ADRIAN BOTEZ – EXTRAS DIN CARTEA ” SPIRIT ŞI LOGOS ” DEDICATĂ LUI EMINESCU

Logos-ul acestui pământ, Logos-ul eminescian, are, ca specific al verbului, CURGEREA. O parte dintre verbe sunt ale stopării (momentană sau transcendentală). Extrem de rar este, la Eminescu, verbul a avea. Nu se acumulează, ci se scurge, întru a fi. Este o bucurie tristă a transformării ceţii, scurgerii formelor înşelătoare (Māyā), până la avertismentele stopării (scapără, răsai, apui, rămâi – acum, dar pentru totdeauna!).
A fi – este, la Eminescu, verb al privirii şi al transcenderii. Nu avere, ca depozit-depozitare (al imaginilor Fiinţei), ci trecere, necesară, prin blestemul purificator al Māyei. Totul se lichefiază, se transformă în picuri, unde, valuri, ceţuri – până ce TOTUL îşi află MUNTELE. Infernala scară a Luminii.
Vălul-ceaţă, vălul-umbră au natură dublă (aici-acolo, divin-profan: acoperă, tocmai pentru a incita la descoperire-Revelaţie).
Natură dublă are şi intimitatea-suflet: suspinul este aer-respiraţie şi plâns-lichefiere: interiorizarea a plânge trece în cosmicitatea aerului-ceaţă, a visării-luminare. La fel, firul: (I-85) “toarce firul duioaselor poveşti” – este natură dublă: între stagnare solidă şi scurgere lichidă – este deschis spre scurgere (s-a smuls neclintirii divine şi trage după el profanul-forme-sorţi, spre revenire în moarte-divin).
A smulge – marchează acţiunea de separare în două zone-stări cosmice: curgere-nemişcare.
Bătrâneţea (magului) este eternitate, moartea este curgere lină: mai dură este hotărârea bătrâneţii, care înseamnă continuă voinţă de a fi, ca sustragere de la a face (I-85: “Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit…/ Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!”). Moartea e mult mai puţin tensionată, căci nu e împotrivire la fire, este curgere (vers-cântec) – supunere la ritmurile descinderii (infernale) şi transcenderii (celeste, sau subacvatice – I-242, Odin şi Poetul: “O, mare, mare, îngheţată…/ Tu mi-ai deschide-a tale porţi albastre, / Ai, răcoreşte-mi durerea în focată/ …Aş saluta cu aspra mea cântare,/ Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei”).
Poezia-pustiu (I-84, Singurătate), cântec-vers, este continuitate lichidă (cu vânt, adaptare la valuri). Plutire. Cădere, pâlpâire, curgere în stoluri: “Focul pâlpâie în sobă…/ Stoluri, stoluri trec prin minte/ Dulci iluzii. Amintiri… cad grele, mângâioase/ Şi se sfarmă-n suflet trist,/ Cum în picuri cade ceara/ la picioarele lui Crist”. Oprire în Piscul smereniei creatoare, Crist.
Opus: mersul, pasul (rupere, segmentare), ducând la sustragere (“Şed la masa mea de brad”, I-83). Şed, stau, înseamnă îmbătrânire, ca încăpăţânare de a se sustrage unui flux propus dinafară, îmbiat. Dar şed pentru a privi-medita (pentru a crea dinăuntru, pentru a umple dinăuntru spre înafară: “Îmi ridic privirea-n pod [podul este eterna rezervă mistică a trecerii şi ascunderii, depozit al stării, pentru a putea trece dincolo]…/ Deşarta casă [prin Eros] Dintr-odată-mi pare plină”).
Eminescu este cel mai mare poet al curgerii-trecere, spre marea şedere a cântului-icoană: “În privazul negru-al vieţi-mi/ E-o icoană de lumină”. Piscul de foc al Iniţiatului.
În mijlocul curgerii-trecere, stau (stăvilitor? Sau mai degrabă iniţiator, alfa şi omega, la care vin şi dinspre care vin toate): cununa-nimbul (ca atmosferă energetică a Muntelui), Muntele – Regele, Magul, Împăratul. Soarele şi Luna – principiul dualităţii şi unităţii (pp. 110-111 – Scrisoarea III), străbat şi (se) statornicesc (în) cerul eminescian.