Arhiva

Posts Tagged ‘CRONICĂ’

Eugen Evu si memoria culturala


Eugen EVU

La un text exegetic de Cornel UNGUREANU

Preambul opiniilor ce urmează, dăinuie, – ai zice „ doineşte”, continuă, acea vanitate de tip mesianic – misionarist ( M. Eliade, „ Aspecte ale mitului”), de a scrie evangheliar- epistolar, ceea ce conservează spiritul re-ligio ( „ refacerea legăturii” cu Divinitatea, cu perenitatea Memoriei ancestrale; nu antimetafizică, delirant nichita- stănesciană, ci metafizică. Cum la creatori, aşa şi la criticii „ elitici”, frecvent tributari încă tezismelor, deviaţionismelor, „ direcţionismului de conştiinţe”, mai nou „ factorilor de influenţă” , concept fluturat de o parte îmbătrânită a Gândirii româneşti. Misionarismul ( v. Mission, Bruxelles, dar şi diasporele din Germania, Belgia, Elveţia, , SUA, Canada, Australia (!) – este paradigma vs noicană (!), trans-ferată în cultura scrisă, dar şi în arte: teatru, muzică, pictură. Cu alte cuvinte, artele sunt contrapunctice Religiosului, de „ natură” psiho- nocturnă, cum înţelese un Eminescu sau Blaga bunăoară, dar mai filosofic explicit, D. D. Roşca, M. Vulcănescu, M. Eliade sau EM Cioran, Mircea Ciobanu, Preda, Buzura, Breban, Silvestri- Târnacop, via Sorescu, Ivănescu, sau Ulici… Ultra- recent, de observat „ direcţiile” tribuniştilor vs N. Manolescu and Mircea Mihăieş, convibratorii sau …bulversatoare, recentrate ( dirijist?) în jurul Albei Iulii. Careva a exclamat oximoronic : „ Canibalus ante portas” !
Despre această continuitate gen memorie culturală lungă, extremele o definesc agonică (!, n) – deviindu-ne oarecum de la Centrismul post- paşoptist bucureştean, de tip balcanoid,- dau seama nenumărate Dicţionare şi studii din toate teritoriile româneşti, din Imperii şi de după. Absolut remarcabilă, cel puţin pentru mine, relevantă în acest sens este postfaţa prof. univ. Cornel Ungureanu, la Dicţionarul biobibliografic al USR Timişoara- autori Paul Eugen Banciu- Aquilina Birăescu, 2007 ( unde am fost membru peste 20 de ani, transferîndu-mă din motive extraliterare, venind mai aproape, la Alba Iulia, fiind inclus ca „ bănăţean”) – text din care reţin pasaje excelente inclusiv referitoare la scrisul din arealul meu natal, regional, Orăştie, Haţeg, Alba Iulia, mai puţin Deva, Hunedoara, Zărand, ce ar fi meritat evocări de persoane şi direcţiuni de neuitat. Atât antebelic, cât şi până azi, când regionalizarea cutremură cu efecte imprevizibile viitorul imediat cel puţin. Cornel Ungureanu are exprimarea „ regiunilor care definesc întregul”. Inteculturalismul a fost o paradigmă – şi continuă”,- a stratelor de rezistenţă paideumatică, fiind dinamica devenitoare a naţionalismului acum ciocnindu-se tectonic ( !) cu neo- comunismul (?), după unii exegeţi din diaspore, dar şi dinspre parte de teoreticieni ce agită teza „ crizei de identitate” ( H.R. Patapievici, Liiceanu, Pleşu…) – numit acum u.e-ism sau globalism. Un frison ne încearcă: dl profesor, ( ca şi Eugen Dorcescu)! la aniversarea mea de la USR Timişoara ( 60 de ani) , observa un soi straniu de „ timp regresiv în scrisul meu actual- regresiune adică,- „ cumva post- mortem „ ! . Cornel Ungureanu ne încântă ( „ la umbra cărţilor în floare”) – prin erudiţie şi spirit sintetic retrospectiv şi deci previzionar. Subiectiv fiind, prin patosul apartenenţei, originismului, ( vs demetropolismul acuzat just de C.U.) – !) -naşterii locului”( C.U.) –prin referirile la unii cărturari din areal: Stoica de Haţeg, ( „ultimul cronicar al literaturii române”, idem.), de ce nu şi un Bornemisa, Blaga din Lancrăm ş.a. până la Romul Munteanu, dacă e să subscriem „ înţelegerea începutului comparatismului central şi este european”? ( ibid, n).
Interculturalismul determinist – istoric, observă just Cornel Ungureanu, ca altoi al celui pledat actual, a făcut dinamica ( utopică, voila !) – a convieţurii ( Il Convivio, cum spune accad. Angelo Manitta, Sicilia) – şi prin binomul paradoxal avangardă- ariergardă!) – a dialogurilor convergente „ dintre români, germani, maghiari, sârbi, evrei” scrie axiomatic Cornel Ungureanu. De acord cu rostul nuclear al revistei timişorene Vrerea,( v. Ion Stoia Udrea, 1901- 1997) Revista apăru în 1932, cu semnatari de elită ca „ Stefan Aug. Doinaş( Ştefan Popa, bănăţean arădean, n) – , Ion Caraion, şi traduceri esenţiale din Quasimodo, Montale, Umberto Saba, Silvio Gurnieri…”. Întru totul, deşi reductiv, Cornel Ungureanu se vădeşte un avocat de excelenţă al Culturii române în maelstromul tsunamic al Istoriei noastre, europene. Se cuvine a-i fi recunoscători.

Eugen Evu

Anunțuri
Categorii:literature Etichete:

Radu Igna despre romanul lui Daniel Pişcu Cel mai mare roman al tuturor timpurilor


Cel mai mare roman al tuturor timpurilor
(Editura Aula,2002, colecţia Frontiera).

Am retrăit momente din viaţa de student citind cartea scriitorului Daniel Pişcu, haţegan prin formaţie, braşovean prin adopţie, întitulată „Cel mai mare roman al tuturor timpurilor” (Editura Aula, 2002). Autorul este un postmodernist autentic, romanul său cu titlul atât de îndrăzneţ poate trece un adevărat manual de specialitate. „Este unul dintre optzeciştii cei mai dedaţi jocurilor cu mai multe strategii, experimentelor radicale şi pornirilor carnavaleşti de a răsturna orice raporturi logice dintre viaţă şi text” (Catrinel Popa ). Fragmentarismul, ironia, imanenţa, (mai puţin discontinuitatea) par a fi notele esenţiale ale acestei scrieri.
Constantin Stancu, coleg al autorului la liceul din Haţeg, consemnează: „Romanul aduce în prim plan personalităţi ale literaturii române actuale care atunci erau onorabili studenţi cerşind o cartelă la cantina studenţilor, vânând o ţigară, mergând la o întâlnire cu o prietenă, boemi într-un bar de zi cu oferta limitată, prezenţi la examenele de an, absolvind facultatea cu note mari”. ( „Dictatura realismului absolut la Daniel Pişcu”).
Subiectul în sine este o ficţiune grefată pe o anume realitate. Ca un reporter dominat de focul creaţiei, studentul Daniel Pişcu, devenit aici personaj principal, înregistrează cu imaginara sa cameră de luat vederi, regretând că nu dispune de un casetofon, întâmplări din Facultatea de Filologie din Bucureşti, tot ce spun colegii săi la cămin în sălile de cursuri, în bibliotecă, profesorii chiar, oriunde întâlneşte pe cineva, asigurându-i că vor deveni personaje în romanul la care lucrează. „Fii atent, lucrez la cel mai mare roman al tuturor timpurilor şi ce ai zis, sau ai făcut va apărea în el. Vei fi personaj pozitiv până acum”. Fin observator, el consemnează ceea ce se întâmplă pe coridoarele facultăţii în plină sesiune de examene din primăvara anului 1977: „Ce zarvă! Ce de lume! E învăţământ de partid. Cunosc pe mulţi dintre profesori. Urcă scările spre secretariat doamna Zoe D. Buşulenga. Se întoarce peste puţin timp. Se întâlneşte la trei paşi de mine cu domnul Ov. S. Crohmălniceanu. Dialog. Ce n-aş da să aud ce vorbesc…Mă sprijin de Bustul lui Eminescu. Îmi zic în gând: Ajută-mă, Eminescule, ca, dacă nu o să pot scrie o poezie bună despre ceea ce văd aici, să scriu măcar o schiţă, o nuvelă şi memoria să nu-mi joace feste din lipsa unui aparat memorial minune. Trece domnul Nicolae Manolescu, în costumul lui kaki. Îmi place costumul. Îmi place şi omul, deşi nu-l cunosc decât de la Tv. Dar îmi amintesc că alaltăieri i-am dat bună ziua şi mi-a răspuns…”.
O observaţie care se impune se referă la structura cărţii care iese din tiparele clasice ale genului. Personajele ce populează aceste pagini un sunt o născocire a autorului, există prin ele însele, el doar le identifică trăsăturile esenţiale, reprezentative. Astfel că textul pare mai degrabă unul memorialistic ce consemnează momente din viaţa studenţească la filologia bucureşteană a studentului Daniel Pişcu şi a colegilor săi excepţionali, printre care I. Stratan, Al. Muşina, F. Iaru, viitori scriitori de referinţă în literatura română. (Cei mai mulţi şi-au făcut ucenicia literară frecventând Cenaclul de luni al studenţilor bucureşteni,1977-1984, condus de Nicolae Manolescu). La fel şi scurtele scenete savuroase, dominate de iscusite jocuri de cuvinte, în maniera teatrului absurd, ironiile colegilor, scurta nuvelă despre iubirea pentru studenta de la politehnică pe punctul de a fi exmatriculată pentru că a copiat la examene. Nu se poate vorbi, în cazul de faţă, de un conflict între personaje. Conflictul este unul interior, în personajul narator, autoul.
În multe feluri ar putea fi comentat acest text. Te întrebi, pe bună dreptate: ar putea această invenţie autobiografică argumenta enunţul din titlu? O întrebare pe care şi-o pune doar cititorul. Autorul nu şi-a luat responsabilitatea de a elucida presupunerile noastre. El ne oferă doar acţiunea şi trăirile personajelor pe care nu le-a inventat, dar nici nu oferă alte informaţii despre situaţia lor. Le implică însă suficient în realizarea romanului. „Fiecare cu caracterul său: Al. Muşina: savant boem. R.B.: bun lingvist, dă rar pe acasă, dar e băiat bun. Poate îl „bag” şi pe Cherciu cu obsesia lui pentru „igienă” şi dorinţa sa de a dormi la timp…Păcat că ideea de a scrie această schiţă mi-a venit doar acum, spre sesiune, şi nu prea am timp să o fac cât mai reală. Să nu uit discuţiile de la masă ( pariul cu Iulică, că voi „agăţa” o fată …în cantină ) etc. Viaţa de cămin. Marian şi cafeau şi „dreptul roman” cu profesorul său, foarte pretenţios…Costumul de blugi, cumpărat cu 365 de lei. Ce voi face în sesiune? ( vă voi ţine la curent după aceea)”.
Nu aşteptăm ca la sfârşitul celor 90 de pagini să aflăm ce altceva se va întâmpla în romanul unicat al tuturor timpurilor, sau, te întrebi, când şi cum anume îl va scrie. Ultimul paragraf îl arată pe autor în sala de lectură învăţând pentru examenul de filozofie, alături de un coleg: „Joi, 7 iulie: „ Stau alături de Mitică. Învăţ foarte concentrat la filozofie. Speră să nu apară în roman ca un habotnic-şoarece de bibliotecă-tocilar. Stai liniştit, îl calmez eu”.
Ce anume s-a mai întâmplat, cum a evoluat, să spunem, personajul narator, autorul însuşi. Răspunsul poate fi în consemnarea din final: „Terminat de dactilografiat manuscrisul azi, 9 august 1997, în bucătărie, ora 18,00. Braşov, str….”, semn că autorul şi-a ocupat locul binemeritat în panteonul literaturii.
Textul cere participarea directă şi intensă a receptorului la constituirea lui. Faptele relatate conduc spre o nouă instabilitate. Fără să vrea, cititorul devine participant la acţiune. RADU IGNA

Piscu poza

PISCU

Categorii:literature Etichete:,

Ştefan Nemecsek şi filozofia ca stare: „Ai impresia că majoritatea oamenilor, ar prefera să moară, decât să gândească.” – Bertrand Russel

3 Septembrie 2010 Lasă un comentariu

GÂNDUL CU ELICE

  

Vine o clipă, în plină zi, când vrei ca lumea să intre în echilibru cu un simplu gând. Un gând curat, un gând care e adevărat, ori care îţi dă noi puteri.

Ştefan Nemecsek ne propune prin cartea „DIN GÂNDIREA ÎNŢELEPŢILOR LUMII”, Editura „Realitatea Românească” – Vulcan, 2009 o antologie a gândului care vine de departe şi merge departe. Sufletul e chemat la o relaţie cu ideea online din infosfera care ne înconjoară, aproape invizibilă, luminoasă, discretă.

E o pasiune mai veche a jurnalistului şi filozofului Nemecsek, cel care a adunat în timp şi netimp proverbe, zicale, ziceri, fulgere, atingeri, cuvinte pentru îmblânzit animalul din om.

Grădinarul a început recolta la vârsta de zece ani şi a continuat, adolescent, om matur, jurnalist, scrib… A fost ceva instinctiv, apoi conştient, apoi organizat şi pasionat de gândul care mişcă omul.

Autorul mărturiseşte: „Este o lucrare puţin mai altfel decât cele precedente, o carte pe care am gândit-o a fi ceva care să-şi aibă locul pe noptiera semenilor mei, pentru a avea la îndemână ori de câte ori doresc o evadare în imensitatea spiritului universal.”

Evadarea din cotidian, ieşirea în infinit având ca vector cuvântul aureolat.

Temele abordate de autor sunt clasice: viaţa, patria, boala, moartea, femeia, iubirea, fericirea, altruismul …Semnătura finală aparţine unor personalităţi care au marcat istoria, filozofia, literatura, politica, sportul, sociologia, teologia …

Te întrebi dacă eşti fericit, găseşti răspunsul: „Când eşti cel mai fericit, te vede Dumnezeu” – zicală Bantu

Uneori copiii: „Copii sunt o punte spre cer.” – din Persia.

Când citeşti ziarul nu uita: „Presa poate fi bună sau proastă, dar, cu siguranţă, fără libertate nu poate fi decât proastă.” Albert Camus.

Un gând de poet: „Cuvintele sunt lacrimile celor care ar fi vrut aşa de mult să plângă şi nu au putut.” Lucian Blaga

Vine un moment când te întâlneşti cu moartea: „Ai impresia că majoritatea oamenilor, ar prefera să moară, decât să gândească.” – Bertrand Russel

Iubirea, da, iubirea: „Iubirea e forma divină a nesfârşitului.” – Maurice Maeterlinck

Apoi patriotismul, patria: „Patria nu e vaca hrănită în cer şi mulsă pe pământ.– Franz Etzel

Reflectezi, uneori, la libertate, la cei care au murit înaintea ta pentru ca să fii liber cu adevărat: „O colivie a plecat în căutarea unei păsări.” – Franz Kafka

 Dar, adevărul? Răspunsul: „Există trei adevăruri: adevărul meu, al tău şi adevărul.” Din Asia.

Cine poate trăi fără credinţă: „Toate drumurile, de oriunde vin, duc la tine, o, Dumnezeu!” – Zarathrusta

Poate trece o zi fără zâmbeşti? „Un zâmbet costă mai puţin ca electricitatea, dar aduce mai multă lumină.” – Abbe Pierre.

În aceste vremuri toţi doresc să aibă succes: „Pentru succes nu există ascensor. Trebuie urcate treptele.” Oesch

O carte despre gândirea înţelepţilor, are şi zicerea despre gândire: „Gânduri tâmpite are fiecare, dar deşteptul şi le ascunde.” – Busch (Aforisme şi rime)

Cartea este dedicată jurnaliştilor din Valea Jiului, autorul dorind să atragă atenţia asupra responsabilităţii artei de a scrie zilnic despre viaţă.

Ştefan Nemecsek a ales un moto pentru această carte: „Un aforism e ultimul inel al unui lanţ lung de gânduri”M. von Ebner-Eschenbach.

Poetul Eugen Evu are un gând scurt, un cuvânt înainte, despre antologia aforismului trecut prin sita înţelepciunii: „Spiritul străbate timpul şi prin recunoaşterea de sine, redevine

Ştefan Nemecsek concluzionează: „Toţi căutăm ceva peste tot, în ceasurile de noapte sau la lumina lămpaşului, fie gânduri, fie idei, idealuri şi cărări de urmat în viaţă, ca să ne putem confirma acţiunile sau să iscodim viitorul, care deseori ni se pare o imposibilitate, un vis sau o himeră.”

Carte pare a nu fi una originală, dar modul în care a fost concepută, alcătuirea ei simplă, toate denotă că în spatele scrisului există o deschidere spre univers la modul cel mai delicat posibil, că avem nevoie de fulgerul care aduce ploaia şi culorile absolute ale curcubeului, legământul nevăzut care ţine oamenii ca oameni în relaţii unii cu alţii şi flămânzi de eternitate …

Cartea e abordabilă şi prin aceasta ideea cea mai înaltă ajunge la oricine, într-o seară, într-o dimineaţa, în momentele când suntem singuri sau devenim fericiţi, formula ei ne dă posibilitatea de ajunge cumva la adevăr …meseria filozofului adevărat, sau a jurnalistului adevărat …

Constantin Stancu
August 2010.

Categorii:literature Etichete:

ÎNTR-O LUME COMPLICATĂ ŞI FURIBUNĂ, ŞTEFAN NEMECSEK NE PROPUNE O CARTE DESPRE TOLERANŢĂ DIN PERSPECTIVĂ ISTORICO-FILOZOFICĂ – Cartea pare una de filozofie, dar e mai curând o carte de morală, sau poate gândurile unui om apăsat de secolul din care face parte: de ce uităm experienţa înaintaşilor, de ce reluăm iluzia de la început, au existat alţii înaintea noastră care au definit o modalitatea de a convieţui unii cu alţii.


O EPITOLĂ DESPRE TOLERANŢĂ

Citind cartea „POLITICĂ, RELIGIE ŞI MORALĂ” de Ştefan Nemecsek, Editura „REALITATEA ROMÂNEASCĂ” – Vulcan, 2008, ai mereu impresia că există un personaj apropiat care lipseşte din carte, dar, invizibil cum este, e prezent prin întrebarea care o suspendă deasupra cuvintelor, e mereu întrebarea: de ce filozofie în vremuri triste?
Cartea pare una nebună, nu are legătură cu pragmatismul de tarabă a vremii sau cu dansul pe manea, e puţin rece, dar necesară, pune pe tapet- toleranţa. Cartea are mai multe fascicole tratând subiectul, politica, religia, morala ca dimensiuni ale existenţei umane, atingând sfera de gândire a unor filozofi cunoscuţi, dar parcă uitaţi.
Cartea pare una de filozofie, dar e mai curând o carte de morală, sau poate gândurile unui om apăsat de secolul din care face parte: de ce uităm experienţa înaintaşilor, de ce reluăm iluzia de la început, au existat alţii înaintea noastră care au definit o modalitatea de a convieţui unii cu alţii.
Scrierea începe în mod clasic, aducând în atenţie conceptul modern de toleranţă ca unul actual, apoi firul este dirijat spre reforma lutherană, momentul Machiaveli, ajungând la concepţia politică a lui John Locke, la iluminismul francez reprezentat de Rousseau, pentru a culmina pragmatic cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Morala abordează gândirea lui Platon sau Aritosteles, ori Socrates, idei care înviorează omul modern.
De profesie jurnalist, Ştefan Nemecsek face un reportaj în istoria filozofiei pentru a ne demonstra că avem resursele spirituale necesare pentru a găsi soluţiile la problemele noastre, evenimente, întâmplări, oameni au mai existat şi omenirea şi-a găsit făgaşul de a rezista. E acolo calea, doar să fi atent …
Subiectul scrierilor lui Ştefan Nemecsek e bazat pe Scrisoare despre toleranţă scrisă de filozoful John Locke, dedicată atât politicului cât şi structurilor religioase ale lumii.
Autorul cărţii se îndreaptă spre o epistolă scrisă de părintele fondator al liberalismului modern, cu dimensiuni umaniste evidente. Ceea ce am câştigat s-a obţinut foarte greu în timp, libertatea noastră are un preţ evident, zbuciumul gândirii oamenilor de a găsi calea …
Dar John Locke nu a fost singur. Martin Luther a desenat sensul credinţei bazată pe raţiune, pe toleranţă, pe teze clare, menite să spargă blocada la care a intrat omenirea, folosindu-se de religie ca instrument de exercitarea puterii, deşi credinţa dădea şansa la libertate …
Despre momentul Machiaveli autorul scrie, reamintindu-ne că dacă scopul unei persoane e bun, ea merită să lupte pentru a birui, dovedind că are mai multă putere decât restul … Într-un fel Nemecsek revalorifică ideea marelui gânditor şi atrage atenţia asupra ideilor filozofice populare care s-au depărat de origine …
Au existat ferestre în cursul istoriei care au permis schimbarea mentalităţii, crearea unei dimensiuni sociale în care democraţia să poată redimensiona societatea apăsată de teroarea evului mediu fals religios …
Ştefan Nemecsek aprofundează concepţia politică a lui John Locke, prezentându-i gândirea, viaţa, frământările sale despre toleranţă sub două aspecte: în cadrul bisericii şi în cadrul guvernării civile. Autorul a pus degetul pe rană: soluţia pentru existenţa noastră vine şi din aceste zone sensibile ale societăţii, în plină mişcare, necesare omului, dar mereu alunecoase, scăpând ceva insului în căutarea vieţii sale …
Iată ce reţine Ştefan Nemecsek: „Orice creştin, afirmă Locke, trebuie înainte de toate să ducă o luptă împotriva propriilor pofte şi vicii, căci ar fi absurd ca cineva să se numească creştin fără a poseda calităţi precum virtutea, bunătatea sau sfinţenia vieţii: „Să se depărteze de la nedreptate oricine cheamă numele Domnului.”
Analiza lui John Locke, subliniază autorul, e una necesară în aceste vremuri, ideile care au frământat Europa a făcut ca Europa să atingă soluţia democraţiei prin toleranţă, dar să simtă şi teroarea războiului din când în când, ca avertisment … Avem încă de învăţat din experienţa celor de dinaintea noastră, libertatea şi democraţia au un preţ …
Despre societatea civilă autorul remarcă, plecând de la scrierile lui John Locke: „Chiar dacă prin forţa legilor şi tăria pedepsei magistratul ar putea să convingă sau să schimbe judecata oamenilor, acest lucru nu ar ajuta în schimb la mântuirea sufletelor lor. Numai urmându-l pe Dumnezeu putem găsi fundamentele datoriilor noastre.”
Analiza operei marelui filozof englez deschide lumea într-un sens actual pentru societatea românească, gânduri cumva pierdute la metrou sau la intersecţia marilor bulevarde, revin cu acuitate şi demonstrează că uneori românul, ca individ, refuză harul şi nu a cunoscut reforma spirituală prin care a trecut Europa cu mult înainte …De aici actualitatea cărţii, Ştefan Nemecsek reţine şi o rugăciune a filozofului, rugăciune care sintetizează întreaga operă, interesantă şi necesară ca legătură cu voinţa divină la modul practic, de fiecare zi.
Da la filozof la Declaraţia de Independenţă a SUA, la viaţa lui Jefferson care a pus în aplicare ideile curajoase ale vremii.
Inserarea în paginile cărţii a declaraţiei americane, paralela dintre scrierile filozofice şi acest act politic ne determină să înţelegem că numai prin înţelepciune putem să asigurăm viitorul omenirii, că toleranţa e necesară ca soluţie de a exista la modul sublim: libertatea, iar dacă astăzi cetăţeanul român călătoreşte şi are acces la secretele societăţii libere, cu slăbiciunile ei evidente, se datorează efortului ca ideea cea bună să biruie întunericul urii. Filozofia are, deci, o dimensiune pragmatică, oferă soluţii …
Analizând morala ca latură a existenţei umane, autorul, jurnalist, moralist şi liber cugetător, arată că morala deşi în aparenţă alunecoasă, principiile morale pot fi comparate cu axiomele matematice.
De la morala în filozofia orientală la doctrina morală a lui Socrates, filozoful care a trăit toată viaţa sărac, dar a fost în relaţii cu cei mai importanţi oameni ai timpului său. Viaţa lui Socrates, gândirea lui ne arată că viaţa poate fi frumoasă.
Iată ce reţine autorul cărţii scriind despre filozoful antic: „Virtutea, prin excelenţă este înţelepciunea, ştiinţa generală a binelui.”
Citind cartea putem reţine teme interesante: raportul dintre virtute şi fericire, teoria virtuţii, morala plăcerii celei mai intense, ca eşec a modului de viaţă bazat pe plăcere. Autorul reţine parcă o temă modernă scriind despre filozofii antici: „Este ştiut faptul că nimeni nu ia hotărârea de a se sinucide pentru că este nefericit, ci pentru că fiind prea preocupat de fericire nu îi mai rămâne nimic de ce să-şi lege viaţa …”
Temele sunt continuate analizând plăcerile corpului şi spiritului, morala stoicilor, de faptul că fericirea depinde nu de împrejurările exterioare, ci de o atitudine morală interioară …iar înţeleptul are întotdeauna ceva de învăţat …iar virtuţile se raportează la relaţiile sociale în cuvinte şi fapte …, omul trebuie să rămână aşa cum este …
Autorul a înţeles să insereze în carte aprecieri ale contemporanilor săi despre aceasta carte dedicată filozofiei, moralei, politicii, arătând traseul ideii de la Petroşani la Parlamentul European …
Deci legile umane se vor adăpa din Scriptura păcii indiferent de sistem …
Iată un fragment din rugăciunea lui John Locke, aşa cum l-a reţinut Ştefan Nemecsek: „ Mă rog din tot sufletul Domnului Atotputernic ca Scriptura păcii să poată fi propovăduită şi ca magistraţii civili să dorească mai mult să-şi conformeze propriile conştiinţe legii lui Dumnezeu şi să fie mai puţin îngrijoraţi de supunea conştiinţei celorlalţi prin legi omeneşti …”
Citind cartea lui Nemecsek Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu mai pare aridă şi o normă juridică bună pentru diplomaţi, ci o necesitate a vieţii.
Din ideile cărţi reţinem, în final, că individul are dreptul la o sferă privată asigurată asupra căreia ceilalţi să nu poată interveni.
Pe ultima copertă, inspirat autorul inserează câteva citate importante pentru individul liber şi pentru cel care se doreşte liber şi pentru cel care visează la libertate, gânduri filozofice aparent, dar practice, din care cităm: „Ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma într-o zi. Construieşte, oricum!”
Pe viitor autorul, poate, ar putea aborda o construcţie literară mai profundă pentru ca ideile sale să ajungă şi la mai mulţi cititori, iar cartea „Lumea Sofiei” a lui Jostein Gaarder ar putea oferi o sugestie, pentru că un roman de ficţiune ca mod de iniţiere în marea filozofie a lumii, prin dialoguri, limbaj accesibil şi fir narativ interesant poate face din ideile lui Ştefan Nemecsek suportul pentru un roman sau o scriere de referinţă universală …
Dar exemple în literatură există …

Constantin Stancu
Iulie 2010

Categorii:literature Etichete:

LUCRURI ŞI LIMBAJE DE MIRCEA STÂNCEL: „Privind în jur Mircea Stâncel îşi defineşte spaţiul şi timpul în care trăieşte, secolul e strivit de maşini, locuirea în cărţi e fatală, femeia de serviciu vine şi face curăţenie peste tot, dragostea dilată epoca, pereţii casei absorb limba aspră a istoriei, soldatul este aşteptat de femeia sa în fânul uscat, distanţele blochează relaţiile, viitorul pare scurt şi fără aur, bărbatul nu crede că rochia femeii iubite va rezista în livada cu vişini, e undeva un paradis terestru, concret, real în care locuieşte sebastian. „


LUCRURI ŞI LIMBAJE

Poezia ca stare, provocarea lucrurilor la viaţă, limbajul care creează sensul, iată semnele sub care Mircea Stâncel şi-a elaborat volumul de versuri. „LUCRURI ŞI LIMBAJE” , apărut la Editura „LIMES” Cluj-Napoca, 2009 cu sprijinul Consiliului Judeţean Alba, în colecţia MAGISTER, sub coordonarea lui Mircea Petean.
În mod cert Mircea Stâncel are experienţa poeziei bune spre care se îndreaptă cu detentă, are vocaţia discreţiei de a fi poet şi de a trăi starea poeziei proprii.
Deşi poetul se disimulează sub aparenţa lucrurilor zilnice şi a limbajului care ne macină existenţa, poezia este acolo, în versul durut, revelat şi memorat. Există în acest volum amprenta spirituală a poeziei ardelene influenţate de Lucian Blaga, accentul poeziei realiste de tip Walt Whitman, suprapuse peste un orizont de aşteptare, aşteptarea fericirii, explicabilă la nivel uman şi motivantă, sau la poezia lui Baconschi, poetul Cadavrelor în vid, sau a Corabiei lui Sebastian, volume pline de greutate în anii şaptezeci, când poezia bună era o experienţă aproape religioasă.
Volumul are trei dimensiuni: „week-end la ţară”, „intermezzo cu balade”, „câteva nopţi & zile cu sebastian” – toate unitare, legate de temele principale ale poetului: întoarcerea la natură, echilibru vetrei eterne, casa la ţară, lucrurile care ne răpesc timpul, limbajele care ne agresează sau care vin să aducă exilul la ţară, departe de ruina oraşului.
Foamea autorului după certitudine vine din glifele discrete ale eternităţii, simboluri ale credinţei care ne îndeamnă să privim spre minunile zilnice şi să ne asigure de protecţia divină într-o vreme când lucrurile sunt în schimbare şi limbajele ating fiinţele, deviind de la rolul de comunicare şi zidire.
Retragerea în mediul poetic, fuga de realitatea imediată îl provocă pe poet, fiinţa este afectată, amintirile sunt distorsionate, lumea e pusă în mişcare de maşinării erotice, se aude un cântec de început de secol în fundal, imposibilul zbor, chemarea naturii, iarba care vibrează, spectacolul ultim, prezenta celuilalt ego sugerat de sebastian, imagine în schimbare pe un fond albastru la liziera pădurii, melancolia clipei eterne în mişcarea anotimpului, casa cu o mie de crăpături ce rezistă, singurătatea între cer şi pământ, visul care nu se împlineşte.
Veşnicia este prezentă în poeme prin temele biblice expuse discret ca în poemul „o sută cincizeci şi trei de peşti” amintind de episodul de la Marea Tiberiadei privitor la pescuirea minunată din Evanghelia după Ioan, sugerând prezenţa lui Iisus: „cineva mă îndeamnă să pescuiesc/să arunc năvodul, eu mă imaginez că sunt pe o corabie,/stau legat de catarg,/cineva ar putea da drumul cântecului spre mine;/ cineva ar putea să mă îmbete/cu sunetele unui pian dezacordat,/cineva ar putea să cânte din corn, dar atunci se schimbă totul;//oricum, sunt îndemnat să arunc năvodul/mi se spune intens că voi prinde peşte/mi se atrage atenţia cu toată puterea că plasele mele/sunt suficient de rezistente.”
Meritul autorului e că pune în lumină acţiunea divină şi nu este ostentativ prin persuasiunea mundană.
Privind în jur Mircea Stâncel îşi defineşte spaţiul şi timpul în care trăieşte, secolul e strivit de maşini, locuirea în cărţi e fatală, femeia de serviciu vine şi face curăţenie peste tot, dragostea dilată epoca, pereţii casei absorb limba aspră a istoriei, soldatul este aşteptat de femeia sa în fânul uscat, distanţele blochează relaţiile, viitorul pare scurt şi fără aur, bărbatul nu crede că rochia femeii iubite va rezista în livada cu vişini, e undeva un paradis terestru, concret, real în care locuieşte sebastian.
Pentru Mircea Stâncel universul apropiat devine definitoriu, casa se menţine şi îl menţine în starea de stabilitate universală într-o lume particulară deşi cimentul nu este indestructibil şi femeia nu se aşează precum Ana lui Manole între cărămizile zidurilor, cărămizi roşii ca sângele.
Poemul „poveste scurtă fără sebastian” pune în lumină existenţa multiplă a omului, există un alter ego ce umple spaţiul prin spiritualitatea lui, acel altcineva care este mai mult decât prietenul dar care dă echilibru lumii, iar lipsa lui dezechilibrează lumea, femeile cad în minciunile estetice ale bordelului, iar femeia păcătoasă ne spală cu lacrimile ei, poate e moartea simbolizată de această prezenţă feminină, afectată de păcatul lumii. În mod cert poetului îi lipseşte îngerul în momentele absenţei, o simte, se înfioră de prezenţa păcatului care îi poate afecta fiinţa.
În fascicolul întitulat intermezzo, poetul cântă viaţa la modul simplu, intensitatea clipei îl copleşeşte: „el este poetul ce mai speră în tine/femeie brună, ce ai vrea să pleci,/cu toate frumuseţile în geanta de umăr,/pe bulevarde sau chiar pe poteci;/”
Versul lui Mircea Stâncel vădeşte urme vechi de lecturi din marile opere literare sau culturale ale lumii, simboluri fundamentale, reluări de teme importante pentru literatura română prezentă, gânduri profunde despre viaţă compuse din lucruri şi limbaje comune, accesibile, cantabile, echilibrate, într-un peisaj real pe care îl vedem zilnic în fuga noastră prin univers.
Deşi poetul este atent la cuvintele sale, la vers, la construcţia poemului, se simte o uşoară tristeţe în care lucrurile scapă de sub control, uneori îşi aparţin şi cad în banal, dar rămân importante prin forţa pe care o dau stării poetice.
„nu sunt atât de pur ca porumbelul la streaşină,/nu sunt aşa de demn ca vulturul de pe bedeleu,/privindu-mă mereu cu îngăduinţă,/nu pot să fiu aşa de bucuros ca nepoţii mei în ziua salariului,/şi nici nu pot zbura ca îngerii, nu mă pot teleporta./ (nu pot zbura ca îngerii)
Versurile şi titlurile poemelor sunt scrise cu literă mică, poetul îşi asumă banalul cotidian şi poezia lui, limitele şi dorul după altceva, crede în visuri şi fiecare poem e un semn al speranţei că viaţa biruie prin puterea ei, că oamenii mai pot iubi, că mai pot avea prieteni şi că există pentru fiecare o casă şi un timp special în care se pot ivi miracole …
„niciodată nu m-am spălat ca aici, în vâltoarea de clorofilă născută ca din întâmplare/pe tărâm, aici în plai, fără nici o schiţă prealabilă/de pe valea ce vine direct din inima unui ţinut liber urcător/şi coborâtor până la sfârşit.”(vâltoarea de clorofilă)

Constantin Stancu
Iulie, 2010

Categorii:literature Etichete:

PRIMIM DE LA ADRIAN BOTEZ: BEŢIA DE TIMP


CEL CE NE-NCETAT ALEARGĂ PRIN SINE: „BEŢIA DE TIMP”, de Eugen EVU

A mai apărut un volum de versuri, semnat EUGEN EVU . Ne este greu să zicem, „pe nerăsuflate”, al câtelea…Ceea ce este important: Eugen EVU scrie, scrie într-una – şi nu oricum, ci oferind lecţii de orfism.
Volumul (în cele 89 de pagini ale sale) conţine 59 de poeme care, de data aceasta, alcătuiesc o masă de lavă curgând continuu, iar nu poticnită în cicluri…Totul este curgere spre „necuvântul”-Mit (mioritico-tracic, cum altfel?! – întru nuntirea cu uranicul deschis trancensei-supraindividualei existenţe umane, întru Kogaionul Sacru – Sinea noiciană, ca Munte nuntit cu Steaua Bethlehemică!) – Mit al Existenţei întru Neam Metafizic Românesc, spre muzica-viersuire, adică, împlinire a Logos-ului Românesc ( a se observa alunecarea de la conştiinţa multiplului „comuniune” VOI, la conştiinţa EULUI REFLEXIV-TRANSCENS!): „Şi leroi-ler şi aina daina da/Eu v-am cântat şi povestit aşa/ Audă luna, soarele şi-o stea,/Audă luna, soarele şi-o stea! (…) Au leroi-ler şi aina daina da/Eu m-am cântat şi povestit aşa” etc.(cf. Balada la Kogaion, p. 83).
…Poezia evuiană este o continuă „alergare prin Sine”, prin ipostazele Sinelui, întru Căutarea de Sine… – unele dintre aceste ipostaze fiind exhibate în Istorie-a-Fiinţei, altele rămânând mistice…doar intuibile (şi Poetul le caută/ascunde, întru jocul/agonia versului, în elementarităţi, în „mumele” Pietrelor şi Apelor, dar şi în Treimea/Întreita Cale Dumnezeiască, revelată întru Mântuire!): „Pe dealuri nu departe-n sus pe Strei/Bătrân cu Gândul, tot copil cu Starea/Caut cuibul de genunchi păscut de miei/În piatra ce desparte-n trei Cărarea” (cf. Am fost, p. 7).
…Aşadar, „beţia de timp” este, de fapt, Revelaţia de Sine, prin evadarea din istorie şi penetrarea în trans-istoria-mit/”Poveste”: „Şi beat de timp aştept îngenuncheat/Cu fruntea-n sanctuarul de Poveste” (cf. idem).
…Dar orice Revelaţie presupune anterioritatea Ştiinţei de Sine, procesualitate a dizolvării egotismului în Sfera Androginică, lupta lui Iacob cu Îngerul Timpului, pentru a-i inversa/IN-VERS-A (precum Emil Botta, în poemul Fachir – …ca şi mult mai celebrul Ion Barbu, în poemul-artă poetică Joc secund – şi Eugen Evu are conştiinţa identităţii luptei existenţiale, pentru Intrarea în Mit – cu Demersul Viersuirii/Poeziei-ca-Orfism!) sensul zborului, spre eternitate: „Vezi sferic! Ochiul gemelar/Orizontul nadir, clepsidră! – cântă/ Inversul timp duratelor de har/În naosul de tâmple te cuvântă” (cf. Arta poetică, p. 9). Tâmplă şi Templu, Eu şi Non-Eul /Supra-Eul Divin – „se-ngână şi-şi răspund”, din nişte etimologii mistice, cu totul străine lingviştilor de meserie.
…Deci, prin Evadarea din Sinele uman, către Căutarea Supra-Eului Divin…prin Vers, spre Viers (orfismul re-armonizator al Cosmosului, întru Paradis!) – de la cărţile scrise, la : Cartea Meditată/Imaterial-Transcensă: Byblos! Către Iubirea ca tânjire şi ocultare a androginizării, către Cântarea Cântărilor (ca descântec contra rupturilor/alungări din Identitatea Absolută! – starea de Nedrept/ Nedreptate fiind tocmai Zorii Dreptăţii/Îndreptăţirii/Îndreptării spre El-cel-Absolut-Neutral, adică Zori-Început ai/al „părţii nedespărţite”, Adam Protogonos-ul, aseic precum Sfânta Treime !): „Imploră-te: în mine stai!/A câta alungare pe nedrept împărţim, dimpreună?” (cf. Cântarea cântărilor, p. 47).
…Mărgăritarul devine, astfel, ca în basmele bătrâne ale Eurasiei, simbolul Revelaţiei întru Iubire şi, simultan, Orbire-Viziune Sacră, pentru descoperirea identităţii/coincidenţei Opuşilor Cosmici ai Facerii (Apă-Foc): „Şi-mi podideşte-n ochi mărgăritarul/Acelei bucurii de ne-nţeles/Pe luciul apei scutură-se jarul/Amanţilor bolnavi – dumnezeiesc” (cf. Imortele, p. 44). Amantul Bolnav este Omul care intuieşte Starea de Înviere/Imortalitate întru Duh Paradisiaco-Androginic, intuieşte Hristosul din el…
…Eugen Evu a început descântecul pentru întoarcerea oamenilor în Om. A Lui Dumnezeu în Conştiinţa Dumnezeiască, de dincolo de orice Limite şi Creaţii – a Gottheit-ului eckhart-ian „luptător-lucrător”, în eliberatul absolut, Gott. Lupta cu Îngerul Timpului-Fiinţare, pentru Des-Fiinţarea Extatică. Deci, să ne retragem, pe tăcute…
…Faceţi linişte! Magul Kogaionului şi-a început lucrarea…Să căutăm efectele acestei lucrări, pe măsură ce ea se desfăşoară în Carte… – să le aflăm în Sinele/Duhul nostru, gata de Zborul spre Sinea Paradisiac-Neutrală!
Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:

LECTURI: RITUALUL BESTIEI


RITUALUL BESTIEI

Un om în vârstă, la şaptezeci de ani, stă în şezlongul albastru şi rememorează împreună cu nepoata viaţa sa ce a fost, ce este şi ce ar fi putut fi, o poveste care se suprapune peste povestea ţării sale, peste povestea unor oameni la fel ca el, peste povestea Bestiei.
Pompiliu Dascălu are puterea de a privi cumva detaşat istoria ultimilor cincizeci de ani în care a suferit transformarea sa nedorită în mod brutal, dar a reuşit să supravieţuiască, este un biruitor într-un fel anume, e biruinţa martorului care povestind acuză şi, în acelaşi timp, se purifică depunând efortul de a purifica memoria colectivă a românilor, reuşind să rămână cumva detaşat de drama proprie.
„ RITUALUL BESTIEI „ este romanul lui Cornel Nistea, un roman dens şi exact, un roman ca un strigăt şi ca un poem epic care se opune ritualului bestiei, apărut în anul 2008 la Editura „ Teognost „.
Autorul a reuşit să valorifice memoria colectivă a românilor despre perioada comunistă dintr-un unghi etern, cel al credinţei trăite, pornind de la valorile creştine profunde în aşa fel încât judecata, cu o sentinţă nepronunţată, încă, vine de la sine, e judecata timpului care nu a mai avut răbdare, după cum scria Marin Preda.
Cornel Nistea urmăreşte viaţa eroului principal, Pompiliu Dascălu , cercetător la un institut românesc având ca temă rezistenţa celulei mormolocului de broască împotriva factorilor nocivi de mediu, temă necesară şi simbolică implicit, un ins ce dorea să fugă de politică şi să rămână omul de ştiinţă preocupat de studiul său, în ciuda vârtejului în care au fost prinşi cei mai mulţi români.
Dar Bestia îşi face apariţia în România după anul 1945, începe ritualul, un ritual asemenea celui religios, o religie a necredincioşilor care doresc puterea cu orice preţ, acea putere care putea trimite la moarte orice om, chiar şi nevinovat, la moarte doar pentru că nu accepta ritualul. Ritualul declanşat de Bestie este necesar pentru că individul prins în hora acestea nu mai putea scăpa, era prins cum scria Petre Popescu, un alt scriitor român important.
Citind romanul asistăm pe rând, imaginar pentru cititor, dar real şi tragic pentru mulţi români, la îmbolnăvirea spirituală şi fizică a omului, români care au trăit în acele vremuri au simţi pe pielea lor ce înseamnă dansul Bestiei pe spatele lor.
Dumnezeu este înlocuit de noul crez, apostolii creştini de „ marii dascăli ai omenirii „ , credinciosul obişnuit devine activist de partid, Scriptura este înlocuită cu broşura de partid, psalmul credinţei de poezia patriotică, proprietatea individului devine proprietatea poporului, dar în fapt e a celor care în mod cinic o gestionează fără urmă de milă sau morală, biblioteca e un loc al pierzării, etc. Totul este bine pus la punct şi ritualul este susţinut de oamenii căzuţi, fără idealuri care, brusc îşi redescoperă idealul acela de a pune mâna pe lucrurile altuia, de fura într-un fel sau altul, a fura viaţa altora, dar inconştienţi, ei nu există de fapt, sunt în afara istoriei.
Bestia îşi susţine ritualul fără pic de milă, omul va trebui să înţeleagă că e mai uşor fără de Dumnezeu, iar poporul să trăiască în modul acesta, la limita existenţei, vegetând, fără ideal, fără scop personal şi social totodată, e viaţa în afara istoriei.
Pompiliu Dascălu devine treptat captiv al sistemului din care încearcă să evadeze ţinând un jurnal ale întâmplărilor acestea triste, un jurnal secret şi public, indirect, în acelaşi timp, cu întâmplări ştiute de toţi. A ţine un jurnal pe vremuri grele, în prezenţa Bestiei era un motiv de condamnare la moarte pentru cel ce scria şi pentru personajele jurnalului, dar efortul, mai ales spiritual, trebuia făcut: o naţiune are nevoie de adevăr pentru a se elibera, un adevăr care poate să vină la timp şi la netimp. Era în joc, de fapt, memoria unui popor care trebuia să ştie şi să nu repete.
Lângă personajul principal îşi trăieşte drama Matei Petric, coleg la institutul de cercetare, drama sa este în sens invers, ca fost legionar, căutând sprijin într-o doctrină specifică perioadei dintre cele două războaie mondiale, doctrină antagonică şi totuşi având puncte comune triste şi reci cu ritualul, care au măcinat generaţia aceea de oameni.
Dintr-un alt punct de vedere epoca este străbătută de către Dorel Gozarul, fiul unui procuror de temut în acei ani, cu avantajele materiale şi dezavantajele vieţii personale.
Peisajul uman este completat de Sorana Lăpădatu, o femeie simplă care primeşte mai multă putere decât poate duce, dar are origine sănătoasă în viziunea sistemului şi a marilor dascăli, de la cartea de rugăciuni ajunge la cărticica de propagandă, apoi Zina Stricatu – Eleftea, femeia tânără şi plină de călduri care caută un loc comod în partid şi în societate, prin prezenţa ei fizică şi prin pofta de viaţă simplă la nivelul simţurilor comune, ca etalon în epocă, gată să participe la o masă bună şi la o partidă de sex cu detaşare şi hărnicie specifică oamenilor rudimentari care nu puteau să înţeleagă.
O prezenţă interesantă pe paginile scrierii este Luisa Tisoveanu, cercetătoare, colegă cu Dascălu, o femeie care aspiră la o viaţă luminoasă, la dragoste şi la vremuri mai bune, totul în mod inutil, încercând să salveze ce se mai poate salva din vremurile de libertate.
Personajele sunt mai multe, fiecare are un traseu specific în viaţă şi asta dă culoare unui fundal trist în care viaţa pare absorbită de evenimente străine. Fiecare individ prezent pe filele cărţii este un tipar uman asemenea mormolocului de broască, trebuind să reziste factorilor nocivi de mediu. Tiparul este emblematic şi exemplificator până la strigăt. Scena scriitorilor care îşi abandonează crezul pentru un altul, întâlnire de propagandă şi de bocet este o scenă care pune în lumină cedarea şi celor mai buni în faţa Bestiei.
Personajul principal se leagă de trecut prin amintirile sale despre unchiul Lionel, fost avocat care a decis să fugă din ţară dar care lasă în urmă cărţi, un apartament, câteva valori specifice lumii libere în care omul putea să vieţuiască aproape normal, legătura e de natură spirituală şi nu de sânge cum ar fi fost firesc, memoria conservă speranţa după cum şi lasă să se înţeleagă ultimul capitol al romanului, Pompiliu locuieşte pe strada Speranţei nr. 13 bis, ca un fel de reluare a ritualului, pe un alt plan, al amintirii şi al posibilităţii de reînviere a bestiei într-un alt context.
Vremurile fac imposibilă iubirea dintre cei doi colegi Pompiliu şi Luisa, iubirea este exclusă din ecuaţia vremii, rămâne animalul care îşi caută loc la căldura bestiei. Eforturile personajelor de a realiza o relaţie bună de iubire, o relaţie sănătoasă şi necesară la nivel uman sunt inutile, vremurile sunt altele şi condiţiile sociale duc în ruină sufletul.
Căderea omului este redată de scriitorul Cornel Nistea prin întâlnirea dintre eroul principal şi pictorul Mavros, e o întâlnire cu artistul care şi-a pierdut ţelul, se refugiază în credinţă, renunţă la marile teme ale artei pentru a picta îngeri, îşi ascunde opera pentru a o ferit de distrugere, dar icoanele sale sunt împuşcate simbolic de oamenii vremii, biserica rezistă la nivelul cuvântului rostit, semnele creştine sunt „ omorâte „ de noii ucenici ai comunismului, ai Anticristului.
Teroarea este şi ea menţinută de tancuri şi armată, de abordarea brutală a individului de civili fără de identitate care fac propagandă, rezistenţa umană e la nivel de zvonuri, percheziţia este iminentă la serviciu, acasă, la vecin, atmosfera este la nivel de bileţele, la nivel de fasole cu ciolan servită la restaurantul partidului, totul făcând parte din ritual.
O prezenţă copleşitoare în acţiunea romanului sunt papagalii, singurii care mai pot duce un „ dialog „ normal cu personajul principal, mimează libertatea de gândire, dar, brusc, totul cade, papagalii preiau lozincile utilizate de Bestie, „ învaţă „ repede noua ideologie pe care o strigă cu fervoare indiferent de personaj. Prezenţa papagalului în filmul acţiunii este unul necesar şi lasă deschisă povestea, Bestia poate reveni, ei anticipează papagalii de astăzi de la televiziunile „ libere „, prinse în colivia unui capitalism original românesc. De reţinut prezenţa acestora ca un fel de taină a cărţii.
Evadarea eroului din real în jurnalul pe care îl ţine este singura posibilitate de a rezista vremii, cuvântul care deschide limite, care trimite spre credinţa, la triumful binelui asupra răului, ca metodă de luptă a lui Dumnezeu cu Bestia.
Filmul povestirii rămâne deschis şi autorul sugerează acest lucru prin frazele utilizate de personaje, prin speranţă, prin finalul cu şezlong albastru, prin legătura personajului cu nepoata, prin concluziile sale detaşate, concluziile celui condamnat care are capacitatea de a ierta, dar nu poate uita, memoria devine bun personal şi naţional.
Cornel Nistea a reuşit să scrie un roman solid, bazat pe o povestire exactă, ce trezeşte interesul, cu un limbaj echilibrat ce ţine în frâu sloganele trecute, prezente şi viitoare, cu detaşarea celui care ştiu unde este puterea adevărată şi de ce Bestia poate fi învinsă.
Valorificare pe alt plan a spiritului unic românesc din romanele lui Liviu Rebreanu, sau a mesajului din scrierile lui Marin Preda, toate conduc spre un roman important al literaturii române care avea nevoie de o scriere aşezată, despre pericolul de a trăi cu Bestia în casă.
Autorul scrie: „ Dar ciudăţenia cea mai mare era că un pictor de avangardă cum era Mavros renunţase instantaneu la viziunile sale moderniste şi începuse să picteze dumnezei, sfinţi şi îngeri. „
Iar în alt loc scrie: „ A coborât agale scara. Curând, în faţa mea am văzut alt Mavros decât cel din urmă cu câţiva ani, un bătrân numai piele şi os, cu barba albă şi faţa tristă de sfânt, de parcă atunci ar fi coborât de pe perete. „
Structura romanului are ca esenţă mesajul din ultima cartea a Bibliei, Apocalipsa, acolo unde Sfintei Treimi i se opune o altă treime diabolică: Satana, Bestia, duhurile răutăţii şi, apoi, predicatorii răului, e tensiune specifică la sfârşit de epocă, lupta dintre bine şi rău, analizată la modul concret istoric …
Şi totuşi romanul se termină optimist: castanii de pe alee înfloresc a doua doară în acea toamnă de după retragerea Bestiei …, acolo pe strada Speranţei nr. 13 bis …

Constantin Stancu

Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat asta: