Archive

Posts Tagged ‘CARTEA’

Muntele, poezie şi singurătate


VÂRSTELE MUNTELUI

Radu Ţuculescu a tradus o carte profundă despre singurătatea artistului între oameni şi bucuria sa în memoria muntelui, o carte scrisă de Werner Lutz purtând titlul VÎRSTELE MUNTELUI, apărută în colecţia Biblioteca Revistei Familia, Oradea – 2006.
Werner Lutz este cunoscut poet şi pictor născut în Elveţia la Wolfhalden şi este o voce semnificativă a literaturii universale venind din zona curată e ţării sale.
Puterea versului trăit, scris şi strigat de Werner Lutz poate să focalizeze o lume în cuvinte argintate, să atragă seminţele eterne ale gândului şi să propună miracolul spiritual.
Un om se refugiază în munte, aproape de cer, între ierburi carnivore, departe de iubirile risipite în urbea cu tentacule, acceptând singurătatea ca pe stare primordială, ca pe ceva necesar, dureros, adânc şi empatic. Aşa începe lumea bărbatului singur, deschis spre aerul tare a muntelui, spre miracole zilnice, redescoperă creaţia prin sunet, miros, insecte, pomi, casa de lemn, geometria verdelui, glasul ierbii, culorile ca fiinţe, redescoperă raiul pierdut şi tace, lăsându-se scris de întâmplările banale ale zilei, trainice, lirice, curajoase …
Povestirea formată din scurte poeme în proză, din gânduri care pătrund în fiinţa scriitorului şi a cititorului, povestirea redă acea singurătate fertilă, acea stare unică de viaţă unde lumina este prezentă, unde umorul face eternitatea suportabilă, singurătatea în care se recreează lumea.
Artistul este receptiv.
Omul este copleşit.
Bărbatul strigă, artistul tace acceptând totul ca o rugăciune aproape de Dumnezeu, muntele e personajul principal care inventează singurătatea poetului şi o transformă în poem lung, scris pentru anotimpurile iubirii …
Traducerea cărţii este inspirată, Radu Ţuculescu prinde lirica textului şi fluidul ideilor, poetul Werner Lutz este deschis lumii prin cuvinte scânteietoare, iar muntele iveşte adâncimea sufletului omenesc, oglindă îndreptată spre univers …
Casa de lemn unde s-a refugiat poetul este una care prinde gândurile risipite, era vie ca o vietate ce acceptă omul: „ Mă întâlneam cu mine însumi, propria-mi voce venea spre mine, venea înapoi din toate direcţiile. …Priveam nu mă apăram.”
Muntele se refugiază şi el în casa de lemn, ceaţa se ascunde în dulapuri, iar mirosul bătrânului frunziş lenevea în sertare …
Werner Lutz notează: „ Citisem despre singurătatea lucrurilor, şi cum o mică sau mare încăpere poate să întărească această singurătate ori să o micşoreze.”
O poezie, o sticlă de vin, peisajul din fereastră, ecoul muntelui, sunt evenimente care dau dinamism poeziei din scriere, povestirile au ceva care atrage, miracolul vieţii care există în urechea muntelui …
Iată cum se termină povestirea: „Nepăsarea care creşte se revarsă într-o plutire lipsită de dureri, o desprindere de pământ. Nu e ca într-o închisoare, să mori ghemuit în zăpadă, să te laşi acoperit de frig şi pulbere albă. E de ajuns a-i întreba pe cei salvaţi. Niciodată nu vor înceta a povesti despre călătoria lor în iarnă, călătorie dusă până aproape de fericire. „ Ultimul cuvânt e fericire, singurătatea a spălat sufletul bărbatului, iar lumina canibală se înghiţea pe sine mereu. Nu întâmplător este folosit cuvântul fericire, ci este starea la care ajunge călătorul care străbate muntele cu fiinţa sa firavă …un pastel de toamnă, uitat pe zăpadă, gândit iarna şi scris primăvara …iată vârstele muntelui.
Cine locuieşte în casa de lemn din memoria muntelui va muri cumva îngheţat, cu o cheie în mână, cu zâmbetul pe buze, mulţumit de măreţia frigului, ca să parafrazăm pe Nichita Stănescu, moartea fixează fiinţa firavă a omului într-o stare eternă, conservă ideile în albul indestructibil.
Din când în când poetul face portretul spiritual al locuitorilor de la munte, sunt personaje care fac parte din decor, animă singurătatea, o dinamizează până la explozia în cuvinte, cuvintele muntelui.
După ce lectura cărţii se sfârşeşte, cititorul rămâne cumva îngheţat în text, reflex al scrierilor, poezia frazei curge spre marginile muntelui, care îşi arată vârstele celui care acceptă eternitatea singurătăţii …
„ Liniştea amiezii de vară, susurând discret. Liniştea între două respiraţii, două cuvinte. Liniştea strugurilor copţi ascunşi sub frunze. Liniştea morţilor, mirosul lor de crizanteme. Liniştea, ca o perdea vălurind în dreptul ferestrei deschise.”
Werner Lutz trimite spre cel care moare. Este fiinţa bărbatului trădat în iubire. După aceasta urmează învierea, muntele i-a oferit o nouă vârstă …

Constantin Stancu

Categorii:literature Etichete:

Cu timp şi fără de timp, prefaţă la o carte despre N. Steinhardt


Prefaţă

CENTENAR N. STEINHARDT

La 29 iulie 2012, marcăm centenarul nasterii autorului
“Jurnalului fericirii”.
Având sansa de a-l fi cunoscut pe N. Steinhardt, ba, mai
mult, de a-mi fi acordat privilegiul de a purta un dialog
epistolar, simt că este o firească datorie morală de a-l omagia
pe cel pe care l-am privit, prin întreaga sa biografie, ca pe un
sfânt, Sfântul Nicolae.
Nu cred că acest eveniment, “Centenarul”, trebuie limitat
la o singură lună, iulie, de aceea, revista Vatra veche va ilustra
pe parcursul întregului an destinul lui N. Steinhardt.
Am început, în revista Vatra veche 2/2012 cu un dialog
în care, pentru prima oară părintele N. Steinhardt a răspuns la o
întrebare despre cum a cunoscut iubirea. „Singur Nicolae
Băciuţ, în micul, dar interesantul său volum de convorbiri cu
N. Steinhardt, Între lumi (1994), îndrăzneste să-i pună
discretului eseist si călugăr (cum altfel se cuvine să fie un
călugăr dacă nu discret, reusind să înăbuse în sine cele
lumesti?) cea mai indiscretă întrebare care i-a fost pusă
vreodată în public: “ – Aţi iubit? Aţi fost iubit de – iată, am
reţineri, sfiiciune, mi se pare că e impudic să pun o astfel de
întrebare – o femeie?”(România literară).
Născut la 29 iulie, 1912, în Pantelimon, lângă Bucuresti.
În anii săi de liceu, la “Spiru Haret” mai studiau si
Constantin Noica, Mircea Eliade, Arsavir Acterian, Haig
Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel
Avramescu.
Absolvent cu licenţă în Drept si Litere la Universitatea
din Bucuresti, în 1934, îsi ia doctoratul în Drept constituţional
în 1936.
Debutează în 1934, cu pseudonimul Antisthius, „În
genul… tinerilor”, Editura Cultura Poporului, Bucuresti.
După doi ani de călătorii în Europa Occidentală (1937-
1939) lucrează ca redactor la „Revista Fundaţiilor Regale“.
În ianuarie 1959, refuzând presiunile Securităţii de a fi
folosit ca martor al acuzării împotriva lui Constantin Noica, e
introdus în „lotul“ filosofului (si al prietenilor comuni) si este
condamnat la 13 ani muncă silnică pentru „crimă de uneltire
contra ordinii sociale“.
La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul
basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Hristos (el fiind
evreu), nas de botez fiind Emanuel Vidrascu (coleg de lot, fost
sef de cabinet al maresalului Antonescu), iar ca martori ai
tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoţi catolici, doi
preoţi uniţi si unul protestant, „spre a da botezului un caracter
ecumenic “.
Îndată după eliberare, în august 1964, la schitul
bucurestean Darvari îsi desăvârseste taina botezului prin
ungere cu mir si primirea sfintei împărtăsanii.
Refuză, cu rigidă intransigenţă, „orice fel de colaborare
cu comunismul“ si e încărcător-descărcător pe un camion de
„Alimentara”, până când este grav rănit în urma unui accident
de circulaţie (1968). Este spitalizat la „Pantelimon“ până în
martie 1969. La insistenţele prietenilor (Paleologu, Noica s.a.)
reintră în viaţa literară prin traduceri, medalioane, mici eseuri
publicate în „Secolul 20“, „Viaţa Românească“ etc.
La 16 august 1980, este călugărit de I.P.S. Teofil
Herineanu, arhiepiscopul Clujului, rămânând la Mănăstirea
Rohia.
La 30 martie 1989, moare la spitalul din Baia Mare.
*
Editarea acestei lucrări e gestul meu de recunostinţă
pentru tot ceea ce a însemnat N. Steinhardt – omul si opera – în
viaţa mea.

Sursa: N. Băciuţ

NICOLAE BĂCIUŢ
4 iulie 2012

CU TIMP SI FĂRĂ DE TIMP
Lecturi critice, evocări
EDIŢIE ÎNGRIJITĂ DE NICOLAE BĂCIUŢ, Editura Nico, 2012

Categorii:literature Etichete:

Ioan Evu: semnificaţia izvoarelor


Sărac lipit cuvântului

Poemele mi se aşează pe umăr
ca stolurile de grauri guralivi
când dau iama prin fructe
se hrănesc din carnea
din sângele meu apoi
îşi reiau viața pe cont propriu.
Prăpăd de semințe în urma lor
foneme căzând ca firimiturile
de metafore în ceaiul esteților
ne‐n stare să înfiripeze un urlet
un vaier măcar o bolboroseală
de piatră zvârlită în valuri
să curme o clipă
inexorabila elocință a râului.
Cât timp mi‐a trebuit să înțeleg
graiul acesta limpid
apa aceasta ce susură trecerea
poartă‐n aval toată
golgota cuvintelor mele.
Un recviem aşadar
strălucitoarelor nisipuri sub unde
evlavios omagiu vouă prundişuri
măcinate de îndelungă aşteptare
voi grăunțe de aur la moara
hodorogită a mileniilor
veți fi sacra făină din care
dospeşte aluatul grijaniei de mâine.
Rămân lângă voi
sub acelaşi văzduh zdrențuit
de focuri bengale rămân aici
pe gura de rai preacurvit turcit de mitici
cu lănțug şi belciug – din limuzinele lor
coboară fecioara decapotabilă
silueta nubilă a morții
dansează iată manele se despoaie
pe țărm ca Salomeea în pocnetul
de şampanie al beznei
în ăst timp marea gestează are grețuri
vomită guvizi şi catarge
mă tem să nu avorteze fetusul
zadarnicului prunc acvatic.
Sărac lipit cuvântului
rămân aici băga‐mi‐aş piciorul
de plai în semantica ta poezie de mahala
cum ar agrăi eufemistic
fracturistul dedat la orgii textuale
rămân lângă voi implementa‐v‐aş
fluieraşul de os în rapp‐ul golemic
ca o bâțâială de curci cu capete
retezate pe butucul ogrăzii lui iocan.
Astfel scris‐am poemul
pe când cuvintele mele s‐au retras
de mult în amonte
cu păstrăvii‐n albia râului Bărbat
adulmecând mult mai adânc
semnificația izvorul.

Ioan Evu

Din antologia Elogiu Furtunii

Categorii:literature Etichete:

Vitrina cărţii: Nelinişti târzii, Miron Ţic şi poezia în căutarea iubirii

7 Septembrie 2013 Lasă un comentariu

nelinisti

Categorii:literature Etichete:

Privitul la televizor sau umor din vremea zăpăciţilor în tranziţie…


Umorul ca politică…

Moto:
Oemvei ( derivaţie lingvistică de la OMV ), vietăţi carpato- diabolice cu înfăţişare umană, care au pus la cale afacerea OMV, cu ajutorul căreia România pierde miliarde de euro…
( Expl. Haralampy )–citat din volumul ACOLO ŞEZUM ŞI… RÂSEM,
de scriitorul Dumitru Hurubă.

Boala de a privi la televizor, de a te conecta la haosul lumii, la eroarea ei şi la căderea ei, la gloria ei şi la plânsul ei, boala aceasta este transformată de scriitorul Dumitru Hurubă în artă, arta umorului care vine din luciditate şi din tristeţea pe care o simte românul care priveşte la mediul în care îşi duce viaţa, se priveşte în oglindă şi vede efectele votului său liber exprimat, modul de a face democraţie într-o lume depinsă cu popoarele migratoare mai mult ca alte state membre ale U.E.
Adoptând din inspiraţie şi singurătate, din talent şi din responsabilitate socială, obiceiul de sta la sfat cu ţara seară de seară în faţa televizorului, scriitorul stă, priveşte şi râde, e terapia românului de a scăpa de vreo catastrofă personală, pentru că ideile vehiculate de tot felul de cetăţeni de onoare din ţara asta îţi pot provoca boli grele, greu de dus, greu de tratat, greu de … scris. Dar Dumitru Hurubă face din istoria imediată a României, din personajele publice personajele operei sale, cronica la emisiune tv., şi stă zi de zi încât istoria pare foarte apropiată, chiar intimă, iar întâmplările sunt parcă din familie, până la urmă nu mai au legătură cu legile, cu programele politice sau economice, cu sportul sau cu arta, sunt întâmplările din bucătărie, de pe balcon, de la masa de seară, sau de prânz, sunt întâmplările care ne marchează într-un fel au altul … E cronica tristeţilor noastre …
Meritul scriitorului aşa cum apare el din volumul ACOLO ŞEZUM ŞI … RÂSEM (în faţa televizorului), Editura CORVIN– Deva, 2006, este că îşi asumă responsabilitatea morală a personajelor publice din România prin faptul că ne provoca la râs, un râs al înţelepciunii, al fugii de incultură, de eroare, dacă nu chiar de păcat.
Aceste cronici publicate în volumul acesta, au apărut în revista „România literară „, au menţinut tonusul iubitorilor de literatură care au avut ocazia să „ citească „ viaţa noastră altfel decât prin sisteme literare complicate. Dumitru Hurubă a avut curajul de a scrie consistent şi ritmic despre… nimic, făcând istorie din fraze care la ceas de seară au schimbat mintea telespectatorului român.
Cronica nu este una gratuită, în spatele faptelor se află de fapt viziunea unui om cinstit cu sine, e una caustică, dar cu o undă de lirism, la limita poeziei directe de zi, a poeziei trăite, sau la limita procesului verbal întocmit în adunarea generală a comitetului de bloc când sunt probleme mari de analizat, dar o cronică ce arde rana noastră, una ce te provoacă la reflexie, e asta lumea în care trăim şi, culmea, chiar e…
Realitatea intră în conică, realitatea e motiv de a idei mari, sau de râs, realitatea bate literatura, pare să sugereze Dumitru Hurubă şi personajele sale Haralampy, sau soţia sa Coryntina, sau…, personaje care aduc mişcarea în prozele acestea scurte, care cheamă umorul, sau absurdul, sau banalul la rang de capodoperă, personaje care definesc poporul ce aşteaptă personalitatea ce îl poate scoate din incultură şi lipsa de civilizaţie.
Replicile personajelor imaginare care privesc la spectacolul real de la televizor, sau poate personaje reale care trăiesc într-un mediu imaginar, limita este discutabilă, sunt replici care frizează absurdul necesar, sunt tuşele de culoare care dau perspectivă peisajului zilnic.
Răbdarea scriitorului este una remarcabilă, are puterea de a analiza, de a pătrunde ideea zilei, de a vedea dincolo de faptele imediate, dar cu armele comicului, cronica în sine are umor de calitate, ce depăşeşte băşcălia de Dâmboviţa, e replica discretă a bătrânului hâtru care ştie că viaţa e totuşi frumoasă…
Dumitru Hurubă e atent la formele care nu mai au conţinut din viaţa noastră, la incultură, la lipsa de dragoste a oamenilor. E greu să accepţi că de fapt, toate aceste personaje publice reale şi-au pierdut dragostea normală din vremuri normale, ele nu mai au organ pentru cel de lângă ei, pentru românul anonim care face istoria ţării aici sau în Spania, aici sau în Italia, aici sau aievea, nu mai au ochi pentru cei care trăiesc modest şi care duc povara fiecărei zile.
Adept al valorilor creştine, simple ca: înţelepciunea, calmul, răbdarea, bunul simţ, autocontrolul, omul care vrea binele posibil într-o lume imposibilă, autorul priveşte spre lume din perspectiva acestora, de aici umorul sănătos şi spumos, planuri paralele care nu se mai ating, bunul simţ al poporului care priveşte la televizor şi tupeul personajelor reale publice care fac televiziunea spectacol de teatru, fac diferenţa, iar acestea sunt zâmbete care permit o epocă mai suportabilă.
„ Noi apariţii editoriale bănuite din spuse televizate.
Mircea Geoană: „APĂRAREA LUI ION ILIESCU PÂNĂ ÎN PÂNZELE ALBE CU DUNGI VERTICALE.” Vol. 1, ediţie de lux, legată în piele de cameleon.
Emil Constantinescu ( fost Preşedinte al României): „MIRON COZMA – ULTIMUL GUNOI AL ACESTEI SOCIETĂŢI”, volum de poeme sentimentale reciclate în primă audiţie la emisiunea „ % „ de la Realitatea Tv din seara zilei de 14 iunie.
Miron Cozma: „ÎNDRMĂTOR TELEVIZAT DE LINGUŞIRE INDIRECTĂ”, primul volum din colecţia „ Eseuri psiho – flizofice „ , dedicat Preşedintelui Traian Băsescu.
Mircea Geoană: MAXIME ŞI CUGETĂRI MEDICALE, Cap. „Autismul şi formele sale de surzenie pesedistă „ , în curs de apariţie. „
Aceste exemple sunt relevante, fac parte din jocul acestor cronici sincere care îşi au rădăcinile în realitate.
Toate aceste întâmplări le-am trăit în acest veac, dar cartea lui Dumitru Hurubă le face mai suportabile şi ne transmite un mesaj important: sunt valori mult mai importante decât politichia, iar viaţa noastră este un dar, trebuie să ne-o trăim, dincolo de ce ne transmit posturile de televiziune, dincolo de emisiunea zilnică în care nu se mai întâmplă nimic important pentru noi, pentru că se întâmplă pentru ei, de parcă ar face parte dintr-un alt popor, unul ales… de umor… prin zâmbet…
Darul acestei cărţi e realitatea ca un pisoi jucăuş, ce se va urca pe acoperişul Europei, pare să sugereze scriitorul.
Dar el nu uită faptele de valoarea din societatea românească, le remarcă sincer, simplu, sunt necesare şi prin faptul că nu insistă asupra lor, le dă drumul spre noi, ca exemplu de a ne trăi realitatea, ca realitate. De exemplu moartea scriitorului Radu Anton Roman, cel care dus greul unor emisiuni importante pentru români prin mărturia tradiţiilor noastre cele normale, sau poate drama lotului de gimnastică a României, o mare pierdere pentru comunitatea noastră modestă şi normală de români într-o Europă în care ne căutăm locul, prin simplitate. Acestea sunt valorile care ne marchează viaţa, de multe ori trecute cu vederea de televiziunile de dreapta sau de stânga, de centru sau civice …evenimente care vor fi uitate…
Dumitru Hurubă reţine prin contrast gesturile pline de căldură a oamenilor simpli, dincolo de marile evenimente din politichie.
„ Dar, dintr-o dată, se întâmplă ceva care ne smulge din faţa televizorului: dă buzna în sufragerie soacra lui Haralampy, femeie cu frica de Dumnezeu şi receptivă la suferinţele semenului. Ţine în mână o bancnotă de un RON şi-i zice ginerelui:
– Uite, dragu` lu` mami, am rupt din penzia me de-un milion ca să-l ajut pe domnu` Tăriceanu, că poate nu are de leacuri şi-mi pare că-i cam beteguţ, sărăcuţu` … „.
Poate aşa ne tratăm de boala de a privi la televizor, în timp ce viaţa noastră se scurge în dreptul ferestrei reale de la apartamentul de bloc sau de la casa de ţară, construită pe acest pământ numit România…

Constantin Stancu

Categorii:literature Etichete:

Preţul cărţii în Ţara Haţegului în evul mediu…


DESPRE MANUSCRISE ŞI CĂRŢI TIPĂRITE

Cărţile româneşti vechi cu preponderenţă cu conţinut religios,
păstrate în biserici hunedorene prin grija şi strădania preoţilor şi a
enoriaşilor, prin întregul lor au o semnificaţie pentru istoria culturii
şi dau o configuraţie spirituală vremii trecute şi locuitorilor acestora.
Repere relevante pentru istoria culturii româneşti, cărţile de altar s-au
impus şi prin calitatea profesională a celor care au rânduit bine lucrul
în mănăstiri sau biserici. Cartea de cult rămâne încă scriere de referinţă
pentru formarea intelectuală şi morală, legătura cea mai apropiată între
minte şi suflet şi ilustrativ în acest sens pentru cei care au încercat să
le pătrundă taina este povaţa evanghelică „ce-i foloseşte omului să
câştige lumea întreagă dacă îşi pierde sufletul său”68. Socotită „prolog
al istoriei lumii”69, Evanghelia după Ioan rămâne un martor autentic
nu numai al culturii creştine, ci putem extinde scrierea evanghelică
peste toate celelalte cărţi sfinte. Cititori şi păstrători ai cărţilor de
biserică, slujbaşi din categoria preoţilor aleşi, au favorizat climatul
intelectualităţii româneşti din această zonă. Printr-o selecţie nu chiar
restrictivă, eludând detaliile, prezentăm cadrul cultural-religios într-o
evoluţie nespectaculoasă, dar firească şi potrivită vremurilor trecute. Copişti şi scrieri cu tangenţe hunedorene s-au remarcat în arealul cultural medieval. Cronologic, evidenţiate acum, cărţile manuscrise
pornite din aceste locuri, sau ajunse aici, au impulsionat interesul şi
respectul ştiutorilor pentru slovă scrisă. Exemplifi căm mai întâi pentru
această zonă, într-o vreme a interferenţelor religiei şi culturii, contribuţia
fi nanciară a lui Laţcu Cânde, îngrijitorul mănăstirii de la Râu de Mori,
din anul 1448, la realizarea unei frumoase ferecături în argint pentru o
Evanghelie cu o inscripţie dedicată Mănăstirii Neamţ70. Loc nimerit de
popas, pentru scris de carte, au fost mănăstirile unde au trăit călugări,
dascăli, copişti, legători, gravori de carte, preţuitori ai cuvântului
scris. În judeţul Hunedoara sunt cunoscute opt mănăstiri medievale:
Hunedoara (sec. XIV), Plosca, Prislop, Răchitova, Râu de Mori-Suseni
(sec. XV), Sibişel, Vaidei, Vaca71. Remarcabile şi pentru latura culturală
a „lucrului” monahal au fost mănăstirile de la Prislop şi Plosca unde
„veneau atraşi de călugări, meşteri în arta zugrăvitului, tineri de la
mari depărtări spre a învăţa pe lângă carte, pictura, desenul icoanelor,
copierea de cărţi şi ilustrarea lor”72. Exemplu pentru tineri veniţi în acest sensa fost călugărul Nicodim, care în Mănăstirea Prislopului a scris, între anii 1400-1405, Tetraevanghelul slavon, valoroasă carte scrisă pe
pergament şi înfrumuseţată cu frontispicii.

CARTE CUMPĂRATĂ – CARTE DONATĂ

Din diversitatea notelor de mână rămase pe filele cărţilor româneşti
vechi se detaşează cu certitudine însemnările despre dobândirea cărţii
prin achiziţie sau prin dăruire. Dincolo de un arid aspect statistic această
atât de cuprinzătoare categorie de însemnări despre cărţi cumpărate,
în cele mai multe cazuri de către preotul sau diacul, sau un sătean
mai de frunte, dar şi de toată comunitatea, ne dezvăluie informaţii
despre care anume cărţi de slujbă religioase erau mai cerute, care le
era preţul bănesc într-o anume vreme, dar şi cine le plătea. Cei mai
mulţi dintre semnatarii însemnărilor motivează cumpărătura sau darul
făcut. Este credinţa că o carte sfântă odată procurată te fereşte de marile
necazuri provocate de cataclisme sau mai simplu, un anume posesor
printr-o cumpărare de carte şi-a cinstit un eveniment legat de familia
sa, sau a crezut în iertarea de greşeli săvârşite faţă de cei apropiaţi,
alteori cartea cumpărată pentru biserică însemna ispăşirea unor păcate
grele care întreceau greşelile lumeşti. Sunt cărţi cumpărate şi numai
pentru automulţumirea orgoliului celui care avea posibilitate financiară
şi care dorea să-şi câştige în plus o faimă, dar de cele mai multe ori
carte era cumpărată pentru că era lipsă de ea într-o anume comunitate.
Semnificaţia însemnărilor referitoare la valoarea bănească a cărţii dată
într-un anume timp şi într-un loc anume este conferită de implicaţiile
de natură economică, socială dar şi intelectuală. După preţul plătit pe
aceste cărţi, acum vechi, putem să socotim cumpărarea lor scumpă
şi complementar acestei idei avem posibilitatea cunoaşterii mai în
amănunt a circulaţiei monetare. De asemenea, putem justifica lumea
diversificată a proprietarilor de ocazie sau de durată, ne lămurim asupra
felului cum era înţeleasă cartea ca valoare spirituală printre preoţi,
oameni cu învăţătură, sau printre cei păstoriţi de ei.
O carte putea primi un preţ mai ridicat, ori mai scăzut, luându-se
în seamă distanţa pe care o parcurgea de la tipografi e până la posesor,
apoi se preţuia în funcţie de cât de rară era cartea în zonă, sau de cât
de mare, sau nu, era tirajul, trăgea în cumpănă şi realizarea ilustraţiilor,
frontispiciilor, sau frumuseţea legăturii, sau chiar recomandarea făcută în predoslovia ei. Însemnările despre preţul de cumpărare al cărţii ne familiarizează cu o lume trecută, cu mentalitatea ei, înţelegem mai uşor
cum a fost receptată ideea de a cumpăra o carte de învăţătură într-o vreme
când se impunea creşterea numărului ştiutorilor de carte. Transliterate,
fragmentat, însemnările despre achiziţia şi donaţia de carte ne pun în
legătură cu titluri diferite de carte, localităţi tipografi ce şi ani de tipărire.
Prin urmare, o însemnare de pe o Evanghelie învățătoare, Mănăstirea
Dealu, 1644120, ne spune: „să să ştie că aceasta păucenie au cumpărat-o
Pătru Nece di la protopopul Gheorghe din Hinedoara cu banii gata 22 de
fl orinţi în casa popii Avram din Haţeg, fi ind înaintea protopopului Ioan
din Hinedoara şi popii Gheorghe ot Haţeg şi popii Pavel ot Tuştea, popii
Moise Fărcădin, popii Ianăş ot Slivaş, în anii 1699”. Un Catavasier
tipărit la Târgovişte, în anul 1714 (biserica Abucea) a fost cumpărat în
anul 1734 cu 6 mărieşi. Un Chiriacodromion, tipărit la Alba Iulia, în
anul 1699 (biserica Veţel) a fost achiziţionat cu „20 zloţi în ghenuarie,
9 zile, văleat 1741”. O Evanghelie învățătoare, tipărită la Mănăstirea Dealu, în anul 1644 (biserica Sârbi) a fost cumpărată de popa Nicula din Brad „di la popa Ionaşcu din Potingani cu 10 fl orinţi, întărit în Brad,
numai a lui fără fraţi, văleat 1759”, ceea ce înseamnă că menţiunea
specială a semnatarului poate fi luată drept un titlu de proprietate întărit
neofi cial prin prezenţa preotului. Un Antologhion tipărit la Bucureşti,
în anul 1766 (biserica Almaşul Mic), a fost cumpărată în 23 aprilie
1768 pentru că „era lipsă de carte la beserică” cu preţul de 25 vonaşi,
adeverindu-se şi necesitatea cumpărării cărţii dacă numai la 2 ani de
la tipărire a străbătut distanţa de la tipografi a din Bucureşti până în
localitatea hunedoreană.
Despre circulaţia monetară, precum şi despre participarea mai
multor contribuabili la cumpărarea unei cărţi ne documentăm dintr-o
însemnare de pe un Strastnic de Blaj tipărit în anul 1773 (biserica
Mărtineşti): „ … şi au dat aceşti creştini unii câte un mărieş, alţii câte
un petac, alţii câte o groşiţă, alţii câte un creiţar pană au plinit 4 fl orinţi
de pe cum i-a împrumutat Dumnezeu”. Mai scump a fost plătită o
Cazanie a lui Varlaam tipărită la Iaşi în anul 1643 (biserica Tărăţel)
explicând şi motivul: „… cu 21 fl orini şi 2 mărieşi cu legătură cu tot, în
anul 1787”. O altă însemnare concludentă în acest sens, se găseşte pe
un Penticostar de Blaj, 1768: „Cumpăratu-s-au acest sfânt Penticostar
de la mâna dumnealui Pavel Itu, şi cu a dumnealui ortac Işvan Iancu
din satul Sălaşul de Susu din ţinutul Haţegului,… în Prilipet, 4 iunie,
1800”121.
În secolul al XlX-lea s-au procurat cărţi mai multe din care
credincioşii puteau învăţa încă poveţe de folos, în această perioadă
îmnulţindu-se şi numărul tipografi ilor şi acela al ştiutorilor de carte.
Într-un articol din Revista Orăștiei intitulat Dar bisericesc, se remarca,
bazaţi pe cuvintele Sfi ntei Scripturi, „adunaţi-vă comoară în ceriuri pe
care furii nu o fură şi moliile nu o rod”, membrii comitetului parohial
din comuna Bucium, tractul Orăştiei, au cumpărat ca dar de ziua
Naşterii Domnului, pe seama bisericii din Bucium, Mineele de peste an,
în număr de 12 volume. Între aceşti binefăcători se disting … epitropul
Vasile Ciotoran, nainte de asta a cumpărat un clopot cu 140 fl orini, o
Evanghelie frumos legată cu 12 fl orini … voi ceilalţi români urmaţi-le
acestora căci numai prin alipirea lângă mama biserică vom mai putea
exista ca popor român în aceste vremuri de grea încercare pentru noi românii, Bucium la 19 decemvrie 1898, Ioan Olariu paroh gr.ort.”
Constatăm, după cărţile exemplificate, că au fost cumpărate
în localităţi hunedorene, cărţi tipărite la Blaj, Bucureşti, Alba Iulia,
Mănăstirea Dealu, Iaşi, Târgovişte. Cele mai multe cărţi s-au plătit cu de la
10 la 21 fl orini, ori cu 9 sau 20 zloţi, sau cu vonaşi, creiţari, mărieşi, petaci,
groşi, groşiţe. Deci, circulaţia bănească exemplifi cată şi prin preţul cărţii
cumpărată în localităţi hunedorene, în secolul al XVIII-lea, dar şi în cel
următor, este dominată de o multitudine de piese monetare de provenienţă
diversă, suprapusă ţărilor componente fostului Imperiu, dar infl uenţată şi
de urmările războaielor când combatanţii recrutaţi din diferite ţări erau şi
posesori ai monedelor din ţările respective. Valabilitatea banilor era dată
şi confi rmată prin emiterea unor ordonanţe sau patente care corespundeau
de fapt, unor documente de ordin administrativ. Cărţile erau plătite cel mai
adesea în fl orini: florinul renan numit şi fl orinul german (fl orin nemţesc),
echivalentul a 60 de creiţari sau 120 de dinari; creiţarul (creuzer în limba
germană, după crucea imprimată pe una din feţe) s-a bătut din argint sau
aramă şi echivala cu 2 dinari; groşul (groşiţa) (din limba germană groschen)
se bătea în argint, iar la începutul secolului al XIX-lea în aramă, echivalent
cu 3 creiţari sau 6 dinari; petacul (pitacul) era de origine rusă, echivalent cu
5 copeici123; mărieşul (în germană siebzehner de pe timpul Mariei Terezia) era echivalent cu 17 creiţari sau 34 dinari; sfaţul (sfanţicul, zwanziger) era echivalent cu 20 de creiţari; vonaşul-forint era echivalentul a 51 creiţari;
creiţarul rămâne de fapt piesa monetară etalon. Adăugăm la circulaţia
monetară şi circulaţia zlotului rău care echivala cu 40 creiţari, 80 fi leri;
potoroanca sau chitca, echivala cu banul de 4 cruceri sau 8 fîleri125.
Fluctuaţia monetară ca şi valoarea cărţii erau determinate de
evenimentele politice, de situaţia economică sau chiar climaterică.
Dacă ne oprim la o comparaţie a preţului cărţii cu produsele naturale
orientându-ne după o listă de preţuri adoptate de Dieta Transilvaniei
încă din anul 1642, din timpul lui Gabriel Bethlen, constatăm că preţul
cărţii era mare, în general, între 12 şi 21 florini dacă o pereche de boi
costa între 12 şi 30 florini, decreta mercurialul, o vacă stearpă 6 fl orini,
o vacă cu viţel între 6 şi 12 florini, un miel între 0,30 şi 0,42 florini,
mierţa de ovăz 0,05 florini, o găină între 0,04 şi 0,05 florini, o coasă de
import 0,60 florini, ţigla de acoperiş mia de bucăţi 3,75 fl orini, cărămida
mia de bucăţi 2,25 fl orini, legătura de hârtie 3 florini, mia de bucăţi de
şindrilă 1-2 florini, funtul (1/2 kg) de carne de vită 0,15 – 0,20 fl orini,
funtul de slănină 0,50-0,60 fl orini126. O altă comparaţie a preţului cărţii
cu produsele naturale la începutul secolului al XVIII-lea ne dezvăluie
că „în iarna anului 1718 în ţinutul Orăştiei găleata de grâu se vindea cu
15 florini, omiţându-se hotărârea guvernului care o fixase la 4 fl orini
găleata. În toamna lui 1719, găleata de grâu era de 20 de fl orini127. Tipărirea unei cărţi nu era o afacere economică. Cartea nu era accesibilă din punct de vedere financiar oricărei categorii sociale. Cea
mai scumpă era cartea cu legătură cu ferecătură în argint şi cu pietre
preţioase. Ordonanţele pecetluite de guvernul de la Viena subliniază
ideea multelor schimbări în domeniul monetar, influenţate de inflaţie
sau de emiterea monedelor false. În anul 1802 o Patentă împărătească
autoriza expirarea valabilităţii monedelor de 24 şi 6 creitari şi scoaterea
altei monede de 7 creiţari precum şi a monedei de 8,5 creiţari, zisă
mărieş128. În anul 1806 o „ţirculară” se referea la banii de aramă „câte
de 30 şi de 15 creiţari, care se vor rândui să umble”129. În anul 1811
„orânduiala” împăratului cuprindea facsimile a banilor de hârtie de câte
5, 10, 20 şi 100 fl orini cu descrierea pe româneşte a „schimbătoarelor
ţidule in cursus slobozite”130. În acelaşi an se dădea de ştire că „hârtiile
de 100 florini ajungătoare schimbătoare ţedule in cursus (umblare
se slobod)”131 şi despre „cele de 12 florinţi schimbătoare ţidule care
să slobod în curgere a umbla”132. S-au mai „slobozit” prin ordonanţe
împărăteşti, tot în anul 1811 schimbarea băncuţelor ţidule de 50 şi 25
florini şi s-a dat „slobozire” celor de 2 şi 1 florint, cele de 10 zloţi se
schimbă precum şi cele de 5 zloţi133. În anul 1812, „ţircularul” venit de la
Viena se referea la scoaterea din curs a banilor de 6 creiţari, de ½ creiţar
şi de ¼ creiţar de aramă134. Rostul „orânduielilor” despre circulaţia
banilor în Imperiu era acela de stabilitate monetară. În anii 1811 şi mai
apoi în 1867 s-a dat şi o reformă monetară pentru stoparea infl aţiei.
Efectul reformei a fost dispariţia monedelor de argint rămânând groşii
şi creiţarii de aramă cu valoare scăzută135. În anul 1816 Patenta s-a dat
din nou împotriva inflaţiei pentru banii de hârtie care au fost retraşi
din circulaţie şi s-a redus valoarea lor, de exemplu o bancnotă de 100
florini era preschimbată în 8 fl orini136. În ajunul Revoluţiei din 1848, 1
vonaş-forint echivala cu 51 creiţari137. Începând din anul 1854 în toată
monarhia au rămas în circulaţie numai bancnotele Băncii Naţionale a
Austriei138. Războaiele, schimburile externe, înmulţirea ocupaţiilor au
favorizat circulaţia monedelor străine. Însemnările referitoare la achiziţia de carte ne ajută, totuşi, să ne
formăm o imagine de ansamblu asupra preţului cărţii într-un context
istoric, economic, social, dar şi să stabilim locul cărţii vechi în categoria
preocupărilor majore ale preoţilor cărturari.

Ştefan Nemecsek
Fragment din cartea CARTE, LITERATURĂ ŞI PRESĂ LA ORĂŞTIE, Editura Realitatea Românească – 2011

Categorii:literature Etichete:

Adrian Botez: “BASARABIA EMINESCIANĂ”, de THEODOR CODREANU


ISTORIE TRAGIC-VALAHĂ, VIZIONARISM/DEMNITATE EMINESCIAN/Ă ŞI LUCIDITATE CODRENIANĂ – ÎN CARTEA “BASARABIA EMINESCIANĂ”, de THEODOR CODREANU
Avem în faţă o nouă carte eminescologică a lui Theodor Codreanu: “Basarabia eminesciană” . “A opta, cred, închinată fenomenului Eminescu, din 1984 până astăzi” – spune autorul, chiar la începutul volumului (cf. “În loc de argument”, p. 5). .O carte provenită din extinderea/dezvoltarea unui articol: “Această nouă carte despre Eminescu s-a născut dintr-un studiu de mai mici dimensiuni, publicat în 2012, în revista <>, de la Chişinău, fiind prilejuit de împlinirea a două veacuri de la raptul Basarabiei, petrecut în 1812”.
Cartea are un conţinut cu totul special: din cele XIX capitole, fiecare purtând un titlu nu doar sugestiv, ci anunţând o problemă decisivă a istoriei basarabeano-româneşti (I-Un număr nefast; II-Cinismul imperial; III-Răul dinăuntru; IV-“Cestiunea Orientului”; V-Către a treia pradă imperială”; VI-Pe baricadele Timpului; VII-Basarabia: “cestiune de existenţă pentru poporul român”; VIII-Basarabia dreptului; IX-De la “onoarea” ţarului la afaceriştii războiului; X- Rădăcinile ontologice ale expansionismului rusesc; XI-Compensaţii?; XII-De la Eminescu la “cazul Stere”; XIII-Moştenirea ţaristă în bolşevism; XIV-“Vă aşteptăm de 22 de ani!”; XV-“De ce atâta ură?”; XVI- Războiul antiromânesc al Sovietelor; XVII-“Legenda neagră”; XVIII-“Noaptea de La Blair House”; XIX-Epilog eminescian) – primele opt capitole fac analiza strictă a campaniilor de presă eminesciene, din epocă, cu privire la chestiunea Basarabiei – dar, începând cu capitolul al IX-lea, perspectivele se deschid considerabil, trimiţând la contextul istoric al trădărilor (lovituri din exterior, susţinute de iudele valahilor, din interiorul României!), din secolele XIX-XX-XXI, faţă de Sfâtul Pământ Basarab. Pentru că, nu-i aşa? – la valahi, “moştenirea tracică a fost mai puternică decât cea romană. Herodot a subliniat principal meteahnă a tracilor: dezbinarea. El profetiza că nu vor fi niciodată puternici, fiindcă nu sunt uniţi”. Şi, de la dezbinare până la trădare de neam, nu-i decât un pas. Pas care, în cazul Basarabiei Valahe, a fost făcut, parcă, mai des decât în toate celelalte cazuri, privind pământuri clar, străvechi româneşti. De ce a fost posibilă atâta instabilitate teritorială, în cazul valahilor/pământurilor valahe, dar, mai cu seamă, în cazul Basarabia/Ţinutul Dacilor BESI/”BESARABIA” (a se vedea istoria trădării de la 1812, de la Hanul lui Manuc, “unde Kutuzov a micşorat pretenţiile doar la Basarabia”, din capitolul al II-lea – “Cinismul imperial” – …şi unde aflăm că “preţul trădării Marelui Dragoman, Dimitrie Moruzi, în context, a fost promisiunea unei moşii în Basarabia, în valoare de 100.000 de lei aur şi a unui inel de aur, încrustat cu briliante, foarte valoros, de 15.000 de piaştri” – cf. p. 13 – grotesc de ieftin au mai fost “vândute”trădate pământurile Ţării Valahilor, de către străini, ca la Hanul lui Manuc, în “cazul Basarabia”-1812…sau de către români, precum în cazul, inexplicabil nemenţionat de către autor, al anului 1997, când evreo-românul, din Tighina Basarabă, preşedintele României, Emil Constantinescu, dimpreună cu fiul de rabin şi nepotul lui Saul Bruckner/Silviu Brucan, Adrian Severin, ministru de Externe al României, au semnat Tratatul cu Ucraina, prin care se reconfirmau rapturile staliniste, din 1940 – şi prin care erau cedate, scriptic, Ucrainei, fără nicio presiune, de tip “tanc şi tun stalinist”, TOATE pământurile româneşti de EST, de NORD şi de NORD-EST: Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Insula Şerpilor, Maramureşul de Nord…!)? Pentru că, după stingerea Muşatinilor şi Basarabilor, din veacul al XVI-lea şi “până la pseudo-democraţia din secolul al XIX-lea şi din cele următoare” – dispare “principiul eredităţii” (singur el fiind garant al stabilităţii unui popor şi al unui stat), înlocuit fiind cu cel al “electivităţii”, care a ruinat şi aneantizat regate/state încă mai mari /“cu mai mare greutate europeană”, decât Principatele române (de tipul Poloniei).
Dar cartea lui Theodor Codreanu are meritul de a nu se opri, punctual, la motivele unei istorii seismice, a momentului – ci trimite la cauze profunde, uneori greu de sesizat şi de corelat, dar cu acţiune şi consecinţe, în timp, de-a dreptul catastrofale. Cel mai edificator exemplu este cel prin care, paradoxal, dar cu totul adevărat, politica antiromânească a Rusiei şi a panslavismului (din trecut, dar cu valabilitate şi în veacul nostru, posibil şi în cele viitoare!), dar şi ANTIROMÂNISMUL (iudeo-masonic) european, în genere – sunt explicate printr-un celebru pasaj din Engels: “Românii sunt un popor fără istorie {…} destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale {…}. Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă, prin ea însăşi, un protest contra unei măreţe revoluţii istorice {…}.DISPARIŢIA LOR/ROMÂNILOR DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI VA FI UN PAS ÎNAINTE” – s.n. (apud Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. Din engleză, de Camelia Diaconescu, Ed. Rao, Buc., p. 31. Oare triunghiul, trădător şi satanic, al “regionalizanţilor României”, din zilele noastre (Ponta/NAUMOVICI-Antonescu-Dragnea), nu cumva ascultă, şi el, de acest comandament genocidic, al evreului-ctitor de comunism planetar?!
Theodor Codreanu subliniază nu doar onestitatea şi demnitatea funciare, de sfânt, ale lui Eminescu, în contextul unei epoci în care toţi oamenii de la guvernarea României, ba chiar dintre artiştii români (“umflaţi” cu funcţii guvernamentale), trădau scandalos (a se vedea cazul, absolut penibil, aproape incredibil, al profitorului de război, “corbul”-Titu Maiorescu, cel care echivala sângele dorobanţilor, vărsat, cu generozitate martirică, la Plevna – CU PARÀLELE CÂŞTIGATE DE EL, PRIN GREŢOASELE AFACERI CU EVREII DIN ŞLEAHTA ARMATEI RUSEŞTI, DIN 1877-1879 – ŞLEAHTĂ CONDUSĂ DE WARSZAWSKI! – “Încasat relativ MULTE PARALE, supraocupat, de dimineaţa până târziu, mai mult de la evreii ruşi (…). Ajuns la Bucureşti…eu îndată iarăşi la lucru, în mijlocul încurcăturilor Horowitz-Warszawski-Rubinstein-Hessen-Hangianof” – în Jurnalul său, Maiorescu “regretă faptul că s-a încheiat războiul {n.n.: din 1877-1878}, frustrându-l de noi câştiguri”!!! – …dar şi cel al “directorului dobrogean”, Alexandru Macedonschi!!!) şi furau de stingeau, în orice condiţii istorice (similitudini frapante, cu ce se întâmplă azi, în acelaşi spaţiu şi la acelaşi nivel superior, de conducere statală, prin iudeo-masoni!), ci şi VIZIONARISMUL său. Nu a existat, în toată istoria gândirii politice româneşti şi, implicit, a presei româneşti, un bisturiu mai ascuţit şi mai binefăcător, prin revelarea Adevărului – decât cel eminescian! (iată cum defineşte el nu doar politica partinică românească, ci şi însăşi presa politizată: “Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi, la rândul lor, toate partidele nu sunt decât amploiaţi, pe de o parte cei active, pe de alta cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara cea de jaf. MODUL CUM SE CEARTĂ ÎL NUMESC CU TOŢII PRESĂ” – s.n. Genială şi de neclintit definiţie! ).
Eminescu şi-a dat seama că războiul din 1877 nu era războiul României. Iar când Rusia ţaristă împinge Valahia, cu brutalitate, în planul al doilea, după jertfele româneşti de la Plevna (prin care valahii salvau “onoarea” dezonoraţilor, prin toată istoria lor, ţari şi politicieni imperialişti ruşi!), pentru a putea ca, la San Stefano, să nu acorde României statutul de cobeligeranţă şi A PUTEA EXECUTA RAPTUL BASARABIEI DE SUD ( cea “cu tătari corturari”…fantasma, parşiv, diplomaţia ţaristă! – …da, sigur, “tătari corturari”, de tipul boierilor-pârcălabi voievodali: “Manoil, Stanciu, Albul Spătar, Ioan Băiceanu, Hodeo Creţul, Oanea Pântece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură…” – ”tot nume…tătărăşti, de boieri ai lui Alexandru Vodă”- cf. Mihai Eminescu, în studiul Basarabia, din Timpul/1878!) – cu falsa compensaţie a …Dobrogei, CEA MULTIMILENAR (V)LAHO-DACICĂ ŞI BIMILENAR CREŞTINĂ! (…câte ecouri nu stârnesc aceste fapte, cu privire la situaţia României, din al doilea război mondial, când Pactul dintre Stalin-Roosvelt-Churchill azvârle România în ghearele bolşevismo-stalinismului, refuzându-le românilor marşul spre Berlin, după un nesfârşit martiriu vestic! – şi oprindu-i pe valahi în Munţii Tatrei – …pe câţi nu-i zvârlise Stalin, direct, în Siberii, imediat după blestemata noapte de 23 august 1944!!! – …urmând, apoi, tăvălugul ocupaţiei sovieto-staliniste, sub “nasul” mult şi vinovat-îngăduitor al Marilor Puteri ale Lumii Vestului!) – Eminescu ia poziţie fermă şi clară, ca totdeauna – şi va comenta, cu maximă luciditate şi cu o demnitate unică, exemplară! – fără nici cea mai mică aroganţă de…”ghicitor în stele” (ci cu uriaşă şi, poate, nemeritată înţelegere, pentru orbii politicieni români – pe care-i priveşte din perspectiva …poporului român!) : “Noi nu recunoaştem în ea/Rusia decât pe mandatara Europei, care n-au declarat război Turciei pentru a schimba soarta noastră, ci pe aceea a bulgarilor, sârbilor, muntenegrenilor, în sfârşit, a tuturor popoarelor de care a fost vorba la conferenţe. De noi n-a fost vorba la conferenţă; războiul ce am purtat au fost poate o imprudenţă, ce se iartă unui popor tânăr şi arzător, şi alianţa de fapt o măsură care să ne asigure succesul armelor noastre, iar acolo n-avem a împărţi nimic cu Rusia nici în clin, nici în mânecă. Poate, din partea noastră, să cucerească toată ţara turcească, dacă o vor lăsa alte puteri, cu noi n-a avut niciun război, deci n-are a ne lua nici pământ nici a ne da cu sila ceea ce nu-i cerem ei. Dacă avem a cere, nu Rusia este aceea de la care vom primi (…). VREA RUSIA SĂ NE DEA INDEPENDENŢA? N-O PRIMIM DE LA EA. VREA SĂ NE DEA DOBROGEA? ASEMENEA N-O PRIMIM (…). RUSIA VOIEŞTE SĂ NE IA BASARABIA CU ORICE PREŢ: NOI NU PRIMIM CU NICI UN PREŢ!” (s.n.).
După răpirea Bucovinei, de către Austria (1775), după raptul Basarabiei, din 1812 – urma noul rapt ţaristo-rus, asupra Basarabiei, din 1877-1879. În politica Europei, “chestiunea Orientului” avea trei soluţii, una mai proastă decât cealaltă: I-soluţia austriacă (“confederaţie dunăreană, sub protecţia Austriei”); II-soluţia grecească (chipurile, elenismul s-ar putea opune, în zonă, expansiunii ruseşti – şi iată replica lui Eminescu: “În fapt, predominarea intrigantului şi răutăciosului element grecesc în Orient ar fi o nenorocire şi mai mare decât supremaţia turcească” – noi, valahii, o “probuluisem”, deja, prin domniile fanariote!); III-panslavismul – în viziunea lui Danilevski, mesianismul rusesc ar fi constituit contraponderea la lumea germană/Imperiul Romano-German!.
Numai Eminescu înţelege, în aceste vremi atât de tulburi şi absurde, complexitatea şi tragismul Adevărului Valah:

1-pe de o parte: “Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi O CESTIUNE DE EXISTENŢĂ PENTRU POPORUL ROMÂN” (dublând, astfel, cu chiar mai mare imediateţe întru rezolvare, “cestiunea Ardealului”!); CHEIA DESTINULUI ROMÂNIEI!
Şi, în această problemă, Theodor Codreanu schiţează o adevărată “dinastie ideatică” (foarte lucid identificată!): “Eminescu-Stere-Goma”.
2-neîmplinirea unei datorii sfinte (pe care Eminescu o transformă într-una testamentară): “CREDINŢA ÎN TRĂINICIA POPORULUI ROMÂN”: “Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii (n.n.: MARILE VALORI NAŢIONALE!!!) – statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creaţiune trecătoare; IAR DACĂ NE VOM PĂSTRA TEMELIILE DE EXISTENŢĂ SOCIALĂ, RUSIA NE POATE LUA CE-I PLACE ŞI PIERDERILE NE VOR FI TRECĂTOARE” (s.n.).
…SUBLIM ADEVĂR AL CREDINŢEI ÎN DUHUL VALAH!
Glosează, cu dreptate, Theodor Codreanu: “La 1918, această dublă încredere atinsese pragul cel mai înalt în faţa propriei conştiinţe naţionale şi a Occidentului. Dar următorul război mondial o va zdruncina, iarăşi, din temelii – şi asta tot în legătură cu Basarabia şi Bucovina, provinciile pierdute, prin trădare şi vânzare, la 1775 şi 1812”. Moscova a pretins că i s-a rănit grav “onoarea” (când, în 1856, partea sudică a Basarabiei re-trece sub jurisdicţia Valahiei/Principatelor române, “patria de drept”). “RUSIA SE SIMŢEA JIGNITĂ CĂ PĂMÂNTURILE ROMÂNEŞTI APARŢIN ROMÂNILOR!” (s.n.) – cum excelent comentează Ion Iachim, în lucrarea “O istorie a expansiunii ruseşti”, Ed. Ponto, Chişinău, 2009, p. 105.
…Adevărul acesta, al “onoarei” hămesite a Rusiei/a Stepei Fără NICIUN Orizont şi Fără NICIO Măsură, nu încetează a ne durea, şi azi, în 2013…!
3-neîmplinirea datoriei DE AUTENTICĂ ONOARE (…nu precum cea rusesc-imperială, ţaristă sau bolşevică!) faţă de depozitarii Marilor Valori Naţionale, a Celor de Adâncime Abisală: “Nu sunt în toate limbile omeneşti, la un loc, epitete îndestul de tari, pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această ţară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel ţăran care, muncind, dă viaţă pământului, plătind dări hrăneşte pe aceşti mizerabili, vărsându-şi sângele onorează această ţară” (M. Eminescu, Opere X, p. 33).
…Azi, după cabala ruseasco-americano-evreiasco-ungurească din 1989, când vedem cum urmaşii Muşatinilor şi Basarabilor, adică ai stăpânilor de turme care au ctitorit TĂRÂMUL VALAHILOR, sunt obligaţi de U.E. şi de F.M.I. să ardă şi să îngroape mii de tone de lână de oaie mioritică, pentru că de nicăieri, de la niciun for iudeo-masonic al lumii strâmbe de azi (încă mai “global” strâmbate, decât cea de ieri, scrutată, vizionar, de Eminescu!), nu ni se mai dă dreptul (într-o continuă propagare a “legendelor negre” despre Neamul Valahilor! – de la “înnegrirea”/demonizarea lui Ceauşescu/politicii ceauşiste – şi până la identificarea României cu ŢARA “BRAMSTOKER-escului” DRACULA!) la dezvoltare economică şi la identitate spiritual/naţională – da, azi ar trebui să citim lucrarea lui Theodor Codreanu (…printre extrem de puţinii români care judecă lucid, atât MERITELE, INCONTESTABILE, ale lui Ceauşescu, în stoparea sovietismului, în Estul Europei – …România ceauşistă făcuse, ENORM ŞI ÎNTRU ADEVĂR, “pentru cauza libertăţii est-europene”, iar “Ceauşescu este /devine <>” – cât şi “SITUAŢIA SCHIZOFRENICĂ” a lui Nicolae Ceauşescu, cel care a înăbuşit, la un moment crucial, vocea naţionalismului autentic, prin “vocea” comunismului rezidual… – …noi ne permitem, însă, spre deosebire de autor, să NU credem în soluţia potenţială, a capitalismului masonic, propus, ca soluţie de supravieţuire, lui Ceauşescu şi României, de către preşedintele SUA, Jimmy Carter, în timpul “nopţii de la Blair House” – aprilie 1978!), cât şi versetele AMINULUI/EMINESCU, cu infinit mai multă aplecare şi smerenie. Căci numai astfel de cărţi te avertizează, onest, asupra “complicităţilor satanelor lumii”, şi-ţi indică, în mod profund înduhovnicit, soluţii (pe termen foarte lung!) de rezistenţă şi de supravieţuire identitar-divină, în istoria terestră. Cu condiţia, fireşte, să nu ne pierdem sau să dispreţuim, în mod imbecil, antenele Duhului!
prof. dr. Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat asta: