Arhiva

Archive for august 2009

…un studiu… omul credincios şi enigmele zilnice…


OMUL CREDINCIOS

Dacă un om se roagă într-atât încât pierde noţiunea vieţii din afara sinelui sau dacă se cufundă în meditaţie până când are impresia că i s-au dizolvat limitele corpului, atunci aceste stări pot fi puse pe seama lobului parietal. Mai exact, masa de ţesut din creier ce procesează impulsurile senzoriale şi care înalţă o aură de credinţă deasupra capetelor noastre, arată o analiză „Time“.

Oamenii îşi activează tot timpul părţile spirituale ale creierului, convinşi că rugăciunile îi vor vindeca de boli. Şi, în mod surprinzător, o serie de dovezi ştiinţifice arată clar că doar credinţa îi poate răsplăti cu sănătate.

„Religia, înţeleasă ca trăire şi acţiune, este, alături de mitologie, o sursă constantă de sensuri şi semnificaţii. Prin intermediul acestora, ea satisface o nevoie psihologică înnăscută a omului, asigurându-i astfel o stare de sănătate psiho-somatică crescută. Aici este vorba, evident, mai ales de religia trăită ritualist şi spiritual, nu doar de religia manifestată social“, ne explică psihologul Daniel David, profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj şi consultant la Mount Sinai School of Medicine din New York.

Îndelunga meditaţie ajută la memorie. Unii specialişti sunt convinşi de faptul că doar creierul şi organismul oamenilor conţin numeroase conexiuni spirituale. În ultimii 15 ani, Andrew Newberg, profesor de radiologie, psihologie şi studii religioase la Universitatea din Pennsylvania, a examinat foarte atent modul în care funcţionează centrul nostru spiritual de procesare a datelor.

El a realizat varii scanări cerebrale pe mai mult de 100 de oameni, cufundaţi fiecare în diferite stări de închinăciune sau contemplaţie, reuşind să identifice părţile exacte ale creierului activate în timpul unor astfel de experienţe. Astfel, când oamenii se afundă în rugăciune, lobul frontal preia ştafeta, din moment ce guvernează atenţia şi concentrarea. În timpul unei rugăciuni foarte adânci, lobul parietal se dezactivează, ceea ce ne dă impresia că ne-am pierdut senzaţiile lumeşti.

Dacă oamenii se roagă şi meditează vreme îndelungată, unele schimbări ale creierului devin permanente. Meditatorii de cursă lungă, cu cel puţin 15 ani de antrenament, par să aibă lobul frontal mai gros decât ceilalţi, de exemplu, ceea ce le sporeşte puterea memoriei, lucru testat de Newberg.

Postirea întăreşte senzaţia de sănătate. Credinţa şi sănătatea se mai suprapun însă şi în alte moduri. Un bun exemplu este postirea pentru curăţarea păcatelor, despre care se spune că duce la eliminarea toxinelor, în primul rând, şi, în al doilea rând, la servirea unor scopuri pioase. Dacă este ţinut cum trebuie, postul poate induce o stare de claritate şi chiar de euforie şi le poate insufla practicanţilor împlinirea că, indiferent dacă ţelul abţinerii de la mâncare este sănătatea sau atingerea spiritualităţii, el va fi atins.

Chiar dacă nu este sănătos din punct de vedere biologic, întrucât creierul trebuie să se hrănească cu multe calorii pentru a rămâne funcţional, senzaţia de pace, chiar dacă de scurtă durată, care însoţeşte aceste fenomen întăreşte postirea şi îl răsplăteşte pe practicant pentru efort la acelaşi nivel psihosomatic. Cu toate acestea, elementul religios care se intersectează cel mai natural cu sănătatea la majoritatea credincioşilor este rugăciunea.

Rugăciunea – efect de placebo pentru bolnavi. Importanţi teologi cred în puterea rugăciunii de protecţie de a-i ajuta pe bolnavi, iar importanţi oameni de ştiinţă i-au dedicat peste 6.000 de studii doar din 2000 încoace. În 1988, cardiologul Randolph Byrd a descoperit că pacienţii pentru binele cărora s-au rugat alţii au învins boala mai bine decât cei care nu au avut parte de aceleaşi gânduri bune.
Un studiu mai vast din 2005 al cardiologului Herbert Benson a identificat însă o serie de complicaţii la 52% dintre pacienţii cu bypass la inimă cărora le-au fost dedicate rugăciuni de protecţie şi la 51% dintre ceilalţi.

Există totuşi un aspect asupra căruia ambele tabere cad de comun acord: când îţi concepi studiul, contează foarte mult dacă subiectul ştie că cineva se roagă pentru el. Pentru că dacă ştie, atunci intervine efectul de placebo. Pentru a-l exemplifica, Andrew Newberg a prezentat cazul unui bolnav de cancer a cărui tumoră s-a micşorat după ce a primit un medicament experimental, a crescut la loc când a aflat că pastila nu funcţionează la alţi pacienţi şi s-a micşorat iar când medicul i-a administrat apă sterilizată, spunându-i că este de fapt o versiune mai puternică a medicamentului. În cele din urmă, medicamentul a fost declarat ineficient în mod oficial, iar pacientul a murit. Astfel, pentru ca efectul de placebo să se instaleze, nu trebuie decât ca o parte a creierului să preia date dimprejur şi să le paseze unei alte regiuni ce controlează anumite funcţii ale organismului.

„Creierul uman are o nevoie biologică fundamentală care se referă la predictibilitate. Aşa cum avem înnăscute nevoile de hrană, apă, oxigen etc., avem înnăscută şi nevoia de predictibilitate. Această nevoie poate fi satisfăcută de orice conţinut mental şi/sau acţiune cu sens şi semnificaţie. Evident că ceea ce are sens şi semnificaţie nu este cu necesitate şi adevărat, în sens ştiinţific, deşi ceea ce este adevărat are şi sens, şi semnificaţie“.

„Noi ştim că în psihoterapie, dar şi în farmacoterapie, în reducerea distresului funcţionează uneori regula: «It hasn’t to be true to be useful» (conţinutul oferit nu trebuie să fie adevărat ca să fie util). Pe acest mecanism se bazează efectul placebo, fără ca psihoterapia sau farmacoterapia să se reducă la asta“, explică Daniel David.

Eşti dus la biserică, trăieşti mai mult
Pe de altă parte, oamenii de ştiinţă au examinat şi starea de sănătate a oamenilor care merg regulat la biserică. Specialistul în demografie Robert Hummer, de exemplu, urmăreşte o comunitate din 1992, iar rezultatele sale sunt greu de contestat: oamenii care nu participă la slujbe religioase sunt supuşi unui risc dublu de a muri în următorii opt ani decât cei care participă o dată pe săptămână. În completare, Daniel Hall, preot episcopal şi chirurg, a descoperit că mersul la biserică aduce vieţii un surplus de doi sau trei ani. Iar Neal Krause, sociolog şi expert în sănătate publică, a încercat să explice fenomenul testând 1.500 de subiecţi din 1997 încoace. El a observat că enoriaşii se simt câştigaţi atunci când biserica le oferă sprijin social, că cei care oferă acest ajutor se simt infinit mai împliniţi şi că oamenii care îşi menţin sentimentul de mulţumire faţă de ceea ce merge bine în viaţa lor sunt mai puţin înclinaţi spre depresie, ceea ce reprezintă un semn al sănătăţii.
Într-un alt studiu, recent, sociologul american mai arată şi că oamenii care cred că viaţa lor are un sens trăiesc mai mult decât ceilalţi.

Categorii:Uncategorized Etichete:

TARA HATEGULUI


Perioadă imperială
Încă de la începutul secolului al XVIII-lea districtul Haţegului, cu centrul său, oraşul Haţeg, se afirmă ca un nucleu al mişcării de emancipare a românilor din Transilvania. Astfel, a doua diplomă a unirii dintre Biserica Ortodoxă din Ardeal şi Biserica Catolică, emisă în 1701 prevedea ridicarea de şcoli pentru români la Alba Iulia, Făgăraş şi Haţeg [21]. Ulterior, în memoriul Supplex Libbellus, înaintat în 1740 de Inochentie Micu împărătesei Maria Tereza, se arată că, deşi românii locuiesc districte întregi, precum Făgăraş, Chioar, Haţeg, ei nu au funcţionari din sânul lor[22], iar într-un memoriu înaintat în 1747 de mai mulţi clerici greco-catolici curţii vieneze, se cer dregători români în cele trei districte [23].
În 1764, o parte a Ţării Haţegului a fost militarizată, în cadrul Regimentului I de Graniţă, cu sediul la Orlat [24]. Două companii ale acestei structuri militare şi-au avut sediul în Ţara Haţegului, la Haţeg (compania II), respectiv la Râu Alb (compania III) [25].
Perioada în care Ţara Haţegului face parte din graniţa militară coincide cu o dezvoltare fără precedent a oraşului Haţeg. Astfel, dacă în 1785-1786 acesta număra doar 400 de locuitori, în mai puţin de 50 de ani populaţia creşte de zece ori, ajungând în 1829-1831 la 4.000 de persoane, cifră care făcea din Haţeg cel mai mare oraş al comitatului Hunedoara, mai mare decât capitala comitatului, Deva, dar şi decât unele din oraşele libere regeşti, cum ar fi Alba Iulia sau Sebeş[26].
Tot din perioada imperială datează o serie de conace dintre care unele au ajuns de dimensiunile unor castele, cum sunt cel de la Nălaţ-Vad (oraşul Haţeg), sau Săcel, ultimul aparţinând celebrei familii nobiliare Nopcsa. Ambele sunt în acest moment într-o stare gravă de degradare. Conace din această perioadă mai există în comuna G-ral Berthelot sau în Peşteana [27]. Şi castelul Kendeffy din Sântămăria-Orlea a primit actuala înfăţişare tot în această perioadă, în 1782.
Monumente
Cetăţile şi curţile cneziale

Turnul din Răchitova
Cnezii haţegani au ctitorit mai multe cetăţi de-a lungul şi de-a latul ţinutului. Până în ziua de astăzi s-au păstrat turnul de apărare de la Răchitova, probabil construit de cnezii de Densuş, şi cetăţile de mici dimensiuni de la Suseni (Cetatea Colţ) şi Mălăieşti; prima servind ca refugiul cnezilor din Râu de Mori iar a doua celor din Sălaşu de Sus.
 Turnul de la Răchitova este cel mai simplu tip de fortificaţie din cele trei. Fortificaţia constă dintr-un turn pătrat cu latura de 8,5 m şi ziduri groase de 1,8 m. Intrarea se făcea cu ajutorul unei scări exterioare care ducea la primul etaj. O latură a turnului s-a prăbuşit în urma unui cutremur. [28].
 Cetatea de la Mălăieşti cuprinde un turn asemănător celui de la Răchitova, înconjurat ulterior de un zid de incintă căruia i-au fost adăugate bastioane de dimensiuni reduse [29].
 Cetatea Colţ, aflată pe teritoriul satului Suseni, comuna Râu de Mori, s-a format de asemenea în jurul unui turn pătrat, căruia i-au fost adăugate un zid de incintă, fortificat cu alte turnuri [30]. Mai mulţi autori consideră că Cetatea Colţ a fost sursa de inspiraţie pentru „Castelul din Carpaţi” din romanul omonim al lui Jules Verne.
Cele trei fortificaţii erau prea mici pentru a face faţă unor armate de mari dimensiuni, aşa că probabil serveau ca locuri de refugiu în cazul unor conflicte între cnezi. [31]
Ruinele unor curţi cneziale sunt vizibile la Râu de Mori şi la Sălaşu de Sus.
Cetatea regală a Haţegului

Turnul Bisericii din Densus
De dimensiuni modeste, în fapt doar un turn hexagonal cu latura de 6,2-6,3 metri, înconjurat de un şanţ de apărare şi un val de pământ, cetatea de la Haţeg a avut în perioada medievală principalul rol militar şi politic în Ţara Haţegului [32]. Fortificaţia este situată la circa patru kilometri de oraşul Haţeg, pe teritoriul satului Subcetate, din hotarul comunei Sântămărie-Orlea. Astăzi este doar o ruină, relativ greu accesibilă.
Cetatea Haţegului este atestată documentar doar la 1317, dar studii recente înclină spre o datare a acesteia apropiată de prima atestare documentară a Ţării Haţegului (1247). Pentru această datare pledează atestarea documentară a unui comite de Haţeg, la 1276, dar, mai ales, similitudinile dintre turnul de la Haţeg şi cel al cetăţii regale a Visegrad-ului, ridicat la 1256[33].
Cetatea Haţegului era locul de unde castelanul administra teritoriul districtului haţegan, în numele regalităţii ungare. Date fiind dimensiunile reduse ale cetăţii şi menţionarea frecventă a unui sediu administrativ al autorităţilor regale în târgul Haţegului, precum şi a funcţiei de vicecastelan, istoricii dau ca sigură dublarea acestei fortificaţii de o construcţie aflată în târg, care nu a fost identificată încă pe teren [34].
Bisericile de zid

Biserica din Ostrov
În Ţara Haţegului şi în zona ei de influenţă istorică se găsesc cele mai vechi biserici de piatră româneşti. Istoricul Radu Popa remarca: „Bisericile de zid din Ţara Haţegului reprezintă cel mai vechi şi mai important grup de monumente medievale româneşti păstrate.” De altfel, ilustrul istoric de artă Virgil Vătăşianu şi-a luat doctoratul la Viena susţinând o lucrare cu tema Vechile biserici de piatră româneşti din judeţul Hunedoara, abordând cu predilecţie bisericile haţegane.
Cel mai vechi grup de biserici haţegane este cel constituit din lăcaşurile datând din secolele XII-XIII:
 Biserica din Streisângeorgiu
 Biserica din Densuş
 Biserica din Peşteana (prima fază)
 Biserica din Ostrov (prima fază)
 Biserica din Sântămăria-Orlea
 Biserica din Strei
Biserici la fel de valoroase, datate ceva mai târziu, sunt cele din Sânpetru, Râu de Mori sau Suseni (Biserica Colţ) [35].

Categorii:Uncategorized Etichete:

POEZIE CRESTINA DE COSTACHE IOANID


Eu nu sunt mai mult …

Eu nu sunt mai mult decât fulgul de nea.
Un joc de cristale e trecerea mea.
Se scutura clipa din timpul deplin,
Surâde si cade si altele vin.

Eu nu sunt mai mult ca un fir de parâng.
ce coasa îl taie si furcile-l strâng.
Ţărâna rămâne si uita de el,
si alt fir se-nalta si moare la fel.

Eu nu sunt mai mult ca o umbra-n abis.
Dar drumul spre stele oricând mi-e deschis.
Eu nu sunt luceafăr cu chip marmoreu,
Pe fruntea mea însa e scris Dumnezeu!

Categorii:Uncategorized Etichete:

RUGACIUNE


ruaciune

Categorii:Uncategorized Etichete:

DOCUMENT VECHI DESPRE TARA HATEGULUI


Document

Categorii:Uncategorized Etichete:

DESPRE EMINESCU – FRAGMENT DIN CARTEA SPIRIT ŞI LOGOS DE ADRIAN BOTEZ


Eminescu, ca şi oricare geniu poetic, depăşeşte disperarea individuală, intrând în convenţia metafizică a umanităţii: glasul nu este un glas identificabil în fenomenologic, ci glasul (care transcende şi sunet, şi sens) profetului, al celui care revelează confruntările adâncului metafizic al Spiritului: imperfecţiunile acestui glas nu sunt vini individuale, ci expresii ale imperfecţiunii voinţei soteriologice, a voinţei de (re) iniţiere ale omenirii istorice. El cheamă ceea ce omenirea cheamă: cuvintele nu trebuie judecate după formă şi circumstanţe, după înrudiri de sens şi perturbări prin înrudire; ele trebuie judecate în funcţie de starea de disperare a Spiritului omenesc, după gradul de expresie religioasă la care a ajuns Spiritul uman prin Eminescu (re-ligios în sensul cel mai profund, mistic, al re-legării întru Unul)*.
Poetul de geniu este, mereu, un Samson care simte că templul se prăvale peste el – şi el trebuie să-l ţină încă sus prin cuvinte – singură forţa Logos-ului poate ţine sufletul în lumină. El le-a provocat (cuvintele), tot el trebuie să le insufle, iarăşi, forţa verticalei divine a creaţiei.
Între viziunea eminesciană şi viziunea populară românească, pare a fi o diferenţă destul de mare, în unele privinţe. Dar Eminescu, pe de o parte, exprimă posibilitatea unei viziuni de adâncime şi mult mai veche decât cea valahă (getico-indică sau/şi gotico-getică, daco-hyperboreeană) – pe de altă parte, Eminescu pre-simte (intuieşte) profunzimile adevărate (neperturbate de paraziţii istoriei) ale Logos-ului românesc (ca ordine adâncă a lumii) şi îl exprimă. El exprimă acest Logos (imperceptibil şi profund), iar noi îl simţim, doar. Şi simţim că expresia lui deşteaptă în noi un sine nou, adevărat: oricât ne-am împotrivi, dacă suntem de bună-credinţă, trebuie să mărturisim că, atunci când îl citim pe Eminescu, abia în acel moment ne recunoaştem a fi noi înşine: spusa lui ucide lenea de spunere a noastră – şi simţim că tocmai aşa am fi spus şi noi, dacă el nu ne-o lua înainte cu un efort: efortul-Logos.
Eminescu ne-a impus Logos-ul? Poate. Mai curând, el a luat pulsul Logos-ului naţional mai corect, mai abisal, mai aproape de inimă. Inima sa.
*

Categorii:Uncategorized Etichete:

POEM


TRESTIA

Dansează cu trupul fragil
printre cioburile zilei,
pe cărbunii încinşi ai ştirilor,
dansează până te prefaci în trestie,

auzi, sunetul care declanşează naşterea,
auzi, ţipatul care hrăneşte veacuri flamande,

care sperie vrabia de pe ceasul deşteptător…

Categorii:Uncategorized Etichete:

POEZIA DE DUMINICA


GÂNDUL CELUI ÎNŢELEPT

Eclesiastul 9 : 15

În cetatea lui Dumnezeu Sfântul,
Locuieşte cel bun şi credincios,
Cu frică de Tatăl, păzind Cuvântul,
Trăind prin lumină în frumosul – frumos….

Aşteaptă dar cu răbdare mângâierea
Pentru sine şi pentru poporul ales,
Iată, învie o dată cu învierea
Ascultând Glasul de Sus tot mai des …

Doar Duhul Sfânt îl înştiinţează
Zilnic, blând, cu putere şi bucurie,
În zori de zi, seara şi la amiază
Despre cele vii din eterna vie …

Mânat de Duhul cel Sfânt cu putere
El urcă mereu la Templul ceresc,
Vesteşte în lume o aceeaşi înviere
Prin Isus, pentru cei ce încă iubesc …

Sub mâna bună a lui Dumnezeu,
Trăind adevărat o viaţă prea sfântă,
Cu gându –n lumină nu –i greu
Să intri-n Împărăţia unde se cântă …

El vede salvarea, mântuirea,
Primeşte harul venit de Sus,
Pacea, viaţa şi desăvârşirea
Prin acelaşi Prieten – Isus …

Categorii:Uncategorized Etichete:

MAREA


Sea

Categorii:Uncategorized Etichete:

LIBERTATEA DE A ZICE


GEOMETRIA SACRULUI

O serie de ştiri în ziare, mai bune sau mai rele, după filozofia fiecăruia, după interesul şefului, sau după cursul valutar, ştiri care nu spun nimic, în fond, un fel de gumă de mestecat pentru ochi, pentru a hrăni nimicul, o navetă fără navetişti, în unele ziare bolnave de superficialitate.
Majoritatea informaţiilor din cotidianul de serviciu trimit spre sex, spre jaf, spre şmecheria şmecheră, spre manipulare şi spre plaja unde se odihneşte vedeta, mai mult sau mai puţin necesară. Într-o frază, nimic important pentru viaţa de fiecare zi, nimic de reţinut, fără a fi nevoie să înveţi ceva, să reţii ceva, un fel de televizor de hârtie, colorat şi cu pictorial …
E o avalanşă de date care duc nicăieri, spre un ţinut în care omul uită să vorbească, nu are nevoie să lege câteva fraze, câteva idei importante, nimic logic, nimic care să ducă spre sentiment, sau spre uitare în sensul bun al cuvântului, nimic care să justifice cererea pur şi simplu, sau cererea de chemare în garanţie, ori cererea de probe …
Uneori e nevoie să ne regăsim unii prin alţii, să vedem cum îşi organizează viaţa prietenul de succes, să avem curajul de a bate la uşa cuiva după un sfat, avem nevoie de albastrul apelor adânci.
Invenţiile parcă au dispărut din peisajul public, scriitori sunt importanţi pentru că circulă în trenul regal, iar criticii pentru că au un post în instituţia publică de cultură. Sportivii sunt apreciaţi după ultimul autovehicul străin, nu după cantitatea de transpiraţie, după talent sau după răbdarea de a câştiga întrecerea.
Politicianul este important după cum se îmbracă, după cum dansează, după cum ştie să cheltuiască banii, iar femeile din politică după cum ştiu să imite vedeta de televiziune, prin ifose, fard, replica şmecheră a acelui care cade mereu în picioare, iar uneori după blogul de serviciu, care treptat a devenit pat conjugal, orgasmul pe blogul politic e la modă, pentru că e în trei şi-n câte câţi vrei …
Prea puţin despre succesul adevărat în afacerile simple, la îndemâna fiecăruia, prea puţin despre statistica celui care ştie încotro merge, decizia băncii centrale trece neobservată, iar ziarele de specialitate sunt tot mai scumpe şi îşi aleg cititorii, la fel ca televiziunile care nu pot scăpa de povara numită rating.
E atâta nevoie de informaţie legată de modul de viaţă în stil european încât constaţi că nu ai om de dialog nici la instituţie, sau la agenţie, ori consiliu, chiar la guvern.
E nevoie de o cultură creştină corectă şi sănătoasă, pentru că te cutremuri uneori se ştiri creştine circulă prin ziarele de tot felul, cel care citeşte curent Biblia se miră de analfabetismul unor redactori de ştiri, care nu au cunoştinţe de bază despre fenomenul credinţei.
Mulţi redactori scriu despre o religie pe care cred ei că este aşa, nu despre o religie a canonului adevărat.
Fac, aici, remarca: canonul era o unitate de măsură la Templu, cea care dădea frumuseţe zidirii, era din aur şi menţinea echilibru, pentru că refuza libertinajul în geometria sacrului şi în rânduiala normală a lucrurilor.
Sunt lucru importante, trecem pe lângă ele senini, de parcă nu s-a întâmplat ceva, iar în timpul acesta traficul pe autostradă ne sufocă, aerul e de greu de plumb şi cu plumb, inflaţia ne fură din salariu, preţul la pâine creşte, dobânda băncii ne provoacă aciditatea din stomac, iar preţul biletelor la tren nu ne mai permite să ne vedem părinţii.
E comod să dai vina pe altul, e la modă, e cineva care poartă vina, cineva important, sau poate un om de afaceri care trăieşte în secret, aşa ne defulăm, senini că ne-am făcut datoria, cu toate că în materie de culpă, ar trebui să recunoaştem că avem partea noastră, la fel de importantă, sau poate mai importantă decât a şefului, ori a celui de CNASAS sau ANI …
Brusc, ceva se întâmplă, cu adevărat, o boală cumplită ne loveşte, moare persoana iubită, sau un bunic, falimentul e la uşă, elegant ca o lebădă pe lacurile din Austria, ori frumos ca iepurele care sare dintr-o zi în alta …
Ziarele care ne intră sub piele, ca râia, ca o boală de ochi, sau de rinichi, sunt tot mai gratuite, de parcă şi gratuitatea costă uneori mai mult decât credem …
Pentru a te vindeca trebuie să-i spui medicului durerile tale, să le descri exact, să deschizi gura şi să spui, apoi vine tratamentul, pe baza a ceea ce mărturiseşti, a ceea ce simţi, ce te doare şi a ceea ce eşti cu adevărat.
În jocul acesta de-a viteza, câţi mai avem curajul de a fi sinceri şi a recunoaşte că avem dreptul la vină, că ne asumăm responsabilitatea culpei care strigă pe marile bulevarde în mijlocul traficului care încurcă tot mai mult părinţii şi copiii, până acolo în care aceeaşi oameni de aceeaşi carne nu mai ştiu sensul …

Categorii:Uncategorized Etichete:

DESPRE O ANUMITĂ DOAMNĂ


DOAMNA AMBASADOR

În cartea sa „ DOAMNA AMBASADOR „ apărută la Editura „ Carpathia Press „ în anul 2005, cu o eleganţă evidentă, dar şi cu o discreţie specifică personalităţilor puternice, doamna Doina Păcurariu scrie cu pasiune şi multă dragoste poveste femeii care şi-a trăit viaţa lângă un om care a ştiut să atragă viaţa. A stat cu multă eleganţă lângă Francisc Păcurariu, scriitor şi în acelaşi timp ambasador al României, sau consilier cultural, mereu peste hotare, într-o misiune care a atras-o dar şi care i-a permis să exploreze noi orizonturi.
A cunoscut întâi de toate oameni, mari personalităţi importante din epocă în perioada anilor 1956 – 1973, o perioadă plină de neprevăzut şi de chemare la noi sensuri în lumea frământată a secolului al XX – lea.
Doina Păcurariu a fost şi este o personalitate puternică, şi-a dat doctoratul legat de opera scriitorului spaniol Miguel de Unamuno şi a pătruns tainele limbii spaniole, a fost asistent şi lector în cadrul Universităţii Bucureşti, adică profesor şi a stat cu modestie în spatele operei soţului său, o activitate de multe ori trecută cu vederea de analiştii literari, dar esenţială, pentru că opera în sine a unui scriitor este o mărturie a vremii, a unei generaţii, mai mult decât mărturia unui om în sine.
Citind cartea despre viaţa în cadrul unei ambasade, simplu şi elegant, mergând la esenţe am fost pătruns de curiozitate şi de interes, doream să ştiu câte ceva despre felul în care oameni, care aparent nu-i leagă nimic, despre oameni aflaţi în locuri diferite, se caută, se respectă, pun în evidenţă personalitatea celuilalt, căutând interesul public, se descoperă legaţi de o tradiţie veche, de viaţa care învăluie sufletele noastre, uniţi de o ideea mai veche decât vremurile conştiente, de un legământ aparent secret, din care facem fiecare parte, este un fel de ritual al păcii în vremurile de pe urmă.
Având puterea de a explora detaliul într-un domeniu al vieţii legat de politică, dar şi de cultură, de conservatorismul celor care doresc schimbarea, în mod paradoxal, într-o lume aflată în mişcare de la moarte spre viaţă, autoarea cărţii se dovedeşte a fi o doamnă în locul pe care Dumnezeu l-a stabilit unor oameni şi titlul nu este unul al formelor, ci unul al esenţelor.
Scriere despre mediul ambasadorilor, cartea pornind de la secretele văzute, bănuite sau nevăzute ale femeii care trăieşte într-o ambasadă fără timp, dar reală, dezvăluie secrete despre reşedinţa ambasadei, despre sărbătorile din cetatea îndepărtată a unei ţări, despre vizitele unor personalităţi la alte personalităţi, despre felul în care se desfăşoară un dineu, dejunul, ceaiul, recepţia şi, desigur, recepţia la nivel înalt, de parcă ar mai fi o recepţie la un nivel şi mai Înalt … Din toate acestea Doina Păcurariu mărturiseşte că a depins disciplina şi punctualitatea, solidaritatea în faptele vremii, valori care, din păcate, se pierd în viaţa de zi cu zi a multor oameni.
Poate disciplina spirituală este una care lipseşte multora, societatea suferă din pricina aceasta, dar ce ar fi dacă, brusc, nu am mai avea oameni care ştiu ce însemnă viaţa ca viaţă. O tânără de 25 de ani intră în lumea diplomatică şi, aparent, pare a pierde tinereţea, dar, în fapt, câştigă o lume aflată în lumina discretă a divinităţii, pentru că aducătorii de pace sunt cei care par a fi iubiţi de Cel de Sus.
Autoarea păstrează amintiri puternice despre locuri importante ale civilizaţiei umane din Italia, Argentina, Iugoslavia, Grecia, apoi Cipru …, dar purta în acelaşi timp dorul după un cuib al familiei, intim şi loc de retragere din frământările lumii. În tot acest timp a reuşit să înveţe a-şi controla gesturile, atitudinile, reacţiile, viaţa în final, pentru a rămâne în formele diplomaţiei de fiecare zi, atât de necesară uneori. Din perspectiva omului care circulă în mijloace de transport public toate acestea par valori inaccesibile, dar posibile şi care înseamnă mult.
Prin toate a trecut cu un aer de învingătoare, a rămas distantă la nebuniile modei care afectează femeile, a descoperit farmecul vechi şi parfumul unei mode perfecte, a femeilor care ştiu ceva mai mult decât ar îngădui lumea …A descoperit că în lumea aceasta un detaliu poate schimba regulile între state – un papion, o cravată, o cută la o faţă de masă, o fereastră …, un chelner …
Sărbătorile într-o ambasadă sunt importante de parcă ar face parte din existenţa unui popor aparte, ales, care are ritualuri stricte, o simplă felicitare se trimite prin curier şi trebuie să fie un mesaj esenţial al naţiunii din care vine gestul …
Totul pare să se petreacă după reguli venind de departe, din vremuri în care Dumnezeu a încheiat tratatele sale cu omul, cu fiecare om în parte de parcă am fi existat toţi la începutul lumii şi poate că am şi existat într-un fel în care ne scapă astăzi, mai mult, dacă citeşti file de istorie sau pagini din credinţa popoarelor, descoperi că relaţiile dintre oamenii într-o ambasadă sunt călăuzite de o lumină discretă …
Toate aceste scrieri despre lumea aceasta au fost găzduite de revista „ Casa Lux „, sub atenta îngrijire a unei alte doamne – Mariana Brăescu, pentru că tot ritualul face parte din secretul familiilor care rezistă în timp prin cultură, credinţă şi libertatea scrisului într-o epocă a lipsei de comunicare reală între oameni, comunicarea de la inimă la inimă, acolo unde diplomaţia iubirii nu poate lipsi şi unde fiecare este un ambasador al cuvintelor disciplinate, sincere şi singure …
Oricum umbrele unor mari personalităţi se simt în spatele textelor scrise de Doamna Ambasador, precum Ernesto Sabato, Pablo Neruda, Rafael Alberti, Miguel de Unamuno …
Profesorul Artur Silvestri scria despre această carte:
„ În felul ei, de compoziţie heteroclită ce s-a aşternut fără un plan riguros, fiind, deopotrivă, şi un gen de memorialistică în schiţă şi un ghid succint, „ Doamna Ambasador „ pare, mai degrabă, un exerciţiu de proză introspectivă, eliberând scene fulgurante şi chipuri evanescente dintr-o biografie ce pare, odată cu vremea, tot mai nedesluşită. „

Categorii:Uncategorized Etichete:

VOCEA PATRIOTULUI NAŢIONALE


„ RATING „ CU ARDEI IUTE ŞI MAILAT

Tatuliciul este unitatea de măsură pentru realizatorul de televiziune în căutarea ratingului, a omului în căutarea telespectatorului disponibil, aducător de fonduri, cel care atârnă de telecomandă ca de ramura de cireş din poemele japoneze.
Tatuliciul se minunează că omul de rând preferă mersul pe jos şi cireşele coapte în locul poveştilor arsortate cu ardei iute de la televizor. Tatuliciul are mii de feţe, are sute de voci, are energia de a da din mâni şi de a-şi schimba masca ori de câte ori textul văzut sau nevăzut o cere, el este pregătit precum sperietoarea de ciori pentru ciorile europene, e prieten cu mailatul de serviciu, cu piţurcatul sau cu hrebenciucul, poate cu omul de partid sau cu cel de fotbal, cu vip-ul de serviciu sau cu blonda de la partid. El ştie istoria comunismului, a securităţii, istoria Casei Regale şi a vinului Cadarca la margine de regiune.
El se întreabă şi nu înţelege de ce afacerea de televiziune nu are trend-ul din anii trecuţi, de ce boom-ul a trecut şi de ce acţiunile rămân la purtător în sistem închis, până şi politrucul nu mai investeşte în televiziune ca altădată, e independent şi impertinent şi are deschis restaurantul la Independentul, cu ospătar de serviciu şi becaloidul la rece, cu salată de imobiliare şi castraveţi la valiză.
Am să-i răspund Tatuliciului de ce nu mă pasioneză televizorul cu maioneză şi ardei iute.
În primul rând pentru că el nu mai vede oameni, pentru el omul e o cifră, un loc în CA sau în Guvern, o poziţie la partid sau în sondaj, omul s-a topit, dacă nu valorează 5 miloane de orice la transfer, nu e om.
Aş fi interesat să văd Tatuliciul liniştit privind şi el la televizor, detaşat, fără idei, pasiv ca fasolea bătută după o zi de muncă, să nu comenteze deciziile de la partid, sau înjurăturile din şedinţa publică, să fie insensibil la bătăile dintre suporterii lor şi suporterii noştri, să nu îl impresioneze ultmul logan şi ultima mazda, să nu dorească să vorbească despre crima de la ora 7, sau despre violul unchiului Sam sau a vecinului Pişta. Să stea şi el în fotoliu şi să poată vedea totul şi nimic, să audă ultima ediţie a Sfântului Sisoie de la Maglavit ca pe un serial obişnuit de telenovelă, mestecând guma de mestecat pentru ochi şi ureche …
Să îl văd pe el mulţumit şi fericit că politrucul de serviciu nu vrea referendum pentru aderarea la „ nato „ şi la „ ue „, că nu are rostul să te implici în asta şi că părerea ta e una obişnuită, „ DA „ oricum, fără pretenţii şi fără facilităţi.
Aş dori să văd Tatuliciul mulţumit că formatorul de idee confundă angoasa şi insomniile sale cu marile viziuni europene, independent de partidul de opoziţie, sau independent de partidul din guvern, militând pentru separaţia puterilor în stat, dar Parlamentul să fie mai independent, ori Preşedintele mai liber, ori justiţia să nu fie sub lupă, aşa ca idee de democraţie în Piaţa Obor, că oricum se demolează.
Adevărul e că am căzut pe gânduri, fără clik şi fără shok, medicul îmi recomandă mersul pe jos, iar primul – ministru o bicicletă cu pedale adevărate pentru înnotul prin „ gazele cu efect de seră „. Bancherul insistă să-mi plătesc creditul, iar administratorul de la bloc gunoierii, poliţistul de serviciu să-mi fac paşaport şi să vizitez Valea Prahovei şi Valea Jiului, să merg în excursie cu minerii şi cu prostituatele.
Nevasta îmi recomandă mişcare şi îmi indică piaţa de legume şi de fructe, eventual piaţa de flori.
Copiii inistă pentru un fotbal în parc cu băieţii de la etaj, sau cu studenţii chinezi de la construcţii.
Avocatul îmi explică de ce este importantă respectarea prezumţiei de nevinovăţie, sau respectarea demnităţii administratorului de bloc, că nu am voie să –l fac hoţ, ori şmecher, că mă costă, plătesc ca Primarul …să renunţ la condamnările în public ca în anii 50, că nu fac bine la reumatism …
Preotul îmi povesteşte că în vechime cei care răspândeau veşti proaste în popor erau duşi la marginea satului şi omorâţi cu pietre, primul care dădea cu piatra preţioasă era formatorul de opinie al satului…
Psihologul insistă să nu mai privesc la filmele de groză, la greve, ori la violuri, cu atât mai mult la femeile frumoase de pe plajă, cu sânii descoperiţi din cauza inflaţiei …
Lumea s-a schimbat nu mai vrea în peştera cu plasmă, are internet în parc, fără cablu şi fără sppaaammm ….
Până şi Dumnezeu s-a plictisit şi îmi spune să-mi trăiesc viaţa, chiar dacă e scurtă şi chiar dacă, se pare, are un sfârşit prin 2012, după cum scriu ziariştii interesaţi de ştinţa cea de toate zilele …
Tatuliciul de serviciu dă din mâni în continuare, crezând că îl ascultă cineva, până şi premiile pregătite pentru telespectatorul cuminte nu mai au haz, omul obişnuit începe să gândească singur, în singurătatea lui de om singur, fără vibrator ideatic, descoperă faptul că are un cap pe umeri şi visează la o zi frumoasă în care să nu mai scuipe nămol, de atâta ajitaţie prin Piaţa Independenţei, călare pe motocicleta primului – ministru, sau în autovehicolul cu aer condiţionat şi imponderabilitate, cumpărat pe fonduri europene de la ruşi …
Până şi scriitorul meu preferat, criticul de la miezul nopţii, îmi recomandă să mai citesc câte o carte, o carte e o cărămidă pusă la cultura mea, în stil imobiliar, până la urmă, de accea îmi încep lectura cu „ Secretele ratingului în televiziunea cu ardei iute şi mailat „ …..

Categorii:Uncategorized Etichete:

TRANSILVANIA CA STARE


POEME DIN TRANSILVANIA

O carte patriotică de bun simţ şi după regulile revelaţie poetice autentice publică artistul Eugen Evu în anul 2008, adică volumul de versuri „ POEME DIN TRANSILVANIA „ – Editura „ Polidava „ – Deva.
Poetul îşi adună poemele scrise prima dată pe carnea sa de poet, într-o zicere spre lume, reamintind celor care mai au ureche la inimă faptul că la Hunedoara există un spaţiu liric adevărat şi că acolo se poate crea o operă importantă şi viaţa are frumuseţea ei.
Autor a mai multor volume de poezie, uneori apreciat, alteori uitat, mai ales de criticii de la „ centru „ , iată, în aceste poeme Eugen Evu priveşte spre sine, caută cunoaşterea omului şi a omenirii privind spre conştiinţa sa, e un fel de exod de la om spre divinitatea ascunsă în conştiinţa omului, forţând limitele. Limitele sunt brusc retezate de neputinţa cărnii, Dumnezeu e Biochimicul, adică cel care prin creaţia sa a pus limite creaturii, dar în felul acesta şi-a lăsat semnătura în inima omului dispus să asculte glasul, să accepte lucrarea specială de evadare din păcat şi eroare.
Privind spre sine autorul redescoperă familia, părinţii, copii, rădăcinile care îl leagă de oamenii care au dat contur unei patrii speciale la Hunedoara, redescoperă artiştii care i-au marcat existenţa şi l-au direcţionat spre poezie, spre scris, spre munca de scrib în cetate, dincolo de apăsarea zgurii şi a mâniei zilnice. Ca umbre la masa poetului apar: Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu, poetesa Maria Teresa Liuzzo, B.P. Haşdeu, Roland Barthes, Novalis, Updike …
Poetul preia elemente din modul de a fi al profeţilor: singurătatea, stăruinţa în scris până la momentul în care este el scris, efortul viziunii, limitele limbajului, trecerea de la o stare de graţie la o stare de revoltă, cântecul, apelează la mijloacele ştiinţei de frontieră, a ştiinţei aflate între fizică, biologie, chimie, arheologie, cosmogonie, teologie, împletind în mod original temei, idei, definiţii, erori care pot fi adevărate din punctul de vedere al rupturii din cunoaşterea umană. Cuvintele poemelor o iau razna, sunt propuse metafore care vin din interiorul cunoaşterii pure, prin lentila corpului uman, o cunoaştere cu fiinţa până la codul genetic, la limita logicii curente. El îşi asumă logica suferinţei de a nu putea evada din multiplu în unu.
„ Logosul divizat ca dorinţă între divin şi profan „ – poemul „ Natura „ , pornind de la Văzutul în Ascuns …
„ Craniul – melodiosul meu craniu / abandonat ca amforă de / uraganul meta – galactic / La Mările Somnului / Craniul meu / Lacrima Domnului. / „ – în poemul Misterul.
Sunt adunate, după o logică proprie, poeme scrise în limba română, dar şi în alte limbi europene, ca semn că poetul poate migra spre alte ţinuturi, ducând mesajul poemului la suprafaţa patriei, poemul care trăieşte precum animalele marine la mari adâncimi.
Eugen Evu neagă realitatea imediată, este o fugă din cetate spre cetate interioară, caută frisonul, lacrima, natura, jocul poeziei, arderile, erosul esenţial, noaptea, alchemia, ceramica făpturii, toamna devreme, rugăciunea, arta de a muri cântând, pierderea numelui. Volumul pare a căuta forţele de atracţie ale fiinţei, punctul în care fiinţa poate să existe dincolo de mirajul zilnic, efortul este de a redescoperi pe Eugen Evu cel adevărat, cel care a fost făcut perfect, dar care s-a pierdut în povestirea poemului nesfârşit pe care îl scrie …
„ Nu mă –ntreba cine sunt: nu ştiu. Nu îmi amintesc, însă nici nu mai vreau să sufăr această chinuitoare căutare care mereu este în trecut „ – în textul Despre marele meu necunoscut sau mica nemurire.
Sau „ Moartea noastră cântă numele lumii / pâinea cuvântului sarea lacrimei / şi pâinea dulce a iubirii / zburător neutrino prin vulturi „ – în poemul Scriitorii anticei lumi.
Căderea în real e motiv de poem existenţial, de recunoaştere în evenimentele simple a miracolelor : O ! Ce miracol ! Mă trezesc, reiau mişcarea/ îmi botez privirile mă spăl pe dinţi, beau un / ceai de măceşe plec în oraş sau bineţe schimb / priviri culeg castane dau ipocrit un bănuţ / …/ ce miracol, Doamne, antimateria totuşi există „ – în poemul Miracle.
Interesantă tema iubirii la poetul bătrân păcătos cu metafora care plânge, întâlnirea cu femeia iubită este prilej de levitaţie, pierdere a gravitaţiei zilnice, eliberare de presiunea vieţii de fiecare zi şi intrarea în micul infinit al poemului, regăsirea părţii de carne care cântă după zidul vremii … De fapt, poemele nu mai respectă semnele de punctuaţie, curgerea cuvântului în mod firesc, fragmentele de idee devin întreg, virgula nu mai are sens într-o lume fără sensurile ei iniţiale.
Privind spre sine poetul experimentează tema morţii, ca posibilă înviere, ca certitudine dincolo de carne …Abordarea acestei teme dă foc poemului care se rostogoleşte pe alte dimensiuni, de la placebo la zeii marilor culturi pierdute care au căutat formula învierii : „ Ci spirit unic liber ce transcede / Lumina care aude – râde – vede / Rotind să inverseze moartea / – n smaraldele lui Thoth. / „ – în poemul Thoth ( II ) . Această temă are accente obsesive, e încercarea celui care stăruie, care bate la porţile cunoaşterii pentru a se putea lipi de viaţa în ascuns, de dincolo.
Mărturia poetului în vreme este una ce ţine de esenţa vieţii : Au eu lucrez cu mine, pe mine mă destăinui / Lucrarea asta are iuţeala nopţii – n seară / Când umbra se aruncă pe tot ce arde – afară / Din dorul cel lăuntric ce sufletul să-mi dăinui „
Peisajul patriei este unul al oamenilor smeriţi: „ România / Ţara celor mai / Răbdătoare morminte / – oameni care au acceptat credinţa în altceva dincolo de realitatea imediată a egoismului zilnic : „ Primul altar / A fost focul / Din vatră / Primul templu / Peştera / Primul înger / Reînălţat / zborul cosmic / – în poezia Reminiscenţe.
Volumul merită a fi citit şi pătruns de iubitorul de poezie şi de cultură românească pentru că va avea bucuria descoperiri unui poet matur, care are curajul de a plonja în cascada fiinţei interioare şi a de a căuta punctul de plecare a omului spre stele : „ Adevăr zic vouă / Nu eu am scris cartea / Ci Cartea ne scrie …/ Fertil ne ucide // Omule, tratează-ţi propriul suflet ca pe un prunc / zilnic nou – născându-se …El este Fiul . / „ – în poezia SEMINŢELE .
A venit vreme ca Eugen Evu să facă din opera sa, peste 35 de volume, o sinteză care să permită învierea în poema română, după stilul marilor poeţi care au murit îngropaţi în vers, pentru a renaşte în logos …

Categorii:Uncategorized Etichete:

DESPRE VEDEREA CU INIMA


CRITICUL CARE A CĂZUT DIN TURN

Un fenomen tot mai important şi adânc se peterece în literatura română. Scriitorii scriu despre scriitori, cu detaşare, cu nonşalanţă, cu piper. Criticii de profesie, dacă există cu adevărat o astfel de profesie, mormâie, sunt nemulţumiţi, poeţii, prozatorii scriu unii despre alţii de parcă ar fi adevărat ceea ce scriu ei acolo, de parcă i-ar crede cineva, de parcă ar exista cu adevărat. Noi, criticii, nu-i înţelegem şi nu suntem de acord cu forma aceasta de a face critică literară, nu este relevant ceea ce afirmă ei în cronici, toţi aceşti creatori, pentru că nu sunt obiectivi, nu au absolvit Universitatea şi nu au avut ca profesor pe domn` doctor, ci doar pe Dumnezeu şi-au urmat instinctul pur de animal care scrie pe stâncă, pe papirus, pe lemn, scrijeleşte pe foaia subţire de cupru, pictează stânca …
Necesitatea de a scrie a scriitorilor despre scriitori a venit dintr-o stare naturală a literaturii în România unde totul tinde să fie afacere, unde fiecare cuvânt scris ar trebui să aducă un euro sau doi, sau, poate, nu un post, undeva, în vreo instituţie bine colorată, până la nivelul de curcubeu, sau de steag …
Criticii nu prea sunt într-un fel, nu pentru că nu ar avea cod numeric personal, ci pentru că ei nu mai trăiesc fenomenul literar de la nivelul mării, ci doar de pe înălţimi, acolo unde se ard focuri străine pentru zei străini.
Dar fenomenul este unul mai complicat şi cu efecte perverse, cum afirmă economiştii …
Pentru a scrie despre opera cuiva trebuie să fi disponibil la nivelul personal, să nu depinzi de cineva, de ceva, ci doar de conştiinţa ta care, vai, trece şi prin stomach, trece şi prin rărunchi, dar şi prin cont. Independenţa la om, ca om, este ceva greu de dobândit, pentru că fiecare atârnă de ceva, de un capăt de ţigară, sau de un capăt de ţară, ori de vreo ordonanţă de urgenţă luată deja înainte de a se publica, sau poate atârnă, pur şi simplu, de atlasul României.
Sunt domenii în care criticii nu sunt pregătiţi, nu au ureche, nu au ochi, nu au poziţia corectă de vizibilitate …
Explozia libertărţii de a scrie, ca şi explozia violului în Italia, a făcut ca aceşti scriitori şi cărţile lor zburătoare să ia direcţii greu de prins. De la temele fundamentale ale creştinismului la parapsihologie, sau la sisteme sociale complexe, de la eseul de duminica la istoria unei secunde, de la reţeta de slăbit la creşterea iepurilor de casă în mediu urban, apoi în zone complexe ca imobiliarul, arhitectura, publicitatea pentru că arta deja este acolo, implicată împlicit, nu explicit. Din acest punct de vedere, criticul trebuie să transpire, dar care este argumentul pentru asta ? Literatura ca literatură, sau eseul ca investiţie imobiliară, menită să aducă mai mulţi bani, cu „ trendul de brand „ … până la deplasarea spre roşu a cuvântului, până la topirea lui …
Ardeiul lui Băsescu e o metaforă mai bună decât versul din poemele lui Aretzu, cuvinte drese cu piper ale lui Dinescu spuse online, sunt mai la modă decât exilul pe o boabă de piper a poetului Dinescu care trage ca marinarii să ajungă la Dâmboviţa, decât el să mai poarte o cămaşă portocalie prin cartierul real din provincia cea de toate zilele.
Cu alte cuvinte, ar trebui să existe şi critici de nişă, cei care intră în intimitatea scriitorului cu delicateţea fluturelului pe lampă. Dar fenomenul nu pare a prinde încă, truditorii cu laptop-ul sunt mai greu de găsit, poate doar managerii imaginilor de la publicitate par mai bine plătiţi, pentru că ştiu să manipuleze nu să supună adevărul acela simplu, dar greu de dus.
Din acest punct de vedere scriitorul nu a mai avut răbdare, s-a metamorfozat precum larva de fluture, din vierme a devenit ceva care zboară. Locul gol lăsat de critic a fost ocupat deja, spre frustrarea criticului care suferă din scaunul lui de director sau de preşedinte.
Fenomenul a mai trecut prin orizonul literaturii române, ca un cocor, sau ca o rândunică …
Marin Sorescu a decis cândva să umble uşor cu pianul pe scări, iar Nichita Stănescu era fericit când respira poezie pur şi simplu, indiferent din ce zonă a României venea ea, pentru că îi plăcea aerul rarefiat a poemului înalt.
Nu ştiu la ce va duce acest fenomen, dar sigur scriitorii vor continua să scrie, iar criticii să cârtească împotriva lor, pentru că ei poeţii, cu floare la butonieră, continuă opera zilnic, fără aprobare de la instituţia prefectului de critic în provincia cuvintelor brumate, pentru că prozatorul cu floretă continuă să-şi apere ideea în mijlocul furtunii.
În vechime erau puşi pe zidurile cetăţii văzătorii, ei priveau şi dacă vedeau ceva dădeau alarma în cetate. Dac vedeau şi tăceau, Dumnezeu le cerea sângele celor morţi din mâna lor, trebuiau să plătească, adică. Dacă vedeau şi nu tăceau, Dumnezeu cerea sângele morţilor din chiar mâna criminală şi ei, văzătorii, scăpau …
Din păcate criticul a căzut din turn …

Categorii:Uncategorized Etichete:

DESPRE DERUTĂ


APOGEUL DERUTEI

Cărturarul Artur Silvestri are capacitatea de a prinde viaţa vizibilă şi curcubeul în cuvinte puţine, face sinteza vederii complexe, peste limitele legal impuse, iar cartea sa „ APOGEUL DERUTEI „ sau zece eseuri despre Vremea ne-aşezată, o carte apărută la „ Editura Carpathia Press „ – 2005, este o carte episod despre fenomenul imobiliar, mărturie a vremii care se mişcă şi a fotografiei care sângerează.
Autorul priveşte, cu responsabilitate, către România de lângă noi din perspectiva imobiliară, refuzând prognoza şi mergând spre sunetul inefabil al mişcării lucrurilor într-un sens derutant. Poate mişcarea „ browniană „ pare să fie regula. Poate, lichidul vremii ne redă mişcarea lumii în moduri derutante…
Ceea ce ne transmite Artur Silvestri este faptul că a venit timpul marilor risipiri, le vedem, le percepem cu toate simţurile, dar sensul scapă ochiului, pentru că ochiul este deja murdar.
Iluzia unui paradis artificial şi o fericire programată de niciunde, viclenia omului căzut şi rănit, cu viitorul pierdut în insula derutei, mergând spre sclavie cu optimism de parcă acesta ne este destinul, de fapt efectul păcatului, a erorii, a fugii de adevăr, a pierderii cetăţii.
Este o doză de tristeţe în carte, ceva neliniştitor la umbra valurilor provocate de furtunile financiare care bat fără de ţară, cu spectrul „ sud – americanizării „ sau pericolul „ istambulizării „ Bucureştiului, semn că ne depărtăm de lumea în care Dumnezeu merge pe jos pe marile bulevarde, nevăzut, dar prezent prin lumină.
Proprietatea imobiliară se clatină pentru că e pe datorie şi asta creează instabilitate, garanţia acesteia este o iluzie, nimic nu mai aparţine cu adevărat cuiva, atraşi în paradis de importul necesar al modelului străin la modă.
Soluţiile în domeniu sunt rodul întâmplării pentru că fenomenul a scăpat de sub control, piaţa imobiliară este sub efectul unor stări mult mai complexe, cu bătaie, paradoxal, în viaţa directă de fiecare zi, în chiar inima omului, pentru că şi gândul care roade cetăţeanul îţi topeşte oasele într-o lume previzibilă prin imprevizibil.
Dar ceea ce face jocul pe piaţa imobiliară în mod riscant, este iluzia investiţiei când planurile se mişcă şi valoarea terenul are o parte mult mai mare din valoarea totală a investiţiei şi acolo unde terenurile nu mai ştii cui aparţin de fapt, în final. Coeficientul de risc în imobiliar în România, este unul mult prea instabil, iar cel care ar fi dispus să facă afaceri e atent la această parte „ sigură „ – riscul prezent, ca mod de a fi, ceea ce creează o altă realitate, pentru că, susţine autorul, banii sunt imaginari, în spatele lor sunt investiţii virtuale, iar realitatea doare.
Pe piaţa imobiliară banii vin tot mai puţin şi sunt tot mai puţine instrumente care să urmărească fenomenul, creşterile de preţuri în timp scurt sunt exagerate şi asta indică faptul că ceva nu este în regulă, că „ terenul „ ne fuge de sub picioare şi de sub destin, căutăm cetatea de adăpost, iar legile proprietăţii aduc haosul şi sunt tot mai caduce, pierd viteză în necesarul imediat, dar şi în ochii oamenilor care se chinuie şi nu mai pot prinde firul, etapa amânării provizorii ne dă iluzia că lucrurile ar mai merge, dar viitorul fuge, este o imagine a deşertului pe deasupra unor nisipuri străine …
Integrarea României în comunitatea europeană creează paradoxuri, iluzia este întreţinută, credem că „ei „ vin spre „ noi „, dar nu este aşa, nimeni nu va investi în apartamente la bloc sau în case vechi nesigure, toate învăluite într-o poveste care curge şi nu ştim de ce, doar pentru a produce iluzii, bani imaginari, o falsă concurenţă, afaceri care nu pot aduce nimic în viaţa reală.
Sunt mode în imobiliar, ca moda marilor magazine, sau a investiţiilor care se suspendă între necesar şi posibil, între ieri şi astăzi, acolo unde legendele circulă şi proiectele mor sau nu vor să ducă undeva …
Concluzia expertului, pentru că în mod sigur profesorul Artur Silvestri este unul serios şi credibil, ne aduce la viaţă:
„ Căci, de fapt, România este o piaţă atipică şi poate chiar un experiment economic, unde, ca şi la alţii, integrarea produce şoc „ înainte de integrare „ …
Ideea de experiment economic nu este una de trecut cu vederea pentru că în mod real confuzia ne macină viaţa …Apoi existenţa celor două Românii, a unora extrem de bogaţi şi a altora extrem să săraci, o prăpastie socială care va crea drame, iar sensul de înaintare este menţinerea cursului, ceea ce va genera decizii dureroase şi corecţii urbane imprevizibile, normalul se depărtează de noi pentru că nu există ideea „ casei accesibile „, o ideea necesară pentru familie ca familie, bogătaşii de ocazie vor dispare şi extravaganţele lor care au făcut moda, se vor topi, cândva … Dar necesitatea unor decizii importante în cetate se vede clar, vin decizii dureroase, poate chiar sângeroase, cu familii care se vor risipi …
Există două pieţe în imobiliar, una populară şi una de lux, două lumi diferite şi instabile, imagini care vor dispare în durate scurte între aceste planuri paralele, fără legătură …
Dar durerea lui Artur Silvestri se menţine, Bucureştiul este bolnavul Europei, pentru că administraţia pare că nu are direcţie, pentru că planurile sunt amestecate, pentru că lumea pare în derivă şi pentru că nesiguranţa în marele oraş nu este una de trafic, ci una structurală, care necesită corecţii, nu există imaginea clară a viitorului, elementele glisează, de parcă am trăi cutremurul permanent şi cetatea pare abandonată şi supusă masacrului, e vremea derutei, poate chiar apogeul, iar elementul istoric se pierde în satul Băneasa, sau satul Pipera, pe când zona metropolitană este un joc financiar menit să atragă banii, să facă bani şi iluzii, fără civilizaţie, într-o comunitate care vrea să fie minţită frumos, ba chiar iubeşte asta, scrie cu durere autorul …
Cartea merită citită, textele sunt esenţiale şi permisibile, eseurile fac parte dintr-un raport de prognoză de piaţă imobiliară destinate iniţial pentru SGA România la sfârşitul anului 2005, dar care sunt un document istoric pătrunzător pentru că mişcă fiinţele, le trezeşte la viaţă în mod derutant, pentru, iată, marele spectacol al derutei, dar poate cititorul va înţelege unde urmează să trăiască :
„ într-un paradis artificial şi sub un efect de fericire indus ” …
Autorul este lucid, eseurile par mai mult decât a fi simple studii de piaţă, sunt studii de viaţă şi de dor de noi cei care ne topim şi am vrea să plângem, dar nu mai putem, scenariul este perfect, dar mai este speranţa, cetatea spirituală spre care năzuim, pentru că într-un areal creştin, speranţa nu dispare, marile derute cheamă marie provocării şi firul de iarbă învinge betonul în fiecare primăvară …

Categorii:Uncategorized Etichete:
%d blogeri au apreciat: