Arhiva

Posts Tagged ‘CARTEA’

ARHIVELE DE LA HAŢEG: DESPRE SCRIERILE LUI CONSTANTIN STANCU – ŞTERGEREA MEMORIEI Trebuie să vină clipa când Dumnezeu ne va şterge din memorie trecutul, simplu, repede, fără durere, totul se va scurge împreună cu apa de la duş, într-o dimineaţă, aproape pe nesimţite, totul se va duce, trecutul sau prezentul, viitorul vor dispare, până şi clipa când chemi aceste cuvinte care ar putea alcătui poemul sau sistemul, aceste cuvinte au o viaţă a lor, secretă, precum vietăţile unicelulare sub microscop …


PENTRU VIZUALIZARE, DAŢI CLICK PE TITLUL DE MAI JOS!

Constantin Stancu, portretul din poeme, click pentru lectură!

Categorii:literature Etichete:

Muntele, poezie şi singurătate


VÂRSTELE MUNTELUI

Radu Ţuculescu a tradus o carte profundă despre singurătatea artistului între oameni şi bucuria sa în memoria muntelui, o carte scrisă de Werner Lutz purtând titlul VÎRSTELE MUNTELUI, apărută în colecţia Biblioteca Revistei Familia, Oradea – 2006.
Werner Lutz este cunoscut poet şi pictor născut în Elveţia la Wolfhalden şi este o voce semnificativă a literaturii universale venind din zona curată e ţării sale.
Puterea versului trăit, scris şi strigat de Werner Lutz poate să focalizeze o lume în cuvinte argintate, să atragă seminţele eterne ale gândului şi să propună miracolul spiritual.
Un om se refugiază în munte, aproape de cer, între ierburi carnivore, departe de iubirile risipite în urbea cu tentacule, acceptând singurătatea ca pe stare primordială, ca pe ceva necesar, dureros, adânc şi empatic. Aşa începe lumea bărbatului singur, deschis spre aerul tare a muntelui, spre miracole zilnice, redescoperă creaţia prin sunet, miros, insecte, pomi, casa de lemn, geometria verdelui, glasul ierbii, culorile ca fiinţe, redescoperă raiul pierdut şi tace, lăsându-se scris de întâmplările banale ale zilei, trainice, lirice, curajoase …
Povestirea formată din scurte poeme în proză, din gânduri care pătrund în fiinţa scriitorului şi a cititorului, povestirea redă acea singurătate fertilă, acea stare unică de viaţă unde lumina este prezentă, unde umorul face eternitatea suportabilă, singurătatea în care se recreează lumea.
Artistul este receptiv.
Omul este copleşit.
Bărbatul strigă, artistul tace acceptând totul ca o rugăciune aproape de Dumnezeu, muntele e personajul principal care inventează singurătatea poetului şi o transformă în poem lung, scris pentru anotimpurile iubirii …
Traducerea cărţii este inspirată, Radu Ţuculescu prinde lirica textului şi fluidul ideilor, poetul Werner Lutz este deschis lumii prin cuvinte scânteietoare, iar muntele iveşte adâncimea sufletului omenesc, oglindă îndreptată spre univers …
Casa de lemn unde s-a refugiat poetul este una care prinde gândurile risipite, era vie ca o vietate ce acceptă omul: „ Mă întâlneam cu mine însumi, propria-mi voce venea spre mine, venea înapoi din toate direcţiile. …Priveam nu mă apăram.”
Muntele se refugiază şi el în casa de lemn, ceaţa se ascunde în dulapuri, iar mirosul bătrânului frunziş lenevea în sertare …
Werner Lutz notează: „ Citisem despre singurătatea lucrurilor, şi cum o mică sau mare încăpere poate să întărească această singurătate ori să o micşoreze.”
O poezie, o sticlă de vin, peisajul din fereastră, ecoul muntelui, sunt evenimente care dau dinamism poeziei din scriere, povestirile au ceva care atrage, miracolul vieţii care există în urechea muntelui …
Iată cum se termină povestirea: „Nepăsarea care creşte se revarsă într-o plutire lipsită de dureri, o desprindere de pământ. Nu e ca într-o închisoare, să mori ghemuit în zăpadă, să te laşi acoperit de frig şi pulbere albă. E de ajuns a-i întreba pe cei salvaţi. Niciodată nu vor înceta a povesti despre călătoria lor în iarnă, călătorie dusă până aproape de fericire. „ Ultimul cuvânt e fericire, singurătatea a spălat sufletul bărbatului, iar lumina canibală se înghiţea pe sine mereu. Nu întâmplător este folosit cuvântul fericire, ci este starea la care ajunge călătorul care străbate muntele cu fiinţa sa firavă …un pastel de toamnă, uitat pe zăpadă, gândit iarna şi scris primăvara …iată vârstele muntelui.
Cine locuieşte în casa de lemn din memoria muntelui va muri cumva îngheţat, cu o cheie în mână, cu zâmbetul pe buze, mulţumit de măreţia frigului, ca să parafrazăm pe Nichita Stănescu, moartea fixează fiinţa firavă a omului într-o stare eternă, conservă ideile în albul indestructibil.
Din când în când poetul face portretul spiritual al locuitorilor de la munte, sunt personaje care fac parte din decor, animă singurătatea, o dinamizează până la explozia în cuvinte, cuvintele muntelui.
După ce lectura cărţii se sfârşeşte, cititorul rămâne cumva îngheţat în text, reflex al scrierilor, poezia frazei curge spre marginile muntelui, care îşi arată vârstele celui care acceptă eternitatea singurătăţii …
„ Liniştea amiezii de vară, susurând discret. Liniştea între două respiraţii, două cuvinte. Liniştea strugurilor copţi ascunşi sub frunze. Liniştea morţilor, mirosul lor de crizanteme. Liniştea, ca o perdea vălurind în dreptul ferestrei deschise.”
Werner Lutz trimite spre cel care moare. Este fiinţa bărbatului trădat în iubire. După aceasta urmează învierea, muntele i-a oferit o nouă vârstă …

Constantin Stancu

Categorii:literature Etichete:

Cu timp şi fără de timp, prefaţă la o carte despre N. Steinhardt


Prefaţă

CENTENAR N. STEINHARDT

La 29 iulie 2012, marcăm centenarul nasterii autorului
“Jurnalului fericirii”.
Având sansa de a-l fi cunoscut pe N. Steinhardt, ba, mai
mult, de a-mi fi acordat privilegiul de a purta un dialog
epistolar, simt că este o firească datorie morală de a-l omagia
pe cel pe care l-am privit, prin întreaga sa biografie, ca pe un
sfânt, Sfântul Nicolae.
Nu cred că acest eveniment, “Centenarul”, trebuie limitat
la o singură lună, iulie, de aceea, revista Vatra veche va ilustra
pe parcursul întregului an destinul lui N. Steinhardt.
Am început, în revista Vatra veche 2/2012 cu un dialog
în care, pentru prima oară părintele N. Steinhardt a răspuns la o
întrebare despre cum a cunoscut iubirea. „Singur Nicolae
Băciuţ, în micul, dar interesantul său volum de convorbiri cu
N. Steinhardt, Între lumi (1994), îndrăzneste să-i pună
discretului eseist si călugăr (cum altfel se cuvine să fie un
călugăr dacă nu discret, reusind să înăbuse în sine cele
lumesti?) cea mai indiscretă întrebare care i-a fost pusă
vreodată în public: “ – Aţi iubit? Aţi fost iubit de – iată, am
reţineri, sfiiciune, mi se pare că e impudic să pun o astfel de
întrebare – o femeie?”(România literară).
Născut la 29 iulie, 1912, în Pantelimon, lângă Bucuresti.
În anii săi de liceu, la “Spiru Haret” mai studiau si
Constantin Noica, Mircea Eliade, Arsavir Acterian, Haig
Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel
Avramescu.
Absolvent cu licenţă în Drept si Litere la Universitatea
din Bucuresti, în 1934, îsi ia doctoratul în Drept constituţional
în 1936.
Debutează în 1934, cu pseudonimul Antisthius, „În
genul… tinerilor”, Editura Cultura Poporului, Bucuresti.
După doi ani de călătorii în Europa Occidentală (1937-
1939) lucrează ca redactor la „Revista Fundaţiilor Regale“.
În ianuarie 1959, refuzând presiunile Securităţii de a fi
folosit ca martor al acuzării împotriva lui Constantin Noica, e
introdus în „lotul“ filosofului (si al prietenilor comuni) si este
condamnat la 13 ani muncă silnică pentru „crimă de uneltire
contra ordinii sociale“.
La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul
basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Hristos (el fiind
evreu), nas de botez fiind Emanuel Vidrascu (coleg de lot, fost
sef de cabinet al maresalului Antonescu), iar ca martori ai
tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoţi catolici, doi
preoţi uniţi si unul protestant, „spre a da botezului un caracter
ecumenic “.
Îndată după eliberare, în august 1964, la schitul
bucurestean Darvari îsi desăvârseste taina botezului prin
ungere cu mir si primirea sfintei împărtăsanii.
Refuză, cu rigidă intransigenţă, „orice fel de colaborare
cu comunismul“ si e încărcător-descărcător pe un camion de
„Alimentara”, până când este grav rănit în urma unui accident
de circulaţie (1968). Este spitalizat la „Pantelimon“ până în
martie 1969. La insistenţele prietenilor (Paleologu, Noica s.a.)
reintră în viaţa literară prin traduceri, medalioane, mici eseuri
publicate în „Secolul 20“, „Viaţa Românească“ etc.
La 16 august 1980, este călugărit de I.P.S. Teofil
Herineanu, arhiepiscopul Clujului, rămânând la Mănăstirea
Rohia.
La 30 martie 1989, moare la spitalul din Baia Mare.
*
Editarea acestei lucrări e gestul meu de recunostinţă
pentru tot ceea ce a însemnat N. Steinhardt – omul si opera – în
viaţa mea.

Sursa: N. Băciuţ

NICOLAE BĂCIUŢ
4 iulie 2012

CU TIMP SI FĂRĂ DE TIMP
Lecturi critice, evocări
EDIŢIE ÎNGRIJITĂ DE NICOLAE BĂCIUŢ, Editura Nico, 2012

Categorii:literature Etichete:

Ioan Evu: semnificaţia izvoarelor


Sărac lipit cuvântului

Poemele mi se aşează pe umăr
ca stolurile de grauri guralivi
când dau iama prin fructe
se hrănesc din carnea
din sângele meu apoi
îşi reiau viața pe cont propriu.
Prăpăd de semințe în urma lor
foneme căzând ca firimiturile
de metafore în ceaiul esteților
ne‐n stare să înfiripeze un urlet
un vaier măcar o bolboroseală
de piatră zvârlită în valuri
să curme o clipă
inexorabila elocință a râului.
Cât timp mi‐a trebuit să înțeleg
graiul acesta limpid
apa aceasta ce susură trecerea
poartă‐n aval toată
golgota cuvintelor mele.
Un recviem aşadar
strălucitoarelor nisipuri sub unde
evlavios omagiu vouă prundişuri
măcinate de îndelungă aşteptare
voi grăunțe de aur la moara
hodorogită a mileniilor
veți fi sacra făină din care
dospeşte aluatul grijaniei de mâine.
Rămân lângă voi
sub acelaşi văzduh zdrențuit
de focuri bengale rămân aici
pe gura de rai preacurvit turcit de mitici
cu lănțug şi belciug – din limuzinele lor
coboară fecioara decapotabilă
silueta nubilă a morții
dansează iată manele se despoaie
pe țărm ca Salomeea în pocnetul
de şampanie al beznei
în ăst timp marea gestează are grețuri
vomită guvizi şi catarge
mă tem să nu avorteze fetusul
zadarnicului prunc acvatic.
Sărac lipit cuvântului
rămân aici băga‐mi‐aş piciorul
de plai în semantica ta poezie de mahala
cum ar agrăi eufemistic
fracturistul dedat la orgii textuale
rămân lângă voi implementa‐v‐aş
fluieraşul de os în rapp‐ul golemic
ca o bâțâială de curci cu capete
retezate pe butucul ogrăzii lui iocan.
Astfel scris‐am poemul
pe când cuvintele mele s‐au retras
de mult în amonte
cu păstrăvii‐n albia râului Bărbat
adulmecând mult mai adânc
semnificația izvorul.

Ioan Evu

Din antologia Elogiu Furtunii

Categorii:literature Etichete:

Vitrina cărţii: Nelinişti târzii, Miron Ţic şi poezia în căutarea iubirii

7 septembrie 2013 Lasă un comentariu

nelinisti

Categorii:literature Etichete:

Privitul la televizor sau umor din vremea zăpăciţilor în tranziţie…


Umorul ca politică…

Moto:
Oemvei ( derivaţie lingvistică de la OMV ), vietăţi carpato- diabolice cu înfăţişare umană, care au pus la cale afacerea OMV, cu ajutorul căreia România pierde miliarde de euro…
( Expl. Haralampy )–citat din volumul ACOLO ŞEZUM ŞI… RÂSEM,
de scriitorul Dumitru Hurubă.

Boala de a privi la televizor, de a te conecta la haosul lumii, la eroarea ei şi la căderea ei, la gloria ei şi la plânsul ei, boala aceasta este transformată de scriitorul Dumitru Hurubă în artă, arta umorului care vine din luciditate şi din tristeţea pe care o simte românul care priveşte la mediul în care îşi duce viaţa, se priveşte în oglindă şi vede efectele votului său liber exprimat, modul de a face democraţie într-o lume depinsă cu popoarele migratoare mai mult ca alte state membre ale U.E.
Adoptând din inspiraţie şi singurătate, din talent şi din responsabilitate socială, obiceiul de sta la sfat cu ţara seară de seară în faţa televizorului, scriitorul stă, priveşte şi râde, e terapia românului de a scăpa de vreo catastrofă personală, pentru că ideile vehiculate de tot felul de cetăţeni de onoare din ţara asta îţi pot provoca boli grele, greu de dus, greu de tratat, greu de … scris. Dar Dumitru Hurubă face din istoria imediată a României, din personajele publice personajele operei sale, cronica la emisiune tv., şi stă zi de zi încât istoria pare foarte apropiată, chiar intimă, iar întâmplările sunt parcă din familie, până la urmă nu mai au legătură cu legile, cu programele politice sau economice, cu sportul sau cu arta, sunt întâmplările din bucătărie, de pe balcon, de la masa de seară, sau de prânz, sunt întâmplările care ne marchează într-un fel au altul … E cronica tristeţilor noastre …
Meritul scriitorului aşa cum apare el din volumul ACOLO ŞEZUM ŞI … RÂSEM (în faţa televizorului), Editura CORVIN– Deva, 2006, este că îşi asumă responsabilitatea morală a personajelor publice din România prin faptul că ne provoca la râs, un râs al înţelepciunii, al fugii de incultură, de eroare, dacă nu chiar de păcat.
Aceste cronici publicate în volumul acesta, au apărut în revista „România literară „, au menţinut tonusul iubitorilor de literatură care au avut ocazia să „ citească „ viaţa noastră altfel decât prin sisteme literare complicate. Dumitru Hurubă a avut curajul de a scrie consistent şi ritmic despre… nimic, făcând istorie din fraze care la ceas de seară au schimbat mintea telespectatorului român.
Cronica nu este una gratuită, în spatele faptelor se află de fapt viziunea unui om cinstit cu sine, e una caustică, dar cu o undă de lirism, la limita poeziei directe de zi, a poeziei trăite, sau la limita procesului verbal întocmit în adunarea generală a comitetului de bloc când sunt probleme mari de analizat, dar o cronică ce arde rana noastră, una ce te provoacă la reflexie, e asta lumea în care trăim şi, culmea, chiar e…
Realitatea intră în conică, realitatea e motiv de a idei mari, sau de râs, realitatea bate literatura, pare să sugereze Dumitru Hurubă şi personajele sale Haralampy, sau soţia sa Coryntina, sau…, personaje care aduc mişcarea în prozele acestea scurte, care cheamă umorul, sau absurdul, sau banalul la rang de capodoperă, personaje care definesc poporul ce aşteaptă personalitatea ce îl poate scoate din incultură şi lipsa de civilizaţie.
Replicile personajelor imaginare care privesc la spectacolul real de la televizor, sau poate personaje reale care trăiesc într-un mediu imaginar, limita este discutabilă, sunt replici care frizează absurdul necesar, sunt tuşele de culoare care dau perspectivă peisajului zilnic.
Răbdarea scriitorului este una remarcabilă, are puterea de a analiza, de a pătrunde ideea zilei, de a vedea dincolo de faptele imediate, dar cu armele comicului, cronica în sine are umor de calitate, ce depăşeşte băşcălia de Dâmboviţa, e replica discretă a bătrânului hâtru care ştie că viaţa e totuşi frumoasă…
Dumitru Hurubă e atent la formele care nu mai au conţinut din viaţa noastră, la incultură, la lipsa de dragoste a oamenilor. E greu să accepţi că de fapt, toate aceste personaje publice reale şi-au pierdut dragostea normală din vremuri normale, ele nu mai au organ pentru cel de lângă ei, pentru românul anonim care face istoria ţării aici sau în Spania, aici sau în Italia, aici sau aievea, nu mai au ochi pentru cei care trăiesc modest şi care duc povara fiecărei zile.
Adept al valorilor creştine, simple ca: înţelepciunea, calmul, răbdarea, bunul simţ, autocontrolul, omul care vrea binele posibil într-o lume imposibilă, autorul priveşte spre lume din perspectiva acestora, de aici umorul sănătos şi spumos, planuri paralele care nu se mai ating, bunul simţ al poporului care priveşte la televizor şi tupeul personajelor reale publice care fac televiziunea spectacol de teatru, fac diferenţa, iar acestea sunt zâmbete care permit o epocă mai suportabilă.
„ Noi apariţii editoriale bănuite din spuse televizate.
Mircea Geoană: „APĂRAREA LUI ION ILIESCU PÂNĂ ÎN PÂNZELE ALBE CU DUNGI VERTICALE.” Vol. 1, ediţie de lux, legată în piele de cameleon.
Emil Constantinescu ( fost Preşedinte al României): „MIRON COZMA – ULTIMUL GUNOI AL ACESTEI SOCIETĂŢI”, volum de poeme sentimentale reciclate în primă audiţie la emisiunea „ % „ de la Realitatea Tv din seara zilei de 14 iunie.
Miron Cozma: „ÎNDRMĂTOR TELEVIZAT DE LINGUŞIRE INDIRECTĂ”, primul volum din colecţia „ Eseuri psiho – flizofice „ , dedicat Preşedintelui Traian Băsescu.
Mircea Geoană: MAXIME ŞI CUGETĂRI MEDICALE, Cap. „Autismul şi formele sale de surzenie pesedistă „ , în curs de apariţie. „
Aceste exemple sunt relevante, fac parte din jocul acestor cronici sincere care îşi au rădăcinile în realitate.
Toate aceste întâmplări le-am trăit în acest veac, dar cartea lui Dumitru Hurubă le face mai suportabile şi ne transmite un mesaj important: sunt valori mult mai importante decât politichia, iar viaţa noastră este un dar, trebuie să ne-o trăim, dincolo de ce ne transmit posturile de televiziune, dincolo de emisiunea zilnică în care nu se mai întâmplă nimic important pentru noi, pentru că se întâmplă pentru ei, de parcă ar face parte dintr-un alt popor, unul ales… de umor… prin zâmbet…
Darul acestei cărţi e realitatea ca un pisoi jucăuş, ce se va urca pe acoperişul Europei, pare să sugereze scriitorul.
Dar el nu uită faptele de valoarea din societatea românească, le remarcă sincer, simplu, sunt necesare şi prin faptul că nu insistă asupra lor, le dă drumul spre noi, ca exemplu de a ne trăi realitatea, ca realitate. De exemplu moartea scriitorului Radu Anton Roman, cel care dus greul unor emisiuni importante pentru români prin mărturia tradiţiilor noastre cele normale, sau poate drama lotului de gimnastică a României, o mare pierdere pentru comunitatea noastră modestă şi normală de români într-o Europă în care ne căutăm locul, prin simplitate. Acestea sunt valorile care ne marchează viaţa, de multe ori trecute cu vederea de televiziunile de dreapta sau de stânga, de centru sau civice …evenimente care vor fi uitate…
Dumitru Hurubă reţine prin contrast gesturile pline de căldură a oamenilor simpli, dincolo de marile evenimente din politichie.
„ Dar, dintr-o dată, se întâmplă ceva care ne smulge din faţa televizorului: dă buzna în sufragerie soacra lui Haralampy, femeie cu frica de Dumnezeu şi receptivă la suferinţele semenului. Ţine în mână o bancnotă de un RON şi-i zice ginerelui:
– Uite, dragu` lu` mami, am rupt din penzia me de-un milion ca să-l ajut pe domnu` Tăriceanu, că poate nu are de leacuri şi-mi pare că-i cam beteguţ, sărăcuţu` … „.
Poate aşa ne tratăm de boala de a privi la televizor, în timp ce viaţa noastră se scurge în dreptul ferestrei reale de la apartamentul de bloc sau de la casa de ţară, construită pe acest pământ numit România…

Constantin Stancu

Categorii:literature Etichete:

Preţul cărţii în Ţara Haţegului în evul mediu…


DESPRE MANUSCRISE ŞI CĂRŢI TIPĂRITE

Cărţile româneşti vechi cu preponderenţă cu conţinut religios,
păstrate în biserici hunedorene prin grija şi strădania preoţilor şi a
enoriaşilor, prin întregul lor au o semnificaţie pentru istoria culturii
şi dau o configuraţie spirituală vremii trecute şi locuitorilor acestora.
Repere relevante pentru istoria culturii româneşti, cărţile de altar s-au
impus şi prin calitatea profesională a celor care au rânduit bine lucrul
în mănăstiri sau biserici. Cartea de cult rămâne încă scriere de referinţă
pentru formarea intelectuală şi morală, legătura cea mai apropiată între
minte şi suflet şi ilustrativ în acest sens pentru cei care au încercat să
le pătrundă taina este povaţa evanghelică „ce-i foloseşte omului să
câştige lumea întreagă dacă îşi pierde sufletul său”68. Socotită „prolog
al istoriei lumii”69, Evanghelia după Ioan rămâne un martor autentic
nu numai al culturii creştine, ci putem extinde scrierea evanghelică
peste toate celelalte cărţi sfinte. Cititori şi păstrători ai cărţilor de
biserică, slujbaşi din categoria preoţilor aleşi, au favorizat climatul
intelectualităţii româneşti din această zonă. Printr-o selecţie nu chiar
restrictivă, eludând detaliile, prezentăm cadrul cultural-religios într-o
evoluţie nespectaculoasă, dar firească şi potrivită vremurilor trecute. Copişti şi scrieri cu tangenţe hunedorene s-au remarcat în arealul cultural medieval. Cronologic, evidenţiate acum, cărţile manuscrise
pornite din aceste locuri, sau ajunse aici, au impulsionat interesul şi
respectul ştiutorilor pentru slovă scrisă. Exemplifi căm mai întâi pentru
această zonă, într-o vreme a interferenţelor religiei şi culturii, contribuţia
fi nanciară a lui Laţcu Cânde, îngrijitorul mănăstirii de la Râu de Mori,
din anul 1448, la realizarea unei frumoase ferecături în argint pentru o
Evanghelie cu o inscripţie dedicată Mănăstirii Neamţ70. Loc nimerit de
popas, pentru scris de carte, au fost mănăstirile unde au trăit călugări,
dascăli, copişti, legători, gravori de carte, preţuitori ai cuvântului
scris. În judeţul Hunedoara sunt cunoscute opt mănăstiri medievale:
Hunedoara (sec. XIV), Plosca, Prislop, Răchitova, Râu de Mori-Suseni
(sec. XV), Sibişel, Vaidei, Vaca71. Remarcabile şi pentru latura culturală
a „lucrului” monahal au fost mănăstirile de la Prislop şi Plosca unde
„veneau atraşi de călugări, meşteri în arta zugrăvitului, tineri de la
mari depărtări spre a învăţa pe lângă carte, pictura, desenul icoanelor,
copierea de cărţi şi ilustrarea lor”72. Exemplu pentru tineri veniţi în acest sensa fost călugărul Nicodim, care în Mănăstirea Prislopului a scris, între anii 1400-1405, Tetraevanghelul slavon, valoroasă carte scrisă pe
pergament şi înfrumuseţată cu frontispicii.

CARTE CUMPĂRATĂ – CARTE DONATĂ

Din diversitatea notelor de mână rămase pe filele cărţilor româneşti
vechi se detaşează cu certitudine însemnările despre dobândirea cărţii
prin achiziţie sau prin dăruire. Dincolo de un arid aspect statistic această
atât de cuprinzătoare categorie de însemnări despre cărţi cumpărate,
în cele mai multe cazuri de către preotul sau diacul, sau un sătean
mai de frunte, dar şi de toată comunitatea, ne dezvăluie informaţii
despre care anume cărţi de slujbă religioase erau mai cerute, care le
era preţul bănesc într-o anume vreme, dar şi cine le plătea. Cei mai
mulţi dintre semnatarii însemnărilor motivează cumpărătura sau darul
făcut. Este credinţa că o carte sfântă odată procurată te fereşte de marile
necazuri provocate de cataclisme sau mai simplu, un anume posesor
printr-o cumpărare de carte şi-a cinstit un eveniment legat de familia
sa, sau a crezut în iertarea de greşeli săvârşite faţă de cei apropiaţi,
alteori cartea cumpărată pentru biserică însemna ispăşirea unor păcate
grele care întreceau greşelile lumeşti. Sunt cărţi cumpărate şi numai
pentru automulţumirea orgoliului celui care avea posibilitate financiară
şi care dorea să-şi câştige în plus o faimă, dar de cele mai multe ori
carte era cumpărată pentru că era lipsă de ea într-o anume comunitate.
Semnificaţia însemnărilor referitoare la valoarea bănească a cărţii dată
într-un anume timp şi într-un loc anume este conferită de implicaţiile
de natură economică, socială dar şi intelectuală. După preţul plătit pe
aceste cărţi, acum vechi, putem să socotim cumpărarea lor scumpă
şi complementar acestei idei avem posibilitatea cunoaşterii mai în
amănunt a circulaţiei monetare. De asemenea, putem justifica lumea
diversificată a proprietarilor de ocazie sau de durată, ne lămurim asupra
felului cum era înţeleasă cartea ca valoare spirituală printre preoţi,
oameni cu învăţătură, sau printre cei păstoriţi de ei.
O carte putea primi un preţ mai ridicat, ori mai scăzut, luându-se
în seamă distanţa pe care o parcurgea de la tipografi e până la posesor,
apoi se preţuia în funcţie de cât de rară era cartea în zonă, sau de cât
de mare, sau nu, era tirajul, trăgea în cumpănă şi realizarea ilustraţiilor,
frontispiciilor, sau frumuseţea legăturii, sau chiar recomandarea făcută în predoslovia ei. Însemnările despre preţul de cumpărare al cărţii ne familiarizează cu o lume trecută, cu mentalitatea ei, înţelegem mai uşor
cum a fost receptată ideea de a cumpăra o carte de învăţătură într-o vreme
când se impunea creşterea numărului ştiutorilor de carte. Transliterate,
fragmentat, însemnările despre achiziţia şi donaţia de carte ne pun în
legătură cu titluri diferite de carte, localităţi tipografi ce şi ani de tipărire.
Prin urmare, o însemnare de pe o Evanghelie învățătoare, Mănăstirea
Dealu, 1644120, ne spune: „să să ştie că aceasta păucenie au cumpărat-o
Pătru Nece di la protopopul Gheorghe din Hinedoara cu banii gata 22 de
fl orinţi în casa popii Avram din Haţeg, fi ind înaintea protopopului Ioan
din Hinedoara şi popii Gheorghe ot Haţeg şi popii Pavel ot Tuştea, popii
Moise Fărcădin, popii Ianăş ot Slivaş, în anii 1699”. Un Catavasier
tipărit la Târgovişte, în anul 1714 (biserica Abucea) a fost cumpărat în
anul 1734 cu 6 mărieşi. Un Chiriacodromion, tipărit la Alba Iulia, în
anul 1699 (biserica Veţel) a fost achiziţionat cu „20 zloţi în ghenuarie,
9 zile, văleat 1741”. O Evanghelie învățătoare, tipărită la Mănăstirea Dealu, în anul 1644 (biserica Sârbi) a fost cumpărată de popa Nicula din Brad „di la popa Ionaşcu din Potingani cu 10 fl orinţi, întărit în Brad,
numai a lui fără fraţi, văleat 1759”, ceea ce înseamnă că menţiunea
specială a semnatarului poate fi luată drept un titlu de proprietate întărit
neofi cial prin prezenţa preotului. Un Antologhion tipărit la Bucureşti,
în anul 1766 (biserica Almaşul Mic), a fost cumpărată în 23 aprilie
1768 pentru că „era lipsă de carte la beserică” cu preţul de 25 vonaşi,
adeverindu-se şi necesitatea cumpărării cărţii dacă numai la 2 ani de
la tipărire a străbătut distanţa de la tipografi a din Bucureşti până în
localitatea hunedoreană.
Despre circulaţia monetară, precum şi despre participarea mai
multor contribuabili la cumpărarea unei cărţi ne documentăm dintr-o
însemnare de pe un Strastnic de Blaj tipărit în anul 1773 (biserica
Mărtineşti): „ … şi au dat aceşti creştini unii câte un mărieş, alţii câte
un petac, alţii câte o groşiţă, alţii câte un creiţar pană au plinit 4 fl orinţi
de pe cum i-a împrumutat Dumnezeu”. Mai scump a fost plătită o
Cazanie a lui Varlaam tipărită la Iaşi în anul 1643 (biserica Tărăţel)
explicând şi motivul: „… cu 21 fl orini şi 2 mărieşi cu legătură cu tot, în
anul 1787”. O altă însemnare concludentă în acest sens, se găseşte pe
un Penticostar de Blaj, 1768: „Cumpăratu-s-au acest sfânt Penticostar
de la mâna dumnealui Pavel Itu, şi cu a dumnealui ortac Işvan Iancu
din satul Sălaşul de Susu din ţinutul Haţegului,… în Prilipet, 4 iunie,
1800”121.
În secolul al XlX-lea s-au procurat cărţi mai multe din care
credincioşii puteau învăţa încă poveţe de folos, în această perioadă
îmnulţindu-se şi numărul tipografi ilor şi acela al ştiutorilor de carte.
Într-un articol din Revista Orăștiei intitulat Dar bisericesc, se remarca,
bazaţi pe cuvintele Sfi ntei Scripturi, „adunaţi-vă comoară în ceriuri pe
care furii nu o fură şi moliile nu o rod”, membrii comitetului parohial
din comuna Bucium, tractul Orăştiei, au cumpărat ca dar de ziua
Naşterii Domnului, pe seama bisericii din Bucium, Mineele de peste an,
în număr de 12 volume. Între aceşti binefăcători se disting … epitropul
Vasile Ciotoran, nainte de asta a cumpărat un clopot cu 140 fl orini, o
Evanghelie frumos legată cu 12 fl orini … voi ceilalţi români urmaţi-le
acestora căci numai prin alipirea lângă mama biserică vom mai putea
exista ca popor român în aceste vremuri de grea încercare pentru noi românii, Bucium la 19 decemvrie 1898, Ioan Olariu paroh gr.ort.”
Constatăm, după cărţile exemplificate, că au fost cumpărate
în localităţi hunedorene, cărţi tipărite la Blaj, Bucureşti, Alba Iulia,
Mănăstirea Dealu, Iaşi, Târgovişte. Cele mai multe cărţi s-au plătit cu de la
10 la 21 fl orini, ori cu 9 sau 20 zloţi, sau cu vonaşi, creiţari, mărieşi, petaci,
groşi, groşiţe. Deci, circulaţia bănească exemplifi cată şi prin preţul cărţii
cumpărată în localităţi hunedorene, în secolul al XVIII-lea, dar şi în cel
următor, este dominată de o multitudine de piese monetare de provenienţă
diversă, suprapusă ţărilor componente fostului Imperiu, dar infl uenţată şi
de urmările războaielor când combatanţii recrutaţi din diferite ţări erau şi
posesori ai monedelor din ţările respective. Valabilitatea banilor era dată
şi confi rmată prin emiterea unor ordonanţe sau patente care corespundeau
de fapt, unor documente de ordin administrativ. Cărţile erau plătite cel mai
adesea în fl orini: florinul renan numit şi fl orinul german (fl orin nemţesc),
echivalentul a 60 de creiţari sau 120 de dinari; creiţarul (creuzer în limba
germană, după crucea imprimată pe una din feţe) s-a bătut din argint sau
aramă şi echivala cu 2 dinari; groşul (groşiţa) (din limba germană groschen)
se bătea în argint, iar la începutul secolului al XIX-lea în aramă, echivalent
cu 3 creiţari sau 6 dinari; petacul (pitacul) era de origine rusă, echivalent cu
5 copeici123; mărieşul (în germană siebzehner de pe timpul Mariei Terezia) era echivalent cu 17 creiţari sau 34 dinari; sfaţul (sfanţicul, zwanziger) era echivalent cu 20 de creiţari; vonaşul-forint era echivalentul a 51 creiţari;
creiţarul rămâne de fapt piesa monetară etalon. Adăugăm la circulaţia
monetară şi circulaţia zlotului rău care echivala cu 40 creiţari, 80 fi leri;
potoroanca sau chitca, echivala cu banul de 4 cruceri sau 8 fîleri125.
Fluctuaţia monetară ca şi valoarea cărţii erau determinate de
evenimentele politice, de situaţia economică sau chiar climaterică.
Dacă ne oprim la o comparaţie a preţului cărţii cu produsele naturale
orientându-ne după o listă de preţuri adoptate de Dieta Transilvaniei
încă din anul 1642, din timpul lui Gabriel Bethlen, constatăm că preţul
cărţii era mare, în general, între 12 şi 21 florini dacă o pereche de boi
costa între 12 şi 30 florini, decreta mercurialul, o vacă stearpă 6 fl orini,
o vacă cu viţel între 6 şi 12 florini, un miel între 0,30 şi 0,42 florini,
mierţa de ovăz 0,05 florini, o găină între 0,04 şi 0,05 florini, o coasă de
import 0,60 florini, ţigla de acoperiş mia de bucăţi 3,75 fl orini, cărămida
mia de bucăţi 2,25 fl orini, legătura de hârtie 3 florini, mia de bucăţi de
şindrilă 1-2 florini, funtul (1/2 kg) de carne de vită 0,15 – 0,20 fl orini,
funtul de slănină 0,50-0,60 fl orini126. O altă comparaţie a preţului cărţii
cu produsele naturale la începutul secolului al XVIII-lea ne dezvăluie
că „în iarna anului 1718 în ţinutul Orăştiei găleata de grâu se vindea cu
15 florini, omiţându-se hotărârea guvernului care o fixase la 4 fl orini
găleata. În toamna lui 1719, găleata de grâu era de 20 de fl orini127. Tipărirea unei cărţi nu era o afacere economică. Cartea nu era accesibilă din punct de vedere financiar oricărei categorii sociale. Cea
mai scumpă era cartea cu legătură cu ferecătură în argint şi cu pietre
preţioase. Ordonanţele pecetluite de guvernul de la Viena subliniază
ideea multelor schimbări în domeniul monetar, influenţate de inflaţie
sau de emiterea monedelor false. În anul 1802 o Patentă împărătească
autoriza expirarea valabilităţii monedelor de 24 şi 6 creitari şi scoaterea
altei monede de 7 creiţari precum şi a monedei de 8,5 creiţari, zisă
mărieş128. În anul 1806 o „ţirculară” se referea la banii de aramă „câte
de 30 şi de 15 creiţari, care se vor rândui să umble”129. În anul 1811
„orânduiala” împăratului cuprindea facsimile a banilor de hârtie de câte
5, 10, 20 şi 100 fl orini cu descrierea pe româneşte a „schimbătoarelor
ţidule in cursus slobozite”130. În acelaşi an se dădea de ştire că „hârtiile
de 100 florini ajungătoare schimbătoare ţedule in cursus (umblare
se slobod)”131 şi despre „cele de 12 florinţi schimbătoare ţidule care
să slobod în curgere a umbla”132. S-au mai „slobozit” prin ordonanţe
împărăteşti, tot în anul 1811 schimbarea băncuţelor ţidule de 50 şi 25
florini şi s-a dat „slobozire” celor de 2 şi 1 florint, cele de 10 zloţi se
schimbă precum şi cele de 5 zloţi133. În anul 1812, „ţircularul” venit de la
Viena se referea la scoaterea din curs a banilor de 6 creiţari, de ½ creiţar
şi de ¼ creiţar de aramă134. Rostul „orânduielilor” despre circulaţia
banilor în Imperiu era acela de stabilitate monetară. În anii 1811 şi mai
apoi în 1867 s-a dat şi o reformă monetară pentru stoparea infl aţiei.
Efectul reformei a fost dispariţia monedelor de argint rămânând groşii
şi creiţarii de aramă cu valoare scăzută135. În anul 1816 Patenta s-a dat
din nou împotriva inflaţiei pentru banii de hârtie care au fost retraşi
din circulaţie şi s-a redus valoarea lor, de exemplu o bancnotă de 100
florini era preschimbată în 8 fl orini136. În ajunul Revoluţiei din 1848, 1
vonaş-forint echivala cu 51 creiţari137. Începând din anul 1854 în toată
monarhia au rămas în circulaţie numai bancnotele Băncii Naţionale a
Austriei138. Războaiele, schimburile externe, înmulţirea ocupaţiilor au
favorizat circulaţia monedelor străine. Însemnările referitoare la achiziţia de carte ne ajută, totuşi, să ne
formăm o imagine de ansamblu asupra preţului cărţii într-un context
istoric, economic, social, dar şi să stabilim locul cărţii vechi în categoria
preocupărilor majore ale preoţilor cărturari.

Ştefan Nemecsek
Fragment din cartea CARTE, LITERATURĂ ŞI PRESĂ LA ORĂŞTIE, Editura Realitatea Românească – 2011

Categorii:literature Etichete:

Adrian Botez: “BASARABIA EMINESCIANĂ”, de THEODOR CODREANU


ISTORIE TRAGIC-VALAHĂ, VIZIONARISM/DEMNITATE EMINESCIAN/Ă ŞI LUCIDITATE CODRENIANĂ – ÎN CARTEA “BASARABIA EMINESCIANĂ”, de THEODOR CODREANU
Avem în faţă o nouă carte eminescologică a lui Theodor Codreanu: “Basarabia eminesciană” . “A opta, cred, închinată fenomenului Eminescu, din 1984 până astăzi” – spune autorul, chiar la începutul volumului (cf. “În loc de argument”, p. 5). .O carte provenită din extinderea/dezvoltarea unui articol: “Această nouă carte despre Eminescu s-a născut dintr-un studiu de mai mici dimensiuni, publicat în 2012, în revista <>, de la Chişinău, fiind prilejuit de împlinirea a două veacuri de la raptul Basarabiei, petrecut în 1812”.
Cartea are un conţinut cu totul special: din cele XIX capitole, fiecare purtând un titlu nu doar sugestiv, ci anunţând o problemă decisivă a istoriei basarabeano-româneşti (I-Un număr nefast; II-Cinismul imperial; III-Răul dinăuntru; IV-“Cestiunea Orientului”; V-Către a treia pradă imperială”; VI-Pe baricadele Timpului; VII-Basarabia: “cestiune de existenţă pentru poporul român”; VIII-Basarabia dreptului; IX-De la “onoarea” ţarului la afaceriştii războiului; X- Rădăcinile ontologice ale expansionismului rusesc; XI-Compensaţii?; XII-De la Eminescu la “cazul Stere”; XIII-Moştenirea ţaristă în bolşevism; XIV-“Vă aşteptăm de 22 de ani!”; XV-“De ce atâta ură?”; XVI- Războiul antiromânesc al Sovietelor; XVII-“Legenda neagră”; XVIII-“Noaptea de La Blair House”; XIX-Epilog eminescian) – primele opt capitole fac analiza strictă a campaniilor de presă eminesciene, din epocă, cu privire la chestiunea Basarabiei – dar, începând cu capitolul al IX-lea, perspectivele se deschid considerabil, trimiţând la contextul istoric al trădărilor (lovituri din exterior, susţinute de iudele valahilor, din interiorul României!), din secolele XIX-XX-XXI, faţă de Sfâtul Pământ Basarab. Pentru că, nu-i aşa? – la valahi, “moştenirea tracică a fost mai puternică decât cea romană. Herodot a subliniat principal meteahnă a tracilor: dezbinarea. El profetiza că nu vor fi niciodată puternici, fiindcă nu sunt uniţi”. Şi, de la dezbinare până la trădare de neam, nu-i decât un pas. Pas care, în cazul Basarabiei Valahe, a fost făcut, parcă, mai des decât în toate celelalte cazuri, privind pământuri clar, străvechi româneşti. De ce a fost posibilă atâta instabilitate teritorială, în cazul valahilor/pământurilor valahe, dar, mai cu seamă, în cazul Basarabia/Ţinutul Dacilor BESI/”BESARABIA” (a se vedea istoria trădării de la 1812, de la Hanul lui Manuc, “unde Kutuzov a micşorat pretenţiile doar la Basarabia”, din capitolul al II-lea – “Cinismul imperial” – …şi unde aflăm că “preţul trădării Marelui Dragoman, Dimitrie Moruzi, în context, a fost promisiunea unei moşii în Basarabia, în valoare de 100.000 de lei aur şi a unui inel de aur, încrustat cu briliante, foarte valoros, de 15.000 de piaştri” – cf. p. 13 – grotesc de ieftin au mai fost “vândute”trădate pământurile Ţării Valahilor, de către străini, ca la Hanul lui Manuc, în “cazul Basarabia”-1812…sau de către români, precum în cazul, inexplicabil nemenţionat de către autor, al anului 1997, când evreo-românul, din Tighina Basarabă, preşedintele României, Emil Constantinescu, dimpreună cu fiul de rabin şi nepotul lui Saul Bruckner/Silviu Brucan, Adrian Severin, ministru de Externe al României, au semnat Tratatul cu Ucraina, prin care se reconfirmau rapturile staliniste, din 1940 – şi prin care erau cedate, scriptic, Ucrainei, fără nicio presiune, de tip “tanc şi tun stalinist”, TOATE pământurile româneşti de EST, de NORD şi de NORD-EST: Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Insula Şerpilor, Maramureşul de Nord…!)? Pentru că, după stingerea Muşatinilor şi Basarabilor, din veacul al XVI-lea şi “până la pseudo-democraţia din secolul al XIX-lea şi din cele următoare” – dispare “principiul eredităţii” (singur el fiind garant al stabilităţii unui popor şi al unui stat), înlocuit fiind cu cel al “electivităţii”, care a ruinat şi aneantizat regate/state încă mai mari /“cu mai mare greutate europeană”, decât Principatele române (de tipul Poloniei).
Dar cartea lui Theodor Codreanu are meritul de a nu se opri, punctual, la motivele unei istorii seismice, a momentului – ci trimite la cauze profunde, uneori greu de sesizat şi de corelat, dar cu acţiune şi consecinţe, în timp, de-a dreptul catastrofale. Cel mai edificator exemplu este cel prin care, paradoxal, dar cu totul adevărat, politica antiromânească a Rusiei şi a panslavismului (din trecut, dar cu valabilitate şi în veacul nostru, posibil şi în cele viitoare!), dar şi ANTIROMÂNISMUL (iudeo-masonic) european, în genere – sunt explicate printr-un celebru pasaj din Engels: “Românii sunt un popor fără istorie {…} destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale {…}. Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă, prin ea însăşi, un protest contra unei măreţe revoluţii istorice {…}.DISPARIŢIA LOR/ROMÂNILOR DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI VA FI UN PAS ÎNAINTE” – s.n. (apud Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. Din engleză, de Camelia Diaconescu, Ed. Rao, Buc., p. 31. Oare triunghiul, trădător şi satanic, al “regionalizanţilor României”, din zilele noastre (Ponta/NAUMOVICI-Antonescu-Dragnea), nu cumva ascultă, şi el, de acest comandament genocidic, al evreului-ctitor de comunism planetar?!
Theodor Codreanu subliniază nu doar onestitatea şi demnitatea funciare, de sfânt, ale lui Eminescu, în contextul unei epoci în care toţi oamenii de la guvernarea României, ba chiar dintre artiştii români (“umflaţi” cu funcţii guvernamentale), trădau scandalos (a se vedea cazul, absolut penibil, aproape incredibil, al profitorului de război, “corbul”-Titu Maiorescu, cel care echivala sângele dorobanţilor, vărsat, cu generozitate martirică, la Plevna – CU PARÀLELE CÂŞTIGATE DE EL, PRIN GREŢOASELE AFACERI CU EVREII DIN ŞLEAHTA ARMATEI RUSEŞTI, DIN 1877-1879 – ŞLEAHTĂ CONDUSĂ DE WARSZAWSKI! – “Încasat relativ MULTE PARALE, supraocupat, de dimineaţa până târziu, mai mult de la evreii ruşi (…). Ajuns la Bucureşti…eu îndată iarăşi la lucru, în mijlocul încurcăturilor Horowitz-Warszawski-Rubinstein-Hessen-Hangianof” – în Jurnalul său, Maiorescu “regretă faptul că s-a încheiat războiul {n.n.: din 1877-1878}, frustrându-l de noi câştiguri”!!! – …dar şi cel al “directorului dobrogean”, Alexandru Macedonschi!!!) şi furau de stingeau, în orice condiţii istorice (similitudini frapante, cu ce se întâmplă azi, în acelaşi spaţiu şi la acelaşi nivel superior, de conducere statală, prin iudeo-masoni!), ci şi VIZIONARISMUL său. Nu a existat, în toată istoria gândirii politice româneşti şi, implicit, a presei româneşti, un bisturiu mai ascuţit şi mai binefăcător, prin revelarea Adevărului – decât cel eminescian! (iată cum defineşte el nu doar politica partinică românească, ci şi însăşi presa politizată: “Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi, la rândul lor, toate partidele nu sunt decât amploiaţi, pe de o parte cei active, pe de alta cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara cea de jaf. MODUL CUM SE CEARTĂ ÎL NUMESC CU TOŢII PRESĂ” – s.n. Genială şi de neclintit definiţie! ).
Eminescu şi-a dat seama că războiul din 1877 nu era războiul României. Iar când Rusia ţaristă împinge Valahia, cu brutalitate, în planul al doilea, după jertfele româneşti de la Plevna (prin care valahii salvau “onoarea” dezonoraţilor, prin toată istoria lor, ţari şi politicieni imperialişti ruşi!), pentru a putea ca, la San Stefano, să nu acorde României statutul de cobeligeranţă şi A PUTEA EXECUTA RAPTUL BASARABIEI DE SUD ( cea “cu tătari corturari”…fantasma, parşiv, diplomaţia ţaristă! – …da, sigur, “tătari corturari”, de tipul boierilor-pârcălabi voievodali: “Manoil, Stanciu, Albul Spătar, Ioan Băiceanu, Hodeo Creţul, Oanea Pântece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură…” – ”tot nume…tătărăşti, de boieri ai lui Alexandru Vodă”- cf. Mihai Eminescu, în studiul Basarabia, din Timpul/1878!) – cu falsa compensaţie a …Dobrogei, CEA MULTIMILENAR (V)LAHO-DACICĂ ŞI BIMILENAR CREŞTINĂ! (…câte ecouri nu stârnesc aceste fapte, cu privire la situaţia României, din al doilea război mondial, când Pactul dintre Stalin-Roosvelt-Churchill azvârle România în ghearele bolşevismo-stalinismului, refuzându-le românilor marşul spre Berlin, după un nesfârşit martiriu vestic! – şi oprindu-i pe valahi în Munţii Tatrei – …pe câţi nu-i zvârlise Stalin, direct, în Siberii, imediat după blestemata noapte de 23 august 1944!!! – …urmând, apoi, tăvălugul ocupaţiei sovieto-staliniste, sub “nasul” mult şi vinovat-îngăduitor al Marilor Puteri ale Lumii Vestului!) – Eminescu ia poziţie fermă şi clară, ca totdeauna – şi va comenta, cu maximă luciditate şi cu o demnitate unică, exemplară! – fără nici cea mai mică aroganţă de…”ghicitor în stele” (ci cu uriaşă şi, poate, nemeritată înţelegere, pentru orbii politicieni români – pe care-i priveşte din perspectiva …poporului român!) : “Noi nu recunoaştem în ea/Rusia decât pe mandatara Europei, care n-au declarat război Turciei pentru a schimba soarta noastră, ci pe aceea a bulgarilor, sârbilor, muntenegrenilor, în sfârşit, a tuturor popoarelor de care a fost vorba la conferenţe. De noi n-a fost vorba la conferenţă; războiul ce am purtat au fost poate o imprudenţă, ce se iartă unui popor tânăr şi arzător, şi alianţa de fapt o măsură care să ne asigure succesul armelor noastre, iar acolo n-avem a împărţi nimic cu Rusia nici în clin, nici în mânecă. Poate, din partea noastră, să cucerească toată ţara turcească, dacă o vor lăsa alte puteri, cu noi n-a avut niciun război, deci n-are a ne lua nici pământ nici a ne da cu sila ceea ce nu-i cerem ei. Dacă avem a cere, nu Rusia este aceea de la care vom primi (…). VREA RUSIA SĂ NE DEA INDEPENDENŢA? N-O PRIMIM DE LA EA. VREA SĂ NE DEA DOBROGEA? ASEMENEA N-O PRIMIM (…). RUSIA VOIEŞTE SĂ NE IA BASARABIA CU ORICE PREŢ: NOI NU PRIMIM CU NICI UN PREŢ!” (s.n.).
După răpirea Bucovinei, de către Austria (1775), după raptul Basarabiei, din 1812 – urma noul rapt ţaristo-rus, asupra Basarabiei, din 1877-1879. În politica Europei, “chestiunea Orientului” avea trei soluţii, una mai proastă decât cealaltă: I-soluţia austriacă (“confederaţie dunăreană, sub protecţia Austriei”); II-soluţia grecească (chipurile, elenismul s-ar putea opune, în zonă, expansiunii ruseşti – şi iată replica lui Eminescu: “În fapt, predominarea intrigantului şi răutăciosului element grecesc în Orient ar fi o nenorocire şi mai mare decât supremaţia turcească” – noi, valahii, o “probuluisem”, deja, prin domniile fanariote!); III-panslavismul – în viziunea lui Danilevski, mesianismul rusesc ar fi constituit contraponderea la lumea germană/Imperiul Romano-German!.
Numai Eminescu înţelege, în aceste vremi atât de tulburi şi absurde, complexitatea şi tragismul Adevărului Valah:

1-pe de o parte: “Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi O CESTIUNE DE EXISTENŢĂ PENTRU POPORUL ROMÂN” (dublând, astfel, cu chiar mai mare imediateţe întru rezolvare, “cestiunea Ardealului”!); CHEIA DESTINULUI ROMÂNIEI!
Şi, în această problemă, Theodor Codreanu schiţează o adevărată “dinastie ideatică” (foarte lucid identificată!): “Eminescu-Stere-Goma”.
2-neîmplinirea unei datorii sfinte (pe care Eminescu o transformă într-una testamentară): “CREDINŢA ÎN TRĂINICIA POPORULUI ROMÂN”: “Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii (n.n.: MARILE VALORI NAŢIONALE!!!) – statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creaţiune trecătoare; IAR DACĂ NE VOM PĂSTRA TEMELIILE DE EXISTENŢĂ SOCIALĂ, RUSIA NE POATE LUA CE-I PLACE ŞI PIERDERILE NE VOR FI TRECĂTOARE” (s.n.).
…SUBLIM ADEVĂR AL CREDINŢEI ÎN DUHUL VALAH!
Glosează, cu dreptate, Theodor Codreanu: “La 1918, această dublă încredere atinsese pragul cel mai înalt în faţa propriei conştiinţe naţionale şi a Occidentului. Dar următorul război mondial o va zdruncina, iarăşi, din temelii – şi asta tot în legătură cu Basarabia şi Bucovina, provinciile pierdute, prin trădare şi vânzare, la 1775 şi 1812”. Moscova a pretins că i s-a rănit grav “onoarea” (când, în 1856, partea sudică a Basarabiei re-trece sub jurisdicţia Valahiei/Principatelor române, “patria de drept”). “RUSIA SE SIMŢEA JIGNITĂ CĂ PĂMÂNTURILE ROMÂNEŞTI APARŢIN ROMÂNILOR!” (s.n.) – cum excelent comentează Ion Iachim, în lucrarea “O istorie a expansiunii ruseşti”, Ed. Ponto, Chişinău, 2009, p. 105.
…Adevărul acesta, al “onoarei” hămesite a Rusiei/a Stepei Fără NICIUN Orizont şi Fără NICIO Măsură, nu încetează a ne durea, şi azi, în 2013…!
3-neîmplinirea datoriei DE AUTENTICĂ ONOARE (…nu precum cea rusesc-imperială, ţaristă sau bolşevică!) faţă de depozitarii Marilor Valori Naţionale, a Celor de Adâncime Abisală: “Nu sunt în toate limbile omeneşti, la un loc, epitete îndestul de tari, pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această ţară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel ţăran care, muncind, dă viaţă pământului, plătind dări hrăneşte pe aceşti mizerabili, vărsându-şi sângele onorează această ţară” (M. Eminescu, Opere X, p. 33).
…Azi, după cabala ruseasco-americano-evreiasco-ungurească din 1989, când vedem cum urmaşii Muşatinilor şi Basarabilor, adică ai stăpânilor de turme care au ctitorit TĂRÂMUL VALAHILOR, sunt obligaţi de U.E. şi de F.M.I. să ardă şi să îngroape mii de tone de lână de oaie mioritică, pentru că de nicăieri, de la niciun for iudeo-masonic al lumii strâmbe de azi (încă mai “global” strâmbate, decât cea de ieri, scrutată, vizionar, de Eminescu!), nu ni se mai dă dreptul (într-o continuă propagare a “legendelor negre” despre Neamul Valahilor! – de la “înnegrirea”/demonizarea lui Ceauşescu/politicii ceauşiste – şi până la identificarea României cu ŢARA “BRAMSTOKER-escului” DRACULA!) la dezvoltare economică şi la identitate spiritual/naţională – da, azi ar trebui să citim lucrarea lui Theodor Codreanu (…printre extrem de puţinii români care judecă lucid, atât MERITELE, INCONTESTABILE, ale lui Ceauşescu, în stoparea sovietismului, în Estul Europei – …România ceauşistă făcuse, ENORM ŞI ÎNTRU ADEVĂR, “pentru cauza libertăţii est-europene”, iar “Ceauşescu este /devine <>” – cât şi “SITUAŢIA SCHIZOFRENICĂ” a lui Nicolae Ceauşescu, cel care a înăbuşit, la un moment crucial, vocea naţionalismului autentic, prin “vocea” comunismului rezidual… – …noi ne permitem, însă, spre deosebire de autor, să NU credem în soluţia potenţială, a capitalismului masonic, propus, ca soluţie de supravieţuire, lui Ceauşescu şi României, de către preşedintele SUA, Jimmy Carter, în timpul “nopţii de la Blair House” – aprilie 1978!), cât şi versetele AMINULUI/EMINESCU, cu infinit mai multă aplecare şi smerenie. Căci numai astfel de cărţi te avertizează, onest, asupra “complicităţilor satanelor lumii”, şi-ţi indică, în mod profund înduhovnicit, soluţii (pe termen foarte lung!) de rezistenţă şi de supravieţuire identitar-divină, în istoria terestră. Cu condiţia, fireşte, să nu ne pierdem sau să dispreţuim, în mod imbecil, antenele Duhului!
prof. dr. Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:

Nicolae Crepcia – Spovedaniile Iancului, poezia ca flacără


SPOVEDANIILE IANCULUI

Spovedaniile Iancului , un titlu simplu, direct, semnificativ pentru cititorul român de poezie. Nicolae Crepcia, poet din zona Bradului, în Munţii Apuseni, a simţit nevoia să pună în versuri spovedaniile unui personaj important al istoriei noastre: Avram Iancu. Persoana eroului pendulează între mit, legendă, simbol, prinţ, slujitor al neamului, om aflat sub apăsarea vremurilor, intrat în cântecele românilor, amintit deseori la sărbători, la evenimente, dominând paginile istoriei oficiale şi, mai ales, a istoriei vii, pătrunzătoare, eliberatoare.
Spovedania este actul mărturisiri faptelor în faţa cititorului, dar şi a românilor în general, prezentarea unor date confidenţiale despre gândurile, atitudinile, suferinţele, dezamăgirile, obsesiile pe care le-a avut Craiul Munţilor, idealul neîmplinit, dar adeverit, despre o lume intimă, numai de personajul istoric ştiută, despre credinţă şi nădejde, despre cunoaşterea venită prin revelaţie, coborâtă în inima omului. E şi o spovedanie colectivă pentru că idealul a fost, este şi va fi colectiv… Şoapta lui Avram Iancu e grea, cade în ochiul cititorului cu putere şi sinceritate, cu puritate şi clarviziune, iar Nicolae Crepcia a acceptat regulile acestei mărturisiri, ca poet s-a pus în pielea personajului, depăşind simpla descriere, evitând simplismul. Poate i-a fost familiar personajul, a încercat să înţeleagă mersul istoriei, suişurile şi coborâşurile, accidentele epocii…
E ceva imponderabil în versurile cărţii, cititorul primeşte mesajului, replica nu poate veni, răspunsul e unul tainic, mereu tainic, după reguli specifice eroilor. Avram Iancu domină poeziile, poetul acceptă prezenţa imponderabilă, se mulează pe mesaj şi lasă cuvintele să curgă în felul etern al poeziei populare, captată de luciditatea scribului ridicat dintre moţi.
Nicolae Crepcia lasă impresia că spovedania este actuală, a fost martor la ea pentru că spovedania are ca martori muntele, apele, aerul, simbolurile româneşti, spiritul locurilor, personajele simple, cu nume româneşti, spovedania e spusă în faţa lui Dumnezeu, prezent cu fiecare cuvânt, transcendent şi mai ales imanent, un Dumnezeu care îi pasă!
Poeziile, aparent, au titluri, dar titlul face parte integrantă din corpul textului, e doar o aparenţă a unui titlu, e aici smerenia poetului în faţa cuvintelor şoptite, spuse cu inima, legătura aceasta e una structurală, Iancu nu poate fi rupt de popor, de cântec, de jale, de mesaj.
Versurile prind murmurul Arieşului, mişcarea luminii în arealul Munţilor Apuseni, izvorul aparent unic din care a băut eroul, stelele de pe cer, mesajul lor în univers, adevărul acela simplu, singurătatea, prezenţa lui Horea de la care Avram Iancu a preluat mesajul, clopotul, tulnicul, ura care atingea vremurile, stânca, Alba Iulia, în poezie spus simplu, Alba… Apoi piatra istoriei, alungarea Iancului, legătura cu locul: mă cunosc gorunii şi mă cheamă, în contrast cu vorbele de batjocură, ochii mei, iar, brusc, pe cerul istoriei un uliu alb ţipă a împerechere, dispreţul, valul acela de sentimente care i-a prins pe români în mijlocul imperiului, asaltaţi de armată, jandarmi, trădători, un sistem pus în mişcare de ură, de dispreţ, de reguli străine sufletului omenesc.
„Şi parcă-aud cum la Ţebea mă cheamă/Cel clopot cu bătaia într-o dungă/Şi ştiu dacă pentru marea vamă/Puţinul ce-am făcut o să ajungă/” – Şi parcă-aud cum murmură Arieşul.
Spovedaniile aduc un mesaj al durerii, al suferinţei: timpul a ros amintirile ca o molie, sângele a curs spre veşnicie, Transilvania ardea ca flacără neagră, strigătul munţilor se aude şi în rai, îngerii zburau între pământ şi cer, iarba păstrează sângele bunilor, lacrimi vărsate în tipare în formă de tunuri, cămaşa durerii, din rugăciuni mai picură sânge, Dumnezeu umbla desculţ pe pământ…trecut, prezent, existenţă prin credinţă, potenţată de ideal…
„Am fost atât de aproape/de ideal// Trebuia doar să întindem mâna/şi să culegem fructul/din ramura/pe care Dumnezeu/Ne-o aplecase//De ce am aşteptat/Ca alţii/în noi să binevoiască/” – Am fost atât de aproape.
Nicolae Crepcia are puterea de a ţine sub control talentul său, de a lăsa să curgă pe hârtie şi în suflete doar puţinele cuvinte, cele cu adevărat semnificative, el nu ţine să epateze cititorul cu vorbe, el acceptă cuvintele din care au picurat sânge, acceptă regulile doinelor, a colindelor, a imnului nevăzut, dar legănat între pământ şi cer, spusa autentică, aşa cum vorbeau moţii pe vremea lui Iancu… Asta dă putere poeziilor, aduce un iz de demult, o spunere autentică, probabil actuală între românii din Munţii Apuseni.
Geografia spirituală a volumului e una autentică, se aud paşii crăişorului, sunt clari la Abrud, la Alba, la Zarand, pe Arieş, pe Ampoi, pe Celar, la Albac, pe Detunata, dealul Grohotului, Aiud, Blaj, Viena, Buda, Mihalţ, Piatra Albă, Altarul Transilvaniei…
Personajele care intră şi ies din fundalul istoriei sunt oamenii Iancului, Horea, împăratul, personaje emblematice, necesare şi stranii în iconomia istoriei…
„Voiam să mă vezi Împărate/Ochii mei i-ai văzut/Şi în ei ai citit/Eu voiam să asculţi/Cu propria-ţi inimă/Suspinele acestor munţi/” – Nu pe mine
Iancu Vorbeşte, împăratul ascultă, Dumnezeu aude… acesta e mesajul poeziilor, mai marii zile îşi purtau strălucirea prin saloane, alătură de vampiri şi castelane…

Nepot al tău eu mă socot

Horeo că sunt
Tu ai purtat pe umeri plânsul
Acestui pământ

În sângele tău
Ca-ntr-un râu uriaş
Toată suferinţa
Neamului nostru s-a strâns
Sfinţindu-ţi fiinţa

Chiar şi pe eşafod
Când te frângeau cu roata
În tăcere de moarte
Sângele tău a rămas strigătul
Pe care eu am fost ales
Să-l duc mai departe – Nepot al tău eu mă socot.

Versurile suspendă regulile de punctuaţie, spovedania este continuă, şoaptă, predică, nădejde, cuvintele curg din vers în vers ca Arieşul, e suflet românesc şi durere românească în zicerea lui Nicolae Crepcia…
În cuprinsul volumului sunt inserate fotografii vechi prezentându-l pe Avram Iancu, ele aduc un aer de autenticitate, personajul e mai real, e prezentat în diferite perioade ale vieţii, par fotografiile poetul aşa cum le-a primit de la Iancu, undeva în Apuseni, dar de fapt sunt fotografiile noastre ale tuturor, uneori nu le vedem, alteori le scoatem de sărbători, dar el este acolo, la pescuit pe apele munţilor… „Vă spun adevărul/Singur pescuiam/Pe malul Crişului la Hălmagiu//Dintre napi/Un şarpe cu coroană/Mă urmărea/Mă chema/Mă aştepta/” – Vă spun adevărul
Gligor Haşa, editorul, scriitor şi el, are o postfaţă la acest volum de versuri, notează: „Mărturisirile târzii ale Crăişorului ajunse prin duh la Nicolae Crepcia au tonalităţi de precepte şi spovedanii biblice şi par a veni din adâncurile subconştientului. Ele ne prezintă un Avram Iancu mistuit pe propriul rug, însuşi redat prin împlinirea rugilor care însoţesc spovedania…”
E un ecou persistent în poezia aceasta, ceva real şi ireal, o jale în cântec, o durere în versuri, lacrimi care curg şi idealul rezistent la trădări: „Nu am dorul cui să-l spun/Toţi mă socotesc nebun/Lacrimile-mi sunt de sânge/Dumnezeu în mine plânge/” – Azi îmi par crude jivine
Nicolae Crepcia nu experimentează în poezia sa, nu are căutări stilistice, nu cade în păcatul căutărilor abisale a celui care scrie poezie pentru a arăta lumii experienţele necesare, el scrie pentru că are menirea de a ne transmite spovedaniile, limbajul e viu, scurt, natural, venit dinspre poezia populară, el observă, evocă, şopteşte şi ne strigă peste munţi, peste hotare… A acceptat riscul de a părea un poet din vremuri vechi, dar zicerea e proaspătă, zicerea are ceva de argint atins de sângele din rană…
Scrie simplu şi adânc despre Avram Iancu aşa cum îl ştiu vecinii săi, cum îl ştiu moţii, aşa cum îl auzim la Altarul Transilvaniei…

 

[1] SPOVEDANIILE IANCULUI, Nicolae Crepcia, Editura „Gligor Haşa” Publishing House, 2011, versuri, 85pagini

Constantin Stancu

iancu

Categorii:literature Etichete:

Cartea de Malovăţ


  •  Parohia Malovăţ
     Loc. Malovăţ-Jud. Mehedinţi
     România
     Tel.0724.99.80.86
     E-mail: stanciulescubarda@gmail.com
  •  Oferta de carte
     =IUNIE-2013=
  •  Trimitem cărți și în străinătate, dacă ne sunt solicitate, adăugând la prețul cărților din colet suma de 13 lei pentru fiecare 2 kg., pentru taxele poștale. Pentru trimiterile în țară taxele poștale sunt suportate de parohie.
     Aşadar, avem disponibile următoarele lucrări:
     Cărți recent apărute:
  •  . Călăuză biblică(Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, ediția a II-a, 2013, 426 pag., 30 lei;
     Cartea este o antologie de cugetări și sfaturi înțelepte selectate din Sfânta Scriptură, organizate pe teme și probleme, cu indici și note de subsol. Lucrarea nu este o concordanță biblică, ci ea se vrea chiar o călăuză în viața duhovicească a cititorilor. Numeroase texte cuprinse în această lucrare sunt însoțite de comentarii, care ajută pe cititor în înțelegerea mai adâncă a sensurilor mesajului biblic. Cel care a selectate aceste texte, a făcut cuvenitele comentarii și explicații, prefața și indicii, a îngrijit ediția, este Pr. Al. Stănciulescu-Bârda.
  •  . Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Studii și documente privind Istoria României. Vol. III. Banatul, Craiova, Editura Sitech, 2013, 631 pag., 50 lei;
     Cartea cuprinde 1073 documente inedite din perioada 1780-1886 privitoare la Banat, provenind din cancelariile bisericești, politice, militare și administrative din Vârșeț, Karloviț, Viena, Buda, Pesta, Sibiu, Timișoara, cât și un manuscris bănățean, – variantă locală din 1804 a lui Supllex Libellus Valachorum – , descoperit la Biblioteca Academiei Române din București. Primul volum din această serie a apărut în 2003 și în el au fost analizate aspectele istorice desprinse din aceste documente. Volumul al II-lea a apărut în 2010 și în el erau analizate aspectele juridice(drept internațional, administrativ, civil, penal, medicină legală etc.), cât și cele de drept canonic. Documentele în discuție prezintă însă aspecte mult mai variate, care ilustrează viața românilor bănățeni din perioada respectivă. Sunt pagini emoționante, care vorbesc despre Răscoala lui Horea, revoluția franceză, revoluția de la 1848, numeroasele războaie austro-turcești, austro-franceze, epidemiile de ciumă și de holeră, care au decimat populația Europei acelei vremi. În ele surprindem starea materială și spirituală a românilor, relațiile lor cu autoritățile politice, militare și bisericești, cu celelalte naționalități conlocuitoare. Nu lipsesc nici documentele care ne vorbesc de renașterea conștiinței naționale, de lupta românilor pentru afirmare politică, bisericească, culturală și socială. Găsim aici o adevărată cronică a noutăților editoriale ale vremii, apariția și răspândirea publicațiilor românești din Banat și Transilvania, care și-au adus din plin aportul lor la progresul poporului român. Găsim aici figurile unor mari luptători pentru drepturile românilor, apariția și dezvoltarea școlilor, asitenței medicale și multe altele.
     Astăzi, când apar tot mai puține volume de documente, cartea noastră este o noutate binevenită în spațiul cultural românesc și sperăm că ea va fi bine receptată de cititori, de cercetători, de toți iubitorii de cultură și de istorie românească.
     În cazul în care vor exista solicitări, vom reedita primele două volume. Raportat la prețurile actuale, primul volum ar costa 15, 00 lei, iar al doilea aprox. 40 lei. Așadar, primim înscrieri și la acelea.
  •  . Bucate de post, ediția a II-a, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2013, 420 pag., 30 lei.
     Cu câțiva ani în urmă am tipărit această carte și am donat-o tuturor familiilor din parohia noastră. A fost un prilej de mare bucurie și de folos sufletesc. Enoriașele noastre au găsit în această carte sute de rețete de mâncăruri și preparate de post. Dacă până atunci multe se plângeau că ar ține postul, dar nu știu ce să mai gătească, cartea pe care le-am pus-o la dispoziție a fost un instrument extraordinar, care le-a ajutat să transforme greutatea postului într-o sfântă povară ușor de purtat, iar bucatele pregătite după îndrumările din carte să fie o bucurie, care să-i apropie pe cei dragi.
  •  . Nicolae Iorga, așa cum l-au cunoscut, Bârda, Editura Cuget, 2012, 272 pag., 20 lei;
     Lucrarea este rodul unor căutări desfășurate în ultimii treizeci de ani. Nenumărate scrisori și mesaje am adresat de-a lungul celor trei decenii către toți cei ce l-au cunoscut pe marele savant. Am publicat anunțul în multe reviste și ziare și rezultatul s-a concretizat în această carte. Întâlnim aici amintiri despre Nicolae Iorga semnate de foști studenți, secretari, prieteni, apropiați ai săi din țară și din străinătate, precum Nicolae Bocancea, Traian Cantemir, Alexandru Ciorănescu, Alexandru Ciurea, Ioan Cociu, Gheorghe Cunescu, Nicolae Fuiorea, Ieremia B. Ghita, Nicolae Grigoraș, Gheorghe Iliescu-Izvoare, Constantin Pavel, Alexandru Petrescu, M. Petrescu-Dâmbovița, Ion Larian Postolache, Alexandru Predescu, Ioan Rămureanu, Petru Rezuș, Constantin Robescu, I. I. Rusu, Stela Serghie, Dan Simonescu, Ene Stanciu, Haralambie Teodoru, Gh. Vețeleanu, D. Bălașa, I. C. Chițimia, Rodica Ciocan-Ivănescu, Gheorghe Hrușcă, Ioan T. Ionescu, I. Ionescu, C. Lodovescu, Gh. Ruscanu, Maria Schmidt, Ilie Grămadă, Aurel Bordenache, Emilia Comișel, Gunther Schuller, Alexandru Andronic, A. Mihăescu, Iosif E. Naghiu, Nicolae Petrescu, Gheorghe Șinca, Haralambie Teodoru, Teodor Costescu, Gh. Dumitrescu-Bistrița, George Magherescu, Mircea Iosif, Gh. Paschia, Em. D. Petrescu, Gh. Popescu, Jozsi Sandor, Virgil Medan, Antonie Plămădeală și mulți alții. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat ideea de a aduna aceste amintiri inedite, dar regret că ideea mi-a venit mult prea târziu. S-ar fi putut aduna mult mai mult material! Asta este!
     . Gheorghe Duncea, Tudor Vladimirescu, aşa cum l-am cunoscut, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2012, format A5, hârtie și tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 150 pag., 6 lei;
     Gheorghe Duncea a fost căpitan al lui Tudor Vladimirescu. Este unul dintre prietenii cei mai apropiați ai lui Tudor Vladimirescu. Au fost împreună de la vârsta de cinci ani. Au fost colegi de școală, tovarăși în afaceri, în armată, în lupte. Lucrarea de față cuprinde însemnările scrise de autor la câteva zile după asasinarea lui Tudor, când Duncea însuși se aștepta să fie prins și executat. Este un text scris ,,cu limbă de moarte”, pentru a se ști de către urmași lucruri necunoscute din biografia marelui erou. Însemnările lui s-au păstrat ,,la căpriorul unei case” din Prejna, au fost transcrise de un urmaș al său, au fost publicate în reviste din perioada interbelică sub formă de serial și văd acum pentru prima dată lumina tiparului sub formă de carte. Lucrarea este însoțită de un studiu introductiv semnat de Pr. Stănciulescu-Bârda.
     Ne facem o datorie de conștiință din publicarea acestui manuscris și sperăm că el va intra în circuitul științific și-n atenția istoricilor și a marelui public.
  •  . Sf. Irineu al Lyonului, Cuvânt împotriva ereziilor(Trad. Prof. Elena Nistor), Bârda, Editura Cuget Românesc, 2012, format A5, hârtie offset, copertă policromă, plastifiată, 150 pag., 8 lei;
     Sfântul Irineu al Lyonului a trăit în sec. II în Occident. Până azi, el este cinstit atât în Biserica Romano-Catolică, cât și în Biserica Ortodoxă, iar scrierile lui recunoscute în ambele biserici ca puncte de reper în ceea ce privește învățăturile dogmatice. Scrierile sale, atâtea câte ni s-au păstrat, constituie un tezaur nepreţuit, un creuzet în care a fost plămădită învăţătura creştină autentică, în care izvoarele principale, respectiv Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt întoarse pe toate feţele şi din ele se scoate filonul de aur al adevărului nealterat.
     Temele majore ale lucrărilor Sf. Irineu privesc în special dogmele privind Sf. Treime, persoanele Sf. Treimi, mântuirea omului și multe altele. Activitatea lui privește, pe de o parte, lucrarea de convertire a popoarelor necreștine cu care intră în contact, pe de alta lupta împotriva vechilor religii contemporane și nu în ultimul rând lupta împotriva ereziilor vremii, în special împotriva gnosticismului și ereziilor care atacau învățătura despre Mântuitorul Iisus Hristos. În măsura posibilităților sale, Sf. Irineu a contribuit la restabilirea și consolidarea creștinismului apusean cu cel răsăritean din vremea lui.
     Lucrarea de față este un adevărat tratat de hristologie.
  •  . Prof. Dr. Constantin Negreanu, Istoria proverbului românesc, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2012, format A5, hartie și tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 160 pag., 8 lei.
     Constantin Negreanu a inițiat o adevărată școală de paremiologie în Mehedinți. El însuși și-a luat doctoratul cu o teză despre proverbele românești, a editat câțiva ani o revistă de paremiologie, a organizat și condus patru simpozioane naționale de paremiologie, a reeditat vechi culegeri de proverbe românești, a publicat numeroase articole și studii în țară și străinătate despre proverbele românești și era pe punctul de a obține aprobările necesare pentru a înființa la Tr. Severin o secție a Academiei Române pentru studiul proverbelor. Suflul morții l-a smuls dintre noi și proiectele lui au rămas neîmplinite. Prin strădaniile şi generozitatea lui CONSTANTIN NEGREANU se realizase ceva în Mehedinţi. Ceva trainic, ceva ce trebuia să dureze! Dar aripile lui NEGREANU s-au frânt înainte de vreme şi, odată cu el, din păcate, s-au ruinat şi proiectele ce le iniţiase. Aripa morţii a bătut păstorul şi s-au risipit oile. Azi toate realizările, proiectele şi visele lui NEGREANU au rămas amintire, au devenit ele însele istorie. Au rămas exemplu şi au devenit reproş pentru cei ce nu au mai continuat opera începută. NEGREANU a pus temelia. Aceasta nu trebuia să rămână un zid părăsit, ci zidirea trebuie să continue. În această temelie NEGREANU a zidit însuşi sufletul şi tinereţea lui şi tocmai de aceea am convingerea că zidirea nu se va surpa. Publicarea cărţii de faţă sperăm să fie un semn în acest sens.
  •  . Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Sfintele Taine și proverbele românești, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2012, format A5, hartie și tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 82 pag., 6 lei.
     ,,Proverbele ne oferă exemple concludente ale felului cum s-a reflectat învățătura dogmatică și practica litur¬gică în mentalitatea colectivă. Este surprinzător cu câtă atenție și cu câtă profunzime omul din popor a receptat adevărul teo¬logic, l-a trecut prin filtrul conștiinței și sufletului său, l-a con¬centrat în cupa foarte strâmtă și sintetică a proverbului și l-a transmis din generație în generație. Sperăm că ne va ajuta Dumnezeu ca în viitorul apropiat să dăm la lumină o antologie de proverbe religioase românești și o sinteză de etnoteologie bazată pe tezaurul inestimabil al paremioticii românești. Stu¬diul de față este un început”.
  •  . Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Urme, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2012, format A5, hartie și tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 312 pag., 20 lei.
     Este o lucrare de literatură în general, deși cuprinde materiale și de altă factură, grupate în capitole precum: File de legendă, Oameni, fapte și întâmplări de altădată, Eseuri, Versuri, Documentare, Oameni, fapte și întâmplări de azi, Biserica și Școala, Aspecte pastorale, In memoriam, Recenzii. Oricum, cititorul nu are timp să răsufle sau să se plictisească din momentul în care începe lectura acestei cărți pline de viață. Călători suntem pe drumul vieții. Încercăm fiecare să lăsăm un semn al trecerii noastre pentru cei prezenți, pentru cei viitori. Unii lăsăm palate, alții averi, alții de toate; unii lăsăm copii, alții un nume bun; unii lăsăm ură și blesteme, cirezi de vite, mașinării de tot felul, alții un rând într-o carte de istorie; unii lăsăm o poezie sau o melodie, un tablou sau un monument. Oricum, nu vrem să trecem ca pasărea prin aer și peștele prin apă(…). Toată viața m-am chinuit să scriu o carte! Au ieșit mai multe, pe care le-am răspândit până la marginile lumii. Nu știu, însă, dacă măcar vreuna din ele îmi va supraviețui și va fi o urmă a trecerii mele prin această lume. Știu doar atât, că fiecare carte este un semn al iubirii mele față de semeni și față de Dumnezeu, este încă o formă prin care îmi împlinesc misiunea.
  •  . Profeții privind România, vol. I, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2012, 42 pag., 3 lei. Conștient că există în toate vremurile și în toate timpurile oameni înzestrați de Dumnezeu să prezică sau să prevadă viitorul, am început o serie cu astfel de scrieri care privesc România sau contextul internațional în care se derulează istoria țării noastre. Pentru aceasta, am considerat că cel mai reprezentativ în acest sens este Sundar Singh. Într-o vreme în care emigrația este masivă, în care atâția dintre confrați se declară nemulțumiți că sunt români, venim cu această scriere, pe care, după ce o citești, îi mulțumești lui Dumnezeu că te-a rânduit să fii român și să trăiești în România de azi și de mâine.
  •  . Viețile Sfinților, vol. II, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 2011, 560 pag. , format A5, hârtie offset, copertă policromă, plastifiată, 30 lei; vol. III, 2012, 730 pag., 35 lei;
     În anii trecuți am tipărit volumul I din această serie și l-am distribuit gratuit de Sărbători tuturor familiilor din parohie și celor din afara parohiei, care ne-au ajutat în timpul anului. Aceasta este deja o tradiție în parohia noastră. Pentru anul 2012, le-am dăruim vol. II, iar pentru 2013 vol. III. Vol. I cuprindea viețile sfinților din lunile ianuarie, februarie și martie. Volumul II preia textul oficial, stabilit de Sfântul Sinod și cuprinde viețile sfinților pe luna aprilie, la care s-au adăugat textele pericopelor biblice reprezentând Sf. Evanghelie, Apostolul și troparul zilei, cât și cugetări din Sfinții Părinți. Volumul II din Viețile Sfinților cuprinde povestirea principalelor momente din viața sfinților înscriși în calendarele creștine ortodoxe în luna aprilie, iar vol. III viețile sfinților din lunile mai, iunie și iulie. Nu putem vorbi de sfinții dintr-o anumită perioadă a istoriei creștine, ci de o epocă foarte extinsă, dacă este să ne gândim că cei dintâi sfinți căzuți pentru Hristos și credința creștină au fost chiar dintre Sfinții Apostoli și ucenicii lor, iar ultimii menționați în prezentul volum au trăit în secolul al XIX-lea. Nu putem vorbi nici de sfinți dintr-o anumită parte a lumii. Unii dintre ei au trăit în Imperiul Roman și au suportat persecuțiile greu de înțeles pentru omul zilelor noastre, alții în Imperiul Bizantin și au luptat pentru apărarea valorilor majore ale învățăturii creștine, prin sinoadele ecumenice, prin scrierile lor, prin predica lor, dar mai ales prin însăși jertfa vieții lor. Alții au trăit în Europa Occidentală, alții în Rusia țaristă sau în Principatele Române. Viețile Sfinților nu sunt povești, ci fapte de viață, scrise cel mai adesea cu sânge și lacrimi, dar și cu speranță nestrămutată. Cu ani în urmă, răsfoiam la Biblioteca Academiei din București câteva din cele peste 40 de volume din Vitae Sanctorum(Viețile Sfinților), care cuprindeau hotărârile judecătorești ale instanțelor romane privitoare la creștinii care nu voiau să jertfească idolilor sau să mănânce din cele jertfite acestora, care nu voiau să ia parte la manifestările și sărbătorile dedicate împăratului, care era socotit zeu sau semizeu(sec. I-IV). Romanii nu ucideau pe creștini de dragul de a ucide, ci îi condamnau în urma unei judecăți oficiale, desfășurată după toate regulile procedurale, în conformitate cu legislația imperială în vigoare de la acea dată. Colecția menționată mai sus conținea, așadar, sentințele judecătorești, prin care erau condamnați la moarte pentru nerespectarea legilor imperiului. Volumul de față nu ne prezintă documente judecătorești, ci povestirea multora din acele procese. Vedem oameni simpli, oameni cu diferite ocupații, cu diferite pregătiri intelectuale, cu diferite poziții sociale, care manifestă credința și apartenența lor la Biserica lui Hristos cu un curaj impresionant. Nu se înfricoșează de judecată, de bătăi, de închisoare, de maltratări, de moarte. Mărturisesc credința lor și suportă cu un eroism cutremurător metodele sălbatice prin care li se storcea și ultima picătură de viață din trupul vlăguit și terciuit. Când pui astfel de oameni alături de unii dintre creștinii noștri de azi, care-și leapădă nepăsători credința și se duc la diferite secte pentru simplul motiv că acolo li se oferă o strachină de linte sau câțiva biscuiți, poți să realizezi cât de departe suntem de : sfințenia celor de atunci! Întâlnim în acest volum creștini învățați, care-și dedică viața studiului Sfintei Scripturi și adâncirii învățăturilor ei. Luptă cu vorba și cu condeiul pentru apărarea învățăturilor fundamentale ale credinței creștine: Sfânta Treime, Maica Domnului, Sfintele Taine, Sfintele Icoane și multe altele. Pentru curajul lor suferă alungări din funcții, confiscări de averi, exiluri, bătăi și chiar moartea. Aceștia sunt stâlpii teologiei creștine, pe care se sprijină Biserica de două mii de ani. Astfel de modele de credință și de viață oferim enoriașilor și cititorilor noștri, într-o vreme în care mass-media, pe toate canalele sale, oferă cu totul alte modele.
Categorii:literature Etichete:

„Meditând închis în ochiul ciclopului”


CCI21062013_0002

Apariţie editorială

Ioan Barb – Meditând închis în ochiul ciclopului

A apărut o nouă carte de poezie de Ioan Barb intitulată „Meditând închis în ochiul ciclopului”, Editura Brumar – 2013, colecţia „poeţi români contemporani”, editor Robert Şerban. Nota critică de pe coperta IV este semnată de criticul literar Alexandru Cistelecan. Cartea va fi lansată cu ocazia Salonului de Carte Deva, care se va desfăşura în perioada 10-13 octombrie la Deva, manifestare culturală patronată de Biblioteca Judeţeană Hunedoara.
“Ioan Barb e un poet care s-a hărnicit brusc: cîte două volume în 2010 și 2011, după ce primul i-a ieșit hăt în 1998, nu-i semn de sărăcie în sertar și-n inspirație. Din contră. Ar putea fi, însă, semn de artizanat, de formulă care se reproduce. Iar formula lui Ioan Barb se și reproduce, firește; dar nu ca producție de atelier, ci doar ca metamorfoză inventivă a unei unități lirice în care se topesc ironia și tandrețea, tăietura brutală cu atingerea gingașă și o nonșalanță provocatoare cu nostalgiile iluminării. Ioan Barb pornește mai de fiecare dată de la acel memento al realului impus ca prag de Camil Petrescu și se lasă dus apoi de un trend parabolic al imaginarului. Pe liniile mai active ale acestuia ajunge ba la o poezie cu priză directă la concretul cotidian (sau anamnetic), ba la o poezie ce se pierde în ritualuri de iluminare, ba – mai adesea – la o țesătură de stări păzite de ironie să nu dea în confesiuni sentimentale. E un imaginar cu tupeu, uneori cinic, alteori simpatic, pe care Ioan Barb îl încurajează la îndrăzneli împinse pînă-n marginea suprarealismului (dar nu mai încolo). Tocmai acest tupeu al inventivității îl ferește de repetivitate” (Al. Cistelecan).

Categorii:literature Etichete:

Adrian Botez, La prohodul bradului, Editura „Rafet” – Râmnicu Sărat, 2013. Versuri în aerul tare al ideilor


bradul 001

bradul

Categorii:literature Etichete:

Daniel Pişcu, Puţină adrenalină… Editura „Tracus Arte” – Bucureşti, 2009. Versuri, adrenalina realului într-o călătorie prin Europa


adrenalina

Categorii:literature Etichete:

Istoria de Haţeg


Istorie şi pasiune în perioada interbelică la Haţeg

 

 

Haţegul este o poveste care incită.

Locul are ceva din mirajul cetăţilor în care s-a întâmplat ceva esenţial. Uneori au lipsit cronicarii, alteori vremurile au fost complicate, au venit timpuri în care memoria s-a topit în faptele oamenilor.
Iancu Badiu îşi continuă monografia despre Haţeg şi Ţara Haţegului cu o nouă carte, Oraşul Haţeg în perioada interbelică 1914-1944,ediţie apărută la Editura Karina, 2013. Timpul este un criteriu care marchează această monografie după cum a conceput autorul descrierea, dar mai important în carte sunt oamenii. Ei au pus ceva din lumina lor în locul numit Haţeg, au scris, uneori cu viaţa, o istorie specială, Istoria de Haţeg.
Cartea ne introduce direct în istorie, fără ezitări: „1 Decembrie 1918 a fost ziua în care, prin hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, se unea Transilvania cu patria-mumă şi în felul acesta se încheia un proces îndelungat prin care românii, aruncaţi de vicisitudinile istoriei în trei imperii diferite, şi-au cucerit prin luptă libertatea şi apoi s-au unit într-un stat naţional unitar, regatul României”. Prin aceste cuvinte autorul ne transmite puterea pe care o iradiază perioada analizată în vieţile românilor care acum sunt martori şi urmaşi ai celor care au luptat pentru unitatea naţiunii române.
În carte sunt înserate biografiile unor personalităţi care au pus semne de carte în istoria specială din acest ţinut. Viaţa lor spune multe, viaţa lor este oglinda în care ne privim în acelaşi ACUM.
Iancu Badiu este la cea de a doua carte despre Haţeg, prima carte, care a avut un impact interesant din punctul de vedere al unui locuitor din oraş, a fost: Oraşul Haţeg în regimul comunist 1944-1965, Studiu monografic, Editura „Astra” – Deva, 2012, 374 pagini. Cartea a fost lansată în cadrul festivalului „Zilele oraşului Haţeg, 24-26 august 2012” la simpozionul cultural din data de 25 august 2012 în prezenţa primarului oraşului Haţeg Goia Marcel Adrian, a domnului Viorel Demian, viceprimar, persoane care au sprijinit apariţia cărţii.
Noua carte despre această zonă abordează o perioadă grea din istoria României şi, implicit, din cea a locului. După atâţia ani mai sunt semne şi oameni despre care s-a scris, s-a vorbit, s-a comentat, arhivele rezistă…
Iancu Badiu prinde atent prezenţa Regelui Mihai, pe atunci Voievod, în Ţara Haţegului. Sunt date fruste, dar relevante: Biserica din Densuş, Biserica Reformată din Sântămăria-Orlea, Mănăstirea Prislop, satul Băuţari, Sarmizegetusa, apoi Petroşani… Voievodul a urcat spre Baleia, o zonă însemnată din Muntele Retezat, a servit o masă ciobănească tradiţională: mămăligă cu brânză şi ceapă. Era anul 1935 şi lumea se schimba cu brutalitate, dar Haţegul era un loc în care înflorea lumina. Trenul regal a poposit în Gara Haţeg, a fost întâmpinat de oamenii locului, semnul legăturii cu oraşul a fost un buchet de flori. Regele Mihai a mai fost la Haţeg în anul 1940, apoi a revăzut locul în anul 1976.
În carte sunt notate atent călătoriile lui Nicolae Iorga în Ţara Haţegului, atunci oraşul avea 3000 de locuitori. Prezenţa marelui om de cultură a lăsat amintiri care reverberează şi în prezent, el a străbătut această ţară în ţară cu birja, a consemnat evenimente, locuri, oameni, a remarcat la Biserica din Densuş inscripţiile bine păstrate. La Sarmizegetusa Nicolae Iorga a reţinut pecetea de mărire a neamului românesc, locul unde ardea şi arde flacăra de piatră a civilizaţiei romane, prezenţă care a schimbat fundamental locul românilor în vremurile dintre vremuri. Cărturarul a deplâns în anul 1923 modul în care era administrată mărturia despre o lume care a fost în antichitate în acest ţinut. Cărturarul a revenit în Ţara Haţegului în anul 1940, a călătorit prin zonă ca un cuceritor, fotografiile sale din acea perioadă sunt şi acum păstrate în casele oamenilor.
Iancu Badiu lasă însemnări importante şi despre oamenii locului precum familia Popovici, un împătimit după cultură, participant activ la evenimentele care au animat lumea oraşului. Membrii familiei Popovici au participat activ la evenimentele şi faptele care au precedat Marea Adunare de la Alba Iulia din 1918 şi apoi la evenimentul care a marcat istoria românilor.
Mai sunt enumeraţi oameni din Haţeg, ei au lăsat semne despre istoria văzută şi nevăzută a ţinutului, ecoul răzbate din ceea ce a fost, e un ecou al unui ţipăt ferm în netimp.
De remarcat notele despre Familia Kendeffy, una dintre cele mai bogate familii din România în perioada dintre cele două războaie mondiale, cu impact în cele două lumi din această parte a Europei, atât în România cât şi în Ungaria. O familie cu o istorie tensionată, cu oameni care au fost emoţionaţi de viaţa la castelul din Sântămăria-Orlea, o lume care a apus, dar care lasă lumini şi umbre în ţinut, o familie cu blazon.
Cartea lui Iancu Badiu, Oraşul Haţeg în perioada interbelică, fotografiază Marea Unire la Haţeg, oraşul în perioada Primului război mondial, participarea haţeganilor la Marea Adunare de la Alba-Iulia, constituirea administraţiei române în Haţeg, are curajul de a aborda viaţa politică între cele două războaie, cu evenimentele de la alegerile care aveau loc în zonă, pune o pată de culoare pe activitatea partidelor, pe democraţia care fierbea în epocă, pe nesfârşita luptă pentru putere.
Iancu Badiu abordează fenomene care sunt greu de înţeles astăzi, în contextul actual, dar care au însemnat zile şi nopţi de tragedie sau durere, de zbucium sau rătăcire. Sunt captate fapte despre Mişcarea Legionară în oraş, despre administraţia din acea perioadă, chiar rebeliunea legionară, apoi cartea urmează firul istoriei fixând localitatea în timpul prăbuşirii graniţelor ţării, cu refugiaţi din nordul Transilvaniei, din Basarabia, din Bucovina la Haţeg. O lume în mişcare, fotografii mişcate, inimi mişcate, lumea ca tragedie.
Un episod important din istoria Haţegului este perioada din timpul guvernării mareşalului Antonescu, apoi războiul, marele război cu tragedii şi schimbări brutale.
Iancu Badiu este atent la ceea ce a însemnat viaţa pentru locuitorii din aşezarea aceasta românească: agricultura, meşteşugurile, comerţul, instituţiile financiare, cultura, învăţământul, punctează întreprinderile care au marcat familiile haţeganilor: cooperativa „Ţara Haţegului”, Uzina Electrică, Fabrica de Marmeladă, hotelurile, pensiunile, este atent la modul în care se transmitea o meserie de la o generaţie la alta, pragmatismul celor din oraş, truda lor, speranţa lor după o viaţa mai bună, experienţele care i-au marcat.
Privind atent în vreme, constatăm că între anii 1914-1944 au existat ziare, reviste, funcţiona un cinematograf, era un cor renumit, o casă de cultură, biblioteci, era activă Astra cu despărţământul ei de la Haţeg, dar lumea a fost zguduită şi de evenimente neaşteptate precum arenda forţată, viaţa tensionată de la judecătorie, prezenţa Batalionului 10 Vânători de Munte, ca stare între război şi pace, ori fenomenul acordării cetăţeniei române evreilor din Haţeg, apoi exproprierea lor, deportările.
Iancu Badiu lasă note importante despre învăţământul haţegan interbelic, de la şcoala elementară şi grădiniţă la renumita Şcoală de Comerţ „Ion I C. Brătianu”, locul unde s-au format importante conştiinţe româneşti, demonstrând importanţa învăţământului în viaţa oamenilor, trezirea prin studiu aplicat şi prin testul de stres la care au fost supuşi haţeganii de viaţa dură a vremurilor.
Monografia se completează cu numeroase anexe preluate din arhivele oficiale. Acestea aduc argumente viabile despre perioada istorică prezentată în carte cu pasiune de Iancu Badiu. Există un indice de nume şi locuri, scurtă istorie despre oameni care au trăit în Ţara Haţegului sau au fost legaţi de oraş într-un fel sau altul. Puncte în cartea istoriei, dar linia dreaptă se forma din numeroase puncte necesare…
Probabil că această scriere va incita unele reacţii, unele nuanţate şi de interesele prezentului, a eternului prezent care ne modelează viitorul şi ating umbele trecutului. Anexele susţin faptele, evenimentele, stările, bucuriile şi trădările care au fost şi, probabil, vor mai fi.
Citind cartea cititorii vor redescoperi o lume preocupată de existenţa zilnică, pasionată de cultură, creând un univers românesc special la Haţeg, oameni bogaţi, pasionaţi de politică sau de viaţa din Europa acelor ani, oameni umili, meşteşugari care au dus faima oraşului departe, ţărani păstrând tradiţia satului în Ţara Haţegului, cerşetori sau generali. Perioada istorică analizată e complexă, dar acolo ne găsim rădăcinile care ne susţin prin vreme şi pasiunea pentru o lume mai bună, care a rezistat prin mândria de a fi haţegan, indiferent de naţionalitate, stare socială, religie, capacitate de suferinţă.
Cu nostalgie vom descoperi că în anul 1936 la Haţeg au rulat filmele „Rapsodia dragostei”, „Infanteriul iubeşte”, „Ştrengarul”, „Femeia fără suflet”, „Nebunia bancară”.
La 26 martie 1940 corespondenţilor ziarelor li se aduce la cunoştinţă că a fost constituit la primărie un serviciu de presă care avea menirea de a verifica materialele care urmau să fie trimise la destinaţie, conform unui ordin ministerial.
În anul 1942 terenul sportiv a fost solicitat a fi utilizat de Batalionul 10 Vânători de Munte pentru activitate specifică. Primăria se foloseşte de dispoziţiile legale si nu cedează terenul, dar permite folosinţa pentru interesele militarilor.
În timpul primului război mondial din Haţeg au fost mobilizaţi în armata austro-ungară 365 de locuitori, în urma luptelor 23 au devenit invalizi de război…
În decembrie 1918 la Haţeg s-a declanşat „revoluţia”, a fost într-o zi de luni, zi de târg, pentru a se păstra ordinea s-au împuşcat de oficialităţi vreo opt oameni, mişcarea s-a stins ca violenţă, dar era pericolul ca persoanele din satele vecine să năvălească în oraş era real. Imperiul Austro-Ungar se clătina, lumea intra în schimbări majore, „închisoarea popoarelor” era devastată de mişcările naţionale.
La Adunarea de la Alba Iulia din anul 1918 au participat 43 de persoane din Cercul Electoral Haţeg din totalul celor 165 de reprezentanţi hunedoreni, haţeganii au fost acolo, unii membrii de drept, alţii aleşi.
În anul 1923 în oraş se edifică o popicărie, un cetăţean privat îşi pune proprietatea proprie la dispoziţia unei activităţi care a atras multe pasiuni la nivel local, iar ulterior, cu efecte la nivel naţional.
În hotelul „Mielul de aur” din localitate, în anii 1936-1938, se ţineau reuniuni ale personalităţilor oraşului cu ocazia diferitelor sărbători, erau invitaţi artişti care înviorau sufletele oamenilor şi aduceau mesajul unei culturi române tot mai consistentă şi expresivă. Lumea sărbătorea, era preocupată de obiceiuri, colinde, mesaje importante, lumea se unea sub puterea chemării speciale a bunăstării…
La Haţeg au trăit, au muncit şi s-au format ca oameni reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, a existat libertatea credinţei, deşi în unele perioade lumea a luat-o razna, dar bisericile de diferite denominaţiuni au avut o viaţă densă, interesantă, implicate şi în activităţi sociale, ori în adunări care trezeau sufletele oameni. În ciuda unor evenimente tensionate din România, au existat soluţii, de exemplu în 27 septembrie 1942 în curtea liceului din oraş, protopopul ortodox şi vicarul greco-catolic au oficiat împreună serbarea dedicată noului an şcolar…
Fenomenul religios la Haţeg în perioada de referinţă a fost unul complex, oamenii şi-au îndreptat speranţa spre Dumnezeu, fie că erau ortodocşi, greco-catolici, reformaţi, franciscani, baptişti, penticostali. Unii au suferit, alţii s-au implicat, numeroasele biserici din localitate demonstra că zona era una a libertăţii de închinare, că unii au rezistat prin rugăciune, prin puterea Evangheliei… În anul 1938 oficialităţile au sigilat uşile de la intrarea bisericii creştine baptiste din localitate conform unor dispoziţii venite din partea guvernanţilor. În anul 1941 un număr de 132 de familii reformate nu aveau avere, erau la dispoziţia destinului… În anul 1939 călugăriţele de la Mănăstirea Franciscană se pregăteau să părăsească localitatea, dar au fost convinse să rămână, ca exemplu de rezistenţă…
În anul 1916 preoţii ortodocşi din Haţeg au fost consideraţi periculoşi de autorităţile maghiare ale vremii, unii au fost deportaţi sau închişi… Ulterior, ei şi-au adus o contribuţie importantă la evenimentele care au precedat Marea Adunare de la Alba-Iulia, iar după Unire au ajutat autorităţile române să edifice o administraţie stabilă şi puternică în zonă. Lumea era în schimbare, Dumnezeu îi iubea şi pe haţegani…
În anul 1938, evreilor din oraş li s-a recunoscut cetăţenia română, conform normelor legale din acea vreme, erau vremuri complicate, imperiul căzuse, oamenii au găsit aici o vatră, au trăit, au muncit…
În anii 1934-1940 la Haţeg exista o tabără de muncă unde tinerii evrei învăţau să muncească în domeniul agricol, pregătindu-se pentru plecarea în Palestina… În oraş era o sinagogă, viaţa evreilor a fost intensă, cu evenimente dure, dar unele frumoase, legate de tradiţiile speciale ale cultului iudaic… Ei pendulau între a locui în oraş sau a pleca în Palestina, ori în alte ţări unde era chemare sfântă. În aerul tare al istoriei pluteau marile transformări care au marcat faţa lumii, aşezarea acesta din Ardeal a oferit o vatră celor care au iubit locul, până la urmă şi Ţara Haţegului e un loc sfânt.
Iancu Badiu în monografia prezentă a reuşit să prezinte atmosfera vremii, a făcut-o într-un limbaj exact, fără nuanţe de stil, preferând o expunere a faptelor, faptele haţeganilor între 1914- 1944, o perioadă lungă, o perioadă scurtă, depinde de unitatea de măsură a fiecăruia, dar pentru această durată de timp, unitatea era lacrima aurită în dimineţile atinse de aerul tare a Munţilor Retezat…
Autorul scrie în prefaţă că Ţara Haţegului avea în perioada interbelică 43 de sate şi 40.320 de locuitori, fiind organizată ca plasa Haţeg şi reţine că portul popular de aici se distingea prin „formele sale arhaice, fără culori şi motive măiestre”, citând din surse autorizate, portul era o pecete veche, cu greutatea simbolului preluat de pe Columna lui Traian. Istoria se scrie şi cu stilul ţăranului care a dus o viaţă dificilă acolo unde a avut capitala şi regele dacilor, Decebal. Ţara Haţegului era şi este o cetate intramuntoasă, unde se pătrundea greu datorită înălţimilor sau defileurilor apelor, ape care ating locul şi-l curăţă de tragedii…

Constantin Stancu
Mai 2013.

hateg

Categorii:literature Etichete:,

Fericire fără cuvinte…


Fericire fără cuvinte

„… dar ştia că fericirea nu are cuvinte”.

Sunt idei, sunt sensuri în cartea Apocaliypsis cum figuris de Artur Silvestri, carte lansată de Editura „Carpathia Press„ – Bucureşti, 2003 în concepţia autorului, care cutremură fiinţa, o cheamă la o frică ce implică înţelepciunea, o frică spirituală menită să schimbe, să transforme, ca un imn în faţa singurătăţii şi apoi a morţii…
Apocalipsa înseamnă descoperire, dezvăluirea, prezentarea a ceea ce este ascuns privirii, dar care se desluşeşte, iată, inimii. Contactul cu lumea spirituală, astfel cum s-a dezvăluit în stările ei profunde şi cutremurătoare, este motivul pentru care scriitorul cheamă cititorul la această cină de cuvinte…
Deşi par a nu avea un fir epic cele şapte nuvele căzute dintr-o altă lume, prezentate de Artur Silvestri, se strâng în jurul unei alte realităţi şi rezistă timpului. E un timp al fiinţelor care trăiesc veşnic în aceste scrieri, dincolo de categorii, de clasificări teoretice, de poem, de eseu sau întâmplare.
Nuvela primă care dă nume cărţii este una în care fiinţele au posibilitatea să fie pentru seara magică de naşterea Mântuitorului, mai frumoase, iată, un bărbat şi o femeie, evadaţi în lumea de basm, regăsind simplitatea vieţii ca viaţă şi nu ca joc de-a viaţa, sub mirosul nereal al busuiocului, despărţiţi de realitate de gheaţa barocă de pe fereastra simplă de la o casă de ţară, având deodată revelaţia esenţială: „…a doua zi după Nativitate, lumea e ca în ziua dintâi”.
Locul pare fundamental, un Eden primit în dar, un spaţiu în care colindele şi merele ar putea lumina zăpada în noaptea Nativităţii şi unde „… simţi şi mai adânc culorile fericirii…” şi unde poţi rosti cu glas tare că eşti fericit, nu ţi-e ruşine de această fericire, aşa cum se întâmplă în afara Edenului…
El şi Ea sunt pătrunşi, sunt conştienţi de această fericire fără cuvinte, realizează că viaţa femeii va fi altfel după această zi, nimic nu mai putea fi cum fusese, erau zguduiţi până la schimbarea la faţă de faptul că odată cu ei, lumea se va regenera şi asta înseamnă începutul bucuriei.
Şi când „sărbătoarea biruise pentru totdeauna aşteptarea şi când oglinzile ridaseră pentru prima dată spiritul ei în mod fidel”, când Edenul era aici, El, bărbatul, nu mai ESTE…, în mod real, o realitate a irealităţii, brutală, chemat dintre cei care trăiesc pe pământ, iar când cei doi se frâng şi se rup, pare că nimic nu mai are sens, dar abia atunci putem descoperi sensurile…
Omul pare a pricepe ceea ce vede, este o vedere cu ochii, dar dincolo de această lume este lumea spirituală sub controlul lui Dumnezeu, El îngăduie şi omul trebuie să înţeleagă misterul…
În cartea Iov din Scriptură personajul nu poate să înţeleagă ce se întâmplă, dar Dumnezeu îl învaţă pas cu pas, prin povestirea veche, mai veche ca lumea, din Scriptură, cititorul poate să vadă şi AICI şi ACOLO şi înveţi ce vrea El şi nu ce vrem noi, ce îngăduie El şi nu ceea ce facem noi.
Nuvela, poem de Nativitate şi de iarnă, întâmplare de seară cu sărbătoare şi colindători, povestire simplă şi imn, dar parcă mai mult rugăciune de laudă pentru frumos, nuvela stă la limita dintre lumi, în marginea dintre fericire şi moarte, dintre real şi ireal, pentru a face posibil acest lucru: „…ca şi cum lumea întreagă ar fi fost, de mâine, o livadă fără stăpân…”
Răspunzând provocărilor autorul încearcă să ne ducă la starea unde fericirea nu are cuvinte…
Dar toate nuvelele cheamă cititorul la mister, un mister care se dezvăluie treptat, se deschide în timp, precum floarea, deşi par doar umbre, şi cu cât te îndepărtezi vezi întregul, sunt pete ce devin în perspectivă culoarea din întregul tablou, un tablou coerent, legat de cuvinte curate şi de imagini asemenea celor din ceruri…
Personajele au vorbe care vin dintr-o altă parte a fiinţei de parcă fiinţele se prelungesc în ceruri, peisajele descrise sunt rupte din locuri rămase intacte, neatinse de mizeria lumii, de erorile lumii, de păcat, firul povestirii se reîntoarce la scriitor parcă lumea a încăput în lacrima sa, este reluată mereu tema legăturii nevăzute dintre femeie şi bărbat, ca într-o poveste de gheaţă ce rezistă temperaturii prin miracol…
În scrierea „Peter în aprilie” autorul pare a deschide secretul relaţiei dintre bărbat şi femeii, se naşte treptat o nouă relaţie, simplă, fragilitatea femeii şi grija bărbatului pentru ea, vorbe blânde, gesturi care ard şi deodată revelaţia: „Pentru noi nu ar trebui să mai fie niciodată „ mâine „, totul e „ acum”.
Viaţa, aşa cum se poate naşte din relaţii, departe de lume, pe un drum mai mult imaginar şi mai mult în minte, dar posibil, ar putea fi alta, cei doi s-ar putea smulge din căderea de fiecare zi, din singurătate din mijlocul oraşului, totul s-ar putea lega în aprilie, dar nu – cade cortina, refuzul ca o altă realitate…
Misterul nuvelei pare să reorganizeze lumea, cuvintele şi replicile dintre EA şi El şi apoi grija lui prin luciditate, dau măsura dragostei pentru o clipă, mai mult decât una carnală, una a chemărilor într-o vreme a căderilor… Deşi refuzul bărbatului, din final, este unul dureros, brutal, neînţeles, totul se leagă, pentru că relaţia dintre un bărbat şi o femeie nu este una a conjuncturii, este una care ţine de esenţa fiinţelor, iar mesajul bărbatului este clar: E DEJA TÂRZIU…
Toate scrierile au ceva care scapă controlului imediat: „însă acel vânt suav şi melodios, al zilei străvezii pe care el n-o mai trăise”.
Apoi lumea îşi pierde culorile, totul se face mineral, ca la început de lume, de parcă Dumnezeu ar fi gata să recreeze totul, pentru a ne face mai curaţi…
Scrierile aduc în plin plan drama umană: singurătatea. Omul trebuie să navigheze prin vreme, prin veşnicie singur, în mijlocul valurilor, dar dincolo de mister este Creatorul, care dă sens în această lume în care un „caiac poate tăia largi triunghiuri ale solitudinii…”
Femeia care vrăjeşte din interiorul lumii, Creatorul care prin cuvânt creează lumea pentru ca lumea să nu se piardă (Ordinul vrăjitoarelor).
Este descris secretul Genezei, într-o formă vizibilă, inteligibilă şi accesibilă: „Geneza, după Balzac”. Paralele între lumea creată de scriitor, imaginea scriitorului care este creatorul şi lumea care se mişcă, aici este secretul: lumea se mişcă, totul capătă viaţă.
Imaginea scriitorului îmbrăcat modest, cu un aer rebel, obosit de scris, retras în camera lui mică, izolată, protejat de lume, dar, totuşi, prezent, în mijlocul creaţiei, a zilei cea de toate zilele care capătă valoare prin el, grupuri de oameni treziţi de promisiunea lui acum, fericiţi sub cerul albastru şi el, scriitorul nevăzut, dar care dă viaţă lumii palpitând peste pavajul cetăţii…
Geneza, după Balzac, ne arată că lumea se poate mişca, iar mişcarea şi fiinţa este în Dumnezeu, unul nevăzut, dar activ în univers…
Construcţia nuvelelor este una a rigorii, cuvintele se leagă, misterul deşi le încheagă prin necunoscut, dă valoare scrierii, de parcă Artur Silvestri pare răstignit pe cuvinte, îşi duce, poate, inconştient, povestirea înainte, cu un aer rebel, uneori obosit, dar revitalizat de sensurile profunde ale vieţii, eliberând clipele de vrăji arhaice, făcând să plouă în lume sub culori nenăscute….
Nuvelele au fost scrise în anii 80, cu aproape douăzeci de ani înaintea publicării, păreau rătăcite printre alte scrieri, într-o geneză fără sfârşit, parcă uitate de lume şi de autor, scrise de un alt scriitor cumva, de altcineva, din alt cer…
Profund marcat de valorile creştine, autorul, repetă, tainic, modelul creatorului, se cutremură de prea multă Geneză, dar totuşi atât cât trebuie, fără ambiţia de a căuta modele, pentru că MODELUL EXISTĂ de la facerea lumii, Edenul pierdut, relaţia bărbat – femeie, forţa mineralului, ruptura neînţeleasă de om, dar necesar divină, moartea ca semn al biruinţei sărbătorii, posibilitatea refacerii lumii după Nativitate, taina frumuseţii omului, o lume curată fără mituri, o lume care se mişcă, întoarcerea spre natura curată sub linia arcuită a păsării care zboară, senzaţia că totul pare târziu, dar nu încă, vraja scrisului cu fiinţa, singurătatea ca mod de apropiere de cele de Sus.
Personajele au senzaţia scufundării în ape, sub zăpezi, sub timp, sub dragostea imposibilă, ca o imersiune în albastrul cerului într-o zi curată, ziua în care se naşte Hristos în lume, se întrupează, în bucuria colinzilor…
Citând pe autor:
„Era poate ora când sărbătoarea biruise pentru totdeauna aşteptarea;…”

Constantin Stancu
Vara, 2005.

Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat: