Archive

Archive for Iulie 2011

Note de lectură: JOCUL DESTINULUI LA OVIDIU VASILESCU. Cronică de Radu Igna. „Va plana oare şi asupra lor blestemul Tunnerilor? Instalaţi în apartamentul lui David din New York, Cybill revede mintal istoria străbunilor. Generaţiile ce au trecut, devenite legende, au ispăşit furiile blestemului căzut asupra lor.”

30 Iulie 2011 1 comentariu

 Primim de la Radu Igna

                                                 Jocul destinului                         

                                                                 (  Note de lectură)

                  Ovidiu Vasilescu  ( Brăila  la 27 III 1939),  cunoscut prozator, poet, eseist,  trăitor la Deva, deţinător al mai multor premii literare, este un veteran al închisorilor comuniste. După  8 ani de temniţă ca deţinut politic, în 1980  a emigrat  în SUA unde  şi-a terminat studiile la Facultateade Construcţii Cuny City University  din New Jork urmând în acelaşi timp şi  Facultatea de Jurnalism.  Ca  ziarist, acreditat  la Casa Albă, a colaborat la mai multe publicaţii. În perioada 1981 până în 2010, când revine în România, a publicat  în ţară şi străinătate  19 volume de poezii, eseuri, teatru, maxime şi reflecţii, nuvele şi romane. Volumul său  Constelaţia fantomelor, memorii din închisorile comuniste, Ed. Călăuza  v.b. 2009, premiul USR, Filiala Alba-Hunedoara al cărei membru este în prezent,  ilustrează  acel dicton al lui Hemingway din nuvela Bărânul şi marea: Un om poate fi învins, dar niciodată distrus. A man can be destroyed but not defeated.

                            În acest an 2011 Ovidiu Vasilescu a publicat la Editura „Călăuza v. b.”  romanul  Blestem,  în trei volume, Jocul destinului, Paradisiul nefericiţilor şi Cybill.  Trilogia, o impresionantă frescă  socială în care eroii  au adâncimi  pline de limpezime şi substanţă, prezintă monografic într-un stil modern istoria  unei familii nobiliare germane, Tunner, din umbrosul şi frumosul oraş alsacian Hagenau în secolul al XIX-lea şi până la jumătatea secolului XX.  Acţiunea se desfăşoară pe teritoriul mai multor ţări  printre care şi România. Eşafodajul naraţiunii sale  a pornit de la o relatare  succintă a unui  prieten al autorului, (  metodă folosită adesea de autorii de romane istorice), o rudă mai îndepărtată  a fostei familii Tunner, mai exact un strănepot, care  deţinea câteva amănunte, chiar documente  oficiale  şi neoficiale  din acea vreme. Prin urmare,  Blestem, operă de creaţie în care imaginarul a jucat un mare rol,   poate fi încadrat în galeria acelor faimoase romane frescă ce narează  istoria unei familii, ne gândim la Casa Bruddenbrook de Thomas Mann, care urmăreşte viaţa a patru generaţii de negustori din nordul Germaniei în secolul al XIX-lea, cu ascensiunea şi declinul acestei familii, sau Fortsyde Saga de John Galsworthy, şase volume,  despre trei generaţii din familia Forsyde. În literatura română poate fi amintit Ciclul Comăneştenilor  ( Viaţa la Ţară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări, Ann).

                            Acţiunea cărţii narează liniar, în maniera romanului modern,  viaţa familiei Tunner, stăpâna unei mari industrii de porţelan şi obiecte casnice, devenită consorţiul Tunner and Tunner, cu zile ei prea frumoase şi pilduitoare scene de dragoste într-o lume cu obiceiuri trainice ce le-a consolidat configuraţia spirituală şi capacitatea creatoare. Întemeietorul numitei dinastii, după cum aflăm din Introducere, a fost un  brav colonel, Johanne Tunner, a cărui vitejie  şi disciplină militară  l-a ridicat la gradul de general.  Legenda spune că şi-a ucis comandantul, ceea ce va arunca blestemul asupra urmaşilor. Fiul generalului, Wilhem Tunner, reputat judecător al tribunalului din Hagenau, şi-a găsit sfârşitul căzând pe scările tribunalului, Ludvig, fiul său, va fi ucis  în trăsură pe când se întorcea acasă  de la fabrică, nepoţii vor sfârşi în plină putere şi glorie răpuşi de boli. Dacă în Jocul destinului urmărim ascensiunea  familiei, una dintre  cele mai importante din întreg ţinutul, sub laborioasa prestaţie  a lui Ludvig  şi Hilda, a fiului lor, Gerhardt căsătorit cu  Helga,  în Paradisul nefericiţilor, cel de al doilea roman, urmărim declinul acesteia prin noul vlăstar, Wolfgang Tunner, fiul lui Gerhardt şi Helga, născut în 1838. Deşi a moştenit frumuseţea şi inteligenţa familiei,  semnele unei superficialităţi îi vor contura, spre disperarea părinţilor, personalitatea. Căsătorit cu Sabrinne Debelle în 1868, în ciuda opunerii Tunnerilor, care doreau o noră germană, va părăsi familia. Este  în vremea când s-au accentuat neînţelegerile dintre Franţa şi Germania în probleme teritoriale, Alsacia şi Lorena. Conflictul armat s-a declanşat în 1871 când  Franţa  a pierdut cele două teritorii.

 Noua familie,   a treia generaţie Tunner,  se stabileşte la Budapesta, rupând  legăturile cu părinţii. Îmbelşugata lor existenţă  va deveni aici, în adevăr,  paradisul  nefericiţilor,  datorită nu doar  escapadelor  amoroase ale soţului.

 După nici o jumătate de veac,la Hagenau, totul se ruinase. Mai multe secvenţe ne readuc  în lumea emblematică a Tunnerilor în  drumul lor spre disperare, distrugerea sistematică şi tragică.  Capitolul 8 se întitulează „Tot mai puţini, tot mai singuri”. Fiul îşi revede, după mulţi ani,  părinţii, nu în palatul lor auster, ci întinşi pe catafalc  în capela  familiei, care, totuşi, nu  l-a renegat, ci  i-a  lăsat moştenire „toate  averile mobile şi imobile, acţiunile  fostului consorţiu Tunner and Tunner, dus la faliment de proprii parteneri de afaceri,  precum şi  orice sume de bani  depuse la bănci”. Noile împrejurări deschid un alt drum, nu doar al belşugului, pe care  cea de a treia generaţie Tunner  va înainta  fără  a bănui măcar că se apropie de capătul drumului.

  Parcă pentru  a ne scoate din vâltoarea  lumii neobişnuite a personajelor sale, autorul ne  pune în faţă oglinda vremurilor ( scurte secvenţe în care se rezumă evenimentele politico-economice din lume, scrise cu italice, sunt prezente pe tot parcursul acţiunii). 1896 afost un an plin de evenimente  marcante. Ungaria a sărbătorit Mileniul existenţei sale, în Germania au avut loc mari prefaceri economice, Marea Britanie a devenit  statul cel mai puternic din Europa. S-a mai întâmplat ceva  care a înlăcrimat pentru totdeauna  inima Sabrinnei: Wolfgang  Tunner  a murit în urma unui atac de cord la vârsta de 58 de ani.  Fiica  lor mai mare, Tereze, împlinise 25 de ani, cea mai mică,  Irenne,  22. Ele se vor căsători cu bărbaţi din familii înstărite, frumoşi, viguroşi,  vor trăi  profunde momente de iubire, o constantă a Tunnerilor,  dar fericirea la va fi de scurtă durată. Bărbaţii lor mor la fel de neaşteptat, ele vor continua să-şi ducă  existenţa ca văduve până la sfârşitul vieţii.  Destinele familiei vor fi continuate de  o nepoată,  despre care vom afla în cel de al treilea roman, întitulat Cyill.

  Dacă în volumele  amintite întâmplările sunt narate la persoana a III-a, în stil clasic, unde naratorul omniprezent cunoaşte toate detaliile, în  Cybill acţiunea are loc la persoana întâi şi narează drama unor tineri ca într-un  un autentic buildum-roman. Naratorul, David Brown, un alter ego al autorului,  tânăr ofiţer american, luptător în Vietnam, o întâlneştela Nisa pe Sybill,   strănepoata Tunnerilror.  Tânăra, mândră de strămoşii ei, este înzestrată pe lângă frumuseţe şi inteligenţă, cu puteri paranormale. Dragostea lor la prima vedere se va izbi de absurde obstacole dar, la fel ca în poveştile clasice de dragoste, se va împlini într-o căsătorie. La început, David vinela Sighişoara  pentru a  cunoaşte istoria familiei Tunner. „Tunnerii, ehei  neamul acela  de oameni  minunaţi! O familie  care a cunoscut  deopotrivă  măreţia şi prăbuşirile cele mai vertiginoase. Da, ce oameni! Iubiţi cu sinceritate şi devotament de cei care i-au cunoscut,   invidiaţi  şi, la  răstimpuri, loviţi de patima  unor suflete neevoluate. Un destin tragic  i-a urmărit cu perseverenţă,  până  ce  toţi  s-au  stins, fără a mai avea posibilitatea  să lase ceva  în urma lor. Ultima lor reflecţie  sunt eu şi cumva,  prin mine  va fi Cybill. În mare, cam aceasta ar fi  neverosimila  existenţă a  clanului Tunner,  dacă asta  te-a convins  să vii la noi de atât de departe.  Oare după ce vei afla totul  şi misterul din jurul lor se va risipi,  ce te va lega de noi?”. Cea care povesteşte,  Marlenne, este mama  Cybillei, urmaşa celei de a treia generaţii Tunner. David, trăitor  în America, ţara  tuturor posibilităţilor, după credinţa gazdelor, îi va deveni ginere. Odiseea sa în chinurile din închisorile vietcong alternează acum cu una comico-absurdă în oraşul transilvănean, Sighişoara, pe tot parcursul anului 1962: refuzul autorităţilor comuniste locale de a oficia căsătoria fără  aprobarea Consiliului de Miniştri, aşteptările tracasante  după căsătorie până ce Cybill va obţine paşaportul şi, în sfârşit, părăsirea ţării pe care David o numeşte „Planeta România unde omul e făcut  mai ales  ca să sufere, să se umilească şi să moară de tânăr”.

Va plana oare şi asupra lor blestemul Tunnerilor?  Instalaţi în apartamentul lui David din New York, Cybill revede mintal istoria străbunilor. Generaţiile ce au trecut, devenite legende, au ispăşit  furiile blestemului  căzut asupra lor.  „Nu crezi, îi spune soţului,  că  ar fi timpul  să lăsăm  în urmă  umbra Tunnerilor? Mitul  cel mai adevărat  suntem noi,  chiar dacă  eu sunt ultima  aducere aminte  a acelei  dinastii tragice dar frumoasă”.

                Fără îndoială, trilogia hunedoreanului Ovidiu Vasilescu, Blestem, se adaugă cu succes, sperăm, bibliografiei de referinţă a romanelor de familie, numită simbolic „celulă  a societăţii”.

                                                                                                     RADU IGNA

Categorii:CARTEA, CRONICĂ

HAŢEG – CENTRU VECHI, ZI DE TÂRG, OAMENII DIN ŢARA HAŢEGULUI


Categorii:FOTO

PSALMUL 27. Echivalenţă de Eugen Dorcescu


PSALMUL 27. Echivalenţă de Eugen Dorcescu
 
DIN VOLUMUL
 
BIBLICE
 
27
1. Cel Veşnic e lumina, e salvatorul meu.
N-am teamă de nimica.
Tăria vieţii mele e numai Dumnezeu:
Nu ştiu ce este frica !
2. Atunci când, puşi pe rele, prigonitorii mei
Venit-au peste mine,
Nu eu, ci ei, duşmanii setoşi de sânge, ei
Căzură în ruine.
3. Chiar dacă o armată mi-ar tăbărî în jur,
Nu-mi intră teama-n sânge !
Războiul chiar, cu chipu-i necruţător şi dur,
Încrederea nu-mi frânge.
4. Un lucru Celui Veşnic Îi cer. Mă ofilesc
Rugându-L de departe :
În casa Lui eternă aş vrea să locuiesc
Mereu. Şi după moarte.
Atunci, ce fericire !, putea-voi să contemplu
În lung extaz, vai mie !
Sublima-I măreţie şi minunatu-I templu
În timp şi-n veşnicie.
5. Căci El mă va ascunde în sfântu-I tabernacol
În ziua de prigoană.
În cortul Său m-aşază, salvat, ca prin miracol,
Pe-o stâncă suverană.
6. De-acuma în ţărână se află inamicii
Care-mi dădeau târcoale.
De-aceea voi aduce în cortu-I sacrificii,
Cântări şi osanale.
7. Ascultă-mi, Doamne, glasul, nu-mi refuza dorinţa,
Ai milă şi-mi răspunde !
8. „Caută-Mi faţa !”-mi zice, din parte-Ţi, conştiinţa.
Şi eu o văd oriunde.
9. Deci, Doamne, nu-Ţi ascunde nicicând
de mine chipul,
Păstrează-Ţi slujitorul.
Ajută-mă, căci laţuri viclene, ca nisipul,
Mi-au prins deja piciorul.
10. Şi tatăl meu, şi mama mă părăsesc. Dar El
Din tină mă culege.
11. Arată-mi, Doamne, calea. Fereşte-mă de cel
Deprins la fărdelege.
12. Nu mă lăsa în voia vrăjmaşilor zeloşi
Ce suflă doar cruzime,
Ce-aduc în contra-mi stoluri de martori mincinoşi
Şi oameni puşi pe crime.
13. Mă-ntreb cuprins de groază : Ce-aş face de n-aş şti
Că Domnu-o să-mi arate
Aici, încă în viaţă, în lumea celor vii,
Imensa-I bunătate ?
14. De-aceea zic întruna : Să speri în Cel Etern,
Cu inimă bărbată !
Căci indivizi şi neamuri apar şi trec. Se cern.
Dar El n-are durată !
Categorii:CREDO

JOCUL POEMULUI


… legea bumerangului…

 

 

… purta în mână un bumerang,

îl arunca mereu spre cer

şi -ncepea să ningă…

… apoi bumerangul se făcea de sticlă,

toţi eram atenţi

să nu se spargă

şi cioburile să ne -intre -n sânge,

aceste cioburi respectau legea strictă

a bumerangului cuprins de insomnie,

aceste cioburi se roteau înapoi

în moarte…

 

Constantin Stancu

Din volumul Pomul cu scribi

Categorii:POEMUL

VREMEA LUPILOR…


Categorii:FOTO

SINGURĂTATEA INDIVIDULUI MULŢIME


INDIVIDUL CARE CUMPĂRĂ HÂRTIE IGIENICĂ

 

Există o metodă modernă, igienică, după toate standardele europene, de identificare automata, de recunoaşterea identităţii, prin înmagazinarea şi transmiterea de date, de informaţii adică, utilizând un dispozitiv de emise –
recepţie pe care specialiştii îl numesc RFID, pornind de la termenul în limba engleză : Radio-frequency Identification- Identificarea prin Radio Frecvenţa.

Dispozitivul cu RFID se poate lega de ceva, de un om, de un animal, de un obiect, de o obsesie, până la urmă. Astfel, acel ceva poate fi identificat, poate fi sortat, ca fasolea, ca orezul, din mulţime, bob cu bob, ca în
publicitatea de fiecare zi.

Există RFID având caracter pasiv (ce nu au nevoie de o sursă internă de energie) si alt tip având caracter activ (cu propria sursa de energie interna). RFID este, practic, un sistem de identificare asemănător tehnologiei cu cod de
bare, spun specialiştii, ca să o luăm pe scurtătură.

Specialiştii susţin că tehnologia RFID a fost inventata acum peste 60 de ani, dar a început să fie din ce în ce mai folosită în Europa, pe scară largă, în ultimii ani, atât de firme private, în special pentru etichetarea produselor, dar şi de instituţii care introduc taguri RFID în documentele de identificare, precum paşapoarte, carte de identitate, carduri de tot felul, etc. Enumerarea nu este limitativă, doar exemplificativă ….

Conform estimărilor Comisiei Europene, peste 600 de milioane de taguri RFID au fost vândute în 2005 în Europa noastră cea de toate zilele, iar estimările arată ca in 2016 ar putea fi vândute de 450 de ori mai multe, pe un continent
tot mai complex social, poate tensionat politic şi social. Valoarea întregii pieţe a RFID (incluzând sistemele şi serviciile) în UE a fost de 2,2 miliarde de euro si ea ar putea ajunge la 20, 8 miliarde de euro în zece ani, deci o
piaţă interesantă, aducătoare de profit şi de manipulare în manieră elegantă şi subtilă.

O identificare în masă, nimeni nu scapă, sunt cu ochii pe tine, se aude un glas, dar neidentificat parcă.

Specialiştii consideră că în cel mult 48 de ore codurile RFID pot fi sparte, astfel că oricine are acces la persoana ta. Autorităţile nu prea dau informaţii de genul acesta, mai ales în ţările Europene second – hand ca România, care are o tradiţie serioasă, aplicată, venind din comunism şi cei care au informaţia, ştiu că au puterea şi tot ceea ce vine din aceasta…

Posibilitatea ca oricine, cu un cititor RFID sa identifice persoanele după obiectele pe care le poarta sau le posedă, este recunoscută de specialişti, care au sugerat necesitatea ca tagurile RFID sa fie dezactivate la ieşirea din
magazine, altfel cititorul de contoare află ce faci ..

Probleme şi mai serioase sunt puse de implantarea cipurilor RFID la oameni, aşa ca necesitate în economia de piaţă, de mişcarea oamenilor, a capitalurilor, a valorilor. Chiar Autoritatea Americană federală pentru Medicamente şi Alimente a permis încă din anul 2004 implementarea de taguri RFID pasive la unii pacienţi , fiind amplasate sub
piele. Cipul nu conţine numai date medicale, ci stochează un număr unic care permite identificarea rapida intr-o
anumita aplicaţie de specialitate de natură medicala. Aceleaşi implanturi sunt folosite şi de cluburile de orice fel, pentru abonaţii care nu mai vor sa stea la coada, grăbiţi să aibă acces la spectacolul sportiv, sau de orice fel.
Există şi critici din partea grupurilor religioase care consideră ca tagurile RFID vor permite identificarea umana, conform cu Apocalipsa – numărul Diavolului 666.

Comisia Europeană este preocupată de fenomenul RFID, pentru că există o reală problemă pe continent, una ce ţine de interferenţa dintre ficţiune, servicii de securitate, mister şi multă realitate de fiecare zi, plus directiva
în domeniu, aplicabilă în statele membre, plus comisii de lucru, atente la prevederile Tratatului Comunităţii, plus dezvăluirea Europei din interiorul gândurilor.

Dar problema nu se opreşte aici, pe stradă eşti filmat la intersecţia marilor bulevarde, în metrou eşti supravegheat, în mijloacele de transport mişcarea prin oraş este înregistrată de „ portofelul electronic „, la serviciu există televiziune cu circuit închis, pentru paza bunurilor, pe circuitul electronic, pe email eşti supravegheat, dacă mai punem la socoteală faptul că pereţii apartamentelor de bloc permit să se audă vorbele locatarilor şi orgasmul care ţine familia unită, constaţi că nu eşti chiar aşa de singur …

 

Nu eşti singur nici la bancă, acolo card-ul spune multe despre tine, la mall, la tarabă adică, se poate afla multe despre individul care cumpără hârtie igienică …

Chiar şi CNP, codul acela numeric personal te descoperă rapid, eşti numărul care te deosebeşte de ceilalţi …, eşti un număr în istoria lumii …

Colegul de lângă tine se luptă şi el pentru un post, iar patronul e disponibil la bârfa care aduce profit şi îi dă senzaţia că averea lui este în siguranţă, avem astfel inventarul relaţiilor dintre oameni, la sfârşi de vremuri, cu sau fără Apocalipsa necesară.

Interesant că termenul de apocalipsa în Noul Testament, cuvânt provenind din greaca veche, înseamnă descoperire, revelaţie şi nu ceva catastrofal în sine cum încearcă să ne înveţe literatura foarte populară …

Cu alte cuvinte, te poţi ascunde doar în cuvinte …, acolo poţi fii sigur că lumea nu te află, dar cititul pare a nu fi la modă …

 

 

Categorii:ESEU

TEOREMA UMORULUI


Cea mai importanta descoperire atribuita lui Pitagora este celebra teorema
care-i poarta numele: patratul lungimii ipotenuzei unui triunghi dreptunghic
este egal cu suma patratelor lungimilor catetelor.
    Legenda spune ca, dandu-si seama de importanta extraordinara a descoperirii
sale, de bucurie, el a dat un mare ospat in cinstea zeilor, pentru care a
sacrificat o suta de boi, la care au fost invitati atat bogatii, cat si saracii.
    Despre aceasta imprejurare Hegel a facut o observatie ironica:
    “A fost o veselie si o sarbatoare a spiritului… pe socoteala boilor!”

Categorii:UMOR
%d blogeri au apreciat asta: