Archive

Archive for August 2009

…un studiu… omul credincios şi enigmele zilnice…


OMUL CREDINCIOS

Dacă un om se roagă într-atât încât pierde noţiunea vieţii din afara sinelui sau dacă se cufundă în meditaţie până când are impresia că i s-au dizolvat limitele corpului, atunci aceste stări pot fi puse pe seama lobului parietal. Mai exact, masa de ţesut din creier ce procesează impulsurile senzoriale şi care înalţă o aură de credinţă deasupra capetelor noastre, arată o analiză „Time“.

Oamenii îşi activează tot timpul părţile spirituale ale creierului, convinşi că rugăciunile îi vor vindeca de boli. Şi, în mod surprinzător, o serie de dovezi ştiinţifice arată clar că doar credinţa îi poate răsplăti cu sănătate.

„Religia, înţeleasă ca trăire şi acţiune, este, alături de mitologie, o sursă constantă de sensuri şi semnificaţii. Prin intermediul acestora, ea satisface o nevoie psihologică înnăscută a omului, asigurându-i astfel o stare de sănătate psiho-somatică crescută. Aici este vorba, evident, mai ales de religia trăită ritualist şi spiritual, nu doar de religia manifestată social“, ne explică psihologul Daniel David, profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj şi consultant la Mount Sinai School of Medicine din New York.

Îndelunga meditaţie ajută la memorie. Unii specialişti sunt convinşi de faptul că doar creierul şi organismul oamenilor conţin numeroase conexiuni spirituale. În ultimii 15 ani, Andrew Newberg, profesor de radiologie, psihologie şi studii religioase la Universitatea din Pennsylvania, a examinat foarte atent modul în care funcţionează centrul nostru spiritual de procesare a datelor.

El a realizat varii scanări cerebrale pe mai mult de 100 de oameni, cufundaţi fiecare în diferite stări de închinăciune sau contemplaţie, reuşind să identifice părţile exacte ale creierului activate în timpul unor astfel de experienţe. Astfel, când oamenii se afundă în rugăciune, lobul frontal preia ştafeta, din moment ce guvernează atenţia şi concentrarea. În timpul unei rugăciuni foarte adânci, lobul parietal se dezactivează, ceea ce ne dă impresia că ne-am pierdut senzaţiile lumeşti.

Dacă oamenii se roagă şi meditează vreme îndelungată, unele schimbări ale creierului devin permanente. Meditatorii de cursă lungă, cu cel puţin 15 ani de antrenament, par să aibă lobul frontal mai gros decât ceilalţi, de exemplu, ceea ce le sporeşte puterea memoriei, lucru testat de Newberg.

Postirea întăreşte senzaţia de sănătate. Credinţa şi sănătatea se mai suprapun însă şi în alte moduri. Un bun exemplu este postirea pentru curăţarea păcatelor, despre care se spune că duce la eliminarea toxinelor, în primul rând, şi, în al doilea rând, la servirea unor scopuri pioase. Dacă este ţinut cum trebuie, postul poate induce o stare de claritate şi chiar de euforie şi le poate insufla practicanţilor împlinirea că, indiferent dacă ţelul abţinerii de la mâncare este sănătatea sau atingerea spiritualităţii, el va fi atins.

Chiar dacă nu este sănătos din punct de vedere biologic, întrucât creierul trebuie să se hrănească cu multe calorii pentru a rămâne funcţional, senzaţia de pace, chiar dacă de scurtă durată, care însoţeşte aceste fenomen întăreşte postirea şi îl răsplăteşte pe practicant pentru efort la acelaşi nivel psihosomatic. Cu toate acestea, elementul religios care se intersectează cel mai natural cu sănătatea la majoritatea credincioşilor este rugăciunea.

Rugăciunea – efect de placebo pentru bolnavi. Importanţi teologi cred în puterea rugăciunii de protecţie de a-i ajuta pe bolnavi, iar importanţi oameni de ştiinţă i-au dedicat peste 6.000 de studii doar din 2000 încoace. În 1988, cardiologul Randolph Byrd a descoperit că pacienţii pentru binele cărora s-au rugat alţii au învins boala mai bine decât cei care nu au avut parte de aceleaşi gânduri bune.
Un studiu mai vast din 2005 al cardiologului Herbert Benson a identificat însă o serie de complicaţii la 52% dintre pacienţii cu bypass la inimă cărora le-au fost dedicate rugăciuni de protecţie şi la 51% dintre ceilalţi.

Există totuşi un aspect asupra căruia ambele tabere cad de comun acord: când îţi concepi studiul, contează foarte mult dacă subiectul ştie că cineva se roagă pentru el. Pentru că dacă ştie, atunci intervine efectul de placebo. Pentru a-l exemplifica, Andrew Newberg a prezentat cazul unui bolnav de cancer a cărui tumoră s-a micşorat după ce a primit un medicament experimental, a crescut la loc când a aflat că pastila nu funcţionează la alţi pacienţi şi s-a micşorat iar când medicul i-a administrat apă sterilizată, spunându-i că este de fapt o versiune mai puternică a medicamentului. În cele din urmă, medicamentul a fost declarat ineficient în mod oficial, iar pacientul a murit. Astfel, pentru ca efectul de placebo să se instaleze, nu trebuie decât ca o parte a creierului să preia date dimprejur şi să le paseze unei alte regiuni ce controlează anumite funcţii ale organismului.

„Creierul uman are o nevoie biologică fundamentală care se referă la predictibilitate. Aşa cum avem înnăscute nevoile de hrană, apă, oxigen etc., avem înnăscută şi nevoia de predictibilitate. Această nevoie poate fi satisfăcută de orice conţinut mental şi/sau acţiune cu sens şi semnificaţie. Evident că ceea ce are sens şi semnificaţie nu este cu necesitate şi adevărat, în sens ştiinţific, deşi ceea ce este adevărat are şi sens, şi semnificaţie“.

„Noi ştim că în psihoterapie, dar şi în farmacoterapie, în reducerea distresului funcţionează uneori regula: «It hasn’t to be true to be useful» (conţinutul oferit nu trebuie să fie adevărat ca să fie util). Pe acest mecanism se bazează efectul placebo, fără ca psihoterapia sau farmacoterapia să se reducă la asta“, explică Daniel David.

Eşti dus la biserică, trăieşti mai mult
Pe de altă parte, oamenii de ştiinţă au examinat şi starea de sănătate a oamenilor care merg regulat la biserică. Specialistul în demografie Robert Hummer, de exemplu, urmăreşte o comunitate din 1992, iar rezultatele sale sunt greu de contestat: oamenii care nu participă la slujbe religioase sunt supuşi unui risc dublu de a muri în următorii opt ani decât cei care participă o dată pe săptămână. În completare, Daniel Hall, preot episcopal şi chirurg, a descoperit că mersul la biserică aduce vieţii un surplus de doi sau trei ani. Iar Neal Krause, sociolog şi expert în sănătate publică, a încercat să explice fenomenul testând 1.500 de subiecţi din 1997 încoace. El a observat că enoriaşii se simt câştigaţi atunci când biserica le oferă sprijin social, că cei care oferă acest ajutor se simt infinit mai împliniţi şi că oamenii care îşi menţin sentimentul de mulţumire faţă de ceea ce merge bine în viaţa lor sunt mai puţin înclinaţi spre depresie, ceea ce reprezintă un semn al sănătăţii.
Într-un alt studiu, recent, sociologul american mai arată şi că oamenii care cred că viaţa lor are un sens trăiesc mai mult decât ceilalţi.

Categorii:Uncategorized Etichete:

TARA HATEGULUI


Perioadă imperială
Încă de la începutul secolului al XVIII-lea districtul Haţegului, cu centrul său, oraşul Haţeg, se afirmă ca un nucleu al mişcării de emancipare a românilor din Transilvania. Astfel, a doua diplomă a unirii dintre Biserica Ortodoxă din Ardeal şi Biserica Catolică, emisă în 1701 prevedea ridicarea de şcoli pentru români la Alba Iulia, Făgăraş şi Haţeg [21]. Ulterior, în memoriul Supplex Libbellus, înaintat în 1740 de Inochentie Micu împărătesei Maria Tereza, se arată că, deşi românii locuiesc districte întregi, precum Făgăraş, Chioar, Haţeg, ei nu au funcţionari din sânul lor[22], iar într-un memoriu înaintat în 1747 de mai mulţi clerici greco-catolici curţii vieneze, se cer dregători români în cele trei districte [23].
În 1764, o parte a Ţării Haţegului a fost militarizată, în cadrul Regimentului I de Graniţă, cu sediul la Orlat [24]. Două companii ale acestei structuri militare şi-au avut sediul în Ţara Haţegului, la Haţeg (compania II), respectiv la Râu Alb (compania III) [25].
Perioada în care Ţara Haţegului face parte din graniţa militară coincide cu o dezvoltare fără precedent a oraşului Haţeg. Astfel, dacă în 1785-1786 acesta număra doar 400 de locuitori, în mai puţin de 50 de ani populaţia creşte de zece ori, ajungând în 1829-1831 la 4.000 de persoane, cifră care făcea din Haţeg cel mai mare oraş al comitatului Hunedoara, mai mare decât capitala comitatului, Deva, dar şi decât unele din oraşele libere regeşti, cum ar fi Alba Iulia sau Sebeş[26].
Tot din perioada imperială datează o serie de conace dintre care unele au ajuns de dimensiunile unor castele, cum sunt cel de la Nălaţ-Vad (oraşul Haţeg), sau Săcel, ultimul aparţinând celebrei familii nobiliare Nopcsa. Ambele sunt în acest moment într-o stare gravă de degradare. Conace din această perioadă mai există în comuna G-ral Berthelot sau în Peşteana [27]. Şi castelul Kendeffy din Sântămăria-Orlea a primit actuala înfăţişare tot în această perioadă, în 1782.
Monumente
Cetăţile şi curţile cneziale

Turnul din Răchitova
Cnezii haţegani au ctitorit mai multe cetăţi de-a lungul şi de-a latul ţinutului. Până în ziua de astăzi s-au păstrat turnul de apărare de la Răchitova, probabil construit de cnezii de Densuş, şi cetăţile de mici dimensiuni de la Suseni (Cetatea Colţ) şi Mălăieşti; prima servind ca refugiul cnezilor din Râu de Mori iar a doua celor din Sălaşu de Sus.
 Turnul de la Răchitova este cel mai simplu tip de fortificaţie din cele trei. Fortificaţia constă dintr-un turn pătrat cu latura de 8,5 m şi ziduri groase de 1,8 m. Intrarea se făcea cu ajutorul unei scări exterioare care ducea la primul etaj. O latură a turnului s-a prăbuşit în urma unui cutremur. [28].
 Cetatea de la Mălăieşti cuprinde un turn asemănător celui de la Răchitova, înconjurat ulterior de un zid de incintă căruia i-au fost adăugate bastioane de dimensiuni reduse [29].
 Cetatea Colţ, aflată pe teritoriul satului Suseni, comuna Râu de Mori, s-a format de asemenea în jurul unui turn pătrat, căruia i-au fost adăugate un zid de incintă, fortificat cu alte turnuri [30]. Mai mulţi autori consideră că Cetatea Colţ a fost sursa de inspiraţie pentru „Castelul din Carpaţi” din romanul omonim al lui Jules Verne.
Cele trei fortificaţii erau prea mici pentru a face faţă unor armate de mari dimensiuni, aşa că probabil serveau ca locuri de refugiu în cazul unor conflicte între cnezi. [31]
Ruinele unor curţi cneziale sunt vizibile la Râu de Mori şi la Sălaşu de Sus.
Cetatea regală a Haţegului

Turnul Bisericii din Densus
De dimensiuni modeste, în fapt doar un turn hexagonal cu latura de 6,2-6,3 metri, înconjurat de un şanţ de apărare şi un val de pământ, cetatea de la Haţeg a avut în perioada medievală principalul rol militar şi politic în Ţara Haţegului [32]. Fortificaţia este situată la circa patru kilometri de oraşul Haţeg, pe teritoriul satului Subcetate, din hotarul comunei Sântămărie-Orlea. Astăzi este doar o ruină, relativ greu accesibilă.
Cetatea Haţegului este atestată documentar doar la 1317, dar studii recente înclină spre o datare a acesteia apropiată de prima atestare documentară a Ţării Haţegului (1247). Pentru această datare pledează atestarea documentară a unui comite de Haţeg, la 1276, dar, mai ales, similitudinile dintre turnul de la Haţeg şi cel al cetăţii regale a Visegrad-ului, ridicat la 1256[33].
Cetatea Haţegului era locul de unde castelanul administra teritoriul districtului haţegan, în numele regalităţii ungare. Date fiind dimensiunile reduse ale cetăţii şi menţionarea frecventă a unui sediu administrativ al autorităţilor regale în târgul Haţegului, precum şi a funcţiei de vicecastelan, istoricii dau ca sigură dublarea acestei fortificaţii de o construcţie aflată în târg, care nu a fost identificată încă pe teren [34].
Bisericile de zid

Biserica din Ostrov
În Ţara Haţegului şi în zona ei de influenţă istorică se găsesc cele mai vechi biserici de piatră româneşti. Istoricul Radu Popa remarca: „Bisericile de zid din Ţara Haţegului reprezintă cel mai vechi şi mai important grup de monumente medievale româneşti păstrate.” De altfel, ilustrul istoric de artă Virgil Vătăşianu şi-a luat doctoratul la Viena susţinând o lucrare cu tema Vechile biserici de piatră româneşti din judeţul Hunedoara, abordând cu predilecţie bisericile haţegane.
Cel mai vechi grup de biserici haţegane este cel constituit din lăcaşurile datând din secolele XII-XIII:
 Biserica din Streisângeorgiu
 Biserica din Densuş
 Biserica din Peşteana (prima fază)
 Biserica din Ostrov (prima fază)
 Biserica din Sântămăria-Orlea
 Biserica din Strei
Biserici la fel de valoroase, datate ceva mai târziu, sunt cele din Sânpetru, Râu de Mori sau Suseni (Biserica Colţ) [35].

Categorii:Uncategorized Etichete:

POEZIE CRESTINA DE COSTACHE IOANID


Eu nu sunt mai mult …

Eu nu sunt mai mult decât fulgul de nea.
Un joc de cristale e trecerea mea.
Se scutura clipa din timpul deplin,
Surâde si cade si altele vin.

Eu nu sunt mai mult ca un fir de parâng.
ce coasa îl taie si furcile-l strâng.
Ţărâna rămâne si uita de el,
si alt fir se-nalta si moare la fel.

Eu nu sunt mai mult ca o umbra-n abis.
Dar drumul spre stele oricând mi-e deschis.
Eu nu sunt luceafăr cu chip marmoreu,
Pe fruntea mea însa e scris Dumnezeu!

Categorii:Uncategorized Etichete:

RUGACIUNE


ruaciune

Categorii:Uncategorized Etichete:

DOCUMENT VECHI DESPRE TARA HATEGULUI


Document

Categorii:Uncategorized Etichete:

DESPRE EMINESCU – FRAGMENT DIN CARTEA SPIRIT ŞI LOGOS DE ADRIAN BOTEZ


Eminescu, ca şi oricare geniu poetic, depăşeşte disperarea individuală, intrând în convenţia metafizică a umanităţii: glasul nu este un glas identificabil în fenomenologic, ci glasul (care transcende şi sunet, şi sens) profetului, al celui care revelează confruntările adâncului metafizic al Spiritului: imperfecţiunile acestui glas nu sunt vini individuale, ci expresii ale imperfecţiunii voinţei soteriologice, a voinţei de (re) iniţiere ale omenirii istorice. El cheamă ceea ce omenirea cheamă: cuvintele nu trebuie judecate după formă şi circumstanţe, după înrudiri de sens şi perturbări prin înrudire; ele trebuie judecate în funcţie de starea de disperare a Spiritului omenesc, după gradul de expresie religioasă la care a ajuns Spiritul uman prin Eminescu (re-ligios în sensul cel mai profund, mistic, al re-legării întru Unul)*.
Poetul de geniu este, mereu, un Samson care simte că templul se prăvale peste el – şi el trebuie să-l ţină încă sus prin cuvinte – singură forţa Logos-ului poate ţine sufletul în lumină. El le-a provocat (cuvintele), tot el trebuie să le insufle, iarăşi, forţa verticalei divine a creaţiei.
Între viziunea eminesciană şi viziunea populară românească, pare a fi o diferenţă destul de mare, în unele privinţe. Dar Eminescu, pe de o parte, exprimă posibilitatea unei viziuni de adâncime şi mult mai veche decât cea valahă (getico-indică sau/şi gotico-getică, daco-hyperboreeană) – pe de altă parte, Eminescu pre-simte (intuieşte) profunzimile adevărate (neperturbate de paraziţii istoriei) ale Logos-ului românesc (ca ordine adâncă a lumii) şi îl exprimă. El exprimă acest Logos (imperceptibil şi profund), iar noi îl simţim, doar. Şi simţim că expresia lui deşteaptă în noi un sine nou, adevărat: oricât ne-am împotrivi, dacă suntem de bună-credinţă, trebuie să mărturisim că, atunci când îl citim pe Eminescu, abia în acel moment ne recunoaştem a fi noi înşine: spusa lui ucide lenea de spunere a noastră – şi simţim că tocmai aşa am fi spus şi noi, dacă el nu ne-o lua înainte cu un efort: efortul-Logos.
Eminescu ne-a impus Logos-ul? Poate. Mai curând, el a luat pulsul Logos-ului naţional mai corect, mai abisal, mai aproape de inimă. Inima sa.
*

Categorii:Uncategorized Etichete:

POEM


TRESTIA

Dansează cu trupul fragil
printre cioburile zilei,
pe cărbunii încinşi ai ştirilor,
dansează până te prefaci în trestie,

auzi, sunetul care declanşează naşterea,
auzi, ţipatul care hrăneşte veacuri flamande,

care sperie vrabia de pe ceasul deşteptător…

Categorii:Uncategorized Etichete:
%d blogeri au apreciat asta: