Archive

Archive for Noiembrie 2009

DIALOG, PUR ŞI SIMPLU …

28 Noiembrie 2009 Lasă un comentariu

CONSTANTIN STANCU

UN INTERVIU CU EUGEN DORCESCU

1. De-a lungul vieţii, ce aţi considerat că vă lipseşte cel mai mult ?

ED: Puterea de o ieşi biruitor – ca fiinţă cu necesităţi spirituale conştientizate – în lupta dintre carne şi duh.

2. Ce aţi învăţat de la adversarii sau duşmanii dumneavoastră ?

ED: Nu mi-am cunoscut nici un fel de adversari ori duşmani, poate şi fiindcă nu m-a preocupat, câtuşi de puţin, existenţa, ori non-existenţa lor. Nu ştiu, deci, dacă ei vor fi existat cumva, sau dacă există încă. Ceea ce ştiu e că iluzia prezenţei lor n-a ajuns absolut niciodată să-mi maculeze conştiinţa. Eu cred că suntem, cu toţii, prea muritori, prea pulbere şi cenuşă, spre a ne pierde vremea, spre a ne irosi viaţa, cu duşmani şi duşmănii. De altfel, când constaţi, cu surprindere şi amărăciune, că cineva, un oarecare, nu are încredere în tine, trebuie să te întrebi dacă nu cumva acest lucru se întâmplă fiindcă, de fapt, tu nu ai încredere în el. Aidoma, e posibil ca un ins să-şi genereze propriii duşmani, prin chiar antipatia ascunsă, eventual subconştientă, pe care le-o poartă acelora, mai înainte ca ei să-l duşmănească.

3. O întrebare clasică: ce înseamnă dragostea pentru dumneavoastră, la modul practic, de zi cu zi ?

ED: Pentru mine, dragostea ar putea însemna, spre exemplu, încercarea, dorinţa sinceră (şi pusă în act, nu doar clamată) de a trăi tu în locul celuilalt, atunci când ar fi cu putinţă să-l scuteşti, prin aceasta, de ororile vieţii.

4. Care sunt cărţile pe care le preferaţi şi de ce le preferaţi pe acestea şi nu altele ?

ED: Am mai spus-o şi cu alte prilejuri: Am citit şi citesc mult, şi în mai multe limbi. Dar singura Carte pe care o citesc într-adevăr, pe care o citesc mereu, pe care o cercetez în fiecare zi, este Biblia. Aici nu e vorba de a prefera. În termeni fundamentali, decisivi, nici nu există altă Carte în afară de Biblie.

5. Care este locul în care vă simţiţi cel mai bine ?

ED: Sunt mai multe asemenea locuri: acasă, la Timişoara, şi la München, lângă soţia mea, lângă fiicele noastre şi lângă nepoţii noştri ; într-o anumită Poiană, în preajma căreia am copilărit şi care ocupă un spaţiu privilegiat în mitologia mea personală; în Isla de los afortunados, Tenerife, „le lieu où je pourrais vivre, où je voudrais mourir”, cum mărturisesc în drumul spre tenerife.

6. Ce înseamnă pentru dumneavoastră gândul acesta: acum ?

ED: Nimic. În timp (şi în spaţiu), în imanenţă, omul de pământ, ha’ adham, împotriva a ceea ar putea să-şi închipuie el, nu este decât „o suflare”, adică, în cele din urmă, nimic. Dacă suntem cu adevărat ceva, suntem numai în trancendenţă, în eternitate, ca spirit.
Foto: scriitorul Eugen Dorcescu tânăr

Categorii:literature Etichete:

ÎN DIALOG CONSTANTIN STANCU ŞI ADRIAN BOTEZ CARE RĂSPUNDE

28 Noiembrie 2009 Lasă un comentariu

1. De-a lungul vieţii, ce aţi considerat că vă lipseşte cel mai mult ?
R: Sănătatea şi mintea. Acum, minte parcă mi-a mai dat Cel de Sus…iar sănătate…e cam târziu…
2. Ce aţi învăţat de la adversarii sau duşmanii dumneavoastră ?
R: Că mi-e mai bine cu ei decât fără ei…dacă vreau să simt că trăiesc…
3. O întrebare clasică: ce înseamnă dragostea pentru dumneavoastră, la modul practic, de zi cu zi ?
R: Singura şansă de a nu înnebuni…în mijlocul acestei lumi deja nebune!
4. Care sunt cărţile pe care le preferaţi şi de ce le preferaţi pe acestea şi nu altele ?
R: Pe cele vechi…ale oamenilor vechi, adică ale oamenilor cu crezuri, iar nu doar…în-crezuţi. Sunt mult mai înţelepte decît cele noi, ale oamenilor noi – şi am garanţia că, citindu-le şi recitindu-le, nu pierd timpul, şi aşa scurt, al vieţii date mie, ca sfânt dar, de Dumnezeu.
5. Care este locul în care vă simţiţi cel mai bine ?
R: În toată Lumea Lui Dumnezeu, dar, fireşte, în primul rând, în Grădina Lui Dumnezeu/Grădina Maicii Domnului…Pe lângă mânăstiri, mai mult decât pe lângă vile şi blocuri…În cămara mea strâmtă, mai mult decât în palatele orişicui…Doar în MUNŢI-PALATELE LUI DUMNEZEU, mă simt eu însumi…
6. Ce înseamnă pentru dumneata gândul acesta: acum ?
R: Din păcate, din ce în ce mai mult… – cu un amendament: simt, tot mai mult, în „acum”, viforul a „ce va fi”…Şi nu mă întristez, ci mă luminez, auzind despre ACUM-ul Lui Dumnezeu…
Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:

EMINESCU – FRAGMENT DIN CARTEA „SPIRIT ŞI LOGOS” DE ADRIAN BOTEZ

28 Noiembrie 2009 Lasă un comentariu

FOTO – SCRIITORUL PROF. DR.  ADRIAN BOTEZ

 

GEOGRAFIE SACRĂ, GEOGRAFIE DINAMICĂ – ÎN POEZIA EMINESCIANĂ

Era vremea de mult, pentru versul hesiodic:
“La început de începuturi fu Chaosul, iar după-aceea / Spătoasa Glie – trainic sprijin menit să poarte-n veci pe toţi / Nemuritorii ce tronează asupra ninsului Olimp…”
(Hesiod, Theogonia)

Cum despre starea-Chaos am vorbit deja, la vremea potrivită (în rânduiala sensurilor eminesciene ale zămislirii psiho-cosmice), ca despre umbra Spiritului, congenetică acestuia şi cooperantă cu acesta la crearea lumii, prin acceptarea amprentelor-forme – rămânea să vorbim, imediat, despre “spătoasa Geea”, (Titanul Pământ, cum îl consideră Eminescu), cea (cel) care sprijină şi naşte-poartă Nemuritorii-Entelehiile Zei.
Am şovăit şi am amânat până acum, pentru că, la fel ca grecii vechi, Eminescu a considerat Pământul ca fiind cea mai stranie cunoştinţă umană (cu cât mai cunoscută, cu atât mai stranie), cu personalitatea mitică cea mai complexă (de la care se pleacă în Misterele Eleusine şi la care se ajunge, atunci când se proslăveşte, în şoaptă milenară, misterul reînvierii-nemuririi). La Eminescu, într-o necunoscută de noi continuitate a Misterelor Eleusine, Pământul este investit cu sensuri soteriologice de o vehemenţă covârşitoare.
Aşa că, am aşteptat să apară Erosul, “cel mai chipeş din rândul zeilor eterni”, apoi Noaptea mistică să-i fie Eros-ului “noapte bogată”, după ce am fost martori la misterioasa naştere a Somnului cu “numerosul neam de vise” – şi abia după ce am asistat la odrăslirea tuturor Zeilor-Entelehii şi la ascunderea, tot mai profundă, mai esenţială, a Dumnezeului – îndrăznim să ne îndreptăm Privirea (vom vedea, mai jos, de fapt, ce îndreptăm anume – vezi infra, Parte a VII-a, p.296 şi următoarele) către temelia stranie a tuturor “Nemuritorilor ce tronează asupra ninsului Olimp” (Muntele Cosmic de Lumină) – dar, în acelaşi timp, ipostaza forţei spirituale (evoluate ocult, prin diverse stadii de iniţiere trecută), care ne face a) să fim-să arătăm aşa cum suntem şi arătăm noi, b) să ne transfigurăm, mereu, în Chipul Divin (Ocult): Pământul.
*
* *

1-GEOGRAFIA EMINESCIANĂ
Geografia eminesciană devine o problemă specială: e mult prea puţin spaţialitate, în schimb, este enormă problematizare. Geografia eminesciană este orientare nu în spaţiu, cât în spirit: ea este angajare totală a psihicului, pentru a consuma determinantele amurgului zeilor, pentru a-l slei pe Dumnezeu-Întrebarea, a-l nega chiar, cu ură şi revoltă, pe Dumnezeu-Ormuzd, pentru a-l determina pe Dumnezeu-Ahriman să se decidă spre cooperare, în scopul demolării iluziei şi reuşitei Revelaţiei ca mit. Geografia eminesciană devine criza supremă a conştiinţei, devine problemă de religie, de a re-lega Spiritul de sursele sale energetice necorupte, nepoluate, nefalsificate. Geografia eminesciană devine problema regăsirii de sine.
*
* *
În mod normal, atunci când este vorba de obsesiile şi revelaţiile (centripete, spre un ocult centru psihic) unui poet, ar trebui pus în discuţie un topos sacru. În mod excepţional, la Eminescu, datorită concepţiei explicitate în poemul Demonism (I-228), trebuie identificată o geografie sacră (adică, se respectă etimonul ge = pământ): Pământul, la Eminescu, a) este titanul ahrimanic, răzvrătit contra lui Ormuzd-cel fals şi falsificator, răzvrătit contra întregii creaţii falsificate şi nocive (prin structurarea cauzatoare de suferinţă, prin rea întocmire şi rău imanent, invadând şi impregnând ca un cancer, semantica lumii ormuzdiene), şi b) este lume ocultă (astru ocult, suprasensibil), evoluând dinspre spiritualitate pură şi neutră, spre substanţialitatea spirituală, care permite celor trei corpuri ale Fiinţei (fizic, eteric şi astral) să primească, în sânul lor, Eul.
Pământul ahrimanic cere întoarcerea la fire (natura originară, paradisiacă, necoruptă) a omului – şi întoarcerea la dreptate, ca echilibrare-terapie a Spiritului, mutilat şi deturnat funcţional de către răul ormuzdian, dreptate – ca acţiune intimă şi continuă, de exorcizare de fals-falsificare-iluzie-iluzionare-rău-răutate.
Pământul, ca lume ocultă* , reprezintă un şir de stadii prin care trece planeta pământesc-spirituală, din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, până când forţele spirituale zidesc Eul (şi trupul Eului), forţele spirituale lăsând urme, cópii ale lor, exacte, în temelia spirituală a lumii. Aceste urme nepieritoare a tot ce este spiritual, ca “grandioasă panoramă spirituală”, în care se corelează, descriptiv, evoluţia omului şi evoluţia Pământului (în plan suprasensibil), alcătuiesc “cronica acaşă” . Aceste stadii ale evoluţiei spirituale, paralele şi concomitente, a omului şi a Pământului sunt numite de către ocultişti SATURN, SOARE, LUNĂ, PĂMÂNT, JUPITER, MARTE, VENUS, MERCUR (totul iradiind-tinzând, ca finalitate a efortului spiritual, spre şi dinspre stadiul al IV-lea: Pământ) . În poezia eminesciană, cel mai clar evoluţionism ocult al Pământului este cel descris în Povestea magului călător în stele; un evoluţionism ocult parţial al Pământului există şi în Memento mori (Regii = spirite ale Personalităţii-Arhaii şi Spirite ale Formei-Exusiai-Stăpâniri, Cugetătorul-Orbul-Orfeu = Spiritele Mişcării Dynamis-Puteri, Triada Zeilor = Spiritele Înţelepciunii Kyriotetes-Domniile şi Nordul = Spiritele Voinţei-Tronuri, lăsându-se spre intuire-continuarea demersului în zona grădină, “arfe atârnate-n crengi”, apă Vie – zonă în care pot fi deduse Spiritele Focului-Arhanghelii, Spiritele Armoniilor-Heruviniii şi Spiritele iubirii-Serafimii, dimpreună cu Fiii amurgului, Fiii Vieţii-Îngerii).
Pământul, ahrimanic şi evolutiv – ocult, prin iniţierea întru fire, dreptate (Demonism) şi adevăr (Mureşanu, I-403), sau întru zidirea Eului (Povestea magului…), devine un alter ego al Spiritului Poetic-Eminescu. Pământul este primul cerc, din seria de cercuri concentrice, care duc spre Sinele Spiritual, ocultat de fenomenalitate. Această deplasare a formei emblematice spre propria-i esenţă alcătuieşte ceea ce se poate numi geografia dinamică (adică modificări aparente, pentru a lămuri adevărul esenţial al lumii, de dincolo de fluctuaţiile imagistice).
Spaţialitatea cosmică eminesciană nu este autonomă, ci subordonată trecerii – evoluţie spre centrul Ocult – Pământul. Orice mişcare evolutivă-cosmică este raportată, permanent, la Pământ-Centrul Ocult. Stelele devin o fluiditate (lunară, căci Luna este semnul acvaticului ocult) echivalentă cu Okeanos al grecilor, care apără esenţa ocultă: Pământul-Stea (I-303. Povestea magului…: “Şi-n urmă-ţi rămâne pământul-o stea.”) Fluiditatea cosmică, circumscrisă Pământului, poate fi Styxul (Lethe), atunci când apare tendinţa tranzitorie (luntre, fulger etc.).
De fapt, spaţialitatea fluidă cosmică, străbătută cu steaua-vehicol-luntre (Povestea magului…, I-304), sau prin fulgerul-luntre (Luceafărul, I-132), sau prin luntre, pur şi simplu (Lacul I-60) – conduce, invariabil, spre insula sfântă (I-234), insula bogată (I-305), spre templul înecat-insulă sfântă (I-306), spre trestii (Egipetul, Lacul I-35 şi I-60), papură (Scrisoarea IV, I-114), spre codrul (brazi, stejari – Scrisoarea IV, I-114), spre luna-spaţiul mitic autonom (Sărmanul Dionis, dar şi Povestea magului…, I-304), care este locul de naştere şi de re-energetizare a Magului (Povestea magului…, I-304).
Oricum, spre Pământul Ocult se ajunge prin intermediul elementului activat-lunar: fluiditate a stelelor (“… Cum izvorau lumine [din a chaosului văi] / Cum izvorând îl înconjor / Ca nişte mări, de-a-notul…”-Luceafărul, I-132), a lacului, a fluviului – Nil (Egipetul I-35), fluiditate a viselor (visul fetei de împărat din Luceafărul, din care vis apare Luceafărul, ca din rotiri de mare şi de cer; somnul, în Povestea magului… I-301, se naşte din fluidul – Oglindă, iar visele se nasc din fluidul – vin magic). Şi de aici intervine, necesar, discuţia despre forţele care determină geografia eminesciană; Uitarea (Lethe, prin vinul turnat de Mag sau de Cătălin – Hephaistos, sau prin vinul – apa mării (Odin şi Poetul, I-242), Memoria-Suferinţă (din structurile vieţii falsificate de Ormuzd-cel-fals), Memoria-Vis (ca Anamneză, aducerea aminte a existenţei paradisiace; dincolo de circularităţile istorice, este Grădina Paradisului, unde se află adevăratul ombilic al universului psihic şi cosmic – ca fuziune a psihicului cu cosmosul, în stadiul Brahma: Muntele, de dincolo de codru, tinzând spre: a) stea, ca ideal (nu ca pluralitate – stele, fluiditate tranzitorie spre Pământ), b) hieratismul ultim al imaginii exprimabile: Soare-Lună, Cosmic) hieratismul ultim sugerat: Cântecul – gând neînţeles (II-61, Dintre sute de catarge) sau Cântecul-ceruri dalbe ale zorilor (I-265-268, Memento mori), ca Armonizare Ocultă a Spiritelor Armoniei-Heruvimii. De fapt, cântecul devine gând nenţeles, ca gând părăsit, părăsire de sine (de sinele personal, fals, fenomenal), în favoarea sinelui impersonal (sinele Suprem).
Apa-Lethe şi apa tranzitorie spre mit (în jurul insulei – trestie – templu înecat = bidirecţionalitate simultană, spre Hades – Luna şi spre Jupiter-Helios) sunt un dat interior, psiho-cosmic, care poate fi asimilat prin îngurgitare – iniţiere: zeii, din Odin şi Poetul, o beau spre a se reenergetiza (uitând amurgul Zeilor!), pajul Cătălin (care “împle” cupele cu vin-Lethe) este Hephaistos (Zeus Ocult), care reenergetizează spaţiul paradisiac al Pământului (doi tineri singuri [regresiv sacral]doi copii cu plete lungi, bălaie).
Apa-izvor este apa-impuls spre cercul-munte (severa şi neîntrerupta iniţiere):codrul cu izvoarele (I-97) este sintagma ce exprimă faptul că, la rădăcina regăsirii de sine, sunt tensiunile labirintului (codrul magic, ca ocean vegetal, care protejează şi provoacă totodată, Muntele) şi energia resurecţională (izvoarele), între ocean-mare şi codrul există doar o diferenţă de calitate a tensiunii şi de conştiinţă (orientare) a finalităţii tensiunii iniţiatice (spre Munte). În schimb, izvorul, ca şi fântâna, sunt prefigurări, deja, în registrul acvatic, ale Muntelui (= efortul constant iniţiatic, până la stadiul Mag = Centru, Ombilic al Lunii = Âthman, cu propensiuni interioare spre starea de Brahman).
Deci: I. Planete – Pământ Tranzitoriu (sau Hotar) spre Pământul Ocult (sau Pământul ca Formă Tranzitorie spre Sinele Interior + Ocult): Apa, Codrul. Apoi: II. Pământul tensionat cu finalitate angajată: a) dublu şi simultan tensionat (insula, trestia, templul înecat sau b) monotensionat: copacul (axis mundi, obţinută prin reducerea pluralităţii codru, tensională gregar, la singularitatea copac, ca evidenţiere a conştientizării finalităţii tensionării), muntele. Sinele Hieratic al Pământului: a) Dubletul geamăn Soare-Lună ; b) Cântecul (suprema hieratizare a Sinelui – Pământ, sine-psiho-cosmic al Poetului – Eu spiritualizat), Logos-ul Sacru, reînnoit în şi prin sine însuşi (din acest punct de vedere, cântecul devine izotopic semantic cu Magul, care se auto-energetizează, prin cercurile albe – negre ale corbilor, la rândul lor izotopici semantic cu dubletul gemenilor astrali Soare-Lună). Deci: Magul este starea de Eu spiritual, a Pământului Ocult, conţinând în el tensiunea (mare – codru, ca limită de protecţie şi materie primă pentru energetizarea sacrală) şi cântecul – ca sublimare a tensiunii maxime, finalitate, în spiritele Armoniei-Heruvimii, conţinând în el saturnismul – căldură a începutului, dar şi lumină interioară a stadiilor Soare-gazos – Lună-acvatic, dimpreună cu stihiile ce au reunit, sub semnul armoniei, corpurile (fizic, eteric, astral şi Eul [Sinele] Spiritual – foc).
Antropocentrismul eminescian, ca dublare interiorizată a geocentrismului, conduce la o posibilă antropo-cardinalitate geografică (ipostaze umane care, prin cvadridimensionalitatea şi cvadriorientarea lor, realizează expresia uman-ocultă a Pământului, ca expresie a Sinelui-Suprem):
I – Verticala Mag  Om ahrimanizat (cu variante masculine şi feminine: Luceafăr, Răzvrătit, Restaurator – Mircea – Ţepeş, Geniul etc. dar şi Ea – fata de împărat, Ea – chipul ispititor din altă lume – cf. Povestea magului… etc.). Magul are autoritate şi dominanţă asupra schemei – cruce, prin posibilitatea de schimbare a semnului (Memento mori), prin autoenergetizare (Strigoii), prin posibilitatea de control şi restauraţie a poziţiei celorlalţi ocupanţi ai schemei – cruce (Povestea magului…). La mijlocul crucii, între cele patru braţe, sub apa Okeanos (sau Lethe), zeii reenergetizaţi şi apa vie reenergetizantă (neamurgirea zeilor).
*

Categorii:literature

UN SCURT DIALOG CU POETUL EUGEN EVU

28 Noiembrie 2009 Lasă un comentariu

Dialog Constantin Stancu- Eugen Evu

1. De-a lungul vieţii, ce aţi considerat că vă lipseşte cel mai mult ?

Mijloacele de existenţă decente, pe care le-au resimţit şi părinţii, şi bunicii mei.
Libertatea individului, şi prin extensie, cea socială.

2. Ce aţi învăţat de la adversarii sau duşmanii dumneavoastră ?
Uneori am învăţat mai mult decât de la falşii amici, alteori am învăţat cum să mă apăr prin contraatac bazat pe cunoaşterea lor. Totuşi, eu duşmani nu am avut, ci doar adversari, poate motivaţi, poate din motive meschine, derizorii, aşa cum e în firea omului. Câteodată e de dorit un adevăr spus de adversar, în locul unei laude ipocrite, sau a unei invidii disimulate. Cred că a avea o conştiinţă mai accentuat manifestă, te pune în conflict cu acea categorie care nu pune preţ pe adevăr, mai grav, cu cei ce comit marea minciună: de a se minţi pe ei înşişi, strigând sentenţioşi că ei deţin adevărul cutare. Conceptele morale sunt cumva coduri ale moralei, iar morala creştină este modelul cel important, decisiv.

3. O întrebare clasică: ce înseamnă dragostea pentru dumneavoastră, la modul practic, de zi cu zi ?

„ Clasicismul „ întrebării este supus aceloraşi procese de perpetuă, ciclică devenire, aşadar problema Dragostei este cea a iubirii; eu spun că omul are nevoie mai presant de a iubi, chiar decât a fi iubit. Şi mai ştiu că cel ce nu se iubeşte pe sine, desigur fără egolatrie, nu are „ organon” nici pentru a iubi ope celălalt, pe aproapele. Mai îndeaproape, dragostea pentru mine este virtutea esenţială a inimii şi raţiunii, acolo unde ele fuzionează şi determină ceea ce numim empatie; am atribuit empatia divinului, în măsura în care ai tăria şi ardoarea chiar, de a te pune pe tine în situaţia celuilalt, aşadar inclusiv în iubirea perechii( familiei), dăruirea trupului este şi trepidaţia sufletului, este un mister etern în uman, care ne diferenţiază de celelalte vietăţi. Un „mod practic, de zi cu zi”( prin zi înţeleg 24 de ore, exceptând somnul) …deşi poate că doi se iubesc şi în vis, nu zic „ păcătuiesc cu visul”.., nu poate fi altul decât a-ţi urma propria fire, a fi mai mult iubitor, decât temător….Gelozia, de pildă, este doar o teamă, o ingibiţie a ego-ului slab, de unde suferinţa psihică şi rupturile… Cine nu crede în celălalt, atribuie aceluia de fapt vina imaginară ce îi macină lui însuşi sufletul… Dragostea, cel mai profund sentiment uman, există sau nu există; ea nu se învaţă…Mai degrabă contrarul ei, ura tulbure, ea se poate dezvăţa, prin autocontrol… Într-o familie, cel mai sfânt sens îl dau copiii, rodul împreunării şi convieţuirii. Dacă nu aş fi avut copii, aş fi înfiat cel puţin doi, cu toată sărăcia mea, ca să mă remotiveze a continua.

4. Care sunt cărţile pe care le preferaţi şi de ce le preferaţi pe acestea şi nu altele ?
Cărţile mele ( absurd de multe, peste 40 ! nu toate în întregime valoroase) , din motive pe care orice autor le simte. Însă cu totul altfel, cărţile pe care mereu le-am considerat în viaţa mea „ întâlniri fericite”, aproape magice, au venit la timp. Deşi scriu preponderent poezie, nici vorbă să mă fi limitat vreodată la ea. Am avut o pretimpurie atracţie pentru cărţile „ memoriei lungi”, ale istoriei, ale mitului, ale cunoaşterii de graniţă, cărţi s.f. mai puţin. Roman nu mai citesc de foarte mulţi ani. Prefer pluri-disciplinaritatea, metafizica, astrofizica, cunoaşterea amplă, întregitoare…Asta se resimte cumva şi în poezia mea, ca un receptacol, ca un graal, ca un chivot, ca un estuar al tuturor energiilor subtile ce inteferează cu creierul…Mă fascinează cum funcţionează sinapsele, analogic cu arterele colaterale ale sângelui pe care aorta slăbită- dacă e ajutată de un tratament şi un regim de viaţă, le formează…Tocmai traversez o astfel de încercare. Se pot face analogii inclusiv …textualiste şi nu numai. „ Precum în cer, aşa şi pe pământ”, sau macro- cosmos, micro- cosmos…

5. Care este locul în care vă simţiţi cel mai bine ?
În natura nepângărită de vanadlism, mai ales pe văile montane, dar şi pe înălţimile medii, blânde şi împădurite… Suntem în interregn, iar acolo eu simt un fel de extaz, o energie matriceală ce mă reumple…

6. Ce înseamnă pentru dumneata gândul acesta: acum ?
Acum este timpul real, noi trăim un continuu acum. Trecutul a fost, devine virtualitate, memorie mai mult ori mai puţin selectivă; viitorul încă nu este, este o probabilitate a fiecărei clipe; pardoxul e aparent, trăim doar în Acum….A fost numit continuum- spaţiu- timp. Dincolo este: atunci, cândva undeva, vreodată, dincolo este de fapt umbra sau ecoul morţii. Poate că dincolo din atemporal este ceva de care duhului coborât în om îi este Dor. O zare, sau o întrezărire a sinelui.
Noi suntem oricum undeva pe care îl vom numi Aici, aşadar Acum. Infinitatea este – prin deducţie logică – activă şi misterioasă în durata noastrăî de viaţă….Un enunţ final, de fapt trăim prin aceea că murim în această existenţă, aşadar murim încă de când ne naştem, noroc că avem a ne consola treptat….Dacă am înţelege absolutist acest adevăr ( dat), probabil că nu am suporta, am muri. Nu vreau să te nedumeresc, dar uneori m-am gândit că pentru un spirit neiniţiat,…, a fi etern devine ceva insuportabil, înspăimântător. Eu cred în acea milenară ştire a omului, estompată sau sincretizată în credinţe, mituri, etc- că opera vie om are în ea o treime din divinitatea creatoare. Aceasta ne-ar fi peste măsură pentru a iubi că existăm, chiar dacă ardem de dorul de a şti de ce?
Foto: poetul Eugen Evu citind poemul în Castelul din Hunedoara

Categorii:literature Etichete:

CONSTANTIN STANCU INTREABĂ – SCRIITORUL ŞTEFAN NEMECSEK RĂSPUNDE

27 Noiembrie 2009 Lasă un comentariu

1. De-a lungul vieţii, ce aţi considerat că vă lipseşte cel mai mult ?
TIMPUL
2. Ce aţi învăţat de la adversarii sau duşmanii dumneavoastră ?
CUM NU TREBUIE SĂ-ŢI IUBEŞTI SEMENII !
3. O întrebare clasică: ce înseamnă dragostea pentru dumneavoastră, la modul practic, de zi cu zi ?
CEL MAI VALOROS SENTIMENT UMAN!
4. Care sunt cărţile pe care le preferaţi şi de ce le preferaţi pe acestea şi nu altele ?
CĂRŢILE CU INFORMAŢII DE CULTURĂ GENERALĂ DIN ORICE DOMENIU. PENTRU CĂ CRESC VALOAREA SPIRITUALĂ A INDIVIDULUI.
5. Care este locul în care vă simţiţi cel mai bine ?
ACASĂ
6. Ce înseamnă pentru dumneata gândul acesta: acum ?
PERCEPŢIA UNEI CLIPE FULGERĂTOR DE SCURTE DIN EXISTENŢA UNIVERSULUI.

Categorii:literature Etichete:

POEZIA LUI HOLOBÂCĂ CEL CARE CAUTĂ ODIHNA DUMINICII

27 Noiembrie 2009 1 comentariu

OROLOGII DE DUMINICĂ

Pentru George Holobâcă poezia este un timp aşteptat, o sărbătoare în care se regăseşte cu cele curate şi înalte, când redobândeşte bucuria de a pătrunde în intimitatea versului şi pentru o dulce evadare în cultură şi marele sclipiri ale clipei. Poezia sună la oră exactă în sufletul poetului, este prezenţa odihnei în poem.
Cu volumul de versuri „Orologii de duminică” apărut la Editura „Călăuza v.b.”, Deva- 2008 el testează limitele poeziei sale abordând cu mult curaj teme personale dar şi teme generoase. Volumul are o variantă în limba franceză cu titlul „horologes de dimanches” permiţând o interesantă deschidere spre marele bulevard cultural al Europei.
George Holobâcă încifrează gândurile sale poetice în formule personale calde şi pătrunzătoare: apa visează, umbrele şi flăcările sunt alături, cocorii sparg monotonia melancoliei şi pun sigiliu pe mesaj, timpul este spart, poezia profundă este motivul ieşirii din peisajul cotidian pentru a descoperi silabele genezei şi oglinzile de rouă. Călătoriile poetice ale autorului sunt virtuale, starea este una de respect pentru versul care îţi sare în faţă precum lupul bătrân şi pentru cultura serioasă, un gest de regăsire a spaţiului etern în care credinţa oferă certitudini , iar macii din grâu culoarea spirituală a poeziei durabile.
Pentru Holobâcă, în mod cert, cunoaşterea are ceva care dă mister şi siguranţă, atingerea ideii îl marchează şi poezia ţâşneşte în cuvinte alese cu atenţie, chiar cu teamă, cu sfială şi bucurie, descoperirea tărâmului interzis: „mă străduiesc să fiu ecoul/cireşilor ce înfloresc cu florile-n pământ/dar şi călător pe apa/ce se varsă în cer/” – ivirea luminii este câştigul său. (Cunoaştere).
Motivul cocorului care săgetează cerul spre alte patrii este unul copleşitor, dorul călătoriei cu vehiculul numit poem este o experienţă spre absolut: „ vine de nicăieri/şi n-ajunge la capăt/precum în zero/încap toate numerele/şi rămâne totdeauna loc pentru altele// numai Dumnezeu învinge/zările fără margini/” – Ochi de cocor.
Pentru siguranţa versului său poetul apelează la valorile clasice, verificate, ale poeziei române din orice vreme: Lucian Blaga şi Tudor Arghezi. Dar insistă şi pe valorile creştine luminoase, venind cumva dinspre cultura franceză încercată prin operele lansate în acel spaţiu literar. Sunt motivele sale creatoare pe care îşi bazează scrisul, un scris ce continuă temele vechi şi noi ale poeziei.
Creaţia este motivul preluat de la poetul Lucian Blaga, creaţie care se scurge spre relaţia dintre două fiinţe: „când a modelat lutul/lui Dumnezeu/i-au curs/printre degete stelele/” , iar de la Arghezi motivul zeilor iviţi din mucegaiuri şi noroi.
În poezia întitulată simplu patru se dezvăluie deschiderea conştiinţei poetice a scribului spre cele eterne, spre siguranţa salvării, e cineva care veghează pentru ca lumea să nu o ia razna, pentru ca făuritorii de miracole să rămână în echilibru pe un atom, brusc anul are treisprezece luni, săptămâna opt zile, ziua douăzeci şi cinci de ore, dar exista şansa pentru ca poetul să fie contemporanul aceleiaşi secunde … Este aici prezentă partea spirituală a lumii, cea în care limitele sunt elastice şi în care Iisus desparte certitudinea de incertitudine. E modul de închinare a poetului, prin vers.
În zbuciumul cotidian imaginea mamei este una a curăţiei: „Ană Floare Ană Floare/ mamă cu zăpadă pe rochie” (macii din grâu)
În pasta poemului scris de George Holobâcă se află idei care vibrează şi care fac poezia să aibă silabe de fosfor:” străzile vibrează/cum corzile de chitară/ „ „în aerul umed îngerul rugineşte/tot aşteptând orologiul duminicii/” „poemul e-n genunchi/roşi până la os/pe piatră/în trupul urzit/din rugăciune/” „fetele aruncă oglinzi/pe câmpii/” .
În acest joc poetic, însă, poemul pare scurtat brusc precum ramura de pom, pentru a rodi, versul este reţinut, fără să lase efectele să curgă până la capăt, ceva îl împiedică pe poet să ducă suferinţa cuvintelor la final, e tehnica misterului, dar şi aerul personal al poeziei, doar iniţiaţi ajung să prindă frăgezimea scrierii. Uneori versurile curg fără a atinge esenţa, autorul acceptând starea poetică în stil propriu, cu grija de a nu sparge coaja ideii.
Totuşi scriitorul acceptă sacrificiul, este unul interior, de zbatere: „dacă ai fi pasăre/ai plăti cu cântecul tău/vămile/”
Revolta împotriva dezechilibrelor sociale este una angajată, poeţii ceauşişti s-au călfănit, au uitat de tronul proletar, au palate, au pus botul la trai de nababi, dar sunt deja pe pluta meduzei, alunecând în ape fără timp şi ecou. Brutal este şi poemul punk – poeme, cumva ieşind din tiparul poeziei, este aici şi un exerciţiu el experienţelor de azi în care poezia este călcată în picioare, pentru efectul experienţei pe o boabă de muştar …
„ Doamne,/nu răsturna/ordinea lucrurilor/primeşte şi toamna aceasta/ofranda livezilor/” . Peste toate este necesară intrarea în normalitate, în rod şi frumos, ca şansă oferită fiecăruia.
Autorul este membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Alba – Hunedoara a mai scris: „ Armura de lut”, „Via caprelor”, „Purgatoriul cocorilor”, „Gloria zăpezii” , iar volumul actual este dedicat copiilor săi elis şi iulian, ca gest suprem de cântec de duminică pentru cei care vin după noi, pentru că „ polenul din matricea lacrimii/fecundează istoria/”
Chiar dacă poezia curge simplu, fără semne prea multe, cuvintele au litere mici la început de vers, e semnul că ceva continuă dintre poet spre lume şi mai departe, iată „ în pieţele publice/sfinţii coborâţi din icoane/împart orăşenilor/pâine şi zale/ „

Constantin Stancu

Categorii:literature Etichete:

POEM DE DUMINICĂ

27 Noiembrie 2009 Lasă un comentariu

FRAGMENT DIN VOLUMUL DE VERSURI ECCLESIASTUL SEMNAT DE EUGEN DORCESCU

9. Mai fericiţi sunt doi, căci au răsplată
Îndeajuns pentru silinţa lor.
10. Când cade unul, celălalt îndată-l
Ridică şi îi vine-n ajutor.
Dar cel stingher, ce se va face oare ?
Prieten n-are, n-are cunoscut.
De va cădea, rămâne-va căzut.
Trec semenii şi nici n-au fost văzut
De mai trăieşte încă sau de moare.
11. Asemenea, când doi, pe căpătâie,
Pun tâmpla, e şi tihnă, e şi cald.
Însă cel singur, sub al iernii fald,
Îngheaţă sloi, din creştet la călcâie.
12. Si dacă un tâlhar, setos de sânge,
Atacă pe vreunul dintre ei,
Cellalt grumazu-n menghină i-l strânge.
Reţine : Sfoara împletită-n trei
Cu mult mai anevoie se va frânge

Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat asta: