Arhiva

Archive for iulie 2009

TABLOU REDAND PE APOSTOLUL PAVEL


pavel

Categorii:Uncategorized

POETUL IOAN EVU SI CONSTANTIN STANCU LA SALONUL CĂRŢII


000108

Categorii:Uncategorized

IOAN EVU ŞI POEZIA SA


ÎNSOŢITORUL UMBREI, DUPĂ IOAN EVU

Volumul „ Însoţitorul umbrei „ de Ioan Evu ne pune în faţă modul de cădere a poetului în poet. Editura „ AXA „ Botoşani, 2003, consilier editorial Gellu Dorian, ne propune, bazându-se pe tristeţea poetului, o antologie , în fapt, din scrierile lui Ioan, scrieri trecute prin focul anilor 80 – 90, cu bătaie până în anul 2003. Citarea titlurilor de volum trecute şi prezente: „ Fereastra de apă „, Fără armură „, Somnul în munte „, Poet de bună voie „, „ Cetatea Moartă „ , ne prezintă motivele fundamentale ale temelor care l-au ars pe poet până la cuvânt într-un timp care se vrea viaţa sa. Evu este un poet sincer, dincolo de stil, de clasificări – poet optzecist ? – de erori şi tristeţi, el nu se joacă de-a scrisul. A scris cu viaţa sa, aproape până sânge, până la arderea completă ! Cred că doar imagine nisipului acoperit de zăpezile dintâi este marcantă pentru el ca scriitor. A fost răpus de marile teme, poate i-a lipsit rezistenţa de maratonist, dar a câştigat rezistenţa zăpezilor în decembrie, a câştigat rezistenţa albului pe trecerea de pietoni.
Volumul se completează cu ultimele poeme, de revoltă şi acid, de culoare şi de neant aparent unde locuieşte Hamlet de Bizanţ.
Diferenţele de tensiune dintre poemele de la început şi cele de la sfârşit sunt enorme. De la puritate la neant calea este dură, este aceea a căderi poetului în poet, cu durere şi revoltă, cu dragoste şi eşec, cu rugăciune şi blestem, cu lacrimi şi ninsori. Personal îl prefer pe Ioan Evu cel îndrăgostit, de la început, cu romantismul său molipsitor, cu poeme de excepţie, acceptând influenţa marilor poeţi ai lumii cu nonşalanţă, cu bucurie şi optimism. Talentul său de a cânta lumile pierdute şi pe cele regăsite, talentul său de a transforma ideea în cântec este un semn de biruinţă. Atunci când devine evident real şi căzut în clipă, Ioan Evu începe să explice şi cântecul piere ca o zăpadă ninsă peste zgura fierbinte.
„ Dă-mi pasărea căzută în oraş/ ca-ntr-un coşmar de parcă se repetă/ căci azi am auzit un cântec laş / un tril vândut pe-o gureşă trompetă „ Poetul tânjeşte după trilul unei paseri, a unei paseri care poate învinge oraşul cu cântecul ei, îl poate purifica, e trilul poetului pasăre, menit să se înalţe peste oraşul în care straja doarme…
Scriitorul simte cu toată fiinţa responsabilitatea creaţiei, a talentului, este conştient că nu totul este întâmplător, declaraţia sa de dragoste pentru poezie este una intimă, asemenea unei femei iubite, este „dansul sub spânzurătoare „ cu poezia, „când pasăre şi piatră vorbesc aceeaşi limbă străveche „. Intimitatea dintre poet şi poezie sub steaua dragostei demonstrează cedarea fiinţei umane în faţa frumosului ca gest de credinţă şi purificare prin scris, nod şi semn de încercare pentru orice conştiinţă ….
Ioan Evu a lăsat câteva poeme memorabile pentru literatura română, iar faptul că locuieşte în Hunedoara nu poate fi considerat un handicap, ci un argument pentru valoarea unei opere care are rezistenţă la ruina memoriei. Critica ar trebui să dea o mai mare atenţie poeziei în sine nu domiciliului din cartea de identitate electronică a poetului, un număr şi el, smerit, în poporul său care, adesea, în istorie a tânjit după valorile eterne ale limbii române, prin vremuri de încercare. Racordarea la mişcarea universală de globalizare nu trebuie să ne ducă în eroare, vom avea nevoie totdeauna de ţipătul unui suflet în deşert….
Oricum Ioan Evu este poet de bună voie cum singur declară, crede în destinul său cu putere şi îşi asumă riscurile de rigoare, cu preţul vieţii personale…
„ Dar cine – am fost cu –adevărat/ în lumea totuşi nelumească / între lumină şi păcat / doar vântul ştii-va să şoptească. / „ ( Doar Plopii – La Eminescu )
Ultima parte a volumului, marcată de poemele de pe urmă, încearcă să descifreze taina apocaliptică a vremurilor ultime, vremuri în care poetul este însoţit de omul Evu Ioan, cu tristeţe, cu regret, cu responsabilitate : „ Buzele mi-au ars mistuite / de arşiţa unei iubiri inexistente / ura trădarea şi pizma/ mi-au otrăvit cuvintele toate / „
Deşertăciunea ultimelor poeme descoperă deşertăciunea lumii – nelume, este aici o cădere din rai pentru Ioan Evu, este durerea poetului pentru ratarea ţintei de către semeni, este ruptura de erorile de pe urmă, dar şi revolta împotriva imposturii, a păcatului, a lipsei de orizont pentru oamenii, pentru românii care trăiesc din înlocuitori pentru suflet, pentru lacrimă, pentru poezie, este aici un avertisment pentru cei care nu realizează cădere în ruină a continentului …
„ Puneţi taxă pe izvoare/ pe zăpezi pe cer pe tril/ dijmuiţi cât se mai poate / traiul omului umil / „
Nu ştiu de ce poeţii ar trebui încadraţi pe generaţii, este o singură generaţie de poeţi, aceea care scriu o poezie – poezie, dincolo de asta clasificările nu mai au sens, pentru că, aşa cum declară poetul , cititorul acceptă starea aceasta :
„ M-aş tot sui şi m-aş pierde/ lume fardată cu monezi / pe –un fulg m-aş vinde într-o piaţă/ la traficanţii de zăpezi / / Dar astea nu-s ninsori iubito/ sunt lebede murind încet / bat clopote la Clopotiva / trase în taină de – un poet. / „

Categorii:Uncategorized

VALEA PROSCRIŞILOR – UN ROMAN DE RUDI IGNA


VALEA PROSCRISILOR DUPĂ RADU IGNA

Pentru Radu Igna fiecare roman pe care îl scrie este o clipă de viaţă, smulsă din epocă, o viaţă care îşi caută sensurile. Romanul „ Valea Proscrişilor „ , Editura „ Călăuza v.b. „ , 2004, consilier editorial Valeriu Bârgău abordează starea de viaţă a învăţătorului aflat pe margine de timp, căutând o cale de ieşire din Valea Proscrişilor, acolo unde l-a aruncat viaţa oarbă.
Învăţătorul este prea important pentru o comunitate pentru a fi uitat, pentru a fi îndepărtat din treburile obştii. Privind din interiorul acestei profesii scriitorul ne propune o etapă din viaţa unui profesor, în plină epoca socialistă, când este repartizat într-o localitate de munte, uitată de oficialităţii, o localitate mică, dar unde se petrec drame imense. Viitorul copiilor depinde de profesor, dar puţini înţeleg aceasta. Profesorii de la şcoala din Valea lui Vlad, se luptă pentru orgolii mărunte, inspectoratul de specialitate este preocupat de propagandă, Koty Neni – bucătăreasa este preocupată de universul ei închis de la bucătărie, dar important pentru toţi, administratorul şcolii nu vede dincolo de Valea Proscrişilor, preotul satului îşi vede de slujba lui eternă, toţi au marile mici probleme de rezolvat, doar profesorul Gorun, om de modă veche, bazându-se pe principii sănătoase vede dincolo de slujbă o stare de apostolat pentru comunitate. Personajul principal Cristian Ştefănescu pare a-i urma la conducerea şcolii, este bine instruit, dar în formare, abia pricepe sensul în care se mişcă lucrurile în Valea Proscrişilor, pentru că este un puls specific în acest loc. Peste toate planează imaginea epocii, cu ciripitori la Inspectorat, cu dosare făcute pentru a şantaja, nu pentru a zidi oameni, cu inspectori activişti, cu multă superficialitate şi formalism, cu pericolul permanent a schimbării pe criterii politice, cu tensiunea schimbărilor specifice epocii socialiste. Omul nu prea contează, intelectualul nu are valoarea lui de intelectual, ci este doar funcţionarul de la şcoală. Gorun vede altfel, tânărul Cristian vrea altfel, dar toţi se împiedică de ceva, lume refuză schimbarea, lumea s-a rupt de lumea veche, dar rămâne încremenită în vechia stare a satului afectat de pământ, lucrul la câmp, beţivul necesar din peisaj, intelectualul rasat pierdut în peisaj, urmărit ca fost anticomunist, cu sabia deasupra capului, cu suferinţa sa inutilă şi provocată, cu refuzul valorilor.
De remarcat modul în care tânărul profesor învaţă de la viaţă, direct pe viu, cum se formează în această vale uitată de lume, cum primeşte putere. Contactul cu elevii simpli de la ţară, care sunt marcaţi de munca lor, de credinţa lor, de pământ, vite, timp, este semnificativ.
Profesorul Stefănescu meditează : „ Acest Vasile P. Munteanu mi-a îmbogăţit cunoştinţele de psihologie şcolară punându-mi răbdarea la încercare. Mi-a fost un adevărat maestru. Elevul fără caiete, creion, vreo unealtă de scris, nimic ! În schimb are un pumn agresiv şi o gură spartă. I-am cumpărat creioane, stilou, cerneală, un pix şi trei caiete. A doua zi a venit fără ele. Le-a pierdut. M-am repezit la el şi, apucându-l de gulerul cabatului de şubă, l-a scuturat cu violenţă ca pe un pom. „ …
Elevul acesta îi dă o lecţie de viaţă profesorului Cristian, el trebuie să aibă grijă de familie pentru că tatăl îi este bolnav. Între teorie şi practică profesorul învaţă mare lecţie a vieţii de fiecare zi.
În paralel Cristian tinde să devină bărbat, cunoaşte câteva femei, medicul din Valea Proscrişilor o femeie mai în vârstă decât el, dar liberă, pendulând între suflet şi interes, abordând dragostea de lume ca pe un exerciţiu necesar, apoi femeia locului, Cumbrie, cu viaţa ei sănătoasă, cu dragostea esenţială urcând din pământ ca o plantă, trecând dincolo de cultură şi vreme, îi marchează existenţa şi-l schimbă, într-o lume care îşi caută sensurile.
S-ar părea că tânărul profesor, bine educat, în plină formare, va fi noul director al şcolii, toate converg pentru a-i urma bătrânului Goron, pierdut în bătrâneţe şi în moarte. Secvenţa morţii bătrânului învăţător Goron, este marcantă pentru toţi, el moare la datorie, precum acei caii bătrâni în războaie. Dispariţia lui Valea Proscrişilor este un eveniment din punctul de vedere al memoriei locului, a pământului, dar omul nu poate înţelege lucrările venite de Sus, de la Dumnezeu.
Până la urmă urmaşul Cristian nu ajunge director. De ce ? Răspunsul este chiar în noi, este etern, suferinţa are aceeaşi faţă în orice epocă, chiar dacă în aparenţă este altfel.
Romanul trebuie citit, este un roman clasic al suferinţei umane şi a formării umane, romanul depăşeşte epoca, trece dincolo de mode.
Deşi cititorul nu a întâlni mare aventuri şi nici scene de dragoste care să şocheze, va descoperi însă modul cum omul se poate forma în această lume şi cum există o ieşire din Valea Proscrişilor, după cum există o ieşire din comunism, din tăcere. Pentru tânărul cititor poate tema sau subiectul cărţii nu par interesante, dar dincolo de mode şi stiluri rămâne viaţa, aşa cum este ea, o viaţă în plină viaţă.
După ce am citit acest roman, am înţeles mult mai bine pe omul Radu Igna şi ce important este să ne înţelegem acum la sfârşit de vremuri. Istoria literară ar trebui să dea o mai mare atenţie scriitorilor cu adevărat importanţi din România, pentru că, oricum, este deja târziu în literatura română şi încă nu vine valul adevărat de scriitori, care să schimbe epoca….
Romanul începe şi se sfârşeşte simbolic cu imagine beţivului din sat, o imagine care subliniază căderea omului în cele de jos, în subcultură, dureros pentru un intelectual adevărat…. „ În acel moment răsună în liniştea de piatră un cunoscut strigăt de om turmentat şi Tirea se ivi aproape de punte, venea strigându-şi tirada …”
Beţivul care strigă peste Valea Proscrişilor … şi câinele profesorului, bucuros în simplitatea vieţii acolo aproape de natură, şocat de plecarea la oraş …

Categorii:Uncategorized

DUMITRU HURUBA IN BIBLIOTECĂ


000010

Categorii:Uncategorized

DUMITRU HURUBA ŞI CRONICILE SALE


CRONICA LUI MITICĂ

Viaţa noastră de fiecare zi pare, pentru mulţi, lipsită de orizont real şi atunci apelăm la orizontul ireal pus la dispoziţie, pe o tavă a Salomeii, de televiziunea privată sau de stat, de televiziunea de tranziţie sau de ocazie.
Dumitru Hurubă, în scrierea sa „ CRONICI TV DIN VREMEA ZĂPĂCIŢILOR DE TRANZIŢIE”, EDITURA Călăuza v.b., 2004, ne oferă un scurt voiaj în istoria timpului pierdut, un voiaj de plăcere, tranzitoriu, prin erorile noastre zilnice. Privitul la televizor este un sport naţional, ştirile zilnice cu drogul lor, personaje de împrumut, evenimente de manipulare necesară, cronici de ruină, întâmplări programate, limbajul de lemn de gofer, lacrimi pentru fotbalist, zâmbet pentru antrenor, buricul prezentatoarei, canicula zăpăciţilor, ministru şi Prim – ministru, mustaţă pentru viol, regi de împrumut, , cupluri care zguduie lumea, un pisic vedetă…
Programul realizat de televiziuni, timpul nostru pierdut zadarnic, acolo, în faţa „ sticlei „, într-o lume ireală, ne arată costul vieţii noastre.
Citind această carte, scrisă cu mult talent de Dumitru Hurubă, primim o stare de bună dispoziţie, râdem şi râdem bine de zăpăciţii rătăciţi în tranziţie, realizând că aceste personaje suntem chiar noi, cei de toate zilele, minus eternitatea noastră posibilă pierdută…
Scriere pentru zâmbet, trompetă şi tristeţea cu coarde, nu putem să nu remarcăm puterea ei de a ne face mai buni. Umorul de calitate, un lucru atât de rar printre zăpăciţi şi posturi de televiziune, este personajul central al cărţii. Tranziţia este doar un moft, un pretext de a ne justifica superficialitate, viclenia şi ticăloşia… Eroii sunt oamenii de fiecare zi oferiţi de televiziune, chiar dacă tranzitoriu ei sunt parlamentari, miniştri, vedete din prefabricate de carton, sportivi… Când privim la ei pare că absorbim informaţie, când citim despre noi în această carte de cronici tv. regretăm că suntem aşa de efemeri în tranziţia noastră pe pământ.
Puţini scriitori s-ar fi apucat de scris pe această temă care pare fragilă, dar Hurubă a scris într-un stil hurubist – ca să-l parafrazez, nu piţurchist … Stilul său are la bază logica valorilor sănătoase creştine aplicată la logica de fiecare zi, tranzitorie în acest veac, iar rezultatul este un zâmbet sănătos, un umor care tratează de indiferenţă, care vindecă bolile noastre spirituale, într-o ţară creştină, de altfel preconizat …
Pornind de la un detaliu de emisiune, hurubistul de profesie, zis Mitică pe numele său smerit de scriitor, creează câte o capodoperă tip aspirină pe varză şi curcan, care merită citită prin tratament spiritual naturist …
„ Cade prima zăpadă şi primii cerşetori îngheţaţi de frig. Fulgii mari valsează graţios în ritmul unei muzici transmisă de Divinitate pe o frecvenţă PRO, aprobată şi ştiută doar ce CNA.”
… sau : „ A, era să uit ceva care nu interesează: firma „ Foarfeca „ S.R.L. e în faliment, deoarece, din cauza secetei, s-a redus alarmant frunza de tăiat la câini .”
Consider că ce mai bună scriere din cartea aceasta este schiţa despre emisiunea de informaţii zilnice obşteşti de la o televiziune care rămâne secretă pentru moment, despre salvarea unui biet pisic urcat tranzitoriu într-un copac din micul Paris şi care a putut fi salvat până la urmă, conform reporterilor de la faţa locului şi celor din studioul micilor nebunii zilnice, de către un soldat care şi-a dat viaţa pentru onoare, patrie şi pisic…
De ce ? Iată secretul unei emisiuni : „ În orice caz a fost ştirea cea mai de senzaţie, care a ţinut populaţia ţării cu respiraţia tăiată câteva minute fiind singura ştire fără morţi, violenţă, prostituate, droguri, corupţi, violuri şi Radu Coşarcă .” În concluzie- Oskar pentru pisic, reporter şi mustaţă.
Care este adevărul despre aceste cronici ?
„ – Mă, astea nu-s visuri, ci vedenii de om care nu şi-a rezolvat problema doagelor la timp. Du-te acasă şi două săptămâni nu te mai uita la telejurnale; bea ceai de cucută şi fă plimbări în loc cu verdeaţă …”
Care este logica scrierii ?
„ Pactul cu Dumnezeu „
Această carte trebuie citită. Fiecare cronică a fost publicată şi în revista „ România literară „, iar redacţia revistei a înţeles la timp importanţa unui astfel mod de a scrie cu umor despre tranziţia noastră spre eternitate…
Când ne vom trezi din această beţie a ideologiei pure de tranziţie şi vom reveni pe pământul curat al României vom putea constata :
„ – Ai văzut, bade, ce putere are o ordonanţă ? mă întreabă Haralampy. Şi tu te mirai că încalcă legi votate de Parlament .. Aia-i fix – pix !

Nota: Halampy este un personaj real imaginat de scriitor ca să ne dea posibilitate de a ne închipuim vedete de televiziune într-o carte scrisă de Dumitru Hurubă. El, Halampy, cântă la tiriplic, adică instrument de suflat în drâmbă sub formă de polonic. ( etum.nec.)
De reţinut că putem fi mai optimişti după această lectură … necesară de tranziţie.

Categorii:Uncategorized

DENSUŞ – BISERICA PRIMĂ


DENSUS II

Categorii:Uncategorized

GUTUILE CARE LUMINEAZĂ ZIUA


CÂND GUTUILE DORM

În cartea sa „ SOMNUL DIN NOAPTEA DE MARŢI „ lansată în lume de Editura „ AMURG SENTIMENTAL „ – Bucureşti, 2006, autorul Miron Ţic îşi prezintă cu sinceritate locul său de rai, un rai personal între vis, realitate, reamintirea timpului căzut şi gând la marginea tainei.
Scriitorul îşi pune inima pe pământul pe care îl iubeşte, ascultă cu fiinţa miracolele simple din România, acolo unde ele mai sunt posibile.
Ceea ce aude cu inima înţelege cu dragostea sa de român şi cu logica eternităţii.
Citind povestirile scurte din carte ai impresia că lumea este mai frumoasă şi noi nu o ştim, că există o pace adâncă pe un deal, la o margine de apă, lângă o fântână, mergând pe un drum simplu de ţară, stând de vorbă cu oamenii, cu iarba, cu cerul şi cu ecoul vremii pe cer, privind la o cumpănă la margine de lume.
Miron Ţic şi-a ales ca moto un citat din Nicolae Iorga, un citat scurt, adevărat, pătrunzător, un citat care l-a mobilizat pe poetul din umbra românului trecător, dar universal, să scrie aceste povestiri.
Deşi scrierile par a nu se lega între ele, au totuşi un fir comun, un fir de aur care le leagă şi le fac un întreg: dorul după un loc intim, apropiat de fiinţa omului, unic prin simplitatea măreţiei. Cred că aceste povestiri au o mare deschidere spre un patriotism bine temperat, dar de esenţă nobilă, au ceva care fac din cuvintele scrise un fel de laudă adusă cerului şi anotimpului în care mor zeii şi se nasc veştile bune.
Întâmplările sunt scurte dar care cuprind în ele o viaţă, se petrec la ţară, acolo unde iarba miroase a veşnicie, este viaţa simplă a unchiului Gheorghe, a mătuşii Sânziana, a omului trăitor naiv precum Miron zis Skoda şi Carolina, consoarta lui, despre iubirea unui morar, despre o pictoriţă şi ochii ei, despre dragoste, despre clipe care nu se pot uita, despre o casă amplasată sub un deal, despre un călător în noaptea patriei, despre dealul fără capăt, despre somnul gutuilor.
Cartea merită citită pentru a ne recupera copilăria, dragoste primă, căutarea cetăţii eterne. Autorul a trebuit să scrie această carte, somnul din noaptea de marţi e de fapt starea de graţie care te cheamă la marginea cuvântului nescris pe care îl porţi cu tine până la margine de miracol, atracţia spre lumea din visul trăit zilnic, ascuns în fiinţa veşnică din trupul acesta muritor.
E o povestire reper în carte: „ URLETUL LA CUMPĂNĂ „ despre o cumpănă de fântână care leagă cerul de pământ, vremurile între ele, destinele oamenilor, o cumpănă ce pare a atinge limitele nelimitate ale aerului aurit de la ţară, un semn al eternităţii pe acest pământ, o cumpănă ce indică centrul lumii, de care se leagă viaţa unui om, e ca o fiinţă cumpăna, ca un fel de înger veghetor, în satul în care fiecare din noi ne căutăm patria, până în ziua care un fulger rupe lumile şi fărâmă cumpăna de parcă ar astupa un izvor, sau s-ar prăpădi o fiinţă, e o povestire deschisă, poem şi liturghie, rugăciune în dimineaţa de duminică la ora când a înviat Isus, o povestire unică în felul ei, simbol al României care ne-o dorim, a patriei din cer, de fapt.
„ – Aceasta-i cumpăna, ca atâtea altele. Eu am fost meşter de aceste măreţii. Le-am aşezat să stea sub focurile vii ale cerului. Şi de primăvară şi de iarnă. „ o frază scurtă de tată ca o sentinţă pentru fii patriei.

Dar fiecare povestire are în spatele ei una reală, scriitorul caută să nu piardă nimic din harul care a curs pe destine, pune şi tuşa eternităţii pe sensurile din totdeauna ale vieţii la ţară indiferent de anotimp şi de epocă. Ceea ce este remarcabil în povestiri e faptul că puterea socială a unor oameni, a unor politicieni nici nu apare, nu este posibilă, chiar, totul este curat şi-n moartea unora ca un fel de sigiliu pus de Dumnezeu pe tainele posibile dintr-un sat. E aproape eliberator să simţi că nu există presiunea puterii fără de putere, exercitată din motive de cădere, e doar presiunea locului sfânt şi a tăcerii sfinte …
Cartea începe cu un cuvânt de deschidere semnat de Nicolae Rotaru, ca semn de preţuire pentru autor şi pentru astfel de scriere: „ Exerciţiile de delicateţe şi suavitate rurală ale lui Miron Ţic merită atenţia şi admiraţia noastră. Sunt dovadă maturizării artistice a unui trudnic grădinar de cuvinte. „

„ Când gutuile dorm, lumea îşi ţine pleoapele deschise ! „ – o frază din povestirea „ Somnul gutuilor „- cuvinte care atrag cerul mai aproape de noi.

Categorii:Uncategorized

VICTOR STEROM SI ZICEREA SA


PIATRA CA PERSONAJ AL ISTORIEI

Vine vremea în care scriitorul trage linia, o simplă linie, nevăzută, parabolă a vieţii şi constată că au trecut 30 de ani de la debutul editorial, că deja au intrat în cetate 30 de cărţi semnate cu frigul din umbra sa, că faci parte din tribul serios al scriitorilor, că ai fost atins de bucuria premiilor, au fost ocazii memorabile pe care Victor Sterom le-a pus sub semnul poemului în volumul „ SAXUME „ apărut la Editura „ Cartfil Tor „, Bucureşti – 2004.
În volumul acesta scriitorul a ales o formă fixă în care şi-a turnat aurul poemului, versurile de început sunt chiar titlul de poem, de fapt poemul şi numele său fac corp comun, s-au topit toate sub semnul unei spiritualităţi de maturitate.
Experienţele zilnice, marile şi micile idei care macină carnea poetului, tristeţile lungi ale vieţii, dar şi lumina discretă a speranţei, dragostea care ne bântuie ca vântul uşor al dimineţii, nu se vede, dar ne mişcă inima, toate sunt puse aproape definitiv în cuvinte de poet.
Se simte maturitatea poetului, tăria scrisului său şi salvarea care vine cu fiecare poem, volumul lasă semne prin cetate şi-n care regăseşti sensurile de pe urmă a lumii şi a omului marcat de îngerul discret al cerului.
Sunt poeme care au ceva de granit şi se fac de cristal sub ochii cititorului:
„ poemul şi-a adunat clipele sub el / cum păianjenul puterile – / s-a înmulţit sub formă de cruce/ l-am auzit cum se năştea / ca orizontul din mare / ca întunericul din amurg / să descrie tăcerea care mă doare / „
Trecerea timpului şi timpul care rămâne în ochiul poetului şi coboară în inimă, piatra ca personaj în istoria lumii, clopotul, vântul zilei, lumina simplă şi necesară a dimineţii, mecanismele trupului în căderea spre cer, umbra ca fiinţă trăind secret în carnea poemului sunt motive de rugăciune pe care Victor Sterom o pune în vers, dincolo de durere.
„ Stau în fotoliu şi aud / cum îmi ruginesc gândurile „ – prindere umbrei în palmă, plimbarea prin ruina unui imperiu, holograma nopţii, chiar moartea ca motiv de cercetare a trupului:
„ moartea iese în stradă / cum umbra şarpelui la amiază – // murmurându-mi numele / iar viaţa sare prin grădină / ca vrabie / după boaba de nisip / cugetătoare … / „
Ultima concluzie a poetului, la vreme aniversară, este că timpul se scurge printre degete …în timp ce merge spre cer, înainte de a se stinge steaua, acesta este poetul – „ un crin plin de mister. „
Victor Sterom a dat măsură poemelor prin acest volum, iar formele stricte nu alterează esenţa ce rămâne vie, strălucitoare, el agreează aceste forme, se mişcă printre ele pentru a ajunge pe treptele catedralei spre dimineaţă.
„ Clopot împresurat de taine / cuvinte prelinse în blestem // când ating cerul/ cu aerul gurii mele / când spun spaţiului mut / că trec de mine în sus / că nici nu sunt / „ – poemul dă măsura tainei care marchează limitele poeziei. E poemul unui mare poet, poemul care s-a scurs printre degete, precum timpul …
Efortul spiritual al poetului este unul al biruinţei, cu plumbul la glezne ajunge în ceruri …
La Victor Sterom apare tema cerului ca mod de a atinge desăvârşirea, în lume totul pare limitat de durere, până şi cuvintele sunt mai grele ca piatra, volumul e o lacrimă târzie a unui poet care ŞTIE să spargă gheaţa de deasupra lacului, pe acest drum fără sfârşit …

Categorii:Uncategorized

REVISTA VATRA VECHE


Vatra veche 7 BT

Categorii:Uncategorized

DESPRE LIBERTATEA DE EXPRIMARE IN VIZIUNEA CEDO


Libertatea de exprimare
I. GENERALITATI

1. Importanta. Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice si una din conditiile primordiale ale progresului sau si a dezvoltarii fiecarei persoane (Lingens c. Austriei). Sub rezerva celui de-al doilea paragraf al articolului 10, ea se aplica nu numai „informatiilor” sau „ideilor” primite in mod favorabil sau considerate ca inofensive, ci si celor care lovesc, socheaza sau nelinistesc o persoana sau o parte a populatiei, in baza pluralismului, tolerantei si spiritului de deschidere fara de care o societate democratica nu poate exista (Handyside c. Regatului Unit; Jersild c. Danemarcei; Vogt c. Germaniei). Asa cum precizeaza articolul 10, exercitarea acestei libertati este supusa unor formalitati, conditii, restrictii si sanctiuni care trebuie totusi sa fie interpretate strict, necesitatea lor trebuind sa fie stabilita in mod convingator (Observer si Guardian c. Regatului Unit; Jersild c. Danemarcei; Janowski c. Poloniei; Nielsen si Johnsen c. Norvegiei).

2. Titulari. Conform jurisprudentei Curtii, nici statutul juridic de societate pe actiuni, nici caracterul comercial al activitatilor sale si nici macar natura insasi a libertatii de exprimare nu ar putea-o priva pe reclamanta (n.n. – o societate comerciala) de beneficiul articolului 10. Acesta din urma este aplicabil pentru „orice persoana”, fizica sau juridica (Autronic c. Elvetiei), si nu distinge dupa natura, lucrativa sau nu, a scopului vizat (Casado Coca c. iei). Curtea subliniaza faptul ca editorii, indiferent daca se asociaza sau nu continutului lucrarilor pe care le publica, participa la exercitarea libertatii de exprimare furnizand un suport autorilor (Sürek c. Turciei (nr. 1); C.S.Y. c. Turciei). Intr-o cauza, Curtea nu a fost de acord cu argumentul reclamantului care considera ca ar fi trebuit sa fie exonerat de raspunderea penala pentru un articol publicat in ziarul al carui proprietar era. Curtea a considerat ca, in calitatea sa de proprietar al ziarului, lui ii reveneau aceleasi datorii si responsabilitati ca si redactorilor si ziaristilor (Halis Dogan c. Turciei).

3. Obiectul protectiei

a) Include ideile care socheaza sau nelinistesc. Curtea reaminteste ca („) libertatea de exprimare priveste nu numai „informatiile” sau „ideile” primite favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, ci si pe cele care lovesc, socheaza sau nelinistesc (Brasilier c. Frantei; Handyside c. Regatului Unit; Lingens c. Austriei; Jersild c. Danemarcei; Piermont c. Frantei).

i) Violenta. Desigur, nu exista nici o indoiala ca, asemenea oricarei expresii indreptata impotriva valorilor ce constituie fundamentul Conventiei, expresiile ce vizeaza propagarea, justificarea sau incitarea la ura bazata pe intoleranta, inclusiv intoleranta religioasa, nu beneficiaza de protectia articolului 10 al Conventiei. Totusi, din punctul de vedere al Curtii, simplul fapt de a apara charia, fara a face apel la violenta pentru a o instaura, nu ar putea trece drept un „discurs de ura” (Muslum Gunduz c. Turciei). In situatia in care expresiile litigioase incita la folosirea violentei cu privire la o persoana, a unui reprezentant al statului sau a unei parti a populatiei, autoritatile nationale se bucura de o marja de apreciere mai larga in examinarea necesitatii unei ingerinte in exercitiul libertatii de exprimare (Ceylan c. Turciei).

ii) Informatii neadevarate. Articolul 10, in sine, nu interzice discutarea sau diseminarea informatiei primite chiar daca exista suspiciuni puternice ca aceasta informatie nu ar fi adevarata. O alta solutie ar priva o persoana de dreptul de a-si exprima opiniile si parerile despre afirmatii facute in mass-media si ar constitui o restrangere nerezonabila a libertatii de exprimare (Salov c. Ucrainei).

c) Include si mijloacele de transmisiune si de difuzare a informatiei. Articolul 10 priveste nu numai continutul informatiilor ci de asemenea si mijloacele de transmisiune sau de captare a acestora, deoarece orice restrictie adusa acestora atinge dreptul de a primi si comunica informatii (Autronic c. Elvetiei). Dincolo de substanta ideilor si informatiilor exprimate, articolul 10 protejeaza si modul lor de difuzare (Oberschilck c. Austriei) sau forma de exprimare (Nikula c. Finlandei).

Intr-o cauza Curtea a considerat ca trebuie avut in vedere „(…) rolul esential al publicatiilor – in cauza respectiva o publicatie lunara – ce vizeaza un subiect de actualitate intr-o democratie. Daca orice publicatie nu trebuie sa treaca peste limitele impuse, mai ales, de protectia intereselor vitale ale statului, cum ar fi securitatea nationala sau integritatea teritoriala, contra amenintarii terorismului, sau in vederea apararii ordinii sau a prevenirii infractiunilor, ii revine totusi de a comunica informatii sau idei asupra unor chestiuni politice, inclusiv asupra celor ce divizeaza opinia. Functiei sale ce consta in a difuza informatii i se adauga dreptul publicului de a primi aceste informatii. Libertatea de a primi informatii sau idei furnizeaza opiniei publice unul din cele mai bune mijloace pentru a cunoaste si a judeca ideile si atitudinile conducatorilor (Hocaogullari c. Turciei).

d) Acte preparatorii – ancheta si activitatea de cautare de informatii. Intr-o cauza Curtea a aratat ca ” („) subliniaza ca cererea de fata nu priveste interzicerea publicarii unei publicatii sau o condamnare in urma unei astfel de publicari ci un act preparator al acesteia, adica activitatea de cercetare si de ancheta a unui ziarist. In acest sens, trebuie reamintit ca nu numai ca restrangerile aduse libertatii presei intra in campul de control al Curtii, dar ele prezinta chiar mari pericole si, in consecinta, impun, din partea Curtii, un examen dintre cele mai scrupuloase. („) Condamnarea ziaristului [Reclamantul fusese condamnat pentru instigare la incalcarea secretului de serviciu deoarece intrebase, prin telefon, pe secretar parchetului cantonului Zurich daca persoanele banuite de a fi participat la o talharie spectaculoasa si foarte mediatizata a unei filiale a postei din Zurich, cu cateva zile mai inainte, aveau sau nu antecedente penale. Reclamantul nu a facut insa publice informatiile astfel aflate.] a constituit un soi de cenzura ce a tins sa-l descurajeze sa realizeze activitati de ancheta jurnalistica, inerenta profesiei sale, in vederea pregatirii si argumentarii unui articol privind un subiect de actualitate. Sanctionand astfel un comportament intervenit intr-un stadiu prealabil publicarii, o asemenea condamnare risca sa descurajeze jurnalistii sa contribuie la discutarea publica a chestiunilor care intereseaza viata colectivitatii. Prin acest fapt ea este de natura sa impiedice presa in indeplinirea sarcinii sale de informare si de control.” (Dammann c. Elvetiei).

4. Domeniu

a) Artistic. Curtea reaminteste ca articolul 10 include libertatea de exprimare artistica – mai ales in libertatea de a primi si de a comunica informatii si idei „, aceasta permitand participarea la schimbul public de informatii si idei culturale, politice si sociale de orice gen (Müller si altii c. Elvetiei). Aceia care creeaza, interpreteaza, difuzeaza sau expun o opera de arta contribuie la schimbul de idei si opinii indispensabil intr-o societate democratica. De aici rezulta obligatia pentru stat de a nu incalca in mod nejustificat libertatea lor de exprimare (Karatas c. Turciei; Vereinigung Bildender Kunstler c. Austriei).

b) Comercial. Articolul 10 nu este aplicabil numai anumitor tipuri de informatii, idei sau moduri de exprimare – mai ales celor de natura politica; el include de asemenea libertatea de exprimare artistica ori informatii cu caracter comercial (Markt Intern Verlag GmbH si Klaus Beermann c. Austriei) sau chiar muzica usoara si mesaje publicitare difuzate prin cablu (Casado Coca c. Spaniei).

c) Politic. Curtea reaminteste ca articolul 10 par. 2 al Conventiei nu permite restrangeri ale libertatii de exprimare in cazul discursului politic sau al celui care priveste chestiuni de interes general (Wingrove c. Regatului Unit; Thorgeir Thorgeirson c. Islandei).

d) Religios. Curtea reaminteste ca libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice. Asa cum este expres prevazut in alineatul 2 al articolului 10, exercitiul acestei libertati comporta obligatii si responsabilitati. Printre acestea, in contextul credintelor religioase, exista obligatia generala de a asigura celor care le profeseaza exercitarea linistita a dreptului garantat de articolul 9, inclusiv obligatia de a evita pe cat posibil expresiile care, in legatura cu obiectul de veneratie, sunt, in mod gratuit, ofensatoare si profanatoare pentru alte persoane (Otto-Preminger-Institut c. Austriei; Murphy c. Irlandei). Pluralismul, toleranta si spiritul de deschidere caracterizeaza o societate democratica. Aceia care aleg sa-si exercite libertatea de a-si manifesta religia, indiferent daca apartin unei majoritati sau unei minoritati religioase, nu pot, in mod rezonabil, sa se astepte ca o vor putea face la adapost de orice critica. Ei trebuie sa tolereze si sa accepte respingerea de alte persoane a credintelor lor religioase si chiar propagarea de catre terti a unor doctrine ostile credintei lor (Aydin Tatlav c. Turciei) [Intr-o cauza, Curtea a constatat ca era vorba nu despre „afirmatii care lovesc sau socheaza, sau de o opinie „provocatoare”, ci de un atac injurios la adresa persoanei Profetului Islamului. In ciuda existentei unei anume tolerante in cadrul societatii turce, care este profund atasata principiului laicitatii, atunci cand este vorba de criticarea dogmelor religioase, credinciosii pot in mod legitim sa se simta atacati, in mod nejustificat si ofensant de urmatoarele pasaje: „(„) anumite pilde au fost de altfel inspirate de un elan de exaltare, in bratele lui Ayse („). Mesagerul lui Dumnezeu intrerupea postul pentru un raport sexual, dupa cina si inainte de rugaciune. Mohammed nu interzicea raporturile sexuale cu o persoana moarta sau cu un animal viu.” Curtea a considerat ca masura litigioasa urmarea sa furnizeze o protectie contra atacurilor ofensatoare privind idei sacre pentru musulmani.” (I.A. c. Turciei)].

e) Violenta. In situatia in care expresiile litigioase incita la folosirea violentei cu privire la o persoana, a unui reprezentant al statului sau a unei parti a populatiei, autoritatile nationale se bucura de o marja de apreciere mai larga in examinarea necesitatii unei ingerinte in exercitiul libertatii de exprimare (Ceylan c. Turciei). Intr-o cauza Curtea a retinut ca desi unele pasaje dintr-un articol, foarte dure, schitau un tablou dintre cele mai negative ale statului turc, dand astfel materialului o conotatie ostila, totusi, ele nu incita totusi la folosirea violentei, la rezistenta armata sau revolta si nu este vorba despre un discurs de ura, ceea ce din punctul de vedere al Curtii este un element esential ce trebuie avut in vedere (Cetin c. Turciei).

5. Continut

a) Libertatea de a primi informatii. Curtea reaminteste ca libertatea de primi informatii, mentionata la paragraful 2 al articolului 10 al Conventiei, „interzice, in esenta, unui guvern sa impiedice o persoana sa primeasca informatii pe care alte persoane doresc sau pot consimti sa i le furnizeze” (Leander c. Suediei; Gaskin c. Regatului Unit). Libertatea respectiva nu ar putea fi inteleasa ca impunand unui stat obligatii pozitive de colectare si difuzare a informatiilor (Guerra si altii c. Italiei). In plus, articolul 10 al Conventiei, in sine, nu interzice discutarea sau diseminarea informatiei primite chiar daca exista banuieli puternice ca acea informatie ar putea sa nu fie adevarata. O alta solutie ar insemna privarea unor persoane de dreptul de a-si exprima opiniile si vederile cu privire la afirmatiile facute in mass-media si ar plasa o restrictie nerezonabila asupra libertatii de exprimare prevazute in articolul 10 al Conventiei (Salov c. Ucrainei).

b) Obligatii pozitive si negative. Curtea reaminteste importanta cruciala a libertatii de exprimare, care constituie una din conditiile prealabile bunei functionari a democratiei. Exercitarea reala si efectiva a acestei libertati nu depinde pur si simplu de obligatia statului de a se abtine de la orice ingerinta, ci poate implica masuri pozitive de protectie chiar in relatiile dintre indivizi (Ozgur Gundem c. Turciei – in care Curtea a declarat ca statul avea obligatia pozitiva de a lua toate masurile de ancheta si de protectie eficace in cazul unei campanii de violenta si intimidare careia ii cazusera victime un ziar pro-PKK ca si ziaristii si restul personalului acestuia; Fuentes Bobo c. iei, privind obligatia statului de a proteja libertatea de exprimare in cadrul profesional). Pentru a determina daca exista o obligatie pozitiva, trebuie luat in considerare justul echilibru ce trebuie sa existe intre interesul general si interesele individuale. Intinderea acestei obligatii variaza in mod inevitabil in functie de diversitatea situatiilor din statele contractante, de dificultatile pentru politie de a-si indeplini functiile in cadrul societatilor contemporane si a alegerilor ce trebuie facute in privinta prioritatilor si resurselor. Aceasta obligatie nu trebuie sa fie interpretata intr-un mod care ar impune autoritatilor o sarcina insuportabila sau excesiva (Ozgur Gundem c. Turciei; Appleby c. Regatului Unit).

Categorii:Uncategorized

UN POEM DE EUGEN DORCESCU – POEMUL LUNII IULIE


P r o l o g

N-a fost cu neputinţă. N-a fost greu.
Aseară am vorbit cu Dumnezeu.
La fel de clar, de simplu, de senin,
Cum ai tăifăsui cu un vecin…
E drept că El tăcea. Sau, mai curând,
Iradia în fiecare gând,
În fiecare şoaptă şi impuls,
În fiecare zbatere de puls.
Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,
Discursul în tăcere s-a mutat,
Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,
Tăcerea era drumul către El.
Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis,
Aşa-I vorbeam : Abis lângă abis.

Categorii:Uncategorized

EPISTOLA PENTRU PRIETENII DIN TRANSILVANIA, DE ADRIAN BOTEZ


UN MAËLSTRÖM AL FIINDULUI POETIC…: Poeme din Transilvania, de EUGEN EVU
La Editura Polidava, Deva, 2008, a apărut un nou volum de poezii, al lui EUGEN EVU: Poeme din Transilvania. Se putea numi şi Poeme din Trapezunt…, pentru că, înafară de poemul (de altfel, foarte frumoasă poveste despre Logos şi Visare, întru forţele lor combinate – orfico-erotico-thanatice…: „Har bătrân dinspre pădurea/Rezonanţelor din vis/Poate-ai fost chiar tu securea/Ce-a icnit şi a ucis”) Melos transilvan (p. 106), spaţiul transilvan nu se identifică prin nicio legătură cu poemele volumului… – doar dacă luăm drept unic indiciu al „transilvanităţii” faptul că Eugen Evu, probabil, a stat la „masa de lucru”, pe când scria poemele volumului, într-un oraş din Transilvania…numit Hunedoara…sau, mai sigur, prin munţii şi prelucile Haţegului…
Volumul are 134 de pagini – dar, de pe la a doua treime a volumului (mai exact, de la pagina 42), cititorul constată că se produce o perturbaţie lingvistică ciudată, în materia volumului şi comunicării empathice : autorul se plictiseşte de unica variantă lingvistică, cea valahă, şi îi oferă (perfect aleatoriu) cititorului şi variante de-ale poeziilor sale, în limbi străine (dar asta, fără niciun avertisment, fără vreo metodă ori explicaţie…): variante în italiană, în croată, engleză, germană…- cu diverse niveluri de acurateţe a traducerii (aparţinând Marilenei Rodica Chiretu, Nadei Pomper, Marianei Zavati Gardner, lui Angelo Manitta, Magdalenei C. Schlesak… – ori poeme eugeneviene, recuperate de prin reviste străine, păstrându-se idiomul „traductor” al acelor locuri – ex.: din Revista Le Muse Italia…). Există, fireşte, şi o multitudine de dedicaţii, multe dintre ele făcute unor personalităţi ori persoane (prieteni literari) – cele mai multe de pe alte meridiane decât cele româneşti – evidenţiindu-se, astfel, foarte onorabilul şi lăudabilul respect „globalizat”, al autorului…Nu e nicio scădere a valorii artistice a Poeziei ÎN SINE, poate că această „surpriză” va fi fiind la modă, prin vreun colţ al acestei lumi globalizate, deci supuse unui mimetism de gust estetic incert… – dar nouă, un tradiţionalist mai mucegăit, ne dă impresia de haos incipient, de post-Babel agresiv…În plus, niciodată Eugen Evu, Poetul Orfic, nu va putea fi tradus fidel în nicio limbă a Pământului, cum nici Eminescu (cât de nostalgic şi fascinant îl îngână/re-creează Eugen Evu: „Septembrie-al străbunelor eresuri” – cf. Septembrie natal, p. 115), Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu…în fine, niciun poet român de… ” mare calibru”! Iar Eugen Evu ESTE un poet „de mare calibru” – noi înşine l-am supranumit (cu argumente irefutabile!): „Poetul Ardealului”! Cu toate că, pentru volumul de faţă, fără să-i scădem prea mult (credem) din valoarea apreciativă a sintagmei sus-zise, îl vom supranumi doar: „unul dintre Poeţii lumii”…
Ceea ce-am spus mai sus, despre titlul volumului – este valabil, de multe ori, şi în cazul titlurilor poeziilor…Multe dintre titluri nu corespund conţinutului ideatico-spiritual al poemelor. Sau, pur şi simplu, NU SUNT NECESARE, UNELE TITLURI!!! Nu ne miră nimic, însă, la acest Poet înfrigurat de setea de a transforma, dacă nu existenţa biologică/ontologia fiinţei de carne, măcar ontologia spiritului Scriptorico-Poetic, într-un sursă de continue explozii. Niciodată Eugen Evu nu s-a putut extrage din pofta nesăţioasă de histrionism benefic, de „a se pune în scenă”, cu minuţie şi arguţie pe măsură, ca Poet al Salturilor Mortale (tainice antrenamente pentru Zborul final, nu icaric, ci serafico-uman!), în niciun caz al Paşilor!
De fapt, ce avem în faţă, spre lectură? O necontenită erupţie de materie incandescentă a FIINDULUI, o fără de hodină răsucire de şi în sine: „Au eu lucrez cu mine, pe mine mă destăinui,/Lucrarea asta are iuţeala nopţii-n seară/Când umbra se aruncă pe tot ce arde-afară/Din dorul cel lăuntric ca sufletul să-mi dăinui/ N-am ştirea mea de mine-mi, de nimeni nu mi-e dor!/ Ci poate se-ndura-va să se aprindă iară/ A se cuprinde sieşi Fiindul, a-toate-creator/Cu-mbrăţişarea sacră care din Rai ne ară” – cf. Poetul, p. 111). UN MAËLSTRÖM DE DUH ŞI DE VERB ESCATOLOGICO- DEMIURGIC – TERIFIANT, DAR SOTERIOLOGIC, ÎN FINALITATE! – ca în celebra povestire a lui Edgar Allan Poe – O pogorâre în Maëlström. Nu o aventură, ci o călătorie iniţiatică năucitoare (numai cititorul iniţiat poate ghici câtă patimă/pătimire macrocosmică „ a spaimelor” existenţiale poate ascunde microuniversul Cărţii/Cuvânt!), prin suferinţele ei „radiografiate”… – de fapt, martiriu pe o Cruce a Sinelui. Spiralată, cu faţa martiriului întoarsă mereu spre Scrib: „De dinaintea vorbirii/ Origini ale curgerii/Recalibrare a spaimelor/Tu descrii călătoria/Unei frunze pe ape/Zborul încetinind căderea/Stihuire de verbe primare/Pe spatele înzăpezit al/Cuvântului” – cf. Piatra şi timpul, p. 39)! O Cruce a Destinului Intuit sau Suferit. Ca la un nesfârşit travaliu al naşterii de sine, cât mai proteic… Aşa se explică şi amestecul de poeme şi proze poetice (inspirat numite de autor, sintetic/re-sintetizant: poeseuri!) – conţinutul prozelor poetice fiind, poate, în intenţia scriitorului, filosofic ori chiar ştiinţific.. – dar tensiunea interioară imensă a textului sparge, cu zgomot apocaliptic, carapacea celui ce se vrea, temporar, retras în raţionamente exclusiviste, în discursul orizontalei prozaice! Ex.: „Acestei <>, răsturnate pe aparentul nadir contopit – fuzionând-cu-orizontul (cunoaşterii revelatorii) îi inversăm perspectiva de percepţie şi ne situăm pe imaginarul punct de sprijin al Sinelui cu Sinea (androginul psyche)” (cf. Poeseu 5 – Logos străpuns, Logostea… – p. 67) – sau : „Lupta cu somnul, îmblânzirea insomniei, saltul peste prag, aidoma păstrăvului, în amonte, spre izvoruri…Spre a cuibări…Iubit-am Vântul ca pe un frate mai mare…” (p. 91) – sau chiar: „Fanatismul, doctrinismele, dogmele, ideologiile, utopiile fac dinamica acestei istorii şi consacră primitivismul sub poleiala înnoirilor revoluţionare” (cf. Poeseu 6 Lui B.P.Haşdeu – Memento diaboli – p. 90) – dacă l-am lua în serios pe poeseistul Evu, ca filosof (dar nu o facem! – deşi poate că el şi-ar dori-o…), i-am replica: „Greşeşti, maestre! Nimic, în toată istoria lumii, de la cetăţi până la state, de la războaie până la religii, de la cărţi sfinte şi tablouri mirifice, până la castele şi catedrale…, nu s-a făcut prin indiferentism, ci totul a fost/este/rămâne, întru vecie, rodul câtorva clipe de fanatism! Distructiv sau constructiv?! Asta nu putem noi judeca, vorba unui chinez : „Suntem prea aproape de evenimente, ca să ne dezvoltăm privirea obiectivă!”. Chiar şi în ce priveşte istoria antică…De aici, şi disputa privindu-l pe Caius Iulius Caesar, geniu sau criminal…dar chiar şi cea avându-le în centru pe Marile Duhuri ale Religiilor – Hristos-Dumnezeul Întrupat, Mohamed-Profetul Analfabet etc. etc. etc. Nu: Eugen Evu este, cum am mai spus-o şi cu alte ocazii, Poetul prin excelenţă – fie că scrie pe verticală ori pe orizontala „poeseistică”, fie că sparge, hiperbolic, „baloane” pamfletare (şi atunci se învârtejeşte Maëlström-ul!), fie că face recenzii (şi atunci apare mantia mistică – regală, pontificală şi justiţiară – totdeodată, dar cu farmecul originarităţii mitice! a lui Manu sau Minos… ).
…”Ura mea te iubeşte”. Paradox specific eugenevian: „Din respingerea ta putrezească lumina/Acelei plutiri despre care ştiu orbii” (cf. Dragoste fără ochelari, p. 5). Da, aşa cum lumina nu poate fi văzută în toată splendoarea ei, decât prin desfacerea/naşterea ei din întuneric, aşa cum amorul cel mai exasperat-spiritualist se făcea, cu precădere, ca act fizico-ontic şi în de-scrierea artistică boccacciană, în timpul celebrei ciume a Renaşterii italiene (ciuma dintre 1499 – 1502), tot aşa izvorul energetic care înveşniceşte şi divinizează iubirea este, esoteric, mistic, într-o fioroasă, dar perfectă logică a Cosmosului – tocmai în ură! Tocmai în putrefacţia autojertfitor-cotiledonală se află snaga şi motivaţia ontic-resurecţională a Seminţei -Microcosm!/Început de Nou Ciclu!!! Din epuizarea maximei respingeri se naşte atracţia, din putrezirea luminii se iscă vizionarismul paradisiac al Orbilor…se „intră în rezonanţă cu livezile Domnului/Lasă-te dusă/ Desculţă prin roua edenului” (cf. p. 7). Din ALT-ÎNALT-CINEVA se naşte nu umilul „pitpalac/PIT-PALAC” – ci…PALATUL DE PITĂ/PÂINE-A-VIEŢII!!! : „Pe soare jertfit, bruş de lut/PIT PALAC” (…) „Cântu-mi viaţa murind/PIT-PALAC”…Totul se petrece/construieşte, din urieşeşti zidiri snore, „La sâmbra Mumii/Sub aura Lumii” (p. 13). Respectând o alchimie primitivă, între „corniţele” hialine ale Melcului (care repetă, în dinamica lui vital-funerară, încetinită, „palatul de nuntă şi cavoul”/extremele, „coincidentia oppositorum” barbiliene), deci extrem de nobilă, în eficienţa ei de Duh: „cum îşi gemene corniţe melcul/pe nuia de alun-alaun” (unde magia nuielei de alun dublează alaunul, sarea de sulfat de aluminiu pusă în lucrare de vechii alchimişti, precum complement al lui Cervus fugitivus/Mercurul… – dar se trimite şi la particula divinităţii ebraico-semitice, „EL/AL- „carele UNUL este”… – particulă cu care sunt numiţi toţi arhanghelii, care se perindă pe deasupra zodiilor cerului…).
Supără, mereu, în atât de orficul şi mirificul vers/verb eugenevian, intruziunea (iritant-exasperantă, ca o găleată cu apă rece, aruncată peste febra visătoriei…) a unor neologisme sterilizate, impotente semantic – care nu pot fi justificate nici măcar prin … postmodernism, nici chiar prin pretinsă eufonie… – câtă vreme impietează asupra structurii de catedrală a Poemului, asupra Logicii Interioare a Edenului Poeziei, Doinei Celei din Veac (de felul mioriticei viersuiri orfic-iniţiatice eugeneviene: „Au, dorule fără leac/Nu-s nici înger, nu-s nici drac/Om bogat fiind om sărac/Cânt, nu tac/Fluier, nu tac/Blestemul să mi-l desfac” – p. 19-20): „constituţii dizarmonice şi reacţii psihogenice/de adaptare” (cf. p. 6), „dual întregit andro-genezic” (p. 14), „Şi nu am continuat lupta cu el/ fără chip arhetip” (cf. p. 24), „semiotic curcubeu” (p. 26), „sânge de email” (p. 39), „scrutând spectre şi fractali umbrele” (cf. 104) etc. Cum altfel? Singurul inamic de luat în seamă al Poetului autentic – ESTE EL ÎNSUŞI!
…Uneori, de sub pojghiţa banalităţii/banalizării, prin repetabilitate de „masă”, a unei fraze (cândva esenţiale!), re-naşte prospeţimea interogaţiei, ca Big-Bang al cosmosului crucificat spre autocunoaştere adeveritor-ontică, spre mântuitorul nou ciclu cosmic-Nou Ierusalim: „Dacă de milenii omul nu află despre sine/esenţialul: cine este, de unde vine, de când şi,/ eventual, încotro se îndreaptă şi cu ce scop este, se/ deduce că aceasta este întru a fi salvat sau/recuperat, în cazul că este opera cuiva parţial/ratată…Sau nu?” (cf. Dacă omul… – p. 7) – Hristos nu-i va mântui decât pe cei care vor învăţa să spună, ritualic, acest dubitativ : „SAU NU?” Pentru că mântuiţii Noului Ierusalim sunt/vor fi nu cei din turmă, ci cei aleşi – cei „vaccinaţi” contra ne-simţirii, prin ne-întrebare/non-conştientizare de sine. Omul este, conform creştinismului, conceput ca entitate de deasupra chiar a heruvilor şi serafilor: el nu execută orbeşte actul supunerii, ci PRIN CONŞTIENŢĂ DE SINE, DECI DE DUMNEZEU!
…Între mierla Morţii şi Sâmbra Învierii Lumii (cf. p. 13), Eugen Evu îşi desfăşoară absolut toate uneltele magiei, pe care, deja, în trecute vorbiri, le-am pus în lumină…Nu credem a exista, la ora aceasta, în România, un mai împătimit şi-ndurerat şi fascinant-orfic Poet al FIINDULUI ÎNTRU RUGĂCIUNE/SFINŢENIE/DOR DE SFINŢIRE/RESFINŢIRE PRIN ÎNVIERE (dinamic, pendulând/alunecând mistic, veşnic, între spaimele thanatice şi eternul resurecţional-edenic!), al ORIGINARULUI LOGOS RE(CU)NĂSCĂTOR, decât Meşterul Verbului, cel aici recenzat, din nou, de noi: „Ne-a durut Limba Română/Dinainte de cuvânt!/ Şi-i pe-aproape vindecarea/Rogu-ne Maică Lumină:/ Morţii noştri vii revină/Săvârşind Însămânţarea – Doamne, fă din suntem – SÂNT!” (cf. Despre noi, p. 8). – Adrian Botez

Categorii:Uncategorized

LUCIDITATEA CITITORULUI DE POEZIE


ÎNTRE DORINŢA LEGITIMĂ DE AFIRMARE ŞI IMPOSTURĂ: CÂND S-AU FOST SPUS ÎNGERII , de Traian Vasilcău/TRAIANUS

Nu ştim cum să dăm mărturie ne-mincinoasă despre acest volum, fără să-l tulburăm, spre ne-mulţumire, pe autor. Dar, din moment ce ni s-a cerut, cu insistenţă, părerea, nu putem să-l dezamăgim pe… „petiţionar/petent”. Sincer, subsemnatul (cu laşitatea cea „de obşte” la români…) am fi preferat să fim omis, trecut cu vederea, uitat, ca pe ultimul paria ori netrebnic, decât să fim nevoiţi a vorbi, cu „surdine”, despre poezia, jenant de nesigură şi inegală, a acestui poet – teribil de insistent, până la agresivitate, în demersul său de a fi recunoscut ca poet.
Încă de la nivelul titlului, se simte un iz de nefiresc şi de siluire a cuvintelor: poetul Vasilcău a fost obsedat, într-un moment al existenţei sale sonore, de o formă gramaticală eminesciană („s-a fost deschis o poartă” – din Melancolie: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/Prin care trece albă regina nopţii moartă”) – şi refuză să-şi pună problema dacă această formă verbală împrumutată se potriveşte chiar oriunde şi la orice împerechere mistică de cuvinte. Apoi, nici semantica sintagmei-titlu nu este clară. Cum adică: „s-au fost spus îngerii”?! E dorinţă de diateză activă (s-au exprimat îngerii – în vreun fel oarecare, nu ştim care…), sau e diateză pasivă: au fost exprimaţi/”spuşi” îngerii, în vreun fel, de cineva…”spunător” ?! Dacă trecem forma populară de mai mult ca perfect – „s-au fost spus îngerii” – în forma modern-cultă: „fuseseră spuşi îngerii” – rămân nedumeriri serioase: 1- de ce îngerii ar trebui să fie EI „spuşi” – iar nu acceptaţi ca fiind ceea ce sunt, de fapt: vestitori…Adică, tocmai EI să NU spună (activ!)?!; 2-dacă tot li se schimbă funcţia originară şi etimologică – totuşi, cine „îi spune”? Chiar dacă „a spune” ar avea, aici, semnificaţia (puţintel „răznită”…) de „a exprima”…ba chiar şi pe aceea de a pârî, a turna pe cineva…(„l-am spus doamnei învăţătoare pe Gigel!”). Până la urmă, nu ajungem la nicio concluzie satisfăcătoare… – şi-l lăsăm pe poet să „spună” îngeri, sau „să (se) spună” la/despre/cu îngeri, sau să-i „toarne” pe îngeri… – sau să facă ce doreşte el şi cum cum doreşte el, cu bieţii îngeri, atât de canoniţi, încă de pe copertă…
La sfârşitul volumului de 96 de pagini, criticul şi esteticianul EUGEN DORCESCU, stânjenit de misiunea sa, aceea de a da girul criticii de specialitate unui poet nesigur (nesigur ca poet, dar mai nesigur pe cuvinte şi pe rostul şi noima lor…), mai curând decât să facă o apologie jenantă a poemelor dlui Vasilcău, se apucă să facă o teorie, destul de puţin credibilă, despre deosebirea/nuanţarea necesar de făcut, dintre poezia religioasă şi poezia mistică. Oricum, teoria de la paginile 95-96 este mult mai agreabilă şi înviorătoare, decât poemele dlui Vasilcău, din restul de 94 de pagini ale cărţii…
Nu intenţionăm să emitem nicio ironie, ci doar constatăm: ar putea exista un poet Traian Vasilcău – cu condiţia ca acesta să aibă, de la Dumnezeu, dar şi prin autoeducaţie estetică – o trăire poetică autentică. Din păcate, nu întâlnim decât puţină poezie autentică, extrem de puţine momente de încordare interioară… – şi supărător de multe momente gongorice, de preţiozitate şi …pretenţiozitate. Dar şi de absurd (dar nu de cel …simbolistico-paradoxal!: „Logica poeziei este absurdul” – ci absurd penibil…). Nu vrem a zice că suflul poetic lipseşte cu desăvârşire din paginile cărţii – dar, pe deasupra şi pe dedesubtul rândurilor, în loc să plutească Duhul Sfânt/Logos-ul Întemeietor de Lume – simţim desfăşurarea/fluturarea gesticii dezordonate, nerăbdătoare, a poetului, care, cu fiece sintagmă, parcă ne întreabă, plin de…golul unui triumf fără prea multă susţinere în verb: „Ei, nu-i aşa că-s Poet? Stai!” – …şi parcă simţi cum te apucă, energic, de guler… – „stai, nu te mişca, vreau să-ţi mai dovedesc că-s Poet! Ia auzi, ia mai ascultă ce mai pot eu să zic şi să fac…!”
Prea mult narcisism şi prea puţină poezie…Prea multă „zburdăciune” ireverenţioasă şi uşuratic-iresponsabilă, indecentă, blasfematorie chiar! (la un poet care pretinde a fi catalogat, nici mai mult, nici mai puţin, decât „religios” sau cel puţin, „mistic”, conform teoriei emise, în Postfaţă, de dl Dorcescu…) – prea multă hoinăreală fără noimă şi plictisită, printre cuvinte…(„Nu-mi ajunge înviere./Învierea numelui,/Numelui-prenumelui” – cf. Zumzetul Tăcerii – sau: „La hanul norilor vin să mă cânte/Cvintete de tăceri şi să-mi împlânte/În zgura inimii hanger de cântec. /De el ca de Iisus să nu mă vindec” – cf. Boală – ce rost are să amesteci, ca-ntr-o pălărie, cuvintele „han”, „să mă cânte” – …”să mă cânte” amintind mai curând de „turnătorie/ciripeală”, decât de orfism…! – „zgură”, „hanger” şi „cântec”, şi, apoi, să-l mai adaogi, ca pe linguriţa de smântână la aluaturi, pe… Mântuitorul Iisus…?!) – …tragem concluzia, credem noi, cu îndreptăţire, că pe autorul Traian Vasilcău nu-l dor/interesează cuvintele DELOC! Prea puţină grijă de a elimina truismele şi nonsensurile şi poncifele şi manierismele ( „Te-am căutat în cea din urmă stea/Ce-o înecau într-o privire cerbii” – …bine că „într-o/dintr-o privire”, iar nu într-un/dintr-un „cârd” sau „turmă” de priviri, că tot pare că e vorba de o…”stână de cerbi”…care se ocupă cu…înecatul stelelor… – logic, dacă „ea”, care-o fi aia „ea”, ar fi în stea, şi steaua ar fi înecată…, atunci şi „ea”, nu-i aşa, ar fi…”la fel de înecată” precum steaua de baştină/”steaua-locuinţă”/”steaua-spaţiu locativ”…şi-atunci, dacă ştii asta, de ce-o mai cauţi?!…probabil, doar să te afli în treabă…) şi „răsuflăturile” („Pân-am aflat că tu urcai, Stăpâne,/ Pe muntele calvarului din mine/Şi cin’ te răstignise eram eu” – cf. Psalm, p. 19) – şi prea multă dorinţă a poetului de… a se poza cu Poezia…!
Şi o spunem asta cu amărăciune, în niciun caz cu răutate! O spunem cu sentimentul că, dacă, de la începutul carierei sale, dl Traian Vasilcău ar fi avut un dascăl întru cuvinte mai priceput şi mult mai sever cu discipolul său, ar fi reuşit să renunţe la oglinda de bărbier… – şi să se dedice, cu smerenie, cultului şi cultivării Cuvântului, iar nu a propriului chip, propriei imagini…Ce bun ar fi fost, ce bine le-ar fi prins un critic „al naibii”, la timpul potrivit, adică la începutul lor timid, şovăielnic, iar nu la vârsta maturităţii „cu guşă de curcan”, multora dintre pretinşii poeţi de azi! Din păcate, ceea ce observăm la dl Vasilcău, această grabă furibundă de a ieşi în faţă, chiar dacă nu are ce arăta, demn măcar de libaţii, dacă nu chiar de luminare/revelare şi de închinare – o observăm la mult prea mulţi tineri (şi chiar la cei mai puţin tineri…) ai zilelor noastre, care-şi caută ego-ul, cu orice preţ (chiar cu acela al crimei, al păcatului contra Duhului Sfânt!), imaginea, „chipul cioplit”, uitându-se complet de Unul Dumnezeu, care se vădeşte/”bate”… „pe unde-i este voia”, ca Duh Sfânt al Cuvântului Demiurgic…Mai bun e un debut editorial „pe cinstite” şi triumfal, la 47 de ani, precum acela al lui Arghezi, decât un debut „precoce”, la 6-7 ani, să zicem… – cu rezultate poetice cu totul îndoielnice, în viitor…
Nu ajunge să rosteşti cuvinte evocatoare de divinitate, ca să şi fii poet religios, ori mistic (conform nuanţării, din teoria dlui Dorcescu). Dl Vasilcău socoteşte că simpla rostire, indiferentă faţă de contextualitatea cuvintelor – a numelui lui Dumnezeu, este arhisuficientă pentru a căpăta dreptul de a se autointitula „poet religios” – pare a uita că mulţi oameni (mai intelectuali ori mai puţin…) folosesc cuvântul de Dumnezeu (ba chiar pluralul…) în cu totul alte scopuri decât… slăvirea divinităţii…
Ce vrem a spune noi este că a rosti numele sacre numai pentru a-ţi atinge un scop personal şi meschin, numai din ambiţie, numai de dragul de a „sparge piaţa” cuvintelor… – este un păcat, înseamnă luare în deşert a numelui Lui Dumnezeu… – şi, în niciun caz, „poezie religioasă”. Un pic de simţ al măsurii şi al bunei-cuviinţe n-ar strica unora dintre poeţii zilelor noastre, atât de hămesiţi de afirmare aici, în „lumea cezarică”. În fond, prin comportamentul lor verbal, aceştia neagă sau chiar reuşesc să demonetizeze/discrediteze divinitatea – în sufletul unui public şi aşa ateizat de cultul modern al Viţelului de Aur!
…Nu se explică altfel decât printr-o critică de întâmpinare extrem de laxă, nociv şi insalubru de binevoitoare – derapajele şi neglijenţele poetului, acum, de 40 de ani, Traian Vasilcău. De ce dl Vasilcău scrie atâtea versuri proaste, pe lângă versuri onorabile, ba chiar frumoase (dar, din păcate, atât de rare…!), ca: „O candelă de boltă atârnând,/Înveşniceşti de mine, Pustiire//Şi de atâta taină-mpărătească/Cuvintele se-ntrec să mă gândească” (cf. Sfatul cuvintelor); „Vezi sunetul? Auzi lumina?/Surpă-te-n rai” (cf. Surpările Fiinţei) ; „Din moarte scoborât într-un poem” (cf. Crucificare modernă); „Şi-ai vrea să cânt ca luna în geamul Salomeii/Dar nu mai sunt pianul la care cântau zeii” (cf. Ceaslov); „Înduhovniceşte-mă, Părinte/Şi îngroapă-mă lin în cuvinte” (cf. Psalm); „Grădinii care dă în Dumnezeu” (…)„Petale de azur, fără-ncetare,/Şi nu înţelegeam, nins de viori,/Că mă preschimb în cea mai mândră floare/Pentru alt rege ce s-o naşte-n zori” – această strofă este ultima a unui poem intitulat mult prea pompos şi gomos: Ultimul recviem (Simfopoem)…De ce „Simfopoem”? Pentru că are 39 de strofe-catrene?! Dar dacă valabilă, din punct de vedere al Verbului Poetic, e doar ultima strofă (plus încă vreo câteva versuri risipite…) – şi, în rest, abundă truismele, preţiozităţile („Abia de-nţelegeam câtă murire…”), exprimări frivole („O să-ţi aduc, să n-ai nicio problemă/Umilul meu verdict prin ciocârlii…”), fără miez şi ucigaşe de fior metafizic ( de tipul: „Eram al nimănui, o păpădie/Dusă de vânt, pierdută în neant. /Amiroseam a cântec şi-a pustie,/Dar altceva era mai important”) – de ce, zor-nevoie – „simfopoem”? Mania grandorii, oare?! La fel stau lucrurile şi cu Dirijorul (…tot, cum altfel!!!: „simfopoem”…).Pe lângă versuri care, la o privire mai neatentă, ar putea trece drept … „frumoase” (dacă n-ar fi necesară o anume rigoare informaţională, până şi în poezie… pentru că verbul „a ninge” nu are şi referitul potrivit…: Psalmii lui David numai zăpada n-o evocă…!!!) : „Ningea ca din psaltire” – „respiră”, sportiv, o mulţime de stupidităţi, de tipul: „…El Dirijorul/Orchestrei unice de flori/Ce n-au ştiut securea” – …unde Dumnezeu a văzut dl Vasilcău „meseria” asta, de a tăia florile cu securea…?! Fie şi în Paradis, florile tot flori trebuie să fie, adică să sugereze fragilitatea, gingăşia pură, imponderabilul şi inefabilul Frumuseţii…iar nu duritatea trunchiurilor de sequoia!!!
…Să nu se creadă, cumva, din partea autorului, că-i vânăm, răutăcios, ba chiar cu sadism, micile scăpări…Iată dovezi clare ale „organicei” sale neglijenţe…a frivolităţii, ne-îngăduite unui om care se pretinde (sau vrea a fi recunoscut ca) REGE AL CUVÂNTULUI, Co-Demiurg… – dovezi clare ale golurilor semantice, care-l determinau pe Eminescu să ofteze cu amărăciune şi revoltă: „E uşor a scrie versuri/Când nimic nu ai a spune”…:
-„Când te văd pe tine/M-amintesc pe mine” (cf. Alai poetic); chiar aşa de multă lejeritate/(auto)permisivitate, în jocul (steril) cu pronumele personale?! adică, altfel spus, cu Persoana-Fiinţă, Minune a Creaţiei, Capodoperă a Zilei a Şasea?…Noi doar clătinăm, neîncrezător, din cap… – concluzia lăsăm s-o tragă, eventual, autorul acestor versuri.
-„La birt se vinde moartea,/În târg se vinde moartea,/Pleoapele-s căzute,/Luceferii i-s reci” (cf. Boală) – dacă tot se vrea evocarea eminesciană a Luceafărului, atunci Eminescu trebuie cunoscut, prin însuşi Cuvântul său de definire a condiţiei hyperionice: „Nemuritor şi rece”…Atunci, ce-o fi spus, nou şi nemaiauzit, versul dlui Vasilcău?!
-„Măcelăresc petardele tot cerul/Diavolul de icoane s-a înconjurat (…)/Jertfă aduc lui Alah rugăciunile mele” (cf. Boală). Îl informăm pe dl Vasilcău două lucruri: a- cei ce se închină icoanelor, nu se închină lui Alah (…se iveşte, cu adevărat, „raison”-ul nuanţării dlui Dorcescu: dl Vasilcău nu este religios, în sensul creştin…ei, apoi, lasă, că poate fi eclectic, new age-ist, sincretic etc. – …„mistic”, deci, ca…”voodoo”-iştii…!); b- pentru versurile de mai sus, aparent nevinovate, autenticii fudamentalişti islamici (noi, ortodocşii, suntem extrem de toleranţi, şi poate că rău facem…) l-ar condamna la moarte pe dl Traian Vasilcău – cum au ameninţat că fac, acum câţiva ani, cu danezii cei breji, care au publicat caricaturi cu Profetul Mohamed… – dl Vasilcău o „face” încă şi mai „groasă”: îl „figurează” pe însuşi Dumnezeu-Alah/ABSOLUT NEFIGURATUL!!! (la islamici).
-„Şi dac-o fi să-mi fie apusul infinit (nota noastră: facem pariu că amurgul este „infinit” numai pentru că dl Vasilcău se gândea, deja, la cuvântul…”cernit”?!)/Iisus să se arate c-un curcubeu cernit”…(cf. Boală) – acum, poetul Vasilcău poate, după jocul cu verbul „a fi” (de tip „crapă capra-n patru”…: „dac-o fi să-mi fie”), să pretindă că licenţa poetică îl absolvă de orice responsabilitate faţă de cuvinte – dar noi îi vom răspunde că Poezia se instituie tocmai prin respectul faţă de mentalul uman, stabilit de mii şi sute de mii de ani: unde va fi văzut domnia sa…curcubeu negru?! E poet şi nu fizician, fie! – dar ROGVAIV-ul este o realitate divină, prestabilită de Dumnezeu, adică stabilită de Dumnezeu înainte cu mult de a apărea obiectul Fizică în cataloage…a se vedea „cazul” lui… Tata Noe…!!!
-„Prin albastra crinişte/Zbori cu luna” (cf. Harfe-n răsărit): se potriveşte atmosfera hieratică, a „criniştii”, cu…”zburatul cu luna”, ca… orhideea cu castravetele…! Ceva de genul „Foaie verde, verde şi-o petală/Sunt bolnav, Mărie, de…angină pectorală”…
-Următorul exemplu ar putea să fie utilizat drept completare la Proces verbal, de I.L. Caragiale: „Cum să te-arunci cu pruncul tău în braţă/De la etajul zece şi să mori (nota noastră: deh, mai şi moare omul, când se aruncă „de la etajul zece”, şi nu foloseşte navete spaţiale intergalactice şi…imponderabilitatea…)/ Când eu spre tine drum făceam de-o viaţă (nota noastră: parcă-l şi vedem pe minerul Vasilcău, săpându-şi în sus, drumul… – cu trudă şi eroism socialisto-stahanovist… – drumul spre iubită, printre molozurile blocului – …precum contele de Monte Cristo, când se pregătea de evadare, pe când era numai Edmond Dantès, deţinutul din castelul d’If…)/Şi-l semănam cu-ale iubirii flori? (notă: aha, va să zică e un reproş: „Fă, păi degeaba-ţi adusei eu să cazi pe flori, şi tu, ca proasta, tot pe betoane căzuşi???!!!…)//Cum să te zbori spre nicăieri, monadă,/De la tajul zece şi să cazi…” – oameni buni, daţi o fugă şi anunţaţi-l pe dl Leibnitz, să afle şi el unde-i era monada…la etajul zece…!!! – …dar să se grăbească…că cade!!!…adică, pardon, „se zboară”!!!
-„Implor ca un bastard” (cf. Mortuară) – din nou, poetului Vasilcău i se „fâlfâie” de cuvinte! Unde o fi văzut domnia sa …bastard care să implore?!…şi încă…EXEMPLAR!!! Ştiut este de oricine are oleacă de habar despre Evul Mediu că însăşi condiţia de „bastard” (adică, de copil ilegitim al unui nobil!) implică, din partea acestuia, formarea unor complexe de inferioritate şi manii ale persecuţiei atât de crâncene, încât bastarzii mai degrabă ar fi dat foc întregului Pământ (cu oameni cu tot, şi, în primul rând, cu tatăl şi cu fraţii ne-bastarzi, se înţelege!) – DECÂT SĂ SE GÂNDEASCĂ, MĂCAR, O CLIPĂ, SĂ IMPLORE…!!! Dar, deh, când poetul se află şi el, în treabă, şi scrie de plictiseală, nu din… „impuls sacru”…
-„Din inima mea, fără comând,/Pianul plin de mierle-n cer zburând” (cf. Psalm pentru nobili zei): pe lângă faptul că s-a scris cuvântul „comând” de…sanchi (inima, în orice condiţii meteoro-sensibile, n-are nevoie de „masă de pomenire a mortului”…), e grozav de supărător (unii ar considera, răutăcioşi, că e amuzant…) să-ţi închipui nobilul şi atât de sever-imperialul (deci statornic precum „buricul lumii”) pian…zburând! … – şi nu oricum, ci „plin” de ciripeli şi fluierături asurzitoare…! Păcat de Beethoven, Mozart… şi de toţi marii compozitori din ultimele 3 veacuri, care-şi făceau/fac muzica NUMAI pe/prin claviatura austeră a pianului…

-„Prea mare Dumnezeul/Să-l vadă alter-eul” (cf. Alter-eul) – e o constatare atât de profund-revelatoare, încât se zgâlţâie lampa şi candelabrul…Şi chestia asta struţo-cămilească…”alter-eul”…în loc de bine-fixatul, în mentalul românesc, a sintagmei, preluate din latină: „alter ego”… Ca şi cum ar fi unul …Napoleon Brânză…Nu că nu ar putea fi, dar ce râs, tocmai pentru că este! O fi bine şi cu „re-inventarea limbii prin/de către poeţi”…dar depinde, decisiv, de către CARE poeţi…! -„Prea plin de Tine, Doamne, vreau să fiu,/ Căci numai Tu eşti poezia lumii./Ea mamă mi-i acum (nota noastră: bine că nu-i e…mătuşă…dar, cine ştie, cu timpul…căci asta sugerează adverbul „acum”!), în ea te ştiu,/Anii de-azur în necădere du-mi-i…” – o, Doamne, atât de evident este că poetul trage de cuvinte, ca fotbalistul de timp, încât totul devine penibil…deci, penibil începe a fi şi demersul nostru demonstrativ!
-„La mormântul Poeziei/Ce mi-a fost maică de-a doua (notă: of, cât timp ne-a luat ca să aflăm „şpilul”: acum ne dăm seama de motivele – ABSOLUT LEGITIME!!! – pentru care Poezia şi dl Vasilcău sunt, în genere…paraleli: pentru că Poezia „îi e mamă de-a doua”, adică VITREGĂ!!!)/Plâng că i-am permis să moară/Când plecam mai bine eu” (cf. Un frig mereu)… Orice mitocan ar ricana cam aşa, la astfel de exprimare („pardonează te rog, de aşa exprimaţiune, monşer”…): „Raison, coane Fănică…pardon, bonsoar…Traianică: mai bine plecai mata!!! Lasă Poezia în pace! Că, şi-aşa, nu ştiu dacă îmi dai voie să-ţi zic: deja, nu că i-ai permis matale Poeziei să moară, dar chiar matale ai omorât-o! … degeaba mai plângi acu’, că-i târziu!… – şi, dimpotrivă, matale ţi-ai permis prea multe cu Poezia, nu ea cu matale…!” Dar noi, oameni cu „manere” cum suntem, tăcem, cuminţi…
Dacă dl Vasilcău va fi înţeles că nu e bine să părăduiască pădurile patriei, numai pentru a-şi „croi” glorie de poet (cam impostor…!)…bine de bine – dacă nu… atâta este!
… Doar… „o vorbă să-ţi mai spun”…De fapt, un sfat frăţesco-părintesc, şi gata!:
-pentru că dl Vasilcău ne anunţă (de fapt, ne ameninţă…) că, până la finele anului curent, va scoate o „antologie de autor”, noi considerăm că ar trebui să mai aştepte cu „antologarea Aproape-Nimicului” – şi să mai reflecteze dacă n-ar putea să fie mai clement nu doar cu celuloza, ci şi cu noi… – şi chiar cu domnia sa: de ce să nu înveţe, întâi, să se disciplineze, ca poet, şi abia apoi să scrie…poezie?! Cât despre „antologare”…de ce să nu lase poetul posteritatea să mai lucreze şi ea?! Că tot n-are coana „Posteritate” altă treabă mai urgentă… nici ea…S-o pună, pe doamna „Posteritate”, la treabă, „pe bune”!!! Antologiile sunt, de fapt, expresia recunoaşterii altora (altora decât…tine!), pe care talentul tău, autentic, i-a silit să ţină cont de tine, şi după (sau: mai ales „după”…) dispariţia ta, din „locul social”… Poate că, totuşi, teoria conform căreia nu există Poezie fără public – o conţine ceva adevăr…Altfel, ar fi de-a dreptul jalnic, de neîndurat mental, ca tot şi numai Poetul „să centreze, să dea cu capul şi…să valideze… golul”…!!!
prof. dr. Adrian Botez

Categorii:Uncategorized

ADRIAN BOTEZ DESPRE POEZIA LUI EUGEN EVU


VÂNĂTORUL CARE PÂNDEŞTE ÎNVIEREA, ÎN GRĂDINA ÎNSÂNGERATĂ A HESPERIDELOR: VÂNĂTOAREA DE CURCUBEE , de
EUGEN EVU

Dacă prin dedicaţia pe care mi-o face EUGEN EVU pe volumul oferit îmi mulţumeşte pentru că l-am „hăituit/hărţuit”, ani în şir (…şi, poate, nu chiar totdeauna „pe sfânta dreptate”!), în problema neologismelor, oarecum abuzive, din unele volume precedente… – atunci, ACUM, eu am ocazia să-i întorc, cu adâncă reverenţă, mulţumirea cea mai de-plină – şi plină de fericirea pipăirii, întru Adevăr, a corzilor lirei lui Orfeu: acest nou şi splendid volum de versuri, de 64 de pagini, s-a „scuturat” în totalitate de orice dizarmonie (prin exces de „modernitate” neologistică), tot aşa precum poezia eminesciană cunoaşte epoca deplinei maturizări, apoteotice, în care s-a produs „scuturarea podoabelor”, adică „scuturarea” de, în primul rând, „epitetele ornante” (epocă identificată de Tudor Vianu, ca fiind între 1876-1883… – din propriile noastre cercetări, această epocă va cuprinde şi anii următori, până la stingerea fizică a poetului – deci, până în 1889, inclusiv!).
Volumul debutează cu un „motto” din magnificul/titanicul, dar şi seraficul Eugenio Montale (Quaderno di quattro anni): „Nu se poate exagera destul/ Importanţa lumii/(noastre, vreau să spun)/ Probabil unica/În care se poate ucide/Cu artă şi, de asemenea, crea/Opere de artă, destinate a trăi/O întreagă dimineaţă, chiar făcută/ Din milenii…”
„Uciderea cu artă” este sinonimul alchimic al REVELAŢIEI! Deci, „vânătoarea de curcubee” este însăşi Căutarea de/Lui Dumnezeu (re-împăcarea Omului cu Creatorul său, după/prin experienţa, foarte volitiv-activ-creativă, a Vieţii Terestre – deci, întru „imitatio Christi”, dar şi „Imitatio Demiurgis”!), prin Arta Regală (nu platoniciana Muzică, ci alchimica şi prea-creştina Poezie!- pentru că, ioanic, prin Cuvânt se lămureşte Creaţia din Cuvântul/Vibraţie Originară/Parashabda…). Dimineaţa este nu doar victoria „curcubeului” solar, ci însăşi victoria asupra Timpului – MITUL…Deci, ne anunţă Eugen EVU, veţi asista la o carte ca misteriu…
Eugen EVU se instalează, prin acest volum, ca Vânător de Pace/Împăcare întru Verb… printre copacii Grădinii Hesperidelor/Paradisului (unde, încă, şarpele sâsâie, încolăcit pe trunchiul Axei Centrale a Lumii…)…şi, cântând din lira sa magică, face să curgă sângele, în curcubee ale împăcării cu Creaţia Dumnezeiască…
Gestul său revelatoriu de transcendent seamănă cu acela al lui Făt-Frumos, care, cu suliţa solară, înţeapă şi copacii, şi fundul fântânilor zmeieşti, făcând să curgă sângele atotpurificator şi revelator/ÎNVIETOR, pe dedesubt de aparenţele fatale! Tot ce-a mai rămas ne-limpede, este transfigurat, instantaneu, prin magia/alchimia poetică, în ARMONIE DE DOINIRE (în care Vechiul Testament şi tracismul zalmoxian fuzionează miraculos! – dar nu se-nstrăinează nici de extrem-benefica zodie barbiliană…!): „Acolo am fost adus/ şi am plâns / a nu mă mai naşte/ în zadar în zadar/ iar şi iar(…) //La apa Sargeţiei/La cotitura în Tău/Unde ară mistreţul/Cenuşa uriaşilor” (Mitopoemă, in memoriam Mircea Vulcănescu, p. 46). Sau invocarea originarităţii paradisiace, printre „rădăcinile” stufoase ale parentalităţii, ca imitare hierofanic-terestră a Ierarhiilor Divine, ale Cetăţii Celeste Augustiniene sau ale Entelehiilor Pseudo-Areopagitului: „Bate Tata coasa-n vânt/Fluieră a necuvânt/Mama sare din mormânt (…)//Alaun alean alien/Trece-n galazii un tren/ Nu opreşte niciodată//Tata-l fluieră şi tace/Dincolo şi de-dincoace” (cf. Doina de nicicum, p. 56).
În loc de „acolo şezum şi plânsem” al Psalmilor traduşi de Dosoftei, Eugen EVU aduce o nouă viziune, prin Cuvânt: refuzul deciziei existenţei, în zona ÎNCĂ potenţialităţii Fiinţei – plus afirmarea, ortodoxă, a teandriei, prin sublinierea activului, duşman (sau, cel puţin, „controversă a”…) al pasivului din încă obstinatul non-fiinţial, dar nu şi non-proiectiv de Duh uman: nu doar „plânge”, ci şi „afirmă”, reflexiv şi proiectiv, zadarul unei existenţe în emergenţa materiei…! Iar „tăul” nu însemnează doar „lac adânc”, ci şi revelarea, în Lacul/Oglinda Lumii, a Izvorului Fiinţei („Tău”, cu majusculă, desemnează persoana Tatălui Ceresc/al Fiinţării), ca falie tragică dintre „eu” şi „tu”. Mistreţul este tocmai simbolul zoomorf al sacerdoţiului tracic – iar „arătura” ( „a ara” este verbul cu dublă semantică: 1-„a fertiliza/înfiinţa”, dar şi 2-„a revela lumina ascunsă/mistică”, deci, „a transcende”!) prin „cenuşa uriaşilor” s-ar putea să fie un gest magic, de exorcizare a „zadarului” (ca sugestie a vidului, în primul rând de acţiune/re-acţiune – de neacceptat!), spre legătura fertilizatoare cu MITUL ORIGINAR/”URIEŞII” (despre care vorbeşte Vechiul Testament, ca despre o generaţie cutezătoare, cvasi-învingătoare a Timpului Istoric, similară cu generaţia anti-cronizilor, din mitologia traco-grecească).
…Motivele Poeziei evuiene curg, dar în forme diafane, îndelung şlefuite, precum filigranul arăbesc:
-Cartea – este arătare de Dumnezeu/Sfinţenie, prin vehiculul eminesciano-romantic al Visului transfigurator-transgresator: „Al Visului trezindu-ne spre moarte – /Hierofania paginii de Carte” (cf. Alean şi alinare, p. 8). O rimă rară: sorginte-Hiacint e.
Alinarea este tocmai re-integrarea fiinţială în Armonia Supremă – „Dainele Divine”. Doinirea mântuitoare de istorie, deci de materie…de moarte: „A dăinui prin Dainele Divine/Fiinţa ce visează să ne-alinte/Alean şi-alienare/prin cuvinte…/Iubesc prin oglindire, zeu şi zee,/Sunt Omul, vănător de curcubee” – alinarea devine alienare de cele istovite în istorie…Iar omul-Vânător de curcubee este Re-Venitul întru Sinea Sa Divină.
-Satul şi Iubirea sunt teme convergente, până la identificare/non-diferenţiere: Androginul se reface pe ruinele Clopotului-Emisfera Consumată a Satului, Hierogamie întru Hierofanie – dar nu lipsită de anamneze dramatice, alunecate spre nostalgia sufletului/re-creaţiei de sine…: „În clopotul spart/Unde noi/Ne-am iubit copilandri (n.n.: pasajul aminteşte de eminescianismul celor „doi tineri singuri”, regresaţi temporal spre paradisiacul stării originare: „doi copii cu plete lungi, bălaie”…)/Altfel decât acum/Neştiutori de-o moarte/Nici împărţită, nici a despărţirii (…) Visaţii copii să aibă un semn al lor (…) memorie vindecată de tumultul/sublunarei condiţii şi-n spinuri/ grohăie mistreţul atroce/al unei tristeţi mai nalte ca moartea/mai grea de seminţe ca sufletul(…) Vis trezit din ucidere” (cf. Întoarcerea în sat sau cealaltă memorie, p. 8). Uciderea ritualică, re-generatoare/învietoare de Duh.
-Mielul este Iisusul care, de data aceasta, dă cortina istoriei de-o parte şi revelează măştile cosmice, cât şi măştile religiei, ca spiritualitate şi sacerdoţiu degradate spre criză, ca închinare la forme, ca uitare a esenţialului vital, deci ca temporară rătăcire a Căii-Adevăr-Viaţă, tocmai prin Maeştrii corupţi / ”Călăuze tocmite”, apostoli decăzuţi/îmbătrâniţi în farisei, ritual decăzut până la chiolhan, întru Crimă Supremă/Deicid: „Miel al durerii ce-ai tăcut prin vârste (…)/Ca milenara morţii preoţime/Zei canibali pretins divinei Crime(…)/ Păstorii orbi ai foamei mâncă turma:/ Înjunghie miel-umanul. Rituală…(…) Nu plânge-n vis bătrân, Miel al Durerii…” (cf. Miel al Durerii…, p. 11) – …cât sarcasm, amar şi perfect justificat, extrem îngrijorat, în această diatribă mascată!
-Problema hristică este o benefică obsesie a lui Eugen EVU, pe care, aici, o dezvoltă într-un poem orizontal, de o maximă urgenţă ideatică: Întrebare la Ghetsimani (p. 15). „Tatuajele” devin însuşi rezumatul graficizat al Lumii, marcând traseele de forţă ale Creaţiei: „Isus nu a scris niciodată/Apostolii săi au scris evanghelii(…)/ Numere de nume./Se văd tatuaje în lume” .
-…Şi, mereu, sisifica trecere/istorie de stingere ciclică, anamneză a durerii de a fi Vânător… – Vânător, ca „Izvor de izvoruri”, „Verb Purtat/Zburat a-L atinge pe Creator”, ca remanenţă ideatică (ba chiar figurând „carne şi sânge”, precum Cina de Taină!) în Paradis: „Roiri stelare, sori ce ard miriade/Eonii ce se-alungă şi răsar/Cu stingerea şi iarăşi vii cascade/Se-ntorc izvoruri la origini, iar şi iar” (cf. Origini, p. 17); „Inexprimabil Dor, răspunzi vibrând/În templul meu de oase şi de sânge/De dinaintea-de-a vorbi fiind,/Sunt Verb Purtat, zburând a Te atinge” (2. Briza, p. 22) . Fiul Universal este o adevărată epopee a unor re-inventate Primordii şi Entelehii: 1-Roiul (ca expresie a căutării meree a Centrului-Verb Înfiinţător al Lumii: „Roind asupra şi-mprejur rotat/Vezi metatextul lumii cum surâde” (cf. Roiul,p. 21); Briza, ca re-prefigurare a Parashabdei; 3-Cogitans (cf. Cogitans, p. 23) – a cugeta (într-un gerundiv al eternei continuităţi!)/a exprima este subordonat lui a re-înfiinţa, întru iertarea soteriologică, Iubirea: „Eu dacă sunt Iubirea Ta mă iartă”; 4-Sanctuarul (cf. p. 24) este Muntele/Umăr („încheietura transcenderii Capului”, întru tălmăcirea lui Annick de Souzenelle ) ca Loc al Epifaniei/Hierofaniei întru Munte-Duh Uman/Transcenderii – al Dezrobirii de Himera Istoriei/Iluziei, întru Viaţă/Re-Înviere: „Pe uriaşul umăr, munte sfânt (…)/Logos gustat ca fruct ce se oferă(…) Misterul viu, nici geamăna-mi Chimeră”.
-Femeia – este Imagine a Co-Demiurgiei, Oglinda Creaţiei, modul Lui Dumnezeu de a se reîmpăca, cu Sine şi cu Creaţia Sa, nu totdeauna acceptându-şi condiţia – prin Femeie ŞI NUMAI PRIN FEMEIE, Hristos a marcat, pentru om, faţa mistică a Şansei Re-învierii/Re-întoarcerii în Vârful Piramidei Transcenderii: „Femeia e a mea soră/Secundară creaţie?(…) Genunchii tăi, femeie, îmi redevin/Stâlpi de templu/Încă persistă misterul ce suntem/Prin aceasta probabil doar moartea ne ştie//Moartea, care e viaţa la vârf” (cf. Interogatoriul de dimineaţă, 2 – p. 27).
…Demonul – este atât de nou funcţional, în viziunea lui Eugen EVU! Numai prin el se potenţează Forţele Re-Învietoare ale Femeii/Poezie, expunere, „cu burta în sus”, a pro-ZODIEI/căderii sub ZODIILE istoriei vieţii terestre şi a spadei prin care scrisul decapitează etapele iniţiatice, precum Irodiada îl transfigurează pe Înaintemergător, prin dansul/Somnul decapitării, în Singurul Îndrumător/Maestru întru Absolutul Tranzitivităţii Căii, Hristosul Mântuirii de istorie/istoricitate fiinţială, Cel care „vorbeşte în dodii”, ca Pythia – adică învaţă limbajul păsărilor-îngeri, Starea/ Delirul Sacru-Paradisiac: „Şi sunt gelos pe îngerul căzut/Între genunchii tăi în hău abrupt (…) /Vai mie n-am ce face, prin prozodii/Îmi mor murirea şi vorbesc în dodii…//Şi, recunosc, scriu uneori cu spada/Care te caută-n somn,/ Irodiada!” (cf. Balada mea, p. 39).
…Practic, ar trebui să încercăm, inspirat (dar de unde inspiraţie, decât intermediată de către MAESTRUL-Poet…?!), a rescrie, ÎN ÎNTREGIME, cartea lui Eugen EVU -dacă am dori să-l…”comentăm” optim! Deci, apare şi ultima problemă, explicită şi implicită, a Cărţii: funcţia Cărţii, în raport cu Cititorul Devot! Ei bine, Eugen EVU, tocmai pentru că este Stăpânul Parashabdei, are răspuns la toate, tocmai prin Poezie: „Dintotdeauna artele/Suferinţe ale vindecării sunt/(…) Peste rănile ce înnoiesc/Sângele semanticii./Împrimăvărare/Mimesis al ninsorii/Înflorind paradisul purtat” (cf. Artele dintotdeauna, p. 35).
Da, Eugen EVU dovedeşte, cu asupra de măsură (prin aceaste pagini solare, demiurgice, restauratoare de Lume-Stare de Primăvară/Mimesis Celest al Stării de Ninsoare!) – funcţia de Sacerdot a Poetului şi funcţia exorcizatoare (deci, soteriologică!) şi de Cele Celeste Iniţiatoare – a Cărţii/Artei! Cu adevărat, fără niciun dubiu! – Cartea pe care o ţinem, acum, în mâini, este un MISTERIU iniţiatic!
Eugen EVU a ajuns!
De aici, cale de întoarcere nu mai este, decât veşnica stare de Slavă/(Extază) a Slovei.
Adrian Botez

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat: