UN COPIL VOBEŞTE ÎN TEMPLU

„ ISUS „ este cartea lui Jacques Duquesne apărută la Editura „ HUMANITAS „ – Bucureşti, 2006, în traducerea lui Petru Creţia şi Sorin Mărculescu. Pe coperta ultimă a cărţii autorul se confesează şi arată că este mai fericit după ce a scris cartea. Din afirmaţia sa rezultă că a înţeles că Isus nu şi-a dorit moartea, a acceptat-o. A accepta moartea a fost, dar ca să fim mai exacţi ESTE, o mărturie venind la Fiul lui Dumnezeu despre ADEVĂR.
Autorul mai adaugă în confesiunea sa, aproape surprins, că mesajul Evangheliei este despre bucurie şi libertate. Iar fuga de păcat este iubirea duşmanului, o cale poate mai grea.
Despre Isus s-au mai scris cărţi. Se vor mai scrie, subiectul ESTE infinit precum ESTE Dumnezeu. Impulsul de a scrie despre El pare unul de neoprit pentru că aduce fericire. Ea vine din interior şi se declanşează la atingerea blândă a cuvântului.
Autorul Jacques Duquesne s-a documentat şi a depus efortul de prezenta o fotografie luminoasă despre o persoană atât de apropiată încât provoacă misterul în fiinţa umană şi schimbă vremurile, cu o simplitate care refuză simplismul, dar care declanşează cele mai complexe fenomene din istorie pentru om, pentru că istoria s-a răsucit la impactul cu această Persoană.
Deşi de formaţiune catolică, autorul a depus efortul de a se documenta din direcţii suprinzătoare, de la teologi, la istorici, de la Biserică la Biserică, dovedind că subiectul nu încape într-o doctrină spirituală strictă şi că El a venit în lume pentru toţi, dar se apropie de cei care îl acceptă şi-L caută.
Cartea începe cu un subiect relevant, un copil faţă în faţă cu învăţătorii din Templu şi se termină cu moartea şi învierea, trimiţând la temele universale ale creştinismului, ca naşterea LUI, la martorii Crăciunului, la Botezul ca vestire dată de Isus lumii, trece prin modalitatea de alegere a unei strategii pentru o veste deplină şi a oamenilor ca purtători de mesaj. Apoi semnul vinului la Cana, cartea continuă cu o tratare a minunilor , mesajului divin, atingând lumea de la Ierusalim şi poziţia Mântuitorului faţă de Templu, apoi cartea capătă o linie clasică necesară: Cina cea de Taină, Procesul şi Moartea şi Învierea la un loc.
Cartea are anexe bogate referitoare la izvoarele creştinismului şi ale fiecăruia care crede, note şi mulţumiri.
Autorul Jacques Duquesne are tentaţia de a trata subiectul din punctul de vedere al intelectualului, în mod elevat, cu studiu şi lacrimă, cu labirint şi miracol, vrea să ştie cât mai mult şi de ce, vrea să aducă argumente logice, care merg până la limita unde este necesară credinţa, la limita unde contrariile par a se anula, dar acolo abia încep să se releve. Într-un fel se autolimitează într-un subiect care este infinit, dar este o carte care asigură un anumit documentariu despre Persoana Isus, unul util, argumentat ştiinţific şi deschis, după ce ai citit te mai gândeşti la subiect şi te apropi de El, de Mântuitor, ca fiinţă vie, sferică, ce nu încape în universul plan al cărţii, care trăieşte în tine, cauţi Scriptura şi Evanghelia şi descoperi că vrei o relaţie cu Isus.
Dacă faci greşeala de a te limita la citirea cărţii, te limitezi ca persoană actuală, ca ins, ca zidire creatoare.
Autorul mulţumeşte celor care l-au ajutat şi înţelegem că această carte este demersul unui colectiv care s-a finalizat în Franţa în anul 1994, iar la noi a apărut în 2006, timpul pare că are secrete pe care nu le bănuim, subiectul Isus străbate timpul deci, merge pe jos prin lume în continuare, acolo unde unii creştini nu mai vor să meargă, Isus este viu deci în istorie şi leagă oamenii nu prin tratate, ci prin dragoste.
Autorul scrie în finalul cărţii: „ Istoria nu poate spune dacă Isus a rămas viu sau dacă, dimpotrivă, a murit efectiv la 7 aprilie 30. Ceea ce se poate spune totuşi este că s-a peterecut ceva în acele zile, un eveniment care, răvăşindu-i pe bărbaţii aceia şi pe femeile acelea, a răvăşit întreaga lume. „
Este afirmaţia unui intelectual depunând efortul de a ştii şi de transmite mai departe, foloseşte în mod eronat timpul trecut – s-a petrecut – de fapt trebuia să scrie SE PETRECE, i-a lipsit curajul, a lipsit ceva ca să ducă realitatea învierii în eternitate, aşa cum de fapt ESTE.
Totuşi trebuie să reţinem din capitolul „ Copilul şi învăţătorii „ confesiunea autorului:
„ Cartea de faţă urmăreşte un scop foarte simplu. Să povestească viaţa lui Isus în chipul cel mai complet, mai limpede, mai respectuos şi, de ce nu, mai viu cu putinţă, ţinând seama de ultimele rezultate ale specialiştilor de tot felul, sau de ultimele ipoteze. „
Când cineva scrie o carte despre Isus trebuie să ţină seama mai ales de părerea lui Isus, care este viu : „ veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi. „ ( Ev. Ioan 8 : 32 )
Editura Humanitas a dorit o carte document despre Isus şi a reuşit cu un efort intelectual remarcabil sub coordonarea lui preot Vasile Răducă, având ca redactor pe Vlad Russo.
Lumea are nevoie de credinţă şi har în continuare.
Şi asta se trăieşte.

INTERIOARE NEBUNE

Profesor, redactor de revistă literară, redactor şef, mai apoi prizonier al singurătăţii şi al cuvântului pierdut în haosul vieţii, cu busola în memorie ca un pescăruş în căutarea ţărmului, Ioan Moldovan şi –a adunat scrierile de peste ani într-un volum cu titlu contradictoriu : „ INTERIOARELE NEBUNE „ – Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2002. Anii au trecut, dar poemele au rămas, titlurile volumelor publicate ne indică istoria unei după-amieze în care poetul scrie pur şi simplu, dincolo de forfota de la etaj, dincolo de peisajul urban, dincolo de parc, acolo unde nebunia este la ea acasă, până când interiorul însuşi devine nebun. Titlurile ne indică şi ne cheamă : „ Viaţa fără nume „; Exerciţii de transparenţă „ ; „ Insomnii lângă munţi „ ; „ Arta răbdării „ ; „ Tratat de oboseală „ ; …
Titlurile par să dezvăluie sensurile: fiecare zi devine importantă, fie că este miercurea, fie că este duminica, este o fericită realitate la care poţi privi. A privi – un privilegiu al poetului, dar şi a omului, ieşirea de serviciu care naşte poemul …
Tragedia omului, trebuie să trăiască o viaţă fără nume, o viaţă a altuia în care ai nimerit din întâmplare, dar trebuie să rezişti, să ai răbdare, să faci mereu cumpărături, să descoperi drumul simplu al zilei, să-ţi descoperi „ tandreţea din malaxor „ …
Lângă munţi, departe de orizontalul peisaj al răbdării, este o lumină netrăită, lângă munţi treptat numai gheaţa urcă mai sus de culmi.
Tot timpul se simte prezentul în măruntaiele privirii, ca o descărcare din alt timp şi descoperi: „ numai spre dimineaţă singur mi-am spălat picioarele / văzând cum ele intră primele în moarte „ ( Tot timpul ). Spălarea picioarelor pare un ritual al intrării curate în moarte, dincolo de murdăria
zilei ….
Realismul efemerului, existenţa doar a prezentului, iată lipsa de orizont care te cabrează în moarte, eludând veşnicia prin puterea interiorului nebun.
Efortul de peste ani al omului ne atrage spre un vechi obicei : viaţa, înconjurată de parate, ea însăşi un aparat. În acest obicei, viaţa, poetul poate vedea : „ acest personaj din colţ sunt eu „ , marginalizat în marginalizarea peisajului prezent. ( Scurtă proză ).
Aparatul cel mai apropiat poetului este bătrâna bicicletă, ea dă naştere la amintiri şi la o revelaţie aproape şocantă: „ Nimeni nu poate fi altul, zănatico ! „
Avantajul rugăciunii este pierdut : „ Nimeni să nu intre: mor tot timpul/ Puţină discreţie, ce dumnezeu ! „, perspectiva divină s-a dizolvat, pentru că singurătatea-i o – nghesuială absolută, nesuportabilă. de parcă am fi cu toţii mai mulţi în aceeaşi cameră, în pielea proprie marginală …. ( Să ne rugăm )
Pierdut în peisajul urban omul mai poate vedea: „ Mă uit singur în sus să văd realul / Ninge. Un câine orb/ abia- abia ne mai ţine pe toţi pe spinare.” ( Inventar ) Imagine plânge deşi poetul n-o scrie, oraşul pare în căutarea sensului.
Lipsa de viziune a omului este tranşantă, înainte merge fericita realitate provocatoare şi dezamăgită, este pierdut punctul de sprijin în univers, este pierdut şi Dumnezeu care, brusc, se scrie cu literă mică, pentru că El, nu-i aşa, locuieşte la etaj.
Poetul îşi asumă tragedia singurătăţii într-o înghesuială personală, refuză existenţa dublă, acceptă realul şi vrea un lucru imposibil: să primească ceva în schimb, dar nu vine nimic nici din lateral, nici din faţă, nici de sus – „ Şi altceva decât vechiul mainimic, cu legătura lui de chei / inutile / zuruindu-le prin odăile nebune” …
Testamentul poem, scurt, pentru Rareş şi Vlad, fiii poetului, este relevant : „ Cu o nuia de fosfor v-am arătat marginea dulce a unei prăpăstii „ Deşi scurt, poemul atrage semnul unei posesii trecătoare, urmată de căderea în fericita realitate, în peisajul care urmează după acea margine dulce, văzută de departe….
Concluzia finală : „ Nu e timp nici pentru citit, nici pentru prezenţă / am nimerit într-un loc contondent/ în interioarele nebune „ …
„ …am atâtea anunţuri de făcut, nu fac nici unul / din întâmplare doar va afla mama că exist …”
Volumul este lansat în apa zilei în colecţia „ Poeţii urbei „ , colecţie menită să permită accesul la poezie care pregăteşte fişierele poeţilor citadini, în individualitatea simplă, dincolo de tipologii, cu opera la îndemână, chiar pe balcon, lângă o bătrână bicicletă… Din păcate mulţi poeţi merg pe bicicletă, încurcând circulaţia pe contrasens a limuzinelor de lux, scăpate din marele faliment citadin…

SPINII SI FLOAREA DE COLŢ

Dumnezeu îşi alege vase de lucru, adică oameni vii care să ducă mesajul Său prin veac, care să dea viaţă prin Cuvântul divin. Autorii cărţii “ Spinii florii de colţ “, un titlu bine ales, Dănuţ Vrăncilă şi Mircea Toma, slujitori ai tainelor lui Dumnezeu, propun cu ajutorul Editurii “ Carmel Print “, Arad, 2003 o modalitate curată pentru mesagerii Scripturii de semănare a Cuvântului în inimile oamenilor şi propun un comportament relevant pentru cei chemaţi la sărbătoarea “ Veştii Bune “.
Chiar ei pastori sau lideri creştini, autorii abordează cu mult curaj o temă care uneori deranjează lumea restrânsă a preoţilor, a pastorilor, a evangheliştilor, a celor care “ scriu “ viaţa din nou istoria revelată a naşterii, lucrării, morţii şi învierii lui Hristos Isus.
Scrisă cu har, prin Duhul Sfânt, autorii avertizează asupra marii responsabilităţi a celor chemaţi, căci ei nu sunt chemaţi de oameni, ci sunt chemaţi de Dumnezeu la o lucrare care îi depăşeşte de multe ori, dincolo de puterea umană, dincolo de talente, dincolo de darurile Duhului, este puterea veşnică a Evangheliei, putere care copleşeşte, care purifică, puterea care este un foc viu străbătând veacurile …
Cartea are menirea să ofere o vindecare spirituală a celor care cred că sunt aleşi de Dumnezeu, dar în fond lucrează prin puteri proprii, căci în vremurile din urmă, oamenii vor aştepta predici şi lucrări după placul lor, nu după voia lui Dumnezeu, “ oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi …fără dragoste firească …” ( 2 Timotei 3 : 1-5 )…
Cartea pune accentul pe esenţa lucrării : predicarea în exclusivitate a Evangheliei, pentru că “…este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede “ ( Romani 1 :16 ) … În mod clar Dumnezeu îi echipează pe slujitorii Săi pentru acest mod de slujire, cerându-le o perioadă ucenicie în acest sector al vieţii de credinţă, pentru a nu se îngâmfa, pentru a se crede mai altfel decât alţii, care şi ei slujesc, după chemarea făcută de Cel Prea Înalt …
Comportamentul slujitorului presupune şi salutul creştin, pentru ca relaţia pastor – credincios să se lege în mod firesc, fiecare om are o valoare, pentru că în el Dumnezeu a pus multă dragoste, a pus chiar chipul său, făcâdu -L după acest Chip unic …Slujitorul are obligaţia de a se prezenta celor care îl ascultă sau îl aşteaptă cu vestea cea bună, pentru că Dumnezeu însuşi ne cunoaşte pe fiecare, iar în această lucrare, chiar Dumnezeu s-a prezenta pe Sine : “ Eu sunt cel ce Sunt “ … Iahve …( Exodul 3:13-14 ), iar Isus a subliniat cu tărie, pentru ca noi să înţelegem : “ …Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine “ ( Ioan 14 :6 ) .
Cartea porneşte de la adevărurile biblice trainice, scrise cu mult înaintea de secolul acesta, şi anume : “ Dacă nu greşeşte cineva în vorbire este un om desăvârşit “ ( Iacov 3:2 ), punând accentul pe modul de vorbire a slujitorului chemat să vorbească doar cuvintele lui Dumnezeu care au putere, dar autorii insistă şi asupra faptului că există o modalitate de comunicare fără cuvinte care transmite de multe ori mai mult decât credem, are un impact extraordinar asupra oamenilor, presupunând ca în adevăr Împărăţia cerurilor să fie în inima, în mintea oamenilor şi acest lucru trebuie să se vadă cu multă claritate …
Există, în toate şi capcane care trebuiesc evitate de slujitorii Evangheliei, iar cartea le pune în lumină pentru ca toţi să înţeleagă ceea ce a fost în primii ani a bisericii, comportamentul creştinilor a fost cea mai importantă modalitate a lui Dumnezeu de a vorbi oamenilor, dincolo de ritualul existent într-o biserică …
Autorii au scris cartea cu multă dragoste, s-au aplecat asupra Cuvântului, dar au apelat şi la ceea ce înseamnă o cultură de bun simţ, dovedind ancorare în creaţia şi lucrarea lui Dumnezeu cu lumea, dovedind că un slujitor al tainelor trebuie să fie receptiv şi sensibil la veacul său, ca un dar venit de Sus, pentru că viaţa este un dar pe care merită să-l apreciem la adevărata valoare.
Chiar dacă autorii sunt şi critici, o fac cu multă blândeţe, pentru ca cei care se simt criticaţi să înveţe din experienţa altora, din Cuvânt şi să se lase călăuzi de Duhul Sfânt …
Într-o vreme când se impun de către oameni anumite stiluri, chiar mode religioase, cartea atrage atenţia asupra marii SIMPLITĂŢI a lui Dumnezeu, asupra profunzimii lucrării divine, atât de mult afectate de păcatul intrat în lume …
“ Dacă te ocupi de Dumnezeu şi de Lucrarea Lui, şi El Se va ocupa de tine şi lucrarea ta “, merită reţinut acest lucru pe care autorii încearcă şi reuşesc să-l transmită cititorului, iar noi încheiem cu adevărul biblic : “ Dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu “ ( 1Corinteni 8 :3 )
Ca să ajungi la floarea de colţ trebuie să urci pe muntele acela din care s-a desprins o stâncă fără ajutorul unei mâni, o stâncă eternă care a devenit un munte prin harul divin …

PSALMUL CA MOD DE INVIERE

Dumnezeu a creat o zonă a poeziei în care nu toată lumea are acces. E aceea zonă în care lucrurile au o stare fundamentală, de început de zidire, proaspătă, cu multă viaţă venită de Sus. Paul Aretzu prin „ CARTEA PSALMILOR „ apărută la Editura „ Cartea Românească „, 2003 schimbă pe neobservate regulile poeziei româneşti. Este o schimbare din interior, scribul Aretzu refuzând experienţele la modă în ultima vreme, asumându-şi în schimb stilul impus de Dumnezeu oamenilor atunci când oamenii îndrăznesc să-I vorbească. Nu poţi vorbi oricum lui Dumnezeu, pentru asta trebuie mai întâi să înveţi de la El cum să-i vorbeşti.
Scribul Aretzu a simţit aceasta şi a tâlcuit pentru cititorul modern care a uitat secretul original al psalmilor poezia ca mod de a învia. Din această cauză Paul Aretzu are pentru noi o parte de învăţătură în structura cărţii : „ Enaraţiuni la psalmi „, după o modă veche dar sigură, trebuie să porneşti de la premisa că omul nu cunoaşte nimic de fapt despre Dumnezeu şi atunci trebuie să descoperi că Adam este un artist al existenţei, ajungând la numele lui Dumnezeu – „ Eu sunt Cel de sunt „. Trebuie să învăţăm miracolul creştinismului – învierea continuă, esenţa trăirii cu Dumnezeu.
Aretzu scrie: „ Adevărata înviere este re –naşterea .” „ Prin venirea lui Iisus, suntem însămânţaţi cu înviere, ni se dă posibilitatea răscumpărării timpului primordial.” Învăţăm adevărul din noi: „ Învierea este ca pomul care are în el şi florile şi roadele totodată.”
Trecând de lecţia învierii, atât de dificilă în vremurile de pe urmă ale Babilonului putem accede la exerciţiul spiritual al psalmilor. Sunt mai mult decât poezie în sine, sunt patria în care poţi trăi cu Dumnezeu. Atunci când treci dincolo de simpla cunoaştere teologică a divinităţii acceptând să trăieşti după modelul venit prin Scriptură, Aretzu, ca scrib, în stilul vechilor oameni care tratau arta scrierii ca sacră: ne redă, prin iluminare şi har un mod de a spune lui Dumnezeu viaţa ta ca pe o stare de a te smeri în faţa Cuvântului, pentru ca prin psalm să te înalţi. Când scrie astfel de psalmi, Aretzu nu mai este doar poetul, sau preotul, sau slujitorul, el este Mâna care scrie pur şi simplu, prelungită din inimă. Sunt psalmi care indică perfecţiunea:
„ M-ai învăţat, Învăţătorule, să vorbesc şi să scriu. Cine intră într-o carte intră într-o sămânţă.
Acum Duhul Sfânt scrie cu inima cartea Evangheliei, acum Dumnezeu îmi vorbeşte prin tăcerea tăcerilor „
Modul de scriere a lui Aretzu, asemenea vechilor iubitori de cuvânt, nu se pot descrie ca pe o naraţiune, ca pe un fenomen, ca pe stare, măcar, psalmi aceştia trebuie să fie modul de conectare la eternitate.
„ Doamne, Tu eşti singurul contemporan al sufletului meu. „ sau „ Cenuşa noastră este fragilă lumină. „ sau „ Literă în cer căzută în fereşti. „
Trecând prin Lucian Blaga, depăşind starea poeziei după Nichita Stănescu şi dincolo de imnele lui Ioan Alexandru, Paul Aretzu a atins o limită pe care, cred, critica nu o poate asimila, pentru că în această carte se demonstrează că viaţa omului poate fi ascunsă în Dumnezeu cu Hristos, după cum ne sugerează Apostolul Pavel ( Saul sau Paul ) în Epistola sa către Coloseni, capitolul al treilea.
„ Cartea psalmilor „ după scribul Paul Aretzu este cea mai importantă carte de poezie scrisă în limba română prin tălmăcire din altă limbă care mângâie, o limbă ascunsă, venind de departe: „ Şi artistul trebuie să fie dreptcredincios, trebuie să fie martir al artei sale. Iar opera de artă este învierea sa. „
Vine o vreme când cei care iubesc cu adevărat poezia trebuie să uite poezia bună scrisă în ultimii două mii de ani şi să învie din poezia Edenului, de dinaintea păcatului.
Să nu uităm că limitele poeziei în sine sunt stabilite de Dumnezeu încă din începuturi, când se plimba în răcoarea dimineţii şi găsea toate lucrurile bune, iar Adam învăţase să dea nume lucrurilor.

TAINA CĂLĂTORIEI

Chemarea la călătorie este pentru om una dintre chemările esenţiale. La început omul era în căutarea unei cetăţi, pentru că cetetea era şi una de apărare împotriva vrăjmaşilor. Pe urmă omul a învăţat să călătorească în căutarea unei cetăţi cereşti, plină de lumină, acolo unde, poate, curge râul acela plin de viaţă şi dădător de viaţă.
Nina Ceranu în cartea sa „ CEEA CE LUĂM CU NOI „- cartea apărută la Editura „ Eubeea „, Timişoara, 2005 transmite bucuria călătoriei, a ieşirii din pământul românesc în locuri din alte zări, ducând în inimă cuvântul românesc şi ideea ieşirii din cenzura zilei.
Dorul după călătorii al românului a fost unul adânc şi profund, limitaţi la locul nostru cel de toate zilele, înainte de 1989 priveam doar cu sufletul spre altceva, era un fel de evadare şi un fel de protest împotriva lanţurilor nevăzute, poate şi o recompensă, pentru că atunci sentimentul era unul copleşitor, insuportabil, cine putea să ţină spiritul uman legat doar de o ideea străină, când omului i s-a încredinţat întreg pământul ?
Povestirile acestea scurte, dar pline de o bucurie de neoprit ale Ninei Ceranu, sunt scurte mesaje ale românilor către români venite din Germania, Moldova, Cipru şi poate numărul acesta de trei puncte cardinale este important în mişcarea spiritului înspre marginile pământului.
Scriitoarea povesteşte detaşat, simplu şi adânc călătoriile, de fapt o singură călătorie în căutarea libertăţii spiritului. În Germania sau oriunde descoperă românii pur şi simplu, dar şi semnificaţia profundă a locurilor prin semnele locale menite să-l marcheze pe românul căutător de patrie în alte patrii. Nina Ceranu descrie gesturile simple ale călătoriei şi întâmplările care se produc între oameni în orice călătorie, realaţiile acelea poate repede uitate, dar care totuşi marchează fiinţele noastre efemere, orice ieşire are sensul ei.
În Germania descoperă lucrurile mari de care românii au citit, au auzit şi s-au bucurat, şi disponibilitatea pentru a învăţa. Fundaţia Beethoven are 60 de asociaţii sau fundaţii din întreaga lume care suţin memoria mareului compozitor, pentru că păstrarea intactă a imaginii unei idei înseamnă mari sume de bani, efort, răbdare, dorinţă de a conserva spiritul acela de evadare din obişnuit în eternitate cu manuscrise, cu fotografii, cu pianul, cu viori, cu atâte lucruri care mai păstrează farmecul discret şi neînţeles al geniului şi care toate aşteptă reîntoarcerea compozitorului.
Sau poate amintirea bătrânului Rin care leagă lumile, pe malul căruia stă Lorelei încremenită în stâncă şi pe stâncă, păzind dragostea plecată şi speranţa care poate lega oamenii aşa cum se leagă imperiile prin vreme, fecioara frumoasă care îşi piaptănă părul de aur şi cântă lumii la margine de râu, o melodie minunată, până când marinarul uimit este înghiţit de valurile flămânde, vrăjit de cântecul acela pe care îl cântă Lorelay, totul o poveste tristă, străveche care te cuprinde în aerul răcoros lângă muntele care se face de lumină precum în gândurile lui Heirinch Heine, poetul celebru şi atins de dragoste …
Mai reţine Nina Ceranu statuia cărbunăresei din cetatea medievală care trăia din vânzarea cărbunelui şi reţinea doar cât să trăiască, restul dăruia celor în nevoie, edilii din Linz au înţeles că exemplul ei este unul care merită păstrat intact, este imaginea femeii care duce cu spatele cărbunele pe vreme bună sau pe ploaie pentru a-i ajuta pe alţii, un efort care ar trebui să marcheze Europa.
„ Mintea mea ţese o poveste tragică: „ Străinul şi întrăinarea „. Eroii mei sunt nişte inşi „ ţepuiţi „ sub diferite forme, din patroni hrăpăreţi – peste tot la fel – care încearcă să obţină profit maxim cu minim de cheltuieli …” Este poveste zilnică a celor care speră că altundeva vor trăi mai bine, mai altfel, că vor descoperi o altă lume, care, iată, are aceleaşi tipare …
Deoadată sufletul obosit al călătorului descoperă o biserică şi caută odihna eternităţii, chiar dacă biserica este altfel, Dumnezeu este acelaşi, formele par a nu mai conta, călătorul iese de acolo senin, pacea este semnul că Dumnezeu lucrează …
Edavadea la Chişinău a Ninei Ceranu este una a paradoxurilor, în căutarea României acolo este totuşi altceva, inscripţii bilingve, rusă şi română, oameni care vorbesc la fel, par a se înţelege în ambele, doar dorul după timbru plăcut, orginal, al românilor mai atinge pe oameni, e un dor care învăluie, un dor de CASĂ …
În Chişinău se descoperă piaţa de legume, aproape ireală, bogată şi diversă, e semnul unei prospeţimi neaşteptate pentru ochiul românului, o apropiere de natură aproape violentă pentru cel care trăieşte la oraş, între betoane şi autovehicule …Întâlnirea cu scriitori din Moldova pare a fi emoţionantă, ei sunt mai aproape de sufletul uman, de tot ceea ce respiră în stil românesc şi care bate în ritmul secret al iubirii de limba română, poate diferit de modul de organizare a culturii în cetate, mai altfel, mai de departe …
Ochiul a văzut în Moldova ceea ce inima dorea de multă vreme …
Dar călătoriile Ninei Ceranu capătă o altă dimensiune în Cipru, un fel de miraj, simboluri vechi ale creştinismului sub influenţă greacă, o izbucnire de lumină şi viaţă şi mituri vechi care au rămas intacte, ca muntele care naşte o mănăstire, icoane vechi care cheamă minunea, sate simple şi inimi care vibrează, iar călătorul nu înţelege conflictele interetnice, războaiele nejustificate de nimic decât de orgolii, mândrie şi, la cealată parte a istoriei, îndemnul ca marele om să-şi urmeze drumul:
„ Soarta hotărâtă de Domnul trebuie s-o urmezi / Mare om. Lasă spritul de sus să-şi fie ghid / şi în tine însuţi trezit să fii / Pentru ca drmul spre stele să fie liniştit …”
„ De pe acoperişul castrului medieval, mare se vede în tot albastrul ei. Spărturi în zidul puternic – lăcaşuri pentru tunurile ce-au vegheat meterezele cetăţii. Un tun e încă îndreptat, cu gura lui de foc stins, spre fantomele corăbiilor din zare .” Imaginea unei ţări la margine de Europa, dar cu spiritul european planând ca păsările peste păântul flămând de istorii nespuse …
În călătorii reale şi tainice în acelaşi timp, scriitoarea nu a a fost singură, au însoţit-o români, prietene, durerea de nu fi mai aproape de lumea ca lume şi o încercare timidă de iniţiere în tainele călătoriei …nostalgii neexplicabile, venind din direcţii surpinzătoare, amintiri despre lucruri care s-au mai peterecut, un miros proaspăt de început de lume, totuşi …

DREPTUL LA CULPA

Într-o lume care îşi căută ieşirea spre larg, fardată cu păcate, Lucian Hetco are curajul şi tăria de căuta singurul drept posibil, dreptul la culpă, îşi asumă limitele date sieşi în volumul cu acelaşi titlu: „ DREPTUL LA CULPĂ „ – Agero, 2004.
Fuga de realitate şi de eroare, dorinţa după o altă imagine într-o lume mai mult sau mai puţin mişcată, par a fi tendinţele în moda existenţială a vremurilor din urmă. Brusc, omul european, ieşit din umbra războiului mondial, uită că e făcut din ţărână, fragil şi transparent. Poetul, însă, îşi şopteşte demn dreptul său la vină, o vină tot mai accentuată în lume, vina colectivă proiectează vina individuală. Dreptul la culpă e dreptul la speranţă, la spovedanie şi la curăţie, pentru o altă lume, poate mai bună.
Căci, iată, cel care mărturiseşte este iertat, iar vina cea mai mare este cea nemărturisită …
Lucian Hetco e în căutarea unei ţări, e la mijlocul podului, după cum mărturiseşte într-un poem, cu timpul curgând spre alte zări, prin el şi prin toate. Din această perspectivă a căutărilor, poetul vede finalul, e o viziune spirituală provocată de energia care îi marchează fiinţa, o viziune a unui om, neînsemnat în aparenţă, ca toţi oameni, dar care poate, la un moment dat, să lase semne în anotimpul european al civilizaţiei.
Iată modul în care Lucian Hetco se vede spiritual: „ Un nimic răzleţit / Existând între / Imposibil, / Fantastic, / Şi Minte./ „
Dar puterea de a atinge destinul pur de om între două lumi nu-i este străin:
„ Şi fără a înceta de a fi om, / cu bucurie / mă las capturat de logică, / cu exigenţa unui spirit dornic de noi orizonturi, / ce se pot întrezări. / „

Hetco este conştient de realitatea lumii văzute şi nevăzute, călătoria sa dincolo de pod, e una spre o ţară înaltă, cu dimensiuni spirituale eterne, infinite, de unde orice poate deveni posibil, poetul depăşind limitele înguste ale lumilor posibile pe pământ, cu un efort delicat şi pătrunzător.
„ … că lumea asta nu-i făcută / doar din vizibil, / ci cu atât mai mult / din nevăzute, / din cele fără de trup. / … „ … curajul acesta de a vede dincolo de cortină este curajul unui cuceritor, chiar dacă în căutările sale se simte uneori înfrânt, sau fără putere, dar e o aparenţă, pentru că dincolo de toate el face parte din soiul celor deosebiţi, din cei care, într-un fel au fost aleşi, prin dragostea lui Dumnezeu, nevăzut dar prezent în vers, ca o umbră a cuvintelor care ard deasupra zilei …

Deosebiţi – „ Toţi ne voim unicate, / în baza repertoriului nostru de / ciudăţenii, / şi banalităţi / ridicate la rangul de calitate. // Şi cum nu ne mulţumim să vieţuim / fără să facem gălăgie în jurul nostru, / subliniindu-ne micimea în vorbe mari, / mă-ntreb: / cine ne împiedică / să ne depăşim / slăbiciunile? / De ce avem prudenţa / să nu ne respectăm / jurămintele? / / Şi nu mai suntem stăpâni Peste superstiţii, / şi compromise. /
Această deosebire a sa, asumată, nu este una frivolă, pe care o depăşeşte, cu toate ispitele vremii, este conştiinţa adevărului săpat la naştere în om.
Pentru autor iubirea este modul de a ieşi din cotidian, motivul de găsi valoarea tandră şi ascunsă din frământările inerente vieţii, calea spre taina istoriei. Dragostea pare a da echilibru celui care a trecut de pod, celui care îndrăzneşte acest echilibru peste ape mari şi care aşteaptă semnul învingătorului, în tăcere şi smerenie, de parcă viaţa e totuşi un ritual prin care putem găsi şi atinge eternul, adevărul : „ Tăceam ca apa / adâncă, / netulburat de picătura de- Apoi. „ Versul indică un poet sensibil, atent, un poet al lucrurilor profunde şi esenţiale, dincolo de logica zilnică a existenţei care ne macină, cu toate că o resimte în fiinţă : „ Mă simt străin în fiinţarea trupească, / închistat în Eul meu segmentat. / „
Cu toate acestea el are curajul să pună întrebări, pentru că punerea întrebării este izbirea porţilor, apoi vine şi răspunsul: „ Să mă mai întemeiez o dată, / pentru a mai putea deveni? / „
Întrebarea este una care ţine de intimitatea adevărului personal, a relaţiei cu divinitatea, singura care poate renaşte fiinţa prin puterea spiritului, dacă aceasta doreşte o altă întemeiere, o altă zidire spirituală.

Dragostea provoacă la o altă şansă, chiar dacă femeia şi bărbatul par la un moment dat rivali, eterni rivali între adevăr şi slăbiciune : „ Necunoscuţi şi singurateci, / ne răfuim cu modernitatea, / Slăbiciunea cu rangul ei de lege / ironic – / ne leagă de concret. / Pătrunşi subtil de omenesc, / ne mai rămâne o şansă: / Să ne iubim din nou. „
Din această stare, Lucian Hetco îşi şopteşte dreptul la culpă, dincolo de sentimentul puternic al dragostei, pe care îl depăşeşte: „ între întâmplare şi conştiinţă, / exercitându-mi activ / dreptul la culpă. / „
De fapt el mărturiseşte: „ In lipsă de drag, / mă las pătruns de cuvinte /…”
Pătrunderea fiinţei de cuvinte pare o stare profundă de rugăciune, deschiderea canalului spre cele de Sus şi relaţia, chiar invizibilă, dar reală, cu cerul prin asumarea umanului ca ecuaţie posibilă între etern şi clipă, între infinit şi nimic: „ Sunt om, / nu datorez nimic nicicui, / mă înţeleg făr-ajutor, / esenţa-mi este fapt, / fiinţa îmi dă zbor. „
În concret, poetul accentuează tensiune dintre extremele cunoaşterii imediate şi a cunoaşterii absolute, dincolo de durere şi iubire, dincolo de pendularea dintre a fi şi a nu fi …
De remarcat smerenia şi delicateţea existenţei, chiar dacă în spatele temei ar putea fi ţipătul ca argument, dar poetul are răbdarea de a nu trăda omenescul din sine, de a ţine sub control impulsul, instinctul destinului propriu: „ Sunt ceea ce sunt, / şi nu spun Nu şi nici Da, / posibilul meu / e rătăcirea în dor. / „

Sub caligrafia versurilor se ascunde o fiinţă puternică spiritual, o experienţă care marchează cititorul prin puterea de a accepta datul, destinul şi planul nevăzut care ne pătrunde şi ne depăşeşte, chiar dacă Lucian Hetco nu foloseşte un limbaj al metaforei explozive şi căutate, ci un limbaj exact, al celui care ştie să spună lucruri profunde în cuvinte delicate, care ating gândul, precum în ştiinţele exacte unde misterul vine din echilibrul realului asumat …
Căutarea absolutului, acceptarea esenţei umane aşa cum a fost dată omului la creaţie, dragostea, gestul simplu şi sensibil, puterea de a trece peste aparenţele de fiecare zi cu banalul inerent, puterea de a traversa podul, urechea sensibilă care aude picătura de Apoi, într-o lume care nu mai are timp să vadă finalul, pentru că dacă e un început, e şi un final …
„Mi-e timpul scurt, / Zăbovit în dorinţa de Etern. „

RUGURI

Adrian Botez scrie o carte densă şi tumultuoasă, o carte despre România şi despre români, despre ce se petrece în istorie sub ochii noştri interesaţi de o altă viaţă, mai bună, mai deschisă valorilor puse de Dumnezeu în fiecare.
Atent la tot ce se întâmplă şi implicat în evenimente ca parte a lor, dar şi ca martor de lux al istorie prezente, suferind şi, totodată, optimist pentru români în cartea sa RUGURI / România sub asediu, carte apărută la Editura „ Carpathia Press „ – 2008, Adrian Botez strigă, e datoria sa de a avertiza, de spune despre lucruri care ard.
Cartea e o colecţie de eseuri, de scrieri cu vârful inimii şi cu vârful cuţitului în acelaşi timp, atingând papirusul timpului cu energia celui care vede şi vrea să ne spună ceea ce vede, ca sub apăsarea unei pedepse care îl aşteaptă dacă nu scrie. Îşi asumă rolul marilor văzători ai istoriei, a celui aflat pe zidul cetăţii, când cetatea doarme …
Cartea atinge problemele sensibile şi care dor, problemele – problemă pentru presă, pentru politicieni, pentru intelectuali: religia, patria, cultura, învăţământul, legătura cu neamurile din aceeaşi tulpină, trecutul, viitorul, soluţiile la îndemână, aspectele spirituale naţionale şi internaţionale, tot ceea ce pare a interesa fiinţa neamului românesc la trecerea dintre veacuri, la trecerea dintre sisteme sociale, la trecerea dintre imperii, la trecerea dintre generaţii, la trecerea dintre credinţă şi neant.
Autorul nu are teama de a aborda orice temă, pune la bătaie cultura, credinţa sa, tradiţiile, sinceritatea şi dincolo de cuvinte, sănătatea sa, scrie cu trupul până la limita disperării, poate inspirat de Cioran şi de scrierile intelectualilor dintre cele două războaie mondiale.
Scrie până la os, până la codul genetic, până la limita în care cuvintele pot deveni carne, carnea ideii.
Pentru unele teme autorul este în miezul problemelor, este profesor, ştie, simte, îl doare, atinge esenţa învăţământului românesc cu mult curaj, se miră, ameninţă la modul elegant, tinerii par a fi privaţi de viitorul lor, se renunţă prea uşor la tradiţiile clasice româneşti, la cultura cu greutate a românilor, începând cu Eminescu, se renunţă la credinţă ca mijloc de a forma oamenii, la marile simboluri ale neamului, la posibilitatea de a trăi curat într-o ţară curată. Mesajul profesorului e acela că tinerii nu înţeleg ce li se întâmplă, deşi au potenţial, ministerul e rupt de dascăli şi elevi, sistemele nu prind, energia adolescenţilor zboară spre direcţii inutile.
Adrian Botez ştie ce înseamnă sistemul manualelor alternative, îl sperie sistemul ca sistem, îl refuză, dar nu poate face nimic, doar ţipă, îşi asumă responsabilitatea celui care e împotriva curentului ivit de sus, de la centru, specific societăţii româneşti. Dascălul se bate pentru seriozitate şi rigoare în învăţământul românesc, dar pare a fi târziu, jocurile, mai ales cele de interese şi financiare sunt făcute, suferă tinerii …
Deşi trăieşte la Adjud, departe de forfota capitalei, sau de interesul unui mare oraş, Adrian Botez îşi asumă rolul de formator de idee şi de intelectual implicat în fenomenul românesc actual, după ce România a devenit stat membru al Uniunii Europene, are curajul să spună nu acolo unde corul intelectualilor de serviciu spune da, cântă da ca o notă reală în solfegiu. Critică sistemul birocratic al Comunităţii, atacă ideea care afectează independenţa naţională, dar în parte are dreptate, politrucul român nu a catadicsit să organizeze un referendum pe tema aderării, ca eveniment important la care poporul să poată avea o opinie referitor la problema aderării la „ Europa” – i-a fost luat acest drept şi din păcate istoria confirmă susţinerile lui Adrian Botez, iată, Irlanda nu votează Actul Comunitar, în iunie 2008, mai sunt oameni care par interesaţi de ceea ce se întâmplă pe continent. Din păcate, românii au rezolvat problema altfel, majoritatea au ales un alt mod de viaţă, altundeva în Europa, părăsind în masă ţara …
După publicarea cărţii chiar şi instanţa supremă dă dreptate autorului în privinţa prezenţei icoanelor în şcolile din România, aspect care nu este tratat ca discriminare, prezenţă care a pus pe jar intelectualitatea din România, bună bucată de vreme …
Marile idei abordate de autor în carte sunt văzute nu numai prin ochiul scriitorului, al dascălului, al intelectualului, a cărturarului, sunt văzute şi prin ochiul creştinului, Adrian Botez abordează lumea din unghiul de vedere al valorilor creştine, valori abandonate de … Europa, parţial, care vede lucrurile prin ochiul drepturilor omului …din păcate a omului rupt de Dumnezeu …
Aici Adrian Botez se plasează pe poziţia ortodoxismului fundamentalist, duce scrierea până la marginea frazei, până la vibraţia ideii sub focul tradiţiei, cartea e şi o carte doctrinară, bazată pe o viziune specifică mişcărilor sociale între cele două războaie mondiale care au dat foc continentului … De fapt, refuză compromisul, apelând la Neamul Metafizic, într-un spaţiu sacralizat, prin jertfa individului şi prin sângele lui de individ-cărămidă într-un neam cu mult mai mare …În carte autorul face trimitere la biserica de spirit, nu de ziduri, conştient că e ceva cu mult mai adânc dincolo de ritualuri şi eveniment …
Surprinde totuşi intransigenţa sa faţă de ceilalţi creştini, din alte dominaţiuni, sau faţă de evrei, cu toate că, în Evanghelie, Apostolul Pavel explică relaţia evreilor cu neamurile ( Romani cap. 9 ) sau relaţia dintre creştini ( Români, cap. 14 ), când se referă la îngăduinţa creştină. Cred că asupra acestor aspecte autorul ar trebui să reflecteze mai atent, creştinismul are, spre deosebire de alte doctrine, ieşirea prin cer …Până la problema naţiunii, e problema individului, cuvântul lui Dumnezeu în inima şi în mintea creştinului, ca esenţă a noului legământ, individ sfinţit prin adevărul divin, apoi e familia curată, apoi naţiunea, ori o naţiune fără indivizi care au o viziune clară asupra adevărului lui Dumnezeu, e greu de abordat. A se vedea aici şi soluţia decretată de Dumnezeu, când l-a trimis pe Iisus în lume ca al doilea Adam şi experienţele naţiunii Israel care, parte la refuzat pe Iisus, pentru a deschide poarta pentru neamuri, experienţe din care avem de învăţat, acesta fiind, de fapt, rostul celor scrise în Biblie. Mai mult, evreii au o poziţie importantă în istoria umanităţii prin alegere şi prin faptul că Dumnezeu le-a încredinţat cuvintele Sale ( Romani 3: 2; 11: 28 ).
Iar apostolul Pavel afirmă, adresându-se creştinului atins de har: „ Nu te îngâmfa, dar, ci teme- te”. Apoi deschiderea spre un alt popor ales de Dumnezeu, nu creat doctrinar …
Trecând peste unele aspecte doctrinare ale cărţii, care oricum vor rămâne ca bază de discuţie în lumea teologilor şi a intelectualilor permanent, cartea e una care prin titlul frust dezvăluie tema: mai există speranţa pentru România, e rugul aprins, sunt ruguri aprinse în ţară, idee esenţială pentru creştin, ca stabilitate a deschiderii spre Dumnezeu, ca rezistenţă. Apoi ideea asediului, ca balans al Imperiilor peste neam, dar poate ar fi de reflectat şi asupra faptului că adevăratul asediu este cel al păcatului care a pus stăpânire pe individ, un individ marcat de dreptul său de om, dar rupt de cer, până la urmă drepturi instabile, mai mult de natură economică, decât de natură spirituală, pentru că rupt de modelul Iisus, individul devine rob al păcatului său …
Scrisul lui Adrian Botez e unul frontal, ideea ţi se aruncă în faţă, leoaică tânără : dispreţul zeilor, masonii aleg patriarhul, ecumenism new – age , creştinii musulmani, dezintegrarea cultural – spirituală, capitalism – proprietate – crimă, ţigănirea de bună voie, mercenar NATO, anii trădării, barbaria cea bună, reper moral – social stabil, comunismul liberal, etc …
Adrian Botez începe scrierea sa tumultoasă printr-un argument unic:
„ Am intitulat această carte RUGURI – pentru că Rugul şi luminează, dar şi consumă pe luminător …”
Argumentul a un fel de cheie pentru eseurile scrise, o cheie a speranţei în stil propriu metafizic şi atins de patriotism jertfitor – cel ce se apropie de lumină, trebuie să accepte că aripile îi vor fi arse.
Activitatea publicistică e bogată la autor, a scris şi scrie proză, poezie, critică / hermeneutică, implicat în proiecte culturale, tradus şi comentat în cultura română, editor de reviste şi colaborator la reviste importante din ţară şi nu numai, premiat şi probabil hulit, în buna tradiţie românească …
Pe ultima copertă a cărţii e prezentat autorul, descoperi un om, o idee luminătoare, teme care au atins fiinţa sa în această existenţă imperfectă pe un pământ numit România … Şi parcă ne spune : „ Nu mai ridicaţi din umeri!” – pentru a folosi cuvintele sale, preluate din titlul unui volum de poezie …

SINTONIILE

Victor Sterom are fericirea de a duce o lucrare până la sfârşit, are fericirea de a trăi această lucrare şi a vibra la motivele vieţii sale în fiecare clipă, interiorizat şi expansiv în vers. Prin volumul „ SINTONIILE „ apărut la „ Karta – Graphic , Ploieşti – 2007 „ autorul ne arată necesitatea acordării vibraţiei proprii cu vibraţia lucrurilor care ni s-au dat, cu vibraţia clipelor pe care le primim, cu vibraţia curată a împlinirilor care ni s-au proiectat pe albul zăpezii. După o viaţă trăită în umbra cuvintelor, mângâiat de lumina unui poem curat, autorul pare împăcat cu sine, într-o luptă care o duce fiecare poet în ţara cuvintelor nerostite, imposibil de rostit.
Volumul a apărut cu ajutorul lui Ioan Vintilă Fintiş, poet şi prieten cu Victor Sterom.
Autorul a publicat până la acest volum 34 de cărţi, aproape o bibliotecă, menită să dea culoare unei vieţi care a vibrat continuu în lumea aceasta.
Cartea este de fapt o simfonie, o cântarea blândă a omului la maturitate, acel om care a căutat şi în final a descoperit că răspunsul era în sine, pus acolo de vibraţia universală a cuvântului spus şi nespus, a cuvântului venit la timp şi la netimp.
Simfonia se deschide cu UVERTURILE, anticipând marea cântarea senină şi profundă ce urmează.
Uverturile prefigurează sensul simfoniei, „ ochiul meu desenează un nor / în care aş vrea să mă scund „ sub „ imaginea fântânii cu roată „ .
E dorinţa de a locui un alt timp ce i-a fost pregătit într-un fel prin trăirea timpului ce s-a topit. „ … o singură flacără / deşteaptă din somn clopotul „
Deşi poetul mărturiseşte că poate visa o prezenţă în ceruri, de fapt e propria fiinţă proiectată în viitor, un viitor al altor dimensiuni, pe care le vrea eliberatoare.
În urmă e un loc prin care se scurg tainele unei inimi care s-a desfăşurat cu fiecare vers, cu fiecare cuvânt scris în poem, iar curgerea poate fi oprită cumva:
„ acest unic dreptunghi / prin care se scurge timpul / l-a săpat eu însumi / verb cu verb / silabă cu silabă / clipă de clipă / până s-a umplut cu mine. /
Şi simfoniile care se topesc într-o singură simfonie încep şi începe sub geometrii astrale, dincolo de absenţă, într-un univers torturat de iubire, pentru că atunci când lumina tace, cuvântul e numai tăcere, e cuvântul care a fost trecut prin vămile ochilor interiori şi prin urechea unei inimii.
Astfel fiecare eveniment, aparent banal, din viaţa poetului, are grandoarea unei eveniment esenţial, privit aşa cu maturitatea scribului albit de manuscrisul care l-a înghiţit treptat, prefăcându-l în altceva.
„ Sunt ceea ce n-am fost niciodată „ – afirmă Victor Sterom, la marginea chemărilor.
Peisajul interior al poemului simfonie este unul semnificativ, simbol, metaforă, parabolă, toate duse până la esenţa vibraţiei pure, aproape rugăciune …umbra frigului, vântul nopţilor, bruma gândirii, aripa sângelui, dorul oglinzilor, timp alb, carnea poemului, templele vântului …
Carnea poemului descoperă esenţa, poemul se trăieşte, devine fiinţă, iar fiinţa e taina unor cuvinte care dau sens, după reguli pure şi salvatoare, până acolo unde timpul devine alb şi sunetele adorm în vârful degetelor. O muzică discretă învăluie această zidire specială, om – poem, poem – om, până la marile treceri …
Poemul singur e cheia celui care călătoreşte cu fiecare cuvânt scris, trăit, gândit, spre un ţinut unde marea nu are ţărm, unde valurile nu au ţărm şi lucrurile curg altfel dinspre toamnă spre vară : „ O realitate în toate amintirile acestui gând „
Poemele din acest volum semnat de Victor Sterom sunt poemele maturităţii în care lucrurile s-au limpezit, în care autorul s-a împăcat cu fiinţa sa, cu poemele sale, iar vibraţia esenţială e auzită acum precum cântec divin, e o auzire cu inima, e o privire cu fiinţa, e un ritual în care poetul, poemul, cuvântul vibrează după o partitură specială, proprie fiecăruia …
Versurile cad în blocul stâncii, devin piatră din piatră, scurte, energice, eliberate de experienţe literare, numai poem – fiinţă. Frazele se opresc brusc atinse de revelaţie şi continuă după revelaţie tot scurt, concis, esenţă a simfoniei …
„ Eu adun această linişte ciudată de pe ziduri. O fac şi o desfac într-o inimă de fluture. O aşez într-un punct predestinat. Apoi, Candid. Cum ochiul în raza unui orb. Pun stăpânire pe tot incendiul aducerilor aminte … „ – În poemul Lumina tainei.

Poemele sunt poemele unor stări interiorizate, ale celui împăcat care s-a topit în simfonie, în cuvânt şi sunet, pregătit pentru o altă existenţă, mai altfel, desenată de vibraţie pe carnea poemului …

UN VEHICUL SPRE ETERNITATE

Eugen Dorcescu îşi fixează temele scrisului său în cartea „ POETICA NON – IMANENŢEI „ apărută la Editura online „ Semnătorul „ – iulie 2008, o carte în care se regăseşte şi priveşte, totodată, în oglinda ei de cuvine argintate gândurile cu privire la sine, la esenţa scrisului care se adună sub forma de literatură, epistolă şi mărturie într-o lume în schimbare, mărturie ca o cetate a poemului.
E o carte despre scrisul celuilalt, a poetului în căutarea editorului, a poetului în căutarea criticului de serviciu, a poetului în căutarea tărâmului necunoscut din opera celuilalt şi din psalmii eliberatori ai credinţei.
Deşi este stăpân pe mijloacele sale de analist a fenomenului literar, Eugen Dorcescu preferă să abordeze fiecare carte despre care a scris ca pe o temă proprie, impusă de celălalt, o temă care l-a inspirat, sau care l-a pus în starea de ieşire prin cer.
Autorul a preferat să publice acestă carte în format electronic, supunându-se vremii, dar sunt sigur că este un scrib al cărţii scrise pe papirus, un scrib venind cumva din vremuri mai vechi, cu dorul pentru cuvântul plin de mistere, pentru cuvântul scrijelit pe piatră sau pe foiţa subţire de cupru, are, adică, dorul de a rescrie cuvintele definitive.
Personal, când reflectez asupra imanenţei nu pot face abstracţie de contradicţia divină transcendent – imanent, iar atunci când mă apropi de ideea de imanent, simt prezenţa aripei uşoare a îngerului care mă vrea mai inţelept.
Probabil că Eugen Dorcescu a dorit această prezenţă în opera sa, în scrisul său, a dorit să poată trece de cele văzute şi nevăzute dintr-o operă literară impins de puterea celui trimis, a mesagerului care are de dus în pumnii săi de om trecător un mesaj despre veşnicie, cu regretul că trupul este aşa de puţin pentru maratonul scribilor…
„ Un critic literar scrie despre cărţi (realităţi secunde) şi despre autori, nu despre realitatea primă şi despre sine.
Or, eu comentez o carte exact în măsura în care o re-inventez. Altfel zis, am fost, sunt şi voi rămâne poet. Scrib. Nici mai mult, nici mai puţin, nici altceva. “
În abordarea literaturii ca fenomen divin, cu bune şi rele, creaţie imperfectă, încă, pe acest pământ numit România, autorul şi poetul în căutarea operei sale din operele celorlalţi, stabileşte ca punct de plecare metafora, ca act de a ilustra adevărul prin lucrurile ştiute, o metaforă influenţată de modul de vorbire şi trăire a lui Iisus, ca om pe pământ şi ca Fiul a lui Dumnezeu, care a înţeles să ne spună câte ceva esenţial despre adevărurile cereşti prin pilde, în aşa fel încât să înţelegem să putem fi cetăţeni ai cerului, prin modul cum vorbim sau cu trăim cuvântul vorbit şi scris. Între metafora ca instrument al creatorului modern şi pilda înţeleptului din vechime este o legătură intimă, deşi nu prea dăm atenţie rădăcinilor în vremurile post-moderne.
Iată cum scrie Eugen Dorcescu despre metaforă, ca animal în oceanul manuscriselor:
„ După opinia noastră (12), simbolul artistic (poetic) este, din punct de vedere semantic, sinteza dintre metafora personificatoare şi metafora de-personificatoare. Altfel spus, este expresia lingvistică a unei realităţi antropo-cosmice, a unui veritabil anthropos – ergon. Ontologia nu cunoaşte asemenea realităţi, ele rămân specifice artei, fapt care justifică sentimentul derutei, contrazicerea deprinderilor aperceptive, impresia de ilimitare semantică. „
Deşi face trimitere la Tudor Vianu sau la Goethe, autorul prefără această definiţie, ca punct de plecare lucid spre un mecanism care reflectă prin vibraţie lumea de sus, încărcată de energii şi lumină. Dovadă că, pentru autor, opera unui scriitor e mai mult decât o povestire scrisă frumos şi talentat, e resposabilitatea celui care deja ştie, sub apăsarea responsabilităţii sale de om potenţial etern prin scris…
Analiza mecanismului intern a operei scrise, pornind de la metaforă trădează rădăcinile valorilor creştine în opera lui Eugen Dorcescu, un semn că dincolo de teoriile literare asimilate a existat permanent o acomodare a teoriei cu valoarea eternă evanghelică, dorită, trăită şi exprimată delicat şi discret, cu rigoarea matematicianului artist care trasează formula versului călător spre opera pefectă, cu viteza specifică a celui care moare trăind sensul ultim al poemului care imită creaţia.
De fapt Eugen Dorcescu abordează într-un capitol metafora în discursul ştiinţific, atent la precizia gândului dintr-un vers, sau dintr-un studiu al matematicilor supreme.
„ Concluzii. Aşa cum s-a putut constata, structura formală a metaforei ştiinţifice coincide, în mare, cu aceea a metaforei poetice. În ambele cazuri, întâlnim structuri metaforice simple (coalescente şi implicate) şi structuri metaforice complexe. Diferenţele apar la nivelurile imediat inferioare, în infrastructuri. „
Abordând în această manieră problema metaforei, se poate observă disciplinarea scribului, făcută de operă în sine, ca act de viaţă, ca reacţie la impusul creator.
Eugen Dorcescu analizează cu vârful inimii : METAFORA ÎN POEZIA LUI B. FUNDOIANU, apoi URMUZ ŞI REALISMUL PSIHOLOGIC, urmate de glisarea măştilor la Alexandru Philippide, sau neclintirea semnului natural la Ion Pillat, ori imaginea trăită a stelei piedute în noapte la Panait Cerna.
Despre Macedonski autorul scrie : „ Macedonski şi rondelurile sale descoperă (re-descoperă) identitatea fundamentală (primordială, abisală) a tuturor pasiunilor: uitarea nu-i decât forma cea mai subtilă, cea mai tenace şi – sufleteşte – cea mai productivă a amintirii.”
Dar poate cele mai profunde experienţe ale scrisului său de-a lungul vremurilor din vremea vieţii sale, Eugen Dorcescu le curpinde în eseurile dedicate operei sale şi esenţei din opera sa: „ POEZIA MISTICO – RELIGIOASĂ. STRUCTURĂ ŞI INTERPRETARE, dedicată „ Poeţilor tineri, care îmi sunt prieteni „. Este mesajul cărturarului către urmaşi, convins că numai abordarea evlavioasă a poemului poate elibera pe poet de opera sa. Textul aceast merită reţinut ca manifest despre poezie ca unealtă spirituală în cetate.
Punctul de plecare spre poem: „ Poezia religioasă aparţine domeniului cuprinzător al creaţiei de factură spirituală. Se ştie că spiritul este cel care dă viaţă, formă, durată, energie, în timp ce materia e amorfă, inertă, străină de orice iniţiativă şi refractară la orice remediu. Materia e moartă, numai duhul e viu: „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care Eu vi le-am grăit, ele duh sunt şi viaţă sunt” (Ioan 6, 63). „
Vedem, iată, că poezia este rigoarea artistului de a rămâne prizonier a frumosului primordial, ancorat în perfecţiune dintâi .
Aplicând la text această idee – spaţiu, Dorcescu scrie despre opera lui Octavian Doclin: „ Ca urmare, pe drumul de la Cetatea Poemului la Cetatea lui Dumnezeu, în desfăşurarea aşa-zicând istorică a volumului, mânuitorul de cuvinte meşteşugite (arhitectul de poeme), devine Scrib al esenţei (fascinat de Ceea ce este, de Cel care este) şi, mai apoi, actant al propriei treceri de la moarte la viaţă. „
În anexele la volum acesta, autorul mărturiseşte efortul purificator din cărţile versificărilor biblice: Psalmii, Pildele, Ecclesiastrul, încercare şi reuşită cu valoare de unicat în literatura modernă, aplecată mai mult spre fascinaţia vremii de acum decât faţă de temele de început de lume, când literatura de înelepciune a dat sens societăţii ca structură specială în creaţia lui Dumnezeu, ca soluţie posibilă într-un cor de soluţii imposibile.
Eugen Dorcescu scrie despre această misiune asumată ca necesitate a libertăţii sale de om şi scriitor în cetate: “ Voi afirma, însă, că, spre a tălmăci în stihuri Scriptura, este obligatoriu nu doar să-ţi asumi duhul ei, ci – mai cu seamă – să fii asumat de acesta. „
Iată taina scrisului: renunţarea la sine, pentru a fi scris …
Lectura atentă a textului va lumina orice scriitor în căutarea operei sale şi va înţelege că scrisul are ceva tainic, înălţător, ceva elibarator care ţine de har şi rânduială, care ţine de înţelepciunea de a renunţa la eu pentru trăirea fiinţei scrise în fiinţa ta, chiar de la început de lume …
Cartea cuprinde şi interviul realizat de Cosmin Lungu cu Eugen Dorcescu, din răspunsuri rezultă clar obţiunea scriitorului: refuzul omului de carne, idolatru şi ostentativ şi acceptarea omului spiritual, ca amprentă divină, răspuns din care rezultă angajamentul scriitorului pentru o lume cât mai perfectă, posibilă, pornind de la literatură ca fenomen de putere spirituală ….
„ Mă aflu la vârsta (empirică şi literară) când viitorul are pentru mine un înţeles precumpănitor, dacă nu exclusiv, spiritual. Adică, el înseamnă, pe de o parte, strădania (discretă) spre mântuirea sufletului, iar pe de alta, încercarea (decentă) de a promova, de a face cunoscută, de a fixa, atât cât este posibil, în memoria lumii terestre, propria-mi creaţie. Scriitorul are o datorie faţă de opera sa, faţă de harul ce i s-a dat. „ …

Intre imanent şi non –imanent, opera ca vehicul spre mântuire …

CAND PLEACA POETII

A mai plecat un poet român …

Nicolae DRĂGAN

Poeme duminicale,
editura Reîntregirea,
Alba Iulia, 2008

„ Doamne, Dumnezeule, îţi mulţumesc
Pentru gândul bun :
Averea poetului n-a fost,
Nu este şi nu va fi
În vecii vecilor
Nimic altceva decât
O grămăjoară infimă
de scrum,
tulburător mirosind a Rai,
după ce a ars
toate cuvintele”

…Da, prietene, scrumul oglinzilor însă ! Scâteiuţa solară în ciobul rece de lună…Metaforia. Suntem etern contemporani cu fluturii, cu Dumnezeu.
Cu mâna cutremurată de ultime spuse ale poetului, prietenului d’antan Nicolae Drăgan, a confratelui Cornel Nistea, îmi soseşte la ieşirea din Carte, vestea plecării şi dacă vreţi, reîntregirea unei memorii afective niciodată fisurate de timpul trăirilor noastre.
Nici o separaţie nu prinde contur, nici rolul umbrelor în pictură- poezie, nu tresare.
Prezenţa poetului a redevenit liniară, însă e o iluzie, nu există în univers – nici în Fiinţă, linie dreaptă. Ea, linia, este captivă în chiar paradoxala libertate a cercului- spirală.
Ultima carte a lui Nicu Drăgan este testamentară şi prin esenţele ei metafizice, şi prin constanta acelui patos ce ne altoieşte, viaţă de viaţă, moarte de moarte, în paideuma.
„ Nu străbatem crânguri înnoptate/ luminaţi nu eram cu silabele fulgerului/ paznici nu rămâneam atâtor ore defăimate / de n-ar fi fost aburul nesperat de clar-/ pustiindu-ne privirile cu un ameţitor paradis-/ fiind întodeauna, fără să fie- /De n-ar fi fost potecile/ de-a lungul cărora într-un imens elan-/ ori poate numai dezbrăcaţi de luem-/ am presărat scrum de stea/ şi nisip din fântânile pe care atât de târziu/ le-am învăţat să vorbească”…
Ultimă carte trăită, nechinuită, ci eliberând energie empatică, de sprijin, de reazem, de cuminecare- comunicare prin Verb poetic, a „ mirării că suntem”.
Cândva, altcândva, într-o cramă de sub Cetatea Albei Iulia, ne citeam versuri boeme, a nu ne mai teme. Ora vinului roşu ne prindea ceva mai sus de Cetate, unde scuturam cirochinii stelelor cu ochii nesăţioşi anilor tineri…” Să-i cerem amiezii o pereche de fluturi/ un ochean de frunze feermecate/ un cal înaripat să-i cerem, să te bucuri/ că visul nu s-a frânt, sărman, la jumătate” …îi scrie poetul micii lui prietene Alisia….O cheamă pe Alice în ţara minunilor, ne cheamă la jocul din caliedoscop în care infima piramidă a jucăriei, se poate cere orice, spre bucuria de a fi.

Inima arată o oră oarecare

Memoriei soţiei mele Lucia- Cristina

Inima arată o oră oarecare,
Tu lângă cine eşti, ce zodii ne despart;
Un vis petrece visul adevărat plutind,
Spre balustrada lumii râzând neaşteptat.

Ca-ntotdeauna fluturarea ta străvezie
Ascunde mult prea aspre şi prea tăcute veşti,
Suprapunând o nouă clipă tulburată
Peste coclite ape izbind spinări de peşti.

Dar inima arată o oră oarecare,
Eu nu sunt lângă tine, mari clipe ne despart,
Însingurat, nostalgic, visez o alinare
Cu numele tău sfânt pe cruce încrustat.

Poezia lui Nicolae Drăgan este o transă sincronică Naturii însăşi, ritmând condiţia suferinţelor şi înfloririlor ei, uneori înspinate ocrtotitro.., dar şi măreţia ei misterioasă, cât fi-vom oameni. „ Dar unde poţi întinde braţ fără durere,/ fără ceaţă adâncă şi fără de pământ/ când doar în profilul viforos al statuii/ se reazămă lumina unicului gând…Şi sât mai hrăneşti cu iluzii absenţa/ murmur lunecător prin văile somnului/ când naşterea vocalei e anunţată mereu/ de ceasul botezat de cuminţenia lui Dumnezeu”…
Ţin deschisă pe genunchi cartea Poetului care a fost, va fi. Mă reumplu de „amarul mierii” şi asupra-mi roiesc viespi dar şi fluturi, ai acelor ani de arderi şi răsucite , de poticniri şi încrederi, de lupărie tânără, şi de înrări asuorind poeţii, de care nici el nu a fost scutit. Stinse poteci ale vieţii, la Deva, La Alba Iulia, în cetatea existenţei noastre reîntregitoare. Cartea pe genunchi, deschisă, ca o pasăre cu aripi în repaos …Prelungirea de umăr, de tâmplă, de cuget, de sensul zborului originar… Ninge şi scrum – cel al ultimei singurătăţi, ca a naşterii, ca a morţii:
„ Milostivule, mulţi hrăneşti/ puţin trăzneşti”…” Doamne, din ce pricină uneori, părem atât de singuri,/ precum o lacrimă de înger în golul unei linguri?”. Mâncăm din cuvânt, mâncaţi de Cuvânt! ..Elegiacul structural Nicolae Drăgan, de fapt mare iubitor al Vieţii, poet orfic deci adevărat, îmi spune Cornel Nistea, şi alţii, ce-mi aduseră vestea de adio, îşi amintea de el însuşi olaltă şi cu mine, iar eu ce să mai fac ? Trist, Doamne, mă bcură acestea! Îl caut în cartea de urme, cu această uimire că am mai rămas, colo, spre toamna când podgoria îngerilor se va deschide şi pentru drumeţii în sus?
Da, poete, ţi-a reuşit poezia. Ea, din cupe cu clepsidre, cu nesaţiu ne-a beut.
Eugen Evu

FLORI DE CIRES CU LUCIAN HETCO

Lucian Hetco are dorul după lucrurile liniştite şi curate, caută o faţa de om, sau faţa iubitei pentru a regăsi ceva ce s-a pierdut demult şi ceva frumos ce s-a mai întâmplat..
Ducând o viata de calator prin poezie şi prin Europa, purtând în suflet o ţară cu nume straniu în lumea civilizata, rămâne fidel modelului firesc de viaţă în care lumea chiar ar putea trăi cu bucurie.
Poezia sa este una în care simţi ceva din liniştea lacurilor de munte în care cerul caută esenţa timpului şi a iubirii, marcat de amurgul roşu, de flori de cireş, sau de atingerea picăturii pe ţigla fierbinte, ca într-o îmbrăţişare cosmica.
Foarte atent la gesturile simple dar concrete şi penetrante, Lucian Hetco caută eternitatea şi pare ca o găseşte mai ales când se lasă purtat de sentimentul dragostei şi a liniştii eliberatoare. O dragoste deschisa în creaţia lui Dumnezeu, o dragoste pentru simplitatea care mişcă inima şi muntele în lumina zilei.
În căutarea esenţelor, brusc descoperă ” realitatea mea ” , o realitate în care e ceva misterios şi divin. Lucian Hetco o tratează obiectiv, până la limita în care cuvântul devine poem, iar poemul lină şoaptă de seară. Aventura de a plonja în sine e una care deschide lecţia primelor începuturi, atinse de puritatea gestului primar pierdut în călătoria spre perfecţiune.
Atent la ţinutul prin care trece, poetul descoperă sensul mişcării şi sensul propriei fiinţe şi din punctul de vedere al fiinţei, sensul în care merge lumea e altul, e risipă de energie, oboseala care marchează spiritul. ( În poemul Plăpând )
Ceea ce da putere e starea, poziţia fiinţei, tăria ei de piatra de hotar, o piatra având temelia, şi concluzia care vine spre cititor: Lucian Hetco se simte piatra de hotar a gândului românesc într-o altă ţară, o extindere a limitelor noastre până departe, în continentul mişcător al veacului. ( în poemul Piatra de hotar )
Delicat şi sensibil, poetul e un scrib al stărilor, înregistrează cu trupul, cu fiinţa ecoul din lume reflectat în carnea sa, un receptor al glasului divers şi nevăzut care mereu spune lucruri necesare: oboseala, trecerea prin tunel, gustul depărtării, ascunderea după draperiile universului, liniştea şi starea unui loc virtual, dar real în schimbul prezentei ca spaţiu, secretul devenirii fiinţei care stă ascunsă de la facerea lumii în sinele nostru.
Caligrafia stărilor e una discreta dar profunda. Renunţând la metafora stridenta, poetul prefera şi caută aceasta scriere cu fiinţa în mersul ei spre altceva mult mai înalt. Fraza curge firesc şi aduna în ea istoria personala a omului în mişcarea sa spre cetatea albastră care îl aşteaptă.
” La început era Cuvântul / bunătatea şi dulceaţa / muzica şi mlădierea, / sunetul purtat / Sensibila simplitate / Îşi caută puterea /. ”
Se simte la poet acest mers dinspre cele divine în căutarea puterii de a fii, dar nu oricum, ci prin puritate şi relaţia corecta cu sine şi cu lumea, o relaţie necesara dintre părţile care se caută ca făcând parte din acelaşi Cuvânt. Accentul pus pe misiunea omului în societatea actuală, marcata de ruină, dă lumină frazei, mai ales ca în spatele versului este iubirea.
Lucian Hetco asculta cântecul profund venit din eternitate şi îşi organizează eul sub imperiul unei melodii pe care o receptează discret, parca într-o ceremonie religioasa, e starea de căutare a prezentei divine care sa dea sens, poetul are o ureche muzicală capabilă să prindă undele profunde ale universului, venind de departe. Apoi urmează tăcerea care, paradoxal, pune în mişcare, tăcerea care da impulsul spre clipele furate. E o taina aici care se releva la modul personal, dar care face legătura cu cealaltă fiinţa din departele ce va sa vina. ( În poemul Cântecul )
Poetul surprinde şi trăieşte esenţa iubirii în poemul ” Noi doi „, o căutare a matematicii divine, când tragi linie, observi acest număr care devine unul, un număr al esenţei, un vis cu doua trupuri, contopirea pare una a necesarului structural, până la sfinţire, sub eterna întrebare care desparte şi leagă în acelaşi timp doua fiinţe.
” Eram doar noi / doua trupuri / doua păreri, / o singura iubire. / Şi mai erau şi tăcerile dintre noi / sparte / dintotdeauna / de cristalul cald / al fiecărui cuvânt de dragoste / abia şoptit / O singura iubire am fost, nu-i aşa, ? / O singura tăcere, un vis cu doua / Trupuri. /
În dragoste bărbatul se simte de cealaltă parte a timpului, deja pare ca a trecut hotarul, a depăşit limitele corpului şi a minţii aşa cum au fost date omului care vibrează în prezenta femeii, o vibraţie adânca, a cântecului de început. ( În poemul Clepsidra )
Mişcarea bărbatului în anotimpul iubirii e una care marchează, un sigiliu special, iar ruperea de starea aceasta a miracolelor, descoperă adevărul, de la dragoste la cunoaştere, e calea ce deschide clipa. ( În poemul Adio )
Un obiect simplu aparent, oglinda, are importanta, face parte din peisaj, devine vie, captând fiinţele în plina iubire, fiinţe care se pierd în eternitate, ce dăinuie, femeia şi bărbatul caligrafiaţi în argintul veşniciei.
În poemul Nesfârşit Lucian Hetco surprinde esenţa existentei, un mers al omului în doua lumi simultan, unul parcă mai corect, celălalt trecător, într-o călătorie prin peisajul zilei, una care scapă realităţii, până la mister, în aşa fel încât nu se ştie câte fiinţe suntem, proiectate una în alta, fiinţa de astăzi, cu cea de ieri, cu cea de mâine, un om în mişcarea spre desăvârşire.
” Rămâi cu bine, Trecătorule, / ce îţi numeri paşii cu deznădejde / rămâi cu bine, Trecătorule / ce îţi numeri paşii în paşi. / Adu-ti aminte de caldarâmul pe care călcam împreuna, / în sir indian, tu pe urmele mele / eu pe urmele tale. / Nu ştia nimeni / câţi am fost / şi câţi vom mai fi, de ce am fost / şi de ce am fi. / ”

Dincolo de poeme Lucian Hetco căuta lucrurile simple, esenţiale şi profunde, cele care dau lumina gândului, o vorba buna, cinstea, omenia, prietenia, poemele frumoase, un eseu la subiect, scris corect şi adevărat într-o lume mişcata, căldura familiei şi, deşi nu o mărturiseşte, amintirea femeilor frumoase care i-au marcat tinereţea.
Tânjeşte după loialitatea între prieteni, ca semn ca lucrurile se pot leagă în timp şi prin cuvânt.
Deşi trăind în Germania, într-o zona a rigorii, sufletul i-a rămas legat de Oradea, acolo unde s-au creat primele visuri ca om, eseist, poet, matematician şi iubitor de fotbal, cântând la doua instrumente în căutarea melodiei de început de lume care sa -i aducă pacea în suflet, redactor de revista electronica cu trend internaţional, atent la cei care aud muzica lumii şi intra în economia exacta a veşniciei, Lucian Hetco susţine revista AGERO, din pasiune, pasiune de a fii într-o Europa în care termenul întră sub exclamaţia lui Hamlet.
A fi sau a nu fi la modul real, dar sub marile întrebări ce unele nu s-au spus niciodată.
Dar ceea ce pare important pentru poet este faptul ca din departele aproape îi tratează pe poeţi, pe cei care iubesc spiritul înalt, cultura şi poemele şi istoria unui anotimp pierdut undeva între primăvara şi toamna, un anotimp al celor aleşi de Cuvânt, îi tratează ca prieteni pur şi simplu, prin puterea de a înţelege glasul …

Deşi ceilalţi nu aud acel glasul, totuşi Hetco aude ecoul lui …

EPOPEEA DUPA BOTEZ

O cartea puţin obişnuită cititorului, dar şi criticului, a propus Adrian Botez pentru cei cu inima la nordul unui sentiment, volumul de versuri „ EPOPEEA ATLANTICĂ „, carte apărută la Editura „ CORGAL PRESS „ , Bacău – 2003. Autorul e sincer chiar de la început şi afirmă că în fapt suntem în faţa unor exerciţii sistematice de fantezie despre adevăr şi o dedică soţiei sale, dar şi maestrului Victor Oprescu, poate fiinţele care i-au fost aproape în aflarea adevărului intim despre fiinţa sa de om călător printre cuvinte, sisteme, năzuinţe, eşecuri, căutări şi oglinzi spirituale.
Fiind o încercare de apropiere de adevăr, această carte nu este în sine o carte de poezie, nici de literatură chiar, dar nici nu se doreşte a fii o carte de filozofie, ci este o poveste riguroasă despre cele relative şi spirituale, dar care rămân prin esenţa lor ca sigilii în timp, dar nu este nici o carte de eseuri, sau de dramă, e chiar o epopee cu accente vechi şi viziuni noi, o epopee care trimite la Homer privind infinitul albastru al mării cu inima, sau poate la filozofii antici, preocupaţi de elementele primordiale ale lumii: cuvântul, aerul, apa, focul, pământul, logosul, sunetul …
Cartea e un exerciţiu, şi e frumos spus, bazat pe valorile spirituale creştine cu nuanţe ale ortodoxiei estice, un exerciţiu care apelează şi la principiile filozofice, menit să dea o imagine asupra părţii nevăzute din creaţie, din lume, din univers, asupra părţii nevăzute care a aruncat în istorie omul ca punct de echilibru între lumea văzută şi cea nevăzută.
Îşi asumă Adrian Botez riscul dar şi meritul de a aborda ceva care nu este la nivelul normal al cărnii, dar care este prin faptul că modelează materia, cu puterea cuvântului.
Epopeea debutează cu un preludiu, continuă cu spiritele armonios organizate în ierarhii, precum îngerii care sunt duhuri ajutătoare în creaţie, apoi cu istoria suprasensibilă, descoperită celor iniţiaţi, urmată de căderea rasei atlanteene şi înălţarea omului cristic şi un final uşor detaşat despre secretele creaţiei, despre talentul creatorului – artist.
De remarcat că în prima ierarhie a spiritelor este iubirea, acea legătură care permite desăvârşirea, care duce la un final salvator şi din acest punct de vedere Adrian Botez şi-a asimilat teologia creştină care pune accentul pe iubire, pe dragoste, acea dragoste care leagă creaţia de creator şi leagă Trinitatea, Tatăl – Fiul – Duhul Sfânt pentru a pune în mişcare totul. De reţinut că în prima ierarhie sunt cuprinse ordinea, voinţa, alătură de dragoste.
În a doua ierarhie autorul pune pe primul plan înţelepciunea, deşi aici e puţin în contradicţie cu Solomon, care în Proverbe, capitolul al optulea, arată că prima în creaţie a fost înţelepciunea, personificată printr-o prezenţă umană, pentru a înţelege puterea de a declanşa eternitatea în univers.
În fapt cartea se impune a fi studiată cu atenţie pentru a înţelege, pentru că demersul lui Adrian Botez este unul serios, iar plăcerea lecturii vine din exerciţiul spiritual de a trece de barierele normalului şi a pătrunde înţelesul.
El chiar utilizează termeni ai limbii vechi, greaca, ca dyanamis, exusiai, sau termeni ai credinţei, preluaţi din Biblie ca serafimii, heruvimii, archangheloi, fii, etc …pentru ca demersul său în aflarea adevărului revelat lumii prin Iisus să aibă finalitate.
În fapt creştinismul s-a închegat ca fapt de credinţă preluând înţelepciunea iudaică veche, atrăgând experienţa filozofiei antice cu Heraclit, Platon, Plotin, Aristotel, gnosticii, cu exerciţiul literar al limbii coine, greaca veche pentru a putea exprima adevărul revelat şi a descoperit sensul victoriei prin gândirea practică romană, a închegat esenţa unei noi civilizaţii bazate pe omul cristic, trecând de epopeea popoarelor şi ajungând la epopeea personală, intimă, chiar, a omului ca etalon în univers.
Cartea începe : „ …la început a fost visul … „ apelând la dinamica Scripturii care aşa începe …, apoi cu Evanghelia după Ioan care începe la fel, evanghelie care priveşte din interior experienţa cristică, numai că acolo la început a fost cuvântul, iar Adrian Botez pune accent pe vis ca început, scriind că „ diamante se fisurează – pe linia melancoliei: e gata alunecarea luminii scrâşnet … „ arătând că eternul creator, Bătrânul Sunetelor nu avea nevoie de nimic pentru a declanşa creaţia.
Despre dragoste, spiritual privind lucrurile, este „ IDEEA VIRGINĂ – fără polen – ori albină „ dragostea care rămâne şi care nu poate fi oprită.
Scriind despre heruvimii, despre ordine, autorul lasă versuri care au profunzimea oglinzii din cuvânt:
„ albesc de har copacii –n munţi / arhangheli fac din spade – punţi / din vizuini – spre EMPIREU / e alfabet de Dumnezeu // LOGOS DIVIN – PERFECTĂ RIMĂ / spre epopee se înclină / şi stelele toate / se –ntorc în INIMA POTIR „

Voinţa arată direcţia de la vis la gândire, la faptă, treimea ca rânduială în cosmos, logosul care se mişcă, focul, în felul de a fi a celor din vechime, ca viaţă în mişcare, voinţa se descoperă:
„ cea mai aleasă stirpe –a LUMINII – SUNETELE – îmbulzite de / vreme – încearcă să-şi rărească – singure / tragice – vieţile: mai e mult – însă până la jertfire – n / CUVÂNT /

Adrian Botez scrie despre înţelepciune : „ DOMINAŢIA DOMNIEI – KYRIE ELEISON – DOAMNE DOMNITORULE: şi a fost seară – şi a fost dimineaţă / încă nu / ziuă „

Demersul autorului este unul profund, forţează cuvintele limbii române pentru a ajunge la esenţa, forjează ideea până ce se întoarce la rădăcina iniţială din vechime, nu urmăreşte fraza vădit intelectuală ci fraza care să pună în mişcare materia, carnea cititorului, care să explodeze în mintea cititorului care doreşte să vadă partea mai puţin vizibilă a lumii, să pătrundă epopeea sa, să înţeleagă că a fost creat la început de univers, că păstrează în fiinţa sa de om etalonul prin care se măsoară celelalte lucruri.
„ … rană cu rană – răsfoite / scanez – evanghelii de fulger / menirii: BĂRBAT / slujind în cumpănă FEMEIA – şi / dinadins – FEMEIE înclinată spre BĂRBATUL / fanatică punte – între complot – şi / vecie … „ o curgere spre OMUL CVADRUPLU – HRISTOSUL – EU PRIMORDIAL.

Adrian Botez a făcut acest exerciţiu pentru cititor, punându-i în faţă alternativa de a accepta că muritor şi neputincios fiind, privit aşa de pe pământ, poate accede spre veşnicie prin Hristos, dincolo de cele şapte peceţi, puterea omului cvadruplu, simbol: leu, taur, om, vultur.

În final Adrian Botez se retrage în moartea cea de toate zilele pentru a avea perspectivă şi constată că marele ARTIST e Dumnezeu, poet modernist pregătit să moară pentru altul, fără reguli, doar cuvintele care pun în mişcare lumea, formele, aparent într-un amestec natural, dar în supa creaţiei suntem cu toţi.
Chiar dacă e o taină şi dincolo de ea este rostul a toate, acest exerciţiu ar trebui uitat pentru că în fond vine de la un om, ce e doar un impostor care a trecut dincolo de cortină, iar cuvintele sale nu pot descrie în fapt miracolul, nu au căutat forma literară perfectă şi până la urmă sunt insuficiente, drumul de la cel care stă pe margine universului la omul cristic e un drum prea intim pentru a fi spus cu adevărat în vreun fel anume …
Exerciţiul autorului e unul interesant, el nu pare a da atenţie regulilor specifice scrierilor moderne, dar prin intuiţie a prins ceva din viziunile interzise omului, a prins esenţa, ca în acea carte misterioasă a creaţiei – Sepher Yetzirah – cea mai veche dintre cărţile la care avem acces, de la formarea primelor elemente ale cosmosului, reprezentate prin literele alfabetului iudaic, ce trimiteau la vechile nume ale lui Dumnezeu, până la etapa când celelalte litere din alfabet au dat naştere universului, ca o combinaţie corectă a acestor litere, în spatele cărora se află elementele primordiale, ce duc la fiinţele vii, la viaţă, o epopee voită a actului de creaţie, metafore care sugerează procesul creaţiei …
Cartea Epopeea Atlantică e o carte a misterului, poate unică în felul ei în literatura română, iar abordarea volumului de către criticul neiniţiat e o greşeală, ea transmite un mesaj de la maestru la ucenic şi mai departe, dar mesajul e perfectibil în final, cu fiecare generaţie, inclusiv cu cititorul, şi criticul de la tarabă …

URNA CERULUI

Octavian Doclin priveşte dincolo de orizontul posibil al poemului, dincolo de cuvinte, încearcă să atingă acea stare de sus care coexistă cu starea de jos din scriere, e o temă profundă pe care orice poet serios şi matur şi-o pune. Când arzi pe pământ, cenuşa va fi pusă în urna cerului, jertfa necurmată are un final spiritual care trece de hotarele ştiute şi neştiute.
Urna e pregătită, focul arde mâna care scrie, trupul poate lăsa urme în eternitate. Volumul de versuri „ URNA CERULUI „ scris de poet şi publicat la Editura „ ANTHROPOS – 2008„ este un volum intens, versurile par puţine, aproape schiţate, dar bogate în sensuri, în trimiteri spirituale care desenează viitorul pornind de la trăirile prezente, sau de la amintirile intense care pun o pecete pe fiinţa omului singur în faţa universului văzut şi nevăzut.
Cuvântul este strigat de poet ca un prieten, poemul e o fiinţă care îşi asigură drepturile de a vieţui în mod independent, cere poetului energia de a vieţui împreună, în simbioză, inclusiv în spaţiul dintre cuvintele versurilor. Este un brâu de cuvinte care dă ţinută solemnă poetului în căutarea poemei sale, e un stindard sub care luptă cel care trăieşte în spaţiul misterios al poemului, ca mod de exprimare a celor divine. Dimensiunile vieţii sunt altele în prezenţa poemului care a fost prins în plasa vieţii, poemul poate fi un templu în care ritualul existenţei dă sens vieţii pe pământ, în trupul fragil, supus strigătului care nu ajunge la cer.
Aproape smerit, Octavian Doclin invocă acel poem minim care să-l consolideze în existenţă, dincolo de suferinţele care vin ca o sărbătoare în ariditatea vieţii, în bolile ei neştiute. Poemul minim este o temă profundă, a celui flămând după Dumnezeu, după viaţă, după frumos: „ Şi văd peste umbră / – umbră divină – / din departe –n aproape / din aproape – n departe / ( sfîrşit şi început deodată ) / cum un copil în primul său vis / „
Există un adevăr absolut care trece peste adevărul nostru intim, dar totul durează o clipă şi dacă nu eşti atent cerul se închide la loc: „ Lângă aceste două limite / ale absolutului / nu există adevăruri / lângă care poţi să stai / „
Pe cale vieţii, poetul şi cuvântul nescris, o experienţă de viitor: „ Trec unul pe lângă celălalt / singur unul însingurat altul / copil şi imatur laolaltă poetul şi cuvântul / nescris. / „
Poate că soluţia ar fi întoarcerea la timpul de început, dar cine poate trece de naştere înainte de muri ?
Sunt teme tulburătoare, poemele cer cititorului maturitate spirituală, presupun anumite experienţe din partea iubitorului de poezie, scrisul lui Octavian Doclin nu este unul gratuit, majoritatea poemelor au fost scrise în Biserică, o Biserică parcă absolută, dincolo de ritualurile proprii, sub presiunea unei stări de har, unice, cuvintele care au poposit în mintea poetului s-au ţesut în poeme.
Poetul pare zgârcit cu versurile, cu acele cuvinte care intră în carnea poemului, dar nu este aşa, el este reticent la inutilitatea cuvintelor goale, se apără de năvala de cuvinte din lumea de astăzi care par a nu spune mai nimic, e doar zgomot, muget, animalul social nu e conştient de urna care există în cer, pregătită pentru cenuşa celor care vor arde, celor prinşi în plasa paingului.
Din poziţia sa spirituală Octavian Doclin vede poemul altfel, poemul pare că s-a născut din poemă, din ceva mult mai înalt, temele povestirilor eterne din Scriptură se transferă în temele poeziei sale, e un curaj spiritual riscant, dar plin de suferinţă şi satisfacţie, e drumul spre cunoaştere prin poezie: „ … din Urna Cerului arderea de tot / a cuvintelor mute şi totuşi din cenuşa lor / vor rodi seminţele leneşe / cuvintele ucigaşe ale poemului. / „
E o spaimă la poet de tăcerea cuvintelor care nu pot deveni poem, dar totdeauna este un alt început, focul care a ars fiinţa poetului dă naştere la noi sensuri.
În acest demers autorul depune efortul de a rămâne lucid, de a nu arde brusc şi fără ieşire la cer:
„ Hei tu cuvîntule / intră înapoi în cuvînt / aşa cum tu ai ieşit poemule din poem / pe tine dragostea mea / poema mea / te voi renaşte / în memoria ta / tot astfel cum / paingul / îşi reface pînza . / „
Sunt unele versuri care aduc ceva din frumuseţea poeziei psalm, veche şi rezistentă la modele trecătoare ale experienţelor literare, a poeziei care trăieşte prin sine: „ … Nu-ţi vor strivi în spaţiul dintre cuvinte / demnitatea / poetule of poetule / … „ sau „ priveşte poetul viaţa lui / ( prin lacrima de pe obrazul mamei în / rugăciune ) / „ .
Aceste versuri atrag atenţia asupra şansei poeziei de a purifica existenţa noastră: „ … aşa cum roua din Urna Cerului / s-aşterne acoperă şi îngheaţă / banalitatea supunerii vieţii / în poemul ce va să fie / scris. „
Sunt şi versuri care ne aduc aminte de fragilitatea vieţii noastre: „ Porunceşte timpului / să stea atunci / cînd tremură frunza plopului / dacă poţi / „
Renunţarea poetului la semnele de punctuaţie, la virgule, ori la punct, la logica din versul alb, sunt semne că trebuie să fim atenţi la poezia din poem, la versul care exprimă ceva adânc. Datarea poemelor, ori stabilirea locului unde au venit la poet, sau preluarea rigorii logicii Biblice în literatură, ca transfer de autoritate spirituală şi puritate, ori numirea persoanelor care au intrat în ţesătura poemelor, ne focalizează atenţia spre evenimentele spirituale care au marcat existenţa autorului în mod important: „ … iar în faţa ta / stă Urna Cerului / aşteptând să ţi se deschidă / cum o altă Mare Roşie. / ( 29. Sfârşit de poem )

LA HANUL VERBELOR

Aurel Pop ne invită „ La HANUL VERBELOR „ o carte despre cultură, despre poezie şi despre faţa mai puţin văzută a sufletului românesc, despre discreţia valorii şi despre rezistenţa prin verbul care revigorează inima şi mintea. Cartea a apărut la Editura „ Risoprint „ – Cluj – Napoca – 2008.
Este o carte de recenzii care atrage atenţia asupra fenomenului cultural la români într-o perioadă în care lumea pare preocupată de senzaţional în dauna plinătăţii vieţii şi a frumuseţii care vindecă.
În felul său autorul este un curajos, scrie despre alţi autori aşa cum ar dori să se scrie despre opera sa, o face din plăcerea de a scrie şi din bucuria de a lansa idei, oameni, teme, credinţe, nu îi pasă de şabloane şi cutumele necesare în literatura română de piaţă şi de ofertă strâmbă.
Aurel Pop se apropie cu multă tandreţe de poet, de cel care scrie, de scribul aparent anonim şi îl invită la hanul său pentru puţină mângâiere, pentru o masă copioasă de verbe cu arome adânci, îl invită la un popas de suflet, la odihna inimii.
Deşi pare o carte cu temă impusă, în fapt este o carte dinamică, despre mişcarea din adâncuri a culturii române, cea nevăzută în presa de fiecare zi sau de oamenii preşedintelui de la USR, despre modul cum se poate trăi frumos, cu metafora la butonieră.
Opera unui poet este un mare miracol în ochii autorului şi tratează această operă cu mult interes exact în acest sens, de miracol, prezentându-ne o geografie a sentimentelor, o istorie a iubirilor nevăzute, o politică a verbului uns cu vin tămăduitor şi undelemnul bucuriei.
Ochiul lui Aurel Pop prinde esenţa din opera celui care scrie, eliberându-se prin scris de fantasmele veacului, redescoperind cu fiecare autor o revelaţie tainică, menită să elibereze energiile celor care visează în plin real global, cu puşca pregătită după uşă.
El reuşeşte să prindă esenţa, secretul operei şi a scribului în acelaşi timp, vede dincolo de cuvinte: „ Lirica lui Ioan Nistor se distinge printr-o vitalitate aparte, ce aduce în paralel, un ansamblu imagistic de o densă prospeţime, discursul său auster se cimentează pe măsură ce poetul înaintează în vârstă, conştient că: „ exist doar atât cât scriu şi foarte puţin mai târziu. „
„ Cele treizeci şi trei de poeme însumează simbolic vârsta cristică şi sunt însoţite nu întâmplător de reproduceri grafice, îmbinate armonios cu textele poemelor „ – scrie Aurel Pop despre Ovidiu Suciu.
Exemplele ar putea continua, dar ceea ce trebuie să reţinem despre Aurel Pop este că simte pulsul din opera creatorului, vede America de dincolo de gard, clipa de îndoială, locuinţa pentru strigăt, instrumentarul pentru vis, poemele pe cord deschis, duminica inimii, omul şi legenda, ori clipa în care Dumnezeu suspină, sau poate îndemnul la nesupunere, iar alteori aude poemul de dragoste, ca poem necesar, sau Bucovina care ne doare, ca parte reală a unei istorii neînţelese, pierdute în deşertul economic al Europei.
Aurel Pop are darul de a simţi versul care provoacă, versul care cheamă lucruri cu mister, sau profunzimea unui sentiment pe o secundă rătăcită în univers.
Felician Pop: „ Ridică-te dacă poţi, / Fă-ţi lacrima icoană / Fă-ţi neputinţa leac / Şi fierbinţeala înţelepciune / stai … „
Petru Scutelnicu : „ într-o toamnă / tristeţea şi spaima au rămas afară din poem / … „
Magdalena Dorina Suciu: „ Doamne, cum se face / că mă leagăn / într-un car de aur / tras de două păsări / … „
Din alt punct de vedere Aurel Pop vede opera în întregime, vede omul cuprins de melancolia verbului, priveşte peste umărul celor care caută viaţa într-un cuvânt scris pe marginea anotimpului.
„ Fiecare cuvânt ce intră în compoziţia poemelor lui Octavian Doclin are o viaţă zbuciumată, întrucât, în viziunea creatorului, poartă o dublă povară: spiritualizarea mediului redat, pe de o parte, şi, pe de altă parte, materializarea a tot ce e prea greu de imaginat … „ Astfel, analiza celor 55 de poeme apărute la moment aniversar pentru poetul Doclin, face să vedem un important autor al literaturii române contemporane, în anul 2005. „ La început a fost Cuvântul / Lipit cu geana de prima literă / a ieşit în lumină poetul / …. „
George Vulturescu este văzut ca un cronicar pe frontiera poesis, cronicile sale sunt semne ale puterii de creaţie în acest colţ de lume, poeţi importanţi, sau poeţi discreţi au intrat sub lupa acestuia. De fapt se poate reţine că George Vulturescu are un discurs ce merge alături de textul cărţii citite, îl însoţeşte şi este paralel la metaforă, fără a trece cu bocancii prin vers, cu delicateţea celui care ştie şi înţelege.
În cartea „ La Hanul Verbelor „ Aurel Pop insistă asupra fenomenului literar, scrie cu pasiune despre opere şi autori care au ars lângă o carte, s-au pierdut şi s-au regăsit într-un roman, despre autori care nu par a fi în prim planul vieţii literare, dar care spun ceva despre puterea de creaţie a poporului român, oameni care s-au bătut pentru operă, cu slăbiciunile lor, cu talentul şi puterea care au primit-o de sus, criticul impunând o direcţie acolo, la Satu Mare, aparent la margine de ţară, dar în inima României veşnice.
Autorul face remarci pertinente, într-un limbaj simplu, cu trimiteri profunde, este atent la mişcarea din hanul verbelor, reţine clipa care ar trece altfel neobservată, atent la mesajul pe care îl transmite cititorului, omului de cultură şi iubitorului de frumos, o atenţie care vine din luciditatea celui care zideşte sisteme, care vede dincolo de opera imediată, care vede fructul din cuvintele scrise cu migală.
El trăieşte febril lecturile, se regăseşte în câte un titlu, sau într-un vers, poet călător prin opera prietenului scriitor, vede din departele aproape lumea care doreşte o clipă de eternitate tangentă pe rata inflaţiei la români.
De la Satu Mare descoperim în Aurel Pop un poet, un critic, un pasionat de publicistică sub formele ei elegante, cu o bogată activitate literară, colaborator la reviste literare din ţară şi străinătate dar şi la presa locală, prezent în antologii relevante, simţind „ calvarul cuvintelor „, pentru a folosi titlul unui volum de versuri scris chiar de hronicar. Contribuţia sa la viaţa culturală este evidentă, prefaţa volumului este scrisă de domnul prof.dr. Adrian Botez şi el un neobosit hronicar, care reţine la rândul său: „ Rămânem impresionaţi plăcut, în faţa acestei cărţi, în care valorile incontestabile ale culturii româneşti sunt montate în aur, cu un respect pios şi deplin meritat, precum briliantele nestemate … „
Autorul cărţii are un argument pentru noi, intenţia de a atrage atenţia cititorului asupra unor scriitori, fără a judeca autorul, ci opera, fenomenul scrierii de cărţi, dar şi atent la o posibilă istorie literară sătmăreană.
El se înscrie într-o instituţie spirituală autoimpusă, alături de alţi iubitori de frumos născuţi pentru a fi români până la capăt, precum: Nina Ceranu la Timişoara, Octavian Doclin la Reşiţa, Lucian Hetco în Germania, Eugen Evu la Hunedoara, Adrian Botez în Moldova cea de lângă stele şi alte persoane care ar merita să fie pomenite în cartea de onoare a literaturii române pentru efortul de a sparge ziduri …
Aurel Pop nu ne invită într-un tren regal, ne invită la hanul verbelor pentru o întâlnire cu esenţa cărţii, cu miracolul de a zări logosul …

IN PIAŢA CENTRALĂ

Poate cel mai profund volum de versuri scris în ultima perioadă în limba română este volumul „ ÎN PIAŢA CENTRALĂ „ semnat de artistul Eugen Dorcescu, volum publicat de Editura „ Marineasa „ – Timişoara, 2007.
Volumul are în el taina omului în căutarea omului modelat de Dumnezeu în fiinţa sa, o prezenţă intensă, până la marginea de foc a versului.
Eugen Dorcescu este cunoscut în Poiana literaturii române adevărate, dar poemele care au fost incluse în volum au ceva care va scăpa întotdeauna criticii oficiale, dacă există cu adevărat aşa ceva, dar există una care se vrea astfel, una autentificată de mecanicul trenului regal al Uniunii Scriitorilor …
Volumul are mai multe părţi: Prolog / Omul din oglindă (1 – 27) / Sub cerul Pustiei (1 – 27) / În Piaţa Centrală (1- 27 ) / Epilog, / adică o structură exactă care trădează rigoarea, rânduiala în cele spirituale, care nu scapă matematicii divine …
Cartea are o armătură vădit creştină, valorile eterne ale lui Dumnezeu au marcat scrisul, viaţa şi forma poemului în care a fost cuprins şi autorul, cu toate cele trecătoare prin singurătatea scribului, a eremitului copleşit de har …
Eugen Dorcescu a avut curajul de a pune pe versuri într-o stare de graţie multe din cărţile Bibliei, ca o un fel de zeciuială dată lui Dumnezeu, prin vers, iar această operă fundamentală a presupus efortul de a se identifica cu textul sacru, o stare aparte, unică în viaţa unui creator, când cuvântul divin copleşeşte fiinţa …
Din această experienţă fundamentală, de copil care învaţă la şcoala lui Dumnezeu lucrurile importante ale lumii, Eugen Dorcescu se întoarce cu faţa spre poem şi scrie, lăsându-se scris, dar sub frica rigorii care vine din înţelepciune …
Volumul e unul care marchează cititorul cunoscător al Scripturii pentru că versul are ceva din albastrul şi auriul psalmului adus la zi, sub puterea de a preface toate lucrurile luminoase …
De data aceasta poetul ia în serios puterea ce i s-a dat de a înţelege profeţia şi profeţii, capacitatea de a vedea dincolo de realitate, când ochii minţii se deschid şi se pot vedea lucruri care nu s-ar putea spune altfel …
Prologul pregăteşte cititorul, după cum scriitorul a fost pregătit: un om şi o cruce, sensul sensurilor, spatele care poate duce eternitatea, dacă acceptă harul: „ Atunci, mă ridic, / si Domnul, zâmbindu-mi, / mă duce / pe drumul ştiut, / în calvarul ştiut: / un om si o cruce. / „ Cuvintele sunt simple în aparenţă, aproape fruste, dar dincolo de ele se desfăşoară taina care mişcă lumea …acceptarea, punerea la dispoziţie, ca un profet dornic de miracole …
Este interesant de urmărit firul spiritual al volumului, cursul povestirii de cuvinte din cuvinte, logosul care străbate zicerea acestui poet, curs care învăluie, aduce revelaţie, linişte în minte şi în memoria noastră de cenuşă de fiecare zi. Este aici o lecţie de acceptare a fiinţei create de Dumnezeu în chiar fiinţa omului. Din această perspectivă Eugen Dorcescu surprinde căderea omului din cauza păcatului de început, dar şi a păcatelor personale ale individului, care nu au fost preluate de la urmaşi, ci le-a dobândit prin modul de vieţuire: „ Apoi, am plecat, mai / departe, / spre locul de unde-mi / trimisese primul / semn fără greş – mă luase în seamă – / iconomul de trupuri, / implacabila / moarte. / „
Dar în creaţie există stabilitate, prezenţa divină este punctul de sprijin, muntele pe care fiecare trebuie să-l urce cu răbdare : „ Doamne, / tălpile munţilor / sunt tălpile Tale. / “
Stabilitatea spirituală aduce stabilitatea fiinţei, pentru că Dumnezeu a privit la om ca la creaţia cea mai relevantă din univers : “ Nucul bătrân / din adâncul/ grădinii, / îmbrăcat în / mireasmă de / fân / si-n hlamida / luminii / … “
Prezenţa aceea copleşitoare este redată prin prezenţa Poienii, a Raiului existent în geografia divină şi prezent într-un mod subtil în viaţa omului.
“ Totul e / cât se poate de limpede, / si totu-i mister, / îmi spun, / în timp ce înot, / în ochiul imens al / câmpiei, / întors către cer. / “
Poiana este locul unde viaţa pătrunde fiinţa, iar poemul capătă el însuşi semnul prolific al rodului, unul fundamental rupt din actul şi procedurile creaţiei în sine ca act divin unic: „ Îşi separă însoritele / coapse, / ce vibrează, / prelung, îndelung, / precum nişte sinapse, / spre-a primi, în / lăcaşul grăuntelui / – al ovulului cosmic – , / râul, plin de raze si / nori, / râul – lichidul spermatic / al Muntelui /. „
Metafora pare curajoasă, dar este mai curând exactă prin modul în care sugerează puterea divină în acţiune şi prezenţă.
Elementele poemului sunt naturale, fac parte din modul de încarnare a ideii în vers, sunt necesare pentru că leagă omul de restul creaţiei în mod direct, fără intermediul făcutului, a cetăţii zidite de mâni omeneşti, trecătoare ….E fulgerul care leagă viaţa de viaţă sub radiaţia cuvântului …
Secretul este ieşirea, exodul cel mare care schimbă fiinţa: „ Exodul, desigur, / va fi / de la eul trupesc, înspre / marele Sine. /
Partea a doua „ SUB CERUL PUSTIEI „ redă retragerea omului din artificial, din kich –ul cel de toate zilele, retragere sub puterea divină, acolo unde este locul cel mai important, singurătate care marchează cu eternitate, unde se văd urmele Celui Prea Înalt pe fânul uscat care dăinuie prin vreme, este nemuritor prin prezenţa însăşi a Creatorului. Apare personajul important: eremitul, cel care de bună voie alege această viaţă, pustia nu este propriu –zis lipsa creaţiei, ci este lipsă de obiecte pentru a simţi prezenţa divină, e voinţa de lepădare de văzut pentru călătoria prin credinţă, adică lumina ca substanţă a eternităţii : „ Stele si constelaţii nu sunt / decât schelete de sfinţi, risipite / în lutul văzduhului. / „
Ceea ce vede eremitul este chiar esenţa existenţei cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte poţi vedea un mic paradis înainte de stingere, de moarte …. În singurătate revelaţie este dusă până la ultima consecinţă : „ Moartea doar mediază / între carne si / duh. / “
Ultima secţiune a volumului, care şi dă titlul întregii cărţi „ ÎN PIAŢA CENTRALĂ „ ne introduce în lume de jos, a celor care trăiesc în carne, în pământul de carne cum ar zice Nichita Stănescu, a visului banal vegheat de conştiinţă, de raţiune, într-un univers plat, bidimensional …. „Oamenii – eternităţi / confuze, singurătăţi / disperate /”, acolo unde este nevoie de spaţiu pentru propria moarte. Starea din acest nivel este una a degradării umane: „ În gang, / un beţiv, / degenerat, decrepit, / duce sticla cu votcă / la gură, / Dezvelind / între dinţii de sus, / halucinant si subit, / o neagră si / crenelată spărtură. / “
Aici este locul: în gang, doar la intrarea în marea creaţie ce i-a fost destinată omului, într-o zonă de trecere de la humă la lumină, un loc în departele departe, în prezenţa demonilor care vin mai ales spre seară, apoi ploaia care cade, pătrunde până la gând, o fiinţă fără apărare în faţa restului de creaţie, o ploaie în care nu există înviere. Fumul care încearcă să lege lumea de sus cu lumea de jos: „ Fumul / si de duh, si de / trup se desparte. / Fumu-i substanţa si / scrumul / amintirilor moarte / „ , iar infernul este repetată cădere în trup, ca cel ce desparte lumile între ele.
Volumul sfârşeşte trist cu un epilog din care răzbate mesajul unei lumi idolatre din care lipseşte Dumnezeu, zei deghizaţi în forme proaspete, noi, dar care nu pot acoperi lipsa de din Dumnezeu a lumii, zeii vechi, inutili, fac lumea tot mai tristă, o palidă absenţă.
Deşi tablou este unul aparent fără viaţă, pătruns de culori închise şi fără ieşire, este aici o luciditate dusă la extrem, luciditatea celui care ştie ce înseamnă o relaţie corectă şi necesară cu Dumnezeu, în prezenţa Sa, pentru că astfel lumea se schimbă brusc, Poiana e aici …
În acest volum Eugen Dorcescu depăşeşte limita literaturii române actuale, deschizând o lume interesantă, poate unică, prin revelaţie.
Poate doar Paul Aretzu în poezia sa, ori Eugen Evu în volumele scrise în ultima vreme ating profunzimea spiritului românesc cutremurat de valorile creştine …
Cu certitudine volumul este unul al adevăratei literaturi, o literatură ruptă din psalmul Scripturii, din scrierile de înţelepciune vechi, continuând o tradiţie schimbătoare prin curajul de a accepta limitarea umană fără de Dumnezeu …
În prefaţa cărţii Virgil Nemoianu scrie : „ Cu riscul repetiţiei spun că Dorcescu trebuie socotit drept unul din cei mai însemnaţi si mai valoroşi poeţi actuali ai literaturii române, de fapt unul din relativ puţinii poeţi adevăraţi care funcţionează în ultimele două decenii la Dunăre si Carpaţi “
Noi doar mai subliniem această zicere : „ Eremitul stătea întins, si acum, / ca în fiece noapte, / pe patul de tortură / al visului. / Sângele i se prelingea, şerpuind,/ se aduna dedesubt, / într-un lac / de-ntuneric. Când s-a trezit, / l-a împins / pe cel mort, / l-a rostogolit, / de pe stâncă, / l-a zvârlit / în nămolul mormântului. / “
În literatura română sunt puţini critici care cunosc, care sunt dispuşi să înţeleagă taina unui astfel de volum şi apoi să scrie despre starea aceasta de înţelepciune venind din Rai …
Dincolo de versuri există un metalimbaj care permite declanşarea revelaţiei, o stare mult pre profundă pentru cei ce nu sunt disponibili …
De fapt, aşa începe povestea românilor: pe o gură de Rai …