Arhiva

Posts Tagged ‘VIAŢA’

CONSTANTIN STANCU ÎN DIALOG CU SCRIITORUL DUMITRU HURUBĂ „… neinvestind dragoste în tot ce fac, realizările vor purta cu ele o nuanţă de neîmplinire, de vulnerabilitate chiar; în asemenea cazuri, pierderile sunt irecuperabile, aceasta, printre altele, şi pentru că nu mai prea am timp…”


1. De-a lungul vieţii, ce aţi considerat că vă lipseşte cel mai mult ?
R. Inspiraţia, inventivitatea şi spontaneitatea, trei elemente pe care le-am iubit şi care, aşa cum se întâmplă în mari investiţii… sentimentale, m-au trădat cu nonşalanţă. Iar aceasta nu doar pentru că, fiecare dintre acestea a a însemnat suportarea de frământări, renunţări, reveniri, căderi sufleteşti, şi etc. din această categorie, finalizate, nu o dată, cu ore lungi de insomnii…
2. Ce aţi învăţat de la adversarii sau duşmanii dumneavoastră ?
R. Să perseverez, atunci când am ajuns să conştientizez că produsul minţii mele mă reprezenta ca individualitate, dar avea şi valoare reală, comparabilă nu cu nimicnicia intelectuală a adversarilor sau duşmanilor – ca să te citez – ci valori recunoscute. Mai ales literare… N-a fost şi nu este uşor, dar o victorie, din acest punct de vedere, mi-a adus, de fiecare dată, satisfacţii mari – fără să-mi pierd realismul şi bunul simţ…
3. O întrebare clasică: ce înseamnă dragostea pentru dumneavoastră, la modul practic, de zi cu zi ?
R. Totul, nu doar pentru a mă conforma zicerii Apostolului Pavel cum că, „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” Nu. Simt, cel puţin la această vârstă, că neinvestind dragoste în tot ce fac, realizările vor purta cu ele o nuanţă de neîmplinire, de vulnerabilitate chiar; în asemenea cazuri, pierderile sunt irecuperabile, aceasta, printre altele, şi pentru că nu mai prea am timp…
4. Care sunt cărţile pe care le preferaţi şi de ce le preferaţi pe acestea şi nu altele ?
R. Aş vorbi mai degrabă despre autori, despre cei care, prin cărţile lor, egal-valoaroase, nu mi-au trădat aşteptările, regăsindu-i, de fiecare dată, ca individualităţi artistice şi personalităţi puternice, la fiecare lectură. Deşi, aşezând alături câteva nume, pot părea nehotărât. În realitate, este vorba despre valoare… Jerome K. Jerome, Rabindranath Tagore, Tudor Muşatescu, Mark Twain, Ernest Hemingway, Sigmund Freud, din când în când Aurora şi Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu…
5. Care este locul în care vă simţiţi cel mai bine ?
R. Ciudat: cel mai bine şi cel mai… incomod, ca să nu spun speriat, atunci când mă aflu în faţa unei coli albe de hârtie şi, mai nou, în faţa paginii albe de calculator.
6. Ce înseamnă pentru dumneata gândul acesta: acum ?
R. Acum? E clipa de viaţă care trebuie exploatată la maximum, pentru ca, atât cât va fi posibil, să ne-o amintim cu linişte şi ca pe o împlinire. La o anumită vârstă acum-ul nu mai este ceva abstract, lipsit chiar de importanţă sau ceva care poate reveni, fie şi sub o altă formă, ci acel ceva dincolo de care, într-o ordine normal-cronologică, se poate afla neîntoarcerea. Fără să fiu sau să gândesc fatalist, sau… apocaliptic.

DUMITRU HURUBĂ
– membru al Uniunii Scriitorilor din România –
-legitimaţia nr.1042-

Anunțuri
Categorii:literature Etichete:

EXISTĂ TOTDEAUNA UN ACASĂ


Categorii:literature Etichete:

APEL LA OMENIE


APEL DE OMENIE
Centrul de Pedagogie Curativă Hunedoara organizează vineri, 28 mai, la ora 17, la Castelul Corvinilor o licitaţie pentru strângere de fonduri, astfel încât o parte dintre elevii centrului să poată merge anul acesta la Costeşti (în judeţul nostru), într-o tabără oferită de Direcţia Judeţeană de Tineret.
Este vorba despre 19 de copii cu handicap mintal sever, dintre care unii suferă şi din cauza unor handicapuri fizice. Centrul de Pedagogie Curativă are, în total, 67 de beneficiari: 30 cresc în instituţie, 34 provin din familii (părinţii îi aduc zilnic la şcoala specială), iar trei sunt în îngrijirea unor asistenţi maternali. În tabără vor merge cu prioritate copiii care sunt instituţionalizaţi, pentru că ei nu se bucură de atenţia, afecţiunea şi îngrijirea unei familii.
De ce ar mai avea nevoie copiii ca să poată ajunge la Costeşti şi să se poată bucura de cele câteva zile în tabără? De transport, care nu le este asigurat, de materiale igienico-sanitare (scutece de unică folosinţă, detergent etc.), hăinuţe şi încălţăminte.
Ei vor scoate la licitaţie obiecte confecţionate chiar de mânuţele lor, iar orice ajutor este binevenit.

Categorii:literature Etichete:

DESPRE GRIGORE VIERU DE NICOLAE BĂCIUŢ


FIINŢA POETULUI

Grigore Vieru s-a născut poet şi a nemurit poet. În fiinţa lui a curs poezia, o poezie când blajină, când răscolitoare, dar niciodată indiferentă, neutră, detaşată de ceea ce se petrece în jurul ei.
Oricât ar încerca unii să-i conteste vocaţia de poet, amendând-o circumstanţial cu vini care n-au legătură cu poezia, Grigore Vieru rămâne poet prin tot ceea ce a făcut, prin tot ceea ce a lăsat moştenire.
Opera lui pare mai prezentă acum, în reverberaţia tragicei dispariţii a poetului. Vocea poeziei sale e vibrantă, ecoul ei e preluat de alte voci care stau de veghe la întregirea limbii române în graniţa ei de pământ.
Poezia lui Grigore Vieru e în circulaţie. Fără paşaport, dar cu acte de identitate certe. Ea circulă şi caută să fie înţeleasă şi în alte limbi.
O întâlnire fericită, graţie poetului Eugen Axinte, a făcut posibilă această antologie, în care Paul Abucean a tradus fără să trădeze poezia lui Grigore Vieru. Selecţia îi aparţine traducătorului, iar titlul mi-l asum, deşi ar fi fost şi alte tentaţii.
Poezia lui Grigore Vieru trebuie citită, oricât de mult ar fi citată în fragmente ale ei. Oricât dde memorabile ar fi acestea.
Grigore Vieru trebuie (re)descoperit mereu, în patria limbii sale, cât şi în patria sentimentelor fundamentale ale fiinţei.
Pentru că, oricât de naţională, poezia lui Grigore Vieru îşi găseşte oriunde loc ca să ne facă înţeleşi, aşa cum suntem, fiindcă „aceştia suntem noi”.

NICOLAE BĂCIUŢ

UN POEM DE VIERU

Sunt

Sunt pomul cel cu mere roşii,
În vîrf se leagănă luceferi.
De trunchi se scarpină leproşii,
Hulind pe oamenii cei teferi.

Sunt floarea cea în chip de liră,
Născută într-o vreme crudă.
Căznitul suflet o admiră,
Beţivul peste ea se udă.

Sunt cartea cea cu pagini sfinte.
Pe faţă preoţi o sărută.
Pe spate scîrnave cuvinte
Înşiră golănimea brută.

Sunt o albină truditoare
„Fardată” cu polenul Lunii.
Mă ponegresc mereu laidacii
Rujaţi cu roşul Uniunii.

Sunt, poate, însuşi viitorul
Poporului cu chip de salce.
Pe care-l mai învaţă chiorul
Pe unde şi-n ce fel să calce.

Sunt cel ce vrea să cînte-n Piaţă
A Libertăţii dulci prescură.
Pe spate cu-n baston de gumă,
Cu un căluş cazon în gură.

Sunt pata cea de sînge, zisă
Republica Moldovenească,
Ce-n loc să frigă ucigaşul
Încearcă veşnic să-i zîmbească.

Sunt dorul care zboară peste
Zăgaz şi apă înspumată.
Un fel de tristă libertate
Cu lacrimi mari încoronată.

Sunt Prutul singur şi istoric,
Ghimpată sîrmă îl răneşte.
Îl suge de-o vecie marea,
El de-o vecie izvorăşte.

Sunt doina, taina ei, pe care
Nu poţi s-o-năbuşi, nici s-o sperii,
Chiar dac-ar fi acoperită
Cu-o mie una de Siberii.

Je suis (Sunt)

Je suis le pommier qui pousse
Vers les étoiles du firmament,
Tandis que le lépreux se gratte
Contre son tronc, tout maudissant.

Je suis la fleur en forme de lyre
Surgie dans une époque mesquine.
Les âmes patissantes l’admirent,
Les sans vergogne y urinent.

Je suis le livre liturgique
Que baise le prêtre agenouillé,
Et au dedans, la lie immonde
Griffonne ses obscenités.

Je suis l’abeille laborieuse
Portant le jaune pollen au sein.
Les rouges lui casseraient les ailes,
Faucille et marteau en main.

Je suis, avec un peu de chance,
L’avenir d’un peuple tourmenté,
Auquel le borgne ne se lasse
De signaler par où marcher.

Je suis de ceux qui dans la Place
Glorifieraient la Liberté.
Pour bien marcher, j’ai des matraques
Et un bâillon pour bien parler.

Je suis cette tache de sang qu’encore
D’aucuns appellent la Moldavie.
Son tortureur éxige d’elle
Qu’elle le console et lui sourie.

Je suis cette nostalgie qui vole
Au delà des bornes et des armes.
Elle a des ailes d’espérance
Et une couronne de grandes larmes.

Je suis le Proute de solitude,
Au cours blessé et déchirant.
A chaque instant la mer l’avale,
Et il jaillit à chaque instant.

Je suis le chant d’un brave peuple
Que l’on n’étouffe ni terrifie,
Ni même avec la rude force
Des milliers de Sibéries!

I Am (Sunt)

I am the apple tree that rises
With shiny fruit toward the stars,
While down below a leper scratches
Against its trunk his ugly scars.

I am the lovely harplike flower
Which sprang in times of misery.
The humble soul will wonder at it,
The drunkard over it will pee.

I am the holy book whose cover
Is kissed with fervor by the priest,
Whereas its back is smudged and scribbled
By the abject and dastard beast.

I am the honey bee that carries
The yellow pollen through the air.
The Reds who want to chop my winglets
A hammer and a sickle bear.

I am, with luck, the very future
Of this afflicted people who
Is shown the path and how to tread it
By one unseeing mole or two.

I am of those awaiting Freedom,
To praise her publicly one day.
They straighten me with blows of truncheon,
And tell me what I am to say.

I am the bloodstain some have labeled
As the „Republic of Moldova”.
Her executioner reminds her
To smile until the party’s over.

I am this everlasting longing
Which flies across the lonely spheres.
It soars on wings of hope above them
Surmounted by a crown of tears.

I am the river Pruth, that flowing
Amid the sorrow and the pain.
For ever does the sea consume it,
For ever will it spring again.

I am my people’s ardent singing,
That no one can surpress or scare,
Not even if the Russian killers
Set up Siberias everywhere!

Categorii:literature Etichete:

I-AM IERTAT PE CĂLĂI


Media monitor
Monalise HIHN
“I-am iertat pe călăi”

In primavara lui 1989, Gligor Hada era deja de opt ani pastor al Bisericii Penticostale din Hunedoara. Continua sa raspandeasca Bibliile aduse din Germania prin Biserica Reformata. Stia ca este urmarit de Securitate atat la serviciu, dar si in biserica pe care o conducea. Tot in acea primavara, fiul sau cel mare a fugit din tara, trecand Dunarea inot, in fosta Iugoslavie. Astazi, crede ca e timpul ca toti fostii informatori ai Securitatii sa fie cunoscuti, pentru ca a venit vremea ca lumea sa afle adevarul, oricat de dureros ar fi. Este convins ca acestia au fost infiltrati in toate Bisericile, dar spune ca i-a iertat pe toti cei care i-au facut rau. Peste ani, unul dintre prigonitorii sai l-a privit in ochi si si-a cerut iertare.

[… detaliat]
Gligor Hada s-a nascut in urma cu 70 de ani intr-o familie cu noua copii din judetul Alba. A muncit de la 14 ani la CAP ca sa isi castige existenta. A dormit in grajd cu animalele pe care trebuia sa le ingrijeasca iar, uneori, sobolanii se plimbau nestingheriti peste trupul adormit al baiatului de atunci. Mama sa a intrat in randurile credinciosilor penticostali in 1948, intr-o perioada crunta, si a avut parte pana si de oprobriul propriului sot pentru credinta sa. La 16 ani, Gligor Hada isi urmeaza mama in credinta. In 1963 a ajuns la Hunedoara, unde s-a angajat in combinatul siderurgic.
Amenintat cu moartea
Ani in sir impotriva credinciosilor penticostali au existat persecutii din partea regimului comunist. Gligor Hada isi aminteste ca, la inceput, penticostalii se rugau pe unde puteau: „Era o grupare foarte mica, in sat, in judetul Alba. Eram urmariti de catre militieni si, imi pare tare rau sa spun acest lucru, si de preoti. Au existat cazuri in care oamenii au fost arestati pentru ca aveau praf pe genunchii pantalonilor, semn ca se rugau. Casele in care mergeau la rugaciune aveau lut pe jos si asa se murdareau oamenii. Eram urmariti si monitorizati, dar acest lucru nu ne-a facut sa dam inapoi. Mai tarziu, au existat case private de rugaciune, pentru care se obtineau cu greu autorizatii. Dadeau pana la urma acele aprobari. Eu cred ca era o tactica de-a lor pentru a putea sa ne supravegheze mai bine si mai simplu”. Cand a ajuns in Hunedoara, Gligor Hada a gasit o comunitate de aproximativ 500 de credinciosi, cu familiile lor cu tot. Ani in sir a incercat sa obtina autorizatii pentru ridicarea unei biserici. De cultele religioase raspundea pe vremuri cate un inspector la trei judete. Reprezentantii Cultelor erau chemati la un fel de raport de catre acestia. Inspectorul Avramut raspundea de Hunedoara, Arad si Alba. „In anii ’80 vroiam sa ridicam o biserica in municipiul Hunedoara si incercam sa obtinem o aprobare in acest sens. Eram trimis de la Hunedoara la Deva si de acolo la Departamentul Cultelor la Bucuresti. Cei din Capitala imi spuneau ca nu era nevoie sa ajung la ei, ca lucrurile trebuie rezolvate pe plan local. Am fost de 70 de ori in audienta la cei de la Hunedoara si de la judet, de la Deva. Ieseam din schimb de noapte si stateam de la 7 dimineata pana la ora 15 si nu imi dadeau voie sa intru in audienta. Suparat ca nu cedez, inspectorul Avramut mi-a spus sa nu mai insist pentru ca ei sunt hotarati sa faca in asa fel incat sa imi ramana copiii pe drumuri. Aveam sapte copii. M-a amenintat cu moartea, de fata cu doi martori. I-am spus sa ma puna la zid, sa ma impuste, dar ca nu renunt. Ajunsesem sa imi pregatesc sotia pentru ce era mai rau – disparitia mea fizica”, povesteste Gligor Hada. Cu toate amenintarile, inspectorul Avramut parea sa fie speriat de prezenta pastorului Hada. „I-am spus ca intru in post si rugaciune cu toata biserica pentru ca Dumnezeu sa faca dreptate. S-a uitat la mine, parca speriat. Dupa o saptamana, mi-a spus Cred ca nu ati facut ceea ce ati zis?. Ba da, i-am raspuns, iar un alt coleg i-a zis Si eu il ajut si pun toata biserica sa se roage pentru ca Dumnezeu sa ia bariera din cale!. Am postit si ne-am rugat pentru el. Dupa trei luni a ajuns in puscarie. Preotii ortodocsi i-au dat mita si, exasperati de felul in care cerea bani si se purta, l-au parat”.
„Vizite” la Securitate
Securistii continuau sa il urmareasca. Gligor Hada a fost unul dintre „oaspetii” Securitatii. Astazi rememoreaza o astfel de „vizita”, cu „gazde” extrem de „primitoare”: „Un maior cu numele Orianu a venit la 5 dimineata la mine acasa si m-a luat din pat. M-a dus la Securitate, la Deva. Acolo, ma duceau in diverse camere si ma anchetau. Ii interesa de ce aveam legaturi cu strainii. S-a intamplat ca un autocar cu 20 – 25 de persoane din Suedia sa vina la noi. Pe scara unde stateam locuiau un maior si un locotenent major de la militie. In plus, fratele sotiei mele locuia in Germania, ne trimitea valuta in mod legal, bani cu care aveam voie sa facem cumparaturi din shop. Toate aceste lucruri ii deranjau si vroiau sa stie ce legaturi aveam noi cu strainii. Chiar acea persoana care m-a luat dimineata din pat, la ora 4 dupa-amiaza, mi-a dat putina paine cu slanina. N-am vrut sa mananc. La insistentele lui am gustat, totusi, jumatate din ceea ce imi adusese. S-a intamplat ceva. Pur si simplu, mi-am pierdut memoria. Nu mai rationam. A fost ceva pus in mancare. Pe la 21.30 mi-au dat drumul sa plec. Am luat autobuzul pana la Hunedoara. Locuiam la trei minute de gara, iar pana acasa am facut vreo 2 – 3 ore. Am ajuns in fata blocului si nu stiam scara pe care sa urc. Imi vedeam sotia pe balcon, dar nu imi mai aminteam nimic. Eram ca o planta. Atunci m-au anchetat mai multi securisti, printre care unul este inca in functie aici. Peste ani, ne-am intalnit, am stat la aceeasi masa, s-a uitat in ochii mei si si-a cerut iertare. Nu vreau sa ii dau numele. Eu l-am iertat!”. Peste ani, fiul lui Gligor Hada, Gabriel, masterand in Statele Unite ale Americii, a povestit in fata colegilor sai aceste intamplari.
Urmarit si la serviciu
Nici la serviciu lucrurile nu stateau mai bine. „Nu am ascuns niciodata ca sunt crestin. Am cerut sa lucrez unde era mai greu. Am muncit pe cel mai greu post de comanda, dar nu am reusit niciodata sa avansez in meserie. Tot timpul eram urmarit de cineva din Securitate. S-a intamplat ceva foarte interesant. Printre colegi, era un muncitor care lucra la armatura, la sarma, uns tot cu mizerie. Intr-o imprejurare, un capitan, pe nume Popovici, m-a chemat la Securitate, spunandu-mi ca trebuie sa ma prezint la un anume maior Codarcea. Cand am ajuns in biroul acestuia, am vazut cine era – muncitorul din sectia unde lucram. Si la noi in casa au intrat in lipsa noastra si au scotocit printre lucruri”. Gligor Hada isi mai aminteste ca, in doua randuri, in sedinte conduse de catre secretarul de partid, i s-a spus chiar de catre acesta ca ii vor ramane copiii pe drumuri: „Imi faceam datoria si cautam sa fiu exemplu, sa fac mai mult decat mi se cerea, nu imi gaseau nicio vina decat aceea ca eram crestin. Chiar daca ma amenintau, nu puteam sa port ura. Un crestin nu are voie sa poarte ura. Credinta este una singura, gardurile le fac oamenii”.
„Contrabanda” cu Biblii
Ceea ce nu stiau securistii era ca in locuinta lui Gligor Hada era plin de Biblii: „Aveam o ruda prin alianta la Medias. Era bolnav de ciroza. Era sas si avea multe relatii in Germania. Lor li se trimiteau multe Biblii, prin Biserica Reformata. Cand sosea cate un transport in tara ma suna si imi spunea: Gligor, vino pana la mine, ca sunt grav bolnav!. Eu stiam ce inseamna asta. Era semnul ca mai sosise un transport de Biblii. Era, practic, un cod intre noi. Trebuia sa vorbim asa. Mergeam cu sacosele pe tren, mai cu emotii ca existau controale, sau cu Trabantul unui prieten. Mai intrau in tara si prin persoane care veneau din strainatate si cu care ne intalneam pe camp. Mai soseau si altii, din tara, noaptea. Bateau la usa. Eram uimiti de felul in care ne gaseau. La adapostul intunericului urcam Bibliile in apartament. Le ascundeam sub cada sau in interiorul usilor din apartament. Sa fi adus si raspandit Biblia era atunci cum e azi sa faci contrabanda cu droguri sau cu arme! Eram verigi ale unui lant si nu ne cunosteam toti intre noi, tocmai pentru a fi protejati. Daca il prindeau pe unul sa nu cada toti. Mai faceam un lucru. Traian Dorz era un poet crestin si o parte din manuscrisele lui au ajuns in strainatate, prin mine. Trimiteam scrierile acelui poet prin cineva de la Bucuresti, care le scotea din tara, erau tiparite in strainatate, readuse in tara si apoi imi parveneau”.
Nici copiii n-au scapat
Gligor Hada avea sapte copii. Acestia erau marginalizati si persecutati la scoala: „Ceilalti copii strigau dupa ei pocaitule!. Erau scosi in fata careului, de parca ar fi facut cine stie ce rele. Desi invatau bine, nu reuseau niciodata sa ia premiul intai. Am avut discutii cu directorii de la scoala, pentru ca erau persecutati. Nedreptatea aceasta l-a determinat pe fiul meu cel mare sa fuga din tara. Ne spunea ca nu mai poate suporta si ca va pleca. A fost trimis in armata la canalul Dunare – Marea Neagra. Era sicanat si ne repeta ca trebuie sa plece. Ne-am opus, dar n-am avut ce sa-i facem. La jumatatea anului 1989 a fugit. Ne-au cautat securistii si la serviciu si acasa. A inceput o alta perioada de interogatorii”, spune Gligor Hada.
“Sa se afle adevarul!”
Gligor Hada spune ca este convins ca in randul tuturor Bisericilor au existat informatori ai Securitatii si crede ca a sosit timpul ca numele acestora sa fie cunoscute. „Eu cred ca nicio persoana nu ar trebui sa aiba imunitate, nici in cazul ortodocsilor, nici al penticostalilor, nici al catolicilor sau baptistilor etc. Consider ca ar trebui sa se stie despre cei care au fost informatori sau agenti ai Securitatii. Mi se pare nedrept sa se ascunda aceste lucruri. Nu e normal sa se faca o asemenea nedreptate. Nu conteaza religia. Nu este in ordine, ar trebui sa se scoata la lumina toate mizeriile. De ce sa ocupe cineva un post inalt cand a fost o unealta a vechiului sistem? In orice biserica erau informatori, chiar dintre crestini. Nu erau descoperiti usor. Noi vrem sa facem lumina. Atunci aveam banuieli in ceea ce ii priveste pe informatori. Au existat si in randurile noastre oameni care au cazut in cursa securistilor, poate erau chiar platiti. Poate ca erau chiar din randurile lor, infiltrati intre noi. Noi nu aveam nimic de ascuns. Erau informati despre tot ceea ce faceam, ce se predica, cine venea. Intotdeauna ne-am rugat pentru cei care ne persecutau. Ne rugam pentru ei, pentru cei care ne torturau, ne anchetau. Nu blestemam si nici nu le purtam ura. Un crestin se roaga pentru dusmanii lui! Acum a sosit momentul sa aflam adevarul!”. Dupa 1990, a cumparat un bloc in paragina, din oras. Pana in 1990, acel imobil deservea militia si securitatea. In acea cladire a infiintat un orfelinat, iar in prezent este implicat in alte proiecte sociale pentru copiii defavorizati, dar si pentru alte persoane.

Categorii:literature Etichete:

ROMANCIERUL RADU IGNA DIN HAŢEG ŞI POETUL IOAN EVU DIN HUNEDOARA


Categorii:literature Etichete:

AFACERI DE SCRIITOR


AFACERI DE SCRIITOR

Agentia Domeniilor Statului a reziliat doua contracte de concesiune semnate cu Mircea Dinescu, prin care acestuia ii fusesera incredintate spre exploatare 600 de hectare de teren in Dolj. Poetul, fictionarul la stat si formatorul de opinie, spune ca nu a fost instiintat.

Motivul il constituie neplata unor redevente si neconstituirea unor scrisori de garntie.
Agentia Domeniilor Statului a incheiat cu Mircea Dinescu, in anul 2004, un contract de concesiune pentru o suprafata de 591,99 hectare, teren aflat pe teritoriul administrativ al localitatilor Motatei, Calafat, Cetate si Ciupercenii Noi, din judetul Dolj.
Un an mai tarziu, acesta a semnat, printr-o firma pe care o detine, SC Agroindustriala SRL, un contract de concesiune pentru o suprafata de 8,10 de hectare in localitatea doljeana Giubega.
Mircea Dinescu a declarat ca nu a primit nicio instiintare privind rezilierea contractelor.

Inainte de a fi reziliat un contract, potrivit institutiei, sunt proceduri care urmeaza a fi parcurse conform dispozitiilor legale, astfel ca la neplata redeventei sau penalitati la redeventa se parcurge procedura de executare silita.

Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat asta: