaţă fără nume, o viaţă a altuia în care ai nimerit din întâmplare, dar trebuie să rezişti, să ai răbdare, să faci mereu cumpărături, să descoperi drumul simplu al zilei, să-ţi descoperi „ tandreţea din malaxor „ …
Lângă munţi, departe de orizontalul peisaj al răbdării, este o lumină netrăită, lângă munţi treptat numai gheaţa urcă mai sus de culmi.
Tot timpul se simte prezentul în măruntaiele privirii, ca o descărcare din alt timp şi descoperi: „ numai spre dimineaţă singur mi-am spălat picioarele / văzând cum ele intră primele în moarte „ ( Tot timpul ). Spălarea picioarelor pare un ritual al intrării curate în moarte, dincolo de murdăria
zilei ….
Realismul efemerului, existenţa doar a prezentului, iată lipsa de orizont care te cabrează în moarte, eludând veşnicia prin puterea interiorului nebun.
Efortul de peste ani al omului ne atrage spre un vechi obicei : viaţa, înconjurată de parate, ea însăşi un aparat. În acest obicei, viaţa, poetul poate vedea : „ acest personaj din colţ sunt eu „ , marginalizat în marginalizarea peisajului prezent. ( Scurtă proză ).
Aparatul cel mai apropiat poetului este bătrâna bicicletă, ea dă naştere la amintiri şi la o revelaţie aproape şocantă: „ Nimeni nu poate fi altul, zănatico ! „
Avantajul rugăciunii este pierdut : „ Nimeni să nu intre: mor tot timpul/ Puţină discreţie, ce dumnezeu ! „, perspectiva divină s-a dizolvat, pentru că singurătatea-i o – nghesuială absolută, nesuportabilă. de parcă am fi cu toţii mai mulţi în aceeaşi cameră, în pielea proprie marginală …. ( Să ne rugăm )
Pierdut în peisajul urban omul mai poate vedea: „ Mă uit singur în sus să văd realul / Ninge. Un câine orb/ abia- abia ne mai ţine pe toţi pe spinare.” ( Inventar ) Imagine plânge deşi poetul n-o scrie, oraşul pare în căutarea sensului.
Lipsa de viziune a omului este tranşantă, înainte merge fericita realitate provocatoare şi dezamăgită, este pierdut punctul de sprijin în univers, este pierdut şi Dumnezeu care, brusc, se scrie cu literă mică, pentru că El, nu-i aşa, locuieşte la etaj.
Poetul îşi asumă tragedia singurătăţii într-o înghesuială personală, refuză existenţa dublă, acceptă realul şi vrea un lucru imposibil: să primească ceva în schimb, dar nu vine nimic nici din lateral, nici din faţă, nici de sus – „ Şi altceva decât vechiul mainimic, cu legătura lui de chei / inutile / zuruindu-le prin odăile nebune” …
Testamentul poem, scurt, pentru Rareş şi Vlad, fiii poetului, este relevant : „ Cu o nuia de fosfor v-am arătat marginea dulce a unei prăpăstii „ Deşi scurt, poemul atrage semnul unei posesii trecătoare, urmată de căderea în fericita realitate, în peisajul care urmează după acea margine dulce, văzută de departe….
Concluzia finală : „ Nu e timp nici pentru citit, nici pentru prezenţă / am nimerit într-un loc contondent/ în interioarele nebune „ …
„ …am atâtea anunţuri de făcut, nu fac nici unul / din întâmplare doar va afla mama că exist …”
Volumul este lansat în apa zilei în colecţia „ Poeţii urbei „ , colecţie menită să permită accesul la poezie care pregăteşte fişierele poeţilor citadini, în individualitatea simplă, dincolo de tipologii, cu opera la îndemână, chiar pe balcon, lângă o bătrână bicicletă… Din păcate mulţi poeţi merg pe bicicletă, încurcând circulaţia pe contrasens a limuzinelor de lux, scăpate din marele faliment citadin…

Categorii:Uncategorized

SPINII SI FLOAREA DE COLŢ


Dumnezeu îşi alege vase de lucru, adică oameni vii care să ducă mesajul Său prin veac, care să dea viaţă prin Cuvântul divin. Autorii cărţii “ Spinii florii de colţ “, un titlu bine ales, Dănuţ Vrăncilă şi Mircea Toma, slujitori ai tainelor lui Dumnezeu, propun cu ajutorul Editurii “ Carmel Print “, Arad, 2003 o modalitate curată pentru mesagerii Scripturii de semănare a Cuvântului în inimile oamenilor şi propun un comportament relevant pentru cei chemaţi la sărbătoarea “ Veştii Bune “.
Chiar ei pastori sau lideri creştini, autorii abordează cu mult curaj o temă care uneori deranjează lumea restrânsă a preoţilor, a pastorilor, a evangheliştilor, a celor care “ scriu “ viaţa din nou istoria revelată a naşterii, lucrării, morţii şi învierii lui Hristos Isus.
Scrisă cu har, prin Duhul Sfânt, autorii avertizează asupra marii responsabilităţi a celor chemaţi, căci ei nu sunt chemaţi de oameni, ci sunt chemaţi de Dumnezeu la o lucrare care îi depăşeşte de multe ori, dincolo de puterea umană, dincolo de talente, dincolo de darurile Duhului, este puterea veşnică a Evangheliei, putere care copleşeşte, care purifică, puterea care este un foc viu străbătând veacurile …
Cartea are menirea să ofere o vindecare spirituală a celor care cred că sunt aleşi de Dumnezeu, dar în fond lucrează prin puteri proprii, căci în vremurile din urmă, oamenii vor aştepta predici şi lucrări după placul lor, nu după voia lui Dumnezeu, “ oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi …fără dragoste firească …” ( 2 Timotei 3 : 1-5 )…
Cartea pune accentul pe esenţa lucrării : predicarea în exclusivitate a Evangheliei, pentru că “…este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede “ ( Romani 1 :16 ) … În mod clar Dumnezeu îi echipează pe slujitorii Săi pentru acest mod de slujire, cerându-le o perioadă ucenicie în acest sector al vieţii de credinţă, pentru a nu se îngâmfa, pentru a se crede mai altfel decât alţii, care şi ei slujesc, după chemarea făcută de Cel Prea Înalt …
Comportamentul slujitorului presupune şi salutul creştin, pentru ca relaţia pastor – credincios să se lege în mod firesc, fiecare om are o valoare, pentru că în el Dumnezeu a pus multă dragoste, a pus chiar chipul său, făcâdu -L după acest Chip unic …Slujitorul are obligaţia de a se prezenta celor care îl ascultă sau îl aşteaptă cu vestea cea bună, pentru că Dumnezeu însuşi ne cunoaşte pe fiecare, iar în această lucrare, chiar Dumnezeu s-a prezenta pe Sine : “ Eu sunt cel ce Sunt “ … Iahve …( Exodul 3:13-14 ), iar Isus a subliniat cu tărie, pentru ca noi să înţelegem : “ …Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine “ ( Ioan 14 :6 ) .
Cartea porneşte de la adevărurile biblice trainice, scrise cu mult înaintea de secolul acesta, şi anume : “ Dacă nu greşeşte cineva în vorbire este un om desăvârşit “ ( Iacov 3:2 ), punând accentul pe modul de vorbire a slujitorului chemat să vorbească doar cuvintele lui Dumnezeu care au putere, dar autorii insistă şi asupra faptului că există o modalitate de comunicare fără cuvinte care transmite de multe ori mai mult decât credem, are un impact extraordinar asupra oamenilor, presupunând ca în adevăr Împărăţia cerurilor să fie în inima, în mintea oamenilor şi acest lucru trebuie să se vadă cu multă claritate …
Există, în toate şi capcane care trebuiesc evitate de slujitorii Evangheliei, iar cartea le pune în lumină pentru ca toţi să înţeleagă ceea ce a fost în primii ani a bisericii, comportamentul creştinilor a fost cea mai importantă modalitate a lui Dumnezeu de a vorbi oamenilor, dincolo de ritualul existent într-o biserică …
Autorii au scris cartea cu multă dragoste, s-au aplecat asupra Cuvântului, dar au apelat şi la ceea ce înseamnă o cultură de bun simţ, dovedind ancorare în creaţia şi lucrarea lui Dumnezeu cu lumea, dovedind că un slujitor al tainelor trebuie să fie receptiv şi sensibil la veacul său, ca un dar venit de Sus, pentru că viaţa este un dar pe care merită să-l apreciem la adevărata valoare.
Chiar dacă autorii sunt şi critici, o fac cu multă blândeţe, pentru ca cei care se simt criticaţi să înveţe din experienţa altora, din Cuvânt şi să se lase călăuzi de Duhul Sfânt …
Într-o vreme când se impun de către oameni anumite stiluri, chiar mode religioase, cartea atrage atenţia asupra marii SIMPLITĂŢI a lui Dumnezeu, asupra profunzimii lucrării divine, atât de mult afectate de păcatul intrat în lume …
“ Dacă te ocupi de Dumnezeu şi de Lucrarea Lui, şi El Se va ocupa de tine şi lucrarea ta “, merită reţinut acest lucru pe care autorii încearcă şi reuşesc să-l transmită cititorului, iar noi încheiem cu adevărul biblic : “ Dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu “ ( 1Corinteni 8 :3 )
Ca să ajungi la floarea de colţ trebuie să urci pe muntele acela din care s-a desprins o stâncă fără ajutorul unei mâni, o stâncă eternă care a devenit un munte prin harul divin …

Categorii:Uncategorized

PSALMUL CA MOD DE INVIERE


Dumnezeu a creat o zonă a poeziei în care nu toată lumea are acces. E aceea zonă în care lucrurile au o stare fundamentală, de început de zidire, proaspătă, cu multă viaţă venită de Sus. Paul Aretzu prin „ CARTEA PSALMILOR „ apărută la Editura „ Cartea Românească „, 2003 schimbă pe neobservate regulile poeziei româneşti. Este o schimbare din interior, scribul Aretzu refuzând experienţele la modă în ultima vreme, asumându-şi în schimb stilul impus de Dumnezeu oamenilor atunci când oamenii îndrăznesc să-I vorbească. Nu poţi vorbi oricum lui Dumnezeu, pentru asta trebuie mai întâi să înveţi de la El cum să-i vorbeşti.
Scribul Aretzu a simţit aceasta şi a tâlcuit pentru cititorul modern care a uitat secretul original al psalmilor poezia ca mod de a învia. Din această cauză Paul Aretzu are pentru noi o parte de învăţătură în structura cărţii : „ Enaraţiuni la psalmi „, după o modă veche dar sigură, trebuie să porneşti de la premisa că omul nu cunoaşte nimic de fapt despre Dumnezeu şi atunci trebuie să descoperi că Adam este un artist al existenţei, ajungând la numele lui Dumnezeu – „ Eu sunt Cel de sunt „. Trebuie să învăţăm miracolul creştinismului – învierea continuă, esenţa trăirii cu Dumnezeu.
Aretzu scrie: „ Adevărata înviere este re –naşterea .” „ Prin venirea lui Iisus, suntem însămânţaţi cu înviere, ni se dă posibilitatea răscumpărării timpului primordial.” Învăţăm adevărul din noi: „ Învierea este ca pomul care are în el şi florile şi roadele totodată.”
Trecând de lecţia învierii, atât de dificilă în vremurile de pe urmă ale Babilonului putem accede la exerciţiul spiritual al psalmilor. Sunt mai mult decât poezie în sine, sunt patria în care poţi trăi cu Dumnezeu. Atunci când treci dincolo de simpla cunoaştere teologică a divinităţii acceptând să trăieşti după modelul venit prin Scriptură, Aretzu, ca scrib, în stilul vechilor oameni care tratau arta scrierii ca sacră: ne redă, prin iluminare şi har un mod de a spune lui Dumnezeu viaţa ta ca pe o stare de a te smeri în faţa Cuvântului, pentru ca prin psalm să te înalţi. Când scrie astfel de psalmi, Aretzu nu mai este doar poetul, sau preotul, sau slujitorul, el este Mâna care scrie pur şi simplu, prelungită din inimă. Sunt psalmi care indică perfecţiunea:
„ M-ai învăţat, Învăţătorule, să vorbesc şi să scriu. Cine intră într-o carte intră într-o sămânţă.
Acum Duhul Sfânt scrie cu inima cartea Evangheliei, acum Dumnezeu îmi vorbeşte prin tăcerea tăcerilor „
Modul de scriere a lui Aretzu, asemenea vechilor iubitori de cuvânt, nu se pot descrie ca pe o naraţiune, ca pe un fenomen, ca pe stare, măcar, psalmi aceştia trebuie să fie modul de conectare la eternitate.
„ Doamne, Tu eşti singurul contemporan al sufletului meu. „ sau „ Cenuşa noastră este fragilă lumină. „ sau „ Literă în cer căzută în fereşti. „
Trecând prin Lucian Blaga, depăşind starea poeziei după Nichita Stănescu şi dincolo de imnele lui Ioan Alexandru, Paul Aretzu a atins o limită pe care, cred, critica nu o poate asimila, pentru că în această carte se demonstrează că viaţa omului poate fi ascunsă în Dumnezeu cu Hristos, după cum ne sugerează Apostolul Pavel ( Saul sau Paul ) în Epistola sa către Coloseni, capitolul al treilea.
„ Cartea psalmilor „ după scribul Paul Aretzu este cea mai importantă carte de poezie scrisă în limba română prin tălmăcire din altă limbă care mângâie, o limbă ascunsă, venind de departe: „ Şi artistul trebuie să fie dreptcredincios, trebuie să fie martir al artei sale. Iar opera de artă este învierea sa. „
Vine o vreme când cei care iubesc cu adevărat poezia trebuie să uite poezia bună scrisă în ultimii două mii de ani şi să învie din poezia Edenului, de dinaintea păcatului.
Să nu uităm că limitele poeziei în sine sunt stabilite de Dumnezeu încă din începuturi, când se plimba în răcoarea dimineţii şi găsea toate lucrurile bune, iar Adam învăţase să dea nume lucrurilor.

Categorii:Uncategorized

TAINA CĂLĂTORIEI


Chemarea la călătorie este pentru om una dintre chemările esenţiale. La început omul era în căutarea unei cetăţi, pentru că cetetea era şi una de apărare împotriva vrăjmaşilor. Pe urmă omul a învăţat să călătorească în căutarea unei cetăţi cereşti, plină de lumină, acolo unde, poate, curge râul acela plin de viaţă şi dădător de viaţă.
Nina Ceranu în cartea sa „ CEEA CE LUĂM CU NOI „- cartea apărută la Editura „ Eubeea „, Timişoara, 2005 transmite bucuria călătoriei, a ieşirii din pământul românesc în locuri din alte zări, ducând în inimă cuvântul românesc şi ideea ieşirii din cenzura zilei.
Dorul după călătorii al românului a fost unul adânc şi profund, limitaţi la locul nostru cel de toate zilele, înainte de 1989 priveam doar cu sufletul spre altceva, era un fel de evadare şi un fel de protest împotriva lanţurilor nevăzute, poate şi o recompensă, pentru că atunci sentimentul era unul copleşitor, insuportabil, cine putea să ţină spiritul uman legat doar de o ideea străină, când omului i s-a încredinţat întreg pământul ?
Povestirile acestea scurte, dar pline de o bucurie de neoprit ale Ninei Ceranu, sunt scurte mesaje ale românilor către români venite din Germania, Moldova, Cipru şi poate numărul acesta de trei puncte cardinale este important în mişcarea spiritului înspre marginile pământului.
Scriitoarea povesteşte detaşat, simplu şi adânc călătoriile, de fapt o singură călătorie în căutarea libertăţii spiritului. În Germania sau oriunde descoperă românii pur şi simplu, dar şi semnificaţia profundă a locurilor prin semnele locale menite să-l marcheze pe românul căutător de patrie în alte patrii. Nina Ceranu descrie gesturile simple ale călătoriei şi întâmplările care se produc între oameni în orice călătorie, realaţiile acelea poate repede uitate, dar care totuşi marchează fiinţele noastre efemere, orice ieşire are sensul ei.
În Germania descoperă lucrurile mari de care românii au citit, au auzit şi s-au bucurat, şi disponibilitatea pentru a învăţa. Fundaţia Beethoven are 60 de asociaţii sau fundaţii din întreaga lume care suţin memoria mareului compozitor, pentru că păstrarea intactă a imaginii unei idei înseamnă mari sume de bani, efort, răbdare, dorinţă de a conserva spiritul acela de evadare din obişnuit în eternitate cu manuscrise, cu fotografii, cu pianul, cu viori, cu atâte lucruri care mai păstrează farmecul discret şi neînţeles al geniului şi care toate aşteptă reîntoarcerea compozitorului.
Sau poate amintirea bătrânului Rin care leagă lumile, pe malul căruia stă Lorelei încremenită în stâncă şi pe stâncă, păzind dragostea plecată şi speranţa care poate lega oamenii aşa cum se leagă imperiile prin vreme, fecioara frumoasă care îşi piaptănă părul de aur şi cântă lumii la margine de râu, o melodie minunată, până când marinarul uimit este înghiţit de valurile flămânde, vrăjit de cântecul acela pe care îl cântă Lorelay, totul o poveste tristă, străveche care te cuprinde în aerul răcoros lângă muntele care se face de lumină precum în gândurile lui Heirinch Heine, poetul celebru şi atins de dragoste …
Mai reţine Nina Ceranu statuia cărbunăresei din cetatea medievală care trăia din vânzarea cărbunelui şi reţinea doar cât să trăiască, restul dăruia celor în nevoie, edilii din Linz au înţeles că exemplul ei este unul care merită păstrat intact, este imaginea femeii care duce cu spatele cărbunele pe vreme bună sau pe ploaie pentru a-i ajuta pe alţii, un efort care ar trebui să marcheze Europa.
„ Mintea mea ţese o poveste tragică: „ Străinul şi întrăinarea „. Eroii mei sunt nişte inşi „ ţepuiţi „ sub diferite forme, din patroni hrăpăreţi – peste tot la fel – care încearcă să obţină profit maxim cu minim de cheltuieli …” Este poveste zilnică a celor care speră că altundeva vor trăi mai bine, mai altfel, că vor descoperi o altă lume, care, iată, are aceleaşi tipare …
Deoadată sufletul obosit al călătorului descoperă o biserică şi caută odihna eternităţii, chiar dacă biserica este altfel, Dumnezeu este acelaşi, formele par a nu mai conta, călătorul iese de acolo senin, pacea este semnul că Dumnezeu lucrează …
Edavadea la Chişinău a Ninei Ceranu este una a paradoxurilor, în căutarea României acolo este totuşi altceva, inscripţii bilingve, rusă şi română, oameni care vorbesc la fel, par a se înţelege în ambele, doar dorul după timbru plăcut, orginal, al românilor mai atinge pe oameni, e un dor care învăluie, un dor de CASĂ …
În Chişinău se descoperă piaţa de legume, aproape ireală, bogată şi diversă, e semnul unei prospeţimi neaşteptate pentru ochiul românului, o apropiere de natură aproape violentă pentru cel care trăieşte la oraş, între betoane şi autovehicule …Întâlnirea cu scriitori din Moldova pare a fi emoţionantă, ei sunt mai aproape de sufletul uman, de tot ceea ce respiră în stil românesc şi care bate în ritmul secret al iubirii de limba română, poate diferit de modul de organizare a culturii în cetate, mai altfel, mai de departe …
Ochiul a văzut în Moldova ceea ce inima dorea de multă vreme …
Dar călătoriile Ninei Ceranu capătă o altă dimensiune în Cipru, un fel de miraj, simboluri vechi ale creştinismului sub influenţă greacă, o izbucnire de lumină şi viaţă şi mituri vechi care au rămas intacte, ca muntele care naşte o mănăstire, icoane vechi care cheamă minunea, sate simple şi inimi care vibrează, iar călătorul nu înţelege conflictele interetnice, războaiele nejustificate de nimic decât de orgolii, mândrie şi, la cealată parte a istoriei, îndemnul ca marele om să-şi urmeze drumul:
„ Soarta hotărâtă de Domnul trebuie s-o urmezi / Mare om. Lasă spritul de sus să-şi fie ghid / şi în tine însuţi trezit să fii / Pentru ca drmul spre stele să fie liniştit …”
„ De pe acoperişul castrului medieval, mare se vede în tot albastrul ei. Spărturi în zidul puternic – lăcaşuri pentru tunurile ce-au vegheat meterezele cetăţii. Un tun e încă îndreptat, cu gura lui de foc stins, spre fantomele corăbiilor din zare .” Imaginea unei ţări la margine de Europa, dar cu spiritul european planând ca păsările peste păântul flămând de istorii nespuse …
În călătorii reale şi tainice în acelaşi timp, scriitoarea nu a a fost singură, au însoţit-o români, prietene, durerea de nu fi mai aproape de lumea ca lume şi o încercare timidă de iniţiere în tainele călătoriei …nostalgii neexplicabile, venind din direcţii surpinzătoare, amintiri despre lucruri care s-au mai peterecut, un miros proaspăt de început de lume, totuşi …

Categorii:Uncategorized

DREPTUL LA CULPA


Într-o lume care îşi căută ieşirea spre larg, fardată cu păcate, Lucian Hetco are curajul şi tăria de căuta singurul drept posibil, dreptul la culpă, îşi asumă limitele date sieşi în volumul cu acelaşi titlu: „ DREPTUL LA CULPĂ „ – Agero, 2004.
Fuga de realitate şi de eroare, dorinţa după o altă imagine într-o lume mai mult sau mai puţin mişcată, par a fi tendinţele în moda existenţială a vremurilor din urmă. Brusc, omul european, ieşit din umbra războiului mondial, uită că e făcut din ţărână, fragil şi transparent. Poetul, însă, îşi şopteşte demn dreptul său la vină, o vină tot mai accentuată în lume, vina colectivă proiectează vina individuală. Dreptul la culpă e dreptul la speranţă, la spovedanie şi la curăţie, pentru o altă lume, poate mai bună.
Căci, iată, cel care mărturiseşte este iertat, iar vina cea mai mare este cea nemărturisită …
Lucian Hetco e în căutarea unei ţări, e la mijlocul podului, după cum mărturiseşte într-un poem, cu timpul curgând spre alte zări, prin el şi prin toate. Din această perspectivă a căutărilor, poetul vede finalul, e o viziune spirituală provocată de energia care îi marchează fiinţa, o viziune a unui om, neînsemnat în aparenţă, ca toţi oameni, dar care poate, la un moment dat, să lase semne în anotimpul european al civilizaţiei.
Iată modul în care Lucian Hetco se vede spiritual: „ Un nimic răzleţit / Existând între / Imposibil, / Fantastic, / Şi Minte./ „
Dar puterea de a atinge destinul pur de om între două lumi nu-i este străin:
„ Şi fără a înceta de a fi om, / cu bucurie / mă las capturat de logică, / cu exigenţa unui spirit dornic de noi orizonturi, / ce se pot întrezări. / „

Hetco este conştient de realitatea lumii văzute şi nevăzute, călătoria sa dincolo de pod, e una spre o ţară înaltă, cu dimensiuni spirituale eterne, infinite, de unde orice poate deveni posibil, poetul depăşind limitele înguste ale lumilor posibile pe pământ, cu un efort delicat şi pătrunzător.
„ … că lumea asta nu-i făcută / doar din vizibil, / ci cu atât mai mult / din nevăzute, / din cele fără de trup. / … „ … curajul acesta de a vede dincolo de cortină este curajul unui cuceritor, chiar dacă în căutările sale se simte uneori înfrânt, sau fără putere, dar e o aparenţă, pentru că dincolo de toate el face parte din soiul celor deosebiţi, din cei care, într-un fel au fost aleşi, prin dragostea lui Dumnezeu, nevăzut dar prezent în vers, ca o umbră a cuvintelor care ard deasupra zilei …

Deosebiţi – „ Toţi ne voim unicate, / în baza repertoriului nostru de / ciudăţenii, / şi banalităţi / ridicate la rangul de calitate. // Şi cum nu ne mulţumim să vieţuim / fără să facem gălăgie în jurul nostru, / subliniindu-ne micimea în vorbe mari, / mă-ntreb: / cine ne împiedică / să ne depăşim / slăbiciunile? / De ce avem prudenţa / să nu ne respectăm / jurămintele? / / Şi nu mai suntem stăpâni Peste superstiţii, / şi compromise. /
Această deosebire a sa, asumată, nu este una frivolă, pe care o depăşeşte, cu toate ispitele vremii, este conştiinţa adevărului săpat la naştere în om.
Pentru autor iubirea este modul de a ieşi din cotidian, motivul de găsi valoarea tandră şi ascunsă din frământările inerente vieţii, calea spre taina istoriei. Dragostea pare a da echilibru celui care a trecut de pod, celui care îndrăzneşte acest echilibru peste ape mari şi care aşteaptă semnul învingătorului, în tăcere şi smerenie, de parcă viaţa e totuşi un ritual prin care putem găsi şi atinge eternul, adevărul : „ Tăceam ca apa / adâncă, / netulburat de picătura de- Apoi. „ Versul indică un poet sensibil, atent, un poet al lucrurilor profunde şi esenţiale, dincolo de logica zilnică a existenţei care ne macină, cu toate că o resimte în fiinţă : „ Mă simt străin în fiinţarea trupească, / închistat în Eul meu segmentat. / „
Cu toate acestea el are curajul să pună întrebări, pentru că punerea întrebării este izbirea porţilor, apoi vine şi răspunsul: „ Să mă mai întemeiez o dată, / pentru a mai putea deveni? / „
Întrebarea este una care ţine de intimitatea adevărului personal, a relaţiei cu divinitatea, singura care poate renaşte fiinţa prin puterea spiritului, dacă aceasta doreşte o altă întemeiere, o altă zidire spirituală.

Dragostea provoacă la o altă şansă, chiar dacă femeia şi bărbatul par la un moment dat rivali, eterni rivali între adevăr şi slăbiciune : „ Necunoscuţi şi singurateci, / ne răfuim cu modernitatea, / Slăbiciunea cu rangul ei de lege / ironic – / ne leagă de concret. / Pătrunşi subtil de omenesc, / ne mai rămâne o şansă: / Să ne iubim din nou. „
Din această stare, Lucian Hetco îşi şopteşte dreptul la culpă, dincolo de sentimentul puternic al dragostei, pe care îl depăşeşte: „ între întâmplare şi conştiinţă, / exercitându-mi activ / dreptul la culpă. / „
De fapt el mărturiseşte: „ In lipsă de drag, / mă las pătruns de cuvinte /…”
Pătrunderea fiinţei de cuvinte pare o stare profundă de rugăciune, deschiderea canalului spre cele de Sus şi relaţia, chiar invizibilă, dar reală, cu cerul prin asumarea umanului ca ecuaţie posibilă între etern şi clipă, între infinit şi nimic: „ Sunt om, / nu datorez nimic nicicui, / mă înţeleg făr-ajutor, / esenţa-mi este fapt, / fiinţa îmi dă zbor. „
În concret, poetul accentuează tensiune dintre extremele cunoaşterii imediate şi a cunoaşterii absolute, dincolo de durere şi iubire, dincolo de pendularea dintre a fi şi a nu fi …
De remarcat smerenia şi delicateţea existenţei, chiar dacă în spatele temei ar putea fi ţipătul ca argument, dar poetul are răbdarea de a nu trăda omenescul din sine, de a ţine sub control impulsul, instinctul destinului propriu: „ Sunt ceea ce sunt, / şi nu spun Nu şi nici Da, / posibilul meu / e rătăcirea în dor. / „

Sub caligrafia versurilor se ascunde o fiinţă puternică spiritual, o experienţă care marchează cititorul prin puterea de a accepta datul, destinul şi planul nevăzut care ne pătrunde şi ne depăşeşte, chiar dacă Lucian Hetco nu foloseşte un limbaj al metaforei explozive şi căutate, ci un limbaj exact, al celui care ştie să spună lucruri profunde în cuvinte delicate, care ating gândul, precum în ştiinţele exacte unde misterul vine din echilibrul realului asumat …
Căutarea absolutului, acceptarea esenţei umane aşa cum a fost dată omului la creaţie, dragostea, gestul simplu şi sensibil, puterea de a trece peste aparenţele de fiecare zi cu banalul inerent, puterea de a traversa podul, urechea sensibilă care aude picătura de Apoi, într-o lume care nu mai are timp să vadă finalul, pentru că dacă e un început, e şi un final …
„Mi-e timpul scurt, / Zăbovit în dorinţa de Etern. „

Categorii:Uncategorized

RUGURI


Adrian Botez scrie o carte densă şi tumultuoasă, o carte despre România şi despre români, despre ce se petrece în istorie sub ochii noştri interesaţi de o altă viaţă, mai bună, mai deschisă valorilor puse de Dumnezeu în fiecare.
Atent la tot ce se întâmplă şi implicat în evenimente ca parte a lor, dar şi ca martor de lux al istorie prezente, suferind şi, totodată, optimist pentru români în cartea sa RUGURI / România sub asediu, carte apărută la Editura „ Carpathia Press „ – 2008, Adrian Botez strigă, e datoria sa de a avertiza, de spune despre lucruri care ard.
Cartea e o colecţie de eseuri, de scrieri cu vârful inimii şi cu vârful cuţitului în acelaşi timp, atingând papirusul timpului cu energia celui care vede şi vrea să ne spună ceea ce vede, ca sub apăsarea unei pedepse care îl aşteaptă dacă nu scrie. Îşi asumă rolul marilor văzători ai istoriei, a celui aflat pe zidul cetăţii, când cetatea doarme …
Cartea atinge problemele sensibile şi care dor, problemele – problemă pentru presă, pentru politicieni, pentru intelectuali: religia, patria, cultura, învăţământul, legătura cu neamurile din aceeaşi tulpină, trecutul, viitorul, soluţiile la îndemână, aspectele spirituale naţionale şi internaţionale, tot ceea ce pare a interesa fiinţa neamului românesc la trecerea dintre veacuri, la trecerea dintre sisteme sociale, la trecerea dintre imperii, la trecerea dintre generaţii, la trecerea dintre credinţă şi neant.
Autorul nu are teama de a aborda orice temă, pune la bătaie cultura, credinţa sa, tradiţiile, sinceritatea şi dincolo de cuvinte, sănătatea sa, scrie cu trupul până la limita disperării, poate inspirat de Cioran şi de scrierile intelectualilor dintre cele două războaie mondiale.
Scrie până la os, până la codul genetic, până la limita în care cuvintele pot deveni carne, carnea ideii.
Pentru unele teme autorul este în miezul problemelor, este profesor, ştie, simte, îl doare, atinge esenţa învăţământului românesc cu mult curaj, se miră, ameninţă la modul elegant, tinerii par a fi privaţi de viitorul lor, se renunţă prea uşor la tradiţiile clasice româneşti, la cultura cu greutate a românilor, începând cu Eminescu, se renunţă la credinţă ca mijloc de a forma oamenii, la marile simboluri ale neamului, la posibilitatea de a trăi curat într-o ţară curată. Mesajul profesorului e acela că tinerii nu înţeleg ce li se întâmplă, deşi au potenţial, ministerul e rupt de dascăli şi elevi, sistemele nu prind, energia adolescenţilor zboară spre direcţii inutile.
Adrian Botez ştie ce înseamnă sistemul manualelor alternative, îl sperie sistemul ca sistem, îl refuză, dar nu poate face nimic, doar ţipă, îşi asumă responsabilitatea celui care e împotriva curentului ivit de sus, de la centru, specific societăţii româneşti. Dascălul se bate pentru seriozitate şi rigoare în învăţământul românesc, dar pare a fi târziu, jocurile, mai ales cele de interese şi financiare sunt făcute, suferă tinerii …
Deşi trăieşte la Adjud, departe de forfota capitalei, sau de interesul unui mare oraş, Adrian Botez îşi asumă rolul de formator de idee şi de intelectual implicat în fenomenul românesc actual, după ce România a devenit stat membru al Uniunii Europene, are curajul să spună nu acolo unde corul intelectualilor de serviciu spune da, cântă da ca o notă reală în solfegiu. Critică sistemul birocratic al Comunităţii, atacă ideea care afectează independenţa naţională, dar în parte are dreptate, politrucul român nu a catadicsit să organizeze un referendum pe tema aderării, ca eveniment important la care poporul să poată avea o opinie referitor la problema aderării la „ Europa” – i-a fost luat acest drept şi din păcate istoria confirmă susţinerile lui Adrian Botez, iată, Irlanda nu votează Actul Comunitar, în iunie 2008, mai sunt oameni care par interesaţi de ceea ce se întâmplă pe continent. Din păcate, românii au rezolvat problema altfel, majoritatea au ales un alt mod de viaţă, altundeva în Europa, părăsind în masă ţara …
După publicarea cărţii chiar şi instanţa supremă dă dreptate autorului în privinţa prezenţei icoanelor în şcolile din România, aspect care nu este tratat ca discriminare, prezenţă care a pus pe jar intelectualitatea din România, bună bucată de vreme …
Marile idei abordate de autor în carte sunt văzute nu numai prin ochiul scriitorului, al dascălului, al intelectualului, a cărturarului, sunt văzute şi prin ochiul creştinului, Adrian Botez abordează lumea din unghiul de vedere al valorilor creştine, valori abandonate de … Europa, parţial, care vede lucrurile prin ochiul drepturilor omului …din păcate a omului rupt de Dumnezeu …
Aici Adrian Botez se plasează pe poziţia ortodoxismului fundamentalist, duce scrierea până la marginea frazei, până la vibraţia ideii sub focul tradiţiei, cartea e şi o carte doctrinară, bazată pe o viziune specifică mişcărilor sociale între cele două războaie mondiale care au dat foc continentului … De fapt, refuză compromisul, apelând la Neamul Metafizic, într-un spaţiu sacralizat, prin jertfa individului şi prin sângele lui de individ-cărămidă într-un neam cu mult mai mare …În carte autorul face trimitere la biserica de spirit, nu de ziduri, conştient că e ceva cu mult mai adânc dincolo de ritualuri şi eveniment …
Surprinde totuşi intransigenţa sa faţă de ceilalţi creştini, din alte dominaţiuni, sau faţă de evrei, cu toate că, în Evanghelie, Apostolul Pavel explică relaţia evreilor cu neamurile ( Romani cap. 9 ) sau relaţia dintre creştini ( Români, cap. 14 ), când se referă la îngăduinţa creştină. Cred că asupra acestor aspecte autorul ar trebui să reflecteze mai atent, creştinismul are, spre deosebire de alte doctrine, ieşirea prin cer …Până la problema naţiunii, e problema individului, cuvântul lui Dumnezeu în inima şi în mintea creştinului, ca esenţă a noului legământ, individ sfinţit prin adevărul divin, apoi e familia curată, apoi naţiunea, ori o naţiune fără indivizi care au o viziune clară asupra adevărului lui Dumnezeu, e greu de abordat. A se vedea aici şi soluţia decretată de Dumnezeu, când l-a trimis pe Iisus în lume ca al doilea Adam şi experienţele naţiunii Israel care, parte la refuzat pe Iisus, pentru a deschide poarta pentru neamuri, experienţe din care avem de învăţat, acesta fiind, de fapt, rostul celor scrise în Biblie. Mai mult, evreii au o poziţie importantă în istoria umanităţii prin alegere şi prin faptul că Dumnezeu le-a încredinţat cuvintele Sale ( Romani 3: 2; 11: 28 ).
Iar apostolul Pavel afirmă, adresându-se creştinului atins de har: „ Nu te îngâmfa, dar, ci teme- te”. Apoi deschiderea spre un alt popor ales de Dumnezeu, nu creat doctrinar …
Trecând peste unele aspecte doctrinare ale cărţii, care oricum vor rămâne ca bază de discuţie în lumea teologilor şi a intelectualilor permanent, cartea e una care prin titlul frust dezvăluie tema: mai există speranţa pentru România, e rugul aprins, sunt ruguri aprinse în ţară, idee esenţială pentru creştin, ca stabilitate a deschiderii spre Dumnezeu, ca rezistenţă. Apoi ideea asediului, ca balans al Imperiilor peste neam, dar poate ar fi de reflectat şi asupra faptului că adevăratul asediu este cel al păcatului care a pus stăpânire pe individ, un individ marcat de dreptul său de om, dar rupt de cer, până la urmă drepturi instabile, mai mult de natură economică, decât de natură spirituală, pentru că rupt de modelul Iisus, individul devine rob al păcatului său …
Scrisul lui Adrian Botez e unul frontal, ideea ţi se aruncă în faţă, leoaică tânără : dispreţul zeilor, masonii aleg patriarhul, ecumenism new – age , creştinii musulmani, dezintegrarea cultural – spirituală, capitalism – proprietate – crimă, ţigănirea de bună voie, mercenar NATO, anii trădării, barbaria cea bună, reper moral – social stabil, comunismul liberal, etc …
Adrian Botez începe scrierea sa tumultoasă printr-un argument unic:
„ Am intitulat această carte RUGURI – pentru că Rugul şi luminează, dar şi consumă pe luminător …”
Argumentul a un fel de cheie pentru eseurile scrise, o cheie a speranţei în stil propriu metafizic şi atins de patriotism jertfitor – cel ce se apropie de lumină, trebuie să accepte că aripile îi vor fi arse.
Activitatea publicistică e bogată la autor, a scris şi scrie proză, poezie, critică / hermeneutică, implicat în proiecte culturale, tradus şi comentat în cultura română, editor de reviste şi colaborator la reviste importante din ţară şi nu numai, premiat şi probabil hulit, în buna tradiţie românească …
Pe ultima copertă a cărţii e prezentat autorul, descoperi un om, o idee luminătoare, teme care au atins fiinţa sa în această existenţă imperfectă pe un pământ numit România … Şi parcă ne spune : „ Nu mai ridicaţi din umeri!” – pentru a folosi cuvintele sale, preluate din titlul unui volum de poezie …

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat asta: