Arhiva

Archive for the ‘literature’ Category

Sărbătoare cu flori și albine


E atâta frumuseţe lângă altare

Şi o sărbătoare mult prea mare,

E atâta armonie şi cântare

Sfânt destin, fără scăpare,

E-atâta bucurie şi cuvânt,

Fi-vor nou cer şi nou pământ,

E-atâta frumuseţe şi-ndurare,

Hristos va reveni în sărbătoare

Fulger de la răsărit spre apus

Pentru cel născut de sus,

E-atâta veste şi armonie

Şi pacea anilor, o mie…

 

C Stancu

 

Categorii:literature

Varujan Vosganian: Despre Uniunea Scriitorilor din România. Istorii, istorie, impact social

27 februarie 2020 Lasă un comentariu

 

Uniunea Scriitorilor și contestatarii ei

 

Istoria formelor de asociere a scriitorilor din România este parte a istoriei literaturii române, căci nu cred să existe vreun scriitor român important care să nu fi contribuit într-un fel sau altul la alcătuirea sau ființarea respectivelor asociații, societăți sau uniuni. Protejarea și răsplătirea drepturilor de autor, realizarea unei simetrii de drepturi și obligații între editori și creatori, condiția materială și statutul profesional al scriitorului, susținerea financiară a publicațiilor literare, politica culturală a statului și încurajarea mecenatului, ajutorarea scriitorilor aflați în suferință au fost doar câteva dintre obiectivele pe care aceste forme asociative și le-au asumat. La acestea se adaugă, firește, scopuri eminamente literare, cum ar fi organizarea diferitelor festivaluri și lecturi publice, omagierea reprezentanților breslei, acordarea premiilor literare, încurajarea tinerelor generații de scriitori, dar și – în momentele de cumpănă și nu numai – punerea literaturii și a autorilor săi în slujba idealurilor naționale.

Dintre organizațiile întemeiate de scriitorii români, cele mai reprezentative au fost Societatea Scriitorilor Români, înființată în anul 1908, și continuatoarea acesteia, începând cu anul 1949, Uniunea Scriitorilor din România. Cei care susțin că uniunile de creație sunt invenții staliniste sunt într-o gravă eroare. Ca să vedeți cât de „staliniste” erau aceste organizații, să evocăm o structură asociativă similară, Societatea Compozitorilor Români, înființată ceva mai târziu, în 1920, și al cărei președinte, timp de aproape trei decenii, a fost George Enescu. Nici Societatea Scriitorilor Români nu s-a lăsat mai prejos, cel mai longeviv și mai eficient președinte al acesteia nu a fost altul decât Liviu Rebreanu.

De remarcat faptul că atât SSR, cât și USR au primit un statut legal de prim rang, ele fiind recunoscute prin legi speciale de către forurile legiuitoare: SSR a fost recunoscută ca persoană morală, în anul 1912, de către Senat și Adunarea Deputaților, iar USR ca persoană juridică de interes public, în anul 1949, de către Marea Adunare Națională. Dacă forurile legiuitoare au emis legi speciale de înființare a acestor organizații, e de menționat că nu au emis niciodată vreun act care să menționeze desființarea lor.

După anul 1989, USR și-a continuat activitatea, păstrându-și atribuțiile de reprezentare a scriitorimii române, ieșind, însă, de sub tutela ierarhică sau ideologică a instituțiilor statului. Încetul cu încetul, USR a dobândit, pentru profesia și vocația de scriitor, o recunoaștere legislativă mai largă și o susținere financiară pe care breasla noastră nu le avusese niciodată. Rolul USR, ca exponentă a breslei și continuatoarea unei tradiții de peste un secol, a fost consolidat prin gesturi de recunoaștere publică din partea autorităților statului și printr-o seamă de responsabilități ce i-au fost conferite prin acte normative. Astfel, instituția prezidențială s-a implicat activ, în anul 2008, în festivitățile legate de centenarul înființării SSR, atât prin prezența președintelui României la sediul USR, cât și prin acordarea unor înalte distincții culturale întru omagierea acestei tradiții. Printr-o seamă de legi în domeniul culturii, unele votate în unanimitate, Parlamentul a încredințat USR responsabilități importante în aplicarea lor. Guvernul României, atât prin hotărâri semnate de prim-ministru, cât și prin ministerele specializate, îndeosebi Ministerul Finanțelor și Ministerul Culturii, a creat resurse și proceduri prin care USR să poată finanța diferite activități literare. Curtea Constituțională a validat, prin deciziile sale, competențele USR. Numeroase hotărâri definitive ale instanțelor juridice confirmă statutul USR de persoană juridică de utilitate publică. Nu mai vorbim de numărul mare de alte instituții publice, de la consilii județene și primării până la diverse instituții de reprezentare culturală care au în USR un interlocutor în organizarea sutelor și sutelor de evenimente literare ce au loc anual.

Ei bine, în ciuda atitudinii acestor autorități ale statului român care dau recunoașterea cuvenită statutului legal, public al USR, nu același lucru se poate spune despre, culmea!, unii scriitori care au ajuns la concluzia că USR… nu există! După opinia lor, de treizeci de ani încoace, Parlamentul, Președintele României, Guvernul etc., etc. joacă împreună cu scriitorii un teatru al absurdului, acordând distincții, dând responsabilități și alocând  fonduri bugetare unei instituții inexistente, ca să nu mai spunem că băncile fac transferuri financiare unui deținător fictiv de conturi. După părerea lor, tot ce face USR este real, mai puțin USR însăși. Iată și argumentul: din moment ce USR nu s-a reînființat în 1990, după căderea comunismului, înseamnă că nu mai există. Aserțiunea e, desigur, hilară. Eu am certificatul de naștere emis de către Republica Populară Română, nu l-am refăcut nici în 1965, când România a devenit republică socialistă, nici în 1990, când a devenit republică, pur și simplu. Asta nu înseamnă, îmi place să cred, că am dispărut odată cu republica ce mi-a redactat certificatul.

Ceea ce e, însă, cu totul lipsit de haz, dacă nu de-a dreptul odios, este faptul că acești contestatari, prin campaniile lor răzlețe, dar înverșunate și zgomotoase, socotind că USR nu mai există ca persoană juridică de utilitate publică, clamează, implicit, anularea tuturor drepturilor câștigate de USR în acești treizeci de ani pentru scriitorii români. Breasla ar deveni, astfel, afirmă ei, un fel de conspirație în care scriitorii se bucură, prin intermediul USR, de o seamă de drepturi, fără să aibă, ca să zic așa, dreptul la ele.

Dimensiunea tragicomică a  acestor trupe de hărțuitori este aceea că protagoniștii lor se numără printre cei a căror existență a fost promovată cât se poate de fructuos de… „inexistenta” USR. Suntem, în această privință, într-o situație halucinantă, care o întrece pe aceea a personajului lui Marin Preda care privea peste zăbrelele grădinii zoologice girafa și, totuși, exclama: „Așa ceva nu există!” Dacă în cazul țăranului lui Marin Preda, mirarea era nedisimulată și inocentă, el nevrând, cu niciun chip, să ia locul girafei, nu același lucru se poate afirma despre eroii noștri, a căror mirare este mai degrabă simulată și deloc nevinovată.

Un prim exem­plu de privitor al girafei este cel al poetului Florin Iaru. El uită că a fost mai mult timp vicepreședinte al USR, amnezie în parte justificată prin faptul că, în timpul mandatului său, a petrecut extrem de puțin timp la sediul USR, cu foloase pe măsură pentru breaslă. Alt protagonist este Cristian Teodorescu, pentru care atunci când a primit Premiul pentru Proză, USR exista bine mersi, dar care s-a răzgândit în privința Uniunii, fără să se răzgândească, firește, și în privința premiului. Dan Mircea Cipariu, la care numărul de procese intentate USR îl depășește cu mult pe cel al volumelor publicate (inclusiv ca număr de pagini), este un bun exemplu de îndărătnicie bipolară. Ani de zile a crezut cu tărie în existența USR, a candidat la președinție de câteva ori cu un „succes“ pe care doar cel al volumelor sale îl depășește, a fost ani de zile șeful Filialei de poezie din București, ba chiar a colaborat la redactarea actualului Statut. Acum crede, cu aceeași tărie, că USR nu există. Dar probabil că cel mai flagrant caz este cel al prozatorului Eugen Uricaru, și el apostol al inexistenței USR, care, n-o să credeți, timp de cinci ani a fost chiar președintele USR. Polemizând cu sine însuși, precum Tartarin din Tarascon, Eugen Uricaru de acum două decenii a semnat documente juridice și transferuri bancare pentru o organizație care tot pe atunci, în opinia lui Eugen Uricaru de azi, nu exista!

Această ontologie bizară potrivit căreia USR există dacă o conduc unii și nu mai există dacă o conduc alții ar fi putut să rămână, cum se întâmplă adesea între scriitori, doar o rătăcire onirică. Se spune că orice șoaptă se aude în Epidaur. Din cauza internetului, lumea întreagă a devenit un Epidaur în care oriunde ai șopti, se aude oriunde, iar acest lung șir de vorbe și de ipoteze privind legalitatea USR ridică o pâclă bolnăvicioasă pe care trebuie întruna s-o limpezim, irosindu-ne timpul. Chiar și așa, acest joc de-a alba-neagra ar rămâne în zona anecdoticului dacă protagoniștii săi nu ar da dovada unei procesomanii patologice și a unei imposturi cu vădite accente infracționale. (Numărul proceselor în care acești autori au târât Uniunea Scriitorilor a trecut pragul de 120!)

Printre membrii SSR și USR au existat, ca-n orice comunitate, dispute pătimașe. Scriitorii s-au contestat, s-au răfuit și s-au acuzat unii pe alții, fiecare acțiune lăudabilă a avut, ca de obicei, și detractorii ei, dar niciodată, repet, niciodată vreunul dintre ei n-a dat fuga la autorități sau la tribunale ca să încerce, în mod rușinos, să anuleze drepturile pe care ceilalți le dobândiseră. Suntem în fața unei situații pe cât de inedite, pe atât de dezagreabile care sper să nu supraviețuiască în istoria breslei noastre decât cel mult ca o notă de subsol.

 

Varujan Vosganian

 

Sursa: USR

Categorii:CARTEA, literature, PRESA

Personalități ale Hațegului: Petru Dugulescu… Când Dumnezeu are simțul umorului…


 Fragment din cartea Arhivele de la Hațeg. De la Neantia la Vâltoarea sufletelor (2010)
Petru Dugulescu: Ei mi-au programat moartea
“Dumnezeu are simţul umorului“  afirmă în cartea sa Petru Dugulescu. E o concluzie la care un pastor, mai bine zis un slujitor al celor de Sus, adică un om la care alegea aparţine lui Isus, ajunge după o experienţă care a durat aproape o viaţă, plus Biblia,  la o concluzie eliberatoare, care ne indică faptul că Dumnezeu e un Dumnezeu al celor vii.
Cine nu cunoaşte bine Scriptura în adevărul şi duhul ei, va înţelege foarte greu că autobiografia din cartea “EI MI-AU PROGRAMAT MOARTEA”, Editura  “Marineasa“, Timişoara, 2003, este o scriere care depăşeşte simpla scriere a unei cărţi, este descrierea modului cum Dumnezeu lucrează cu omul.
Născut într-o familie modestă, Petru Dugulescu îşi scrie şi rescrie viaţa sa trecută prin deşertul comunist şi prin oaza palidă a începutului de libertate din România, acolo unde securitatea, ca organ de represiune a statului comunist nu a putut face faţă în nici un fel Planului din veşnicie a lui Dumnezeu, Plan în care au existat şi există şi o parte din noi cei trăitori pe aceste meleaguri.
Doar cine cunoaşte Biblia va înţelege căile lui Dumnezeu. Ca slujitor al lui Isus autorul a trăit din plin apostazia lumii, căderea spirituală a anilor 50 – 90 în România. Autorul, după cum se deschide această carte de excepţie, trebuia să moară şi această moarte i-a fost programată de oameni, dar nu şi de Cel de Sus şi dacă El vrea altceva, si dacă El este viaţă, dacă El este biruinţă şi biruinţă asupra morţii, atunci lumea trebuie să recunoască puterea Cuvântului.
Cartea este prefaţată, meritoriu, de Mitropolitul Banatului, cel fericit, Nicolae Corneanu, – “ un sfânt în viaţă, un om smerit şi blând, cu o inimă caldă şi iubitoare”, după cum scrie autorul, cartea este susţinută de Pastor dr. Iosif Ţon, un alt slujitor al suferinţei în Hristos, cartea este susţinută de umblarea cu Dumnezeu şi veşnicia care curge prin fiinţele noastre.
Cartea trebuie citită, dincolo de text, există un mesaj al celui care cunoaşte forţa Cuvântului. Sunt fotografii, sunt texte autentice, este o flacără în text, dincolo de mode literare, dincolo de stiluri, Petru Dugulescu a adoptat stilul Scripturii, un stil care rezistă la proba timpului. Astfel de cărţi au puterea de a străbate graniţele care despart oamenii.
Cartea este susţinută şi de alţi creştini din Împărăţia lui Isus, de mărturia lor, de faptele lor, de participarea lor.
Dincolo de cortina oficială a comunismului a existat ceva, ceva ce mulţi nu au ştiut, “ Petru Pocăitul “  a dezvăluit acest lucru, l-a făcut cu tărie, cu puterea adevărului. Fiind o carte autobiografică, din empatie cu timpul nu voi insista asupra vieţii lui Petru Dugulescu, dar voi spune doar atât : cei fără Dumnezeu nu vor înţelege niciodată dragostea care îi uneşte pe creştini oriunde ar fi ei, nu vor înţelege că în Hristos toţi suntem una.
Autorul insistă pe faptul că trebuie să ne pese de ceilalţi, să ne doară de ceilalţi, să plângem pentru ceilalţi, iar creştinism fără ajutor practic, real în viaţa oamenilor, nu poate exista. Dimensiune socială a creştinismului este dată de Isus, el a dat orbilor vederea, şchiopilor mersul, chiar pe ape adânci, a dat Cuvântul lui Dumnezeu celor care cred…
Şi ce mare minune să –L auzi pe Isus vorbind.
Cartea se bazează pe texte din Scriptură, se sprijină pe aceste texte, este motivată de Cuvânt. Se dezvăluie modul în care cerul şi pământul vor trece, dar Cuvântul va rezista – comunismului, dictaturii, terorii, regilor pământeni, preşedinţilor, unui simplu poliţist, – Cuvântul, da, Cuvântul …
Numai prin har, prin credinţă, prin alegerea făcut de Dumnezeu se poate rezista în lumea aceasta şi acestea sunt lucrurile care dau tărie vieţii de zi cu zi…
Autorul adresează în final şi un avertisment Americii, ca reprezentant al puterii pământeşti în lumea aceasta – mesajul: “TREZEŞTE –TE, America!“, e un mesaj valabil pentru fiecare, Isus ne-a spus-o clar – “vegheaţi!“
Imaginea societăţii într-un moment al ei, este surprinsă cu exactitate de autor, atingând multe straturi, mulţi oameni, dar unii îl vor contesta pe Pastorul Dugulescu, alţii nici nu vor înţelege, alţii vor spune – da, alţii nici nu există, vor poetului Nichita Stănescu…
Numai Dumnezeu ştie cu adevărat ce se află în spatele textului scris de Petru Dugulescu, pentru că El singur cunoaşte inimile oamenilor.
Autorul scrie: “Sfânta Scriptură spune în Psalmul 53 –1 – “Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu!”. Eu sper că acest Senat nu este o casă de nebuni, domnilor senatori! Ultimul recensământ a arătat că populaţia ţării noastre este în proporţie de 98 % creştină. Dumneavoastră pe care popor îl reprezentaţi, domnule coleg?“, sunt citate cuvintele poetului Ioan Alexandru rostite în Parlamentul României, când cei cu inima la Dumnezeu au  luptat pentru ca fiecare şedinţă din acest organ de stat, de natură democratică, să înceapă cu rugăciunea “Tatăl Nostru“.
Cartea “EI MI-AU PROGRAMAT MOARTEA”  a fost scrisă sub starea de har, dovadă că Dumnezeu nu vrea să ne pierdem memoria, alături de Eugen Evu, poetul hunedorean, care a scris despre încercarea focului, lucrarea lui Dumnezeu cu poetul, alături de valea plângerii rescrisă de Nicolae Uţică, scriitor din Petroşani, care a arătat nedeia minerului cu moartea, alături de cartea scriitorului Radu Igna, care a descris lumea profesorilor atinşi de boala comunismului, prozator şi el din Haţeg, Petru Dugulescu, ne dă imaginea modului cum Duhul Sfânt lucrează în parte de lume ….
Iosif Ţon scrie despre autor: “Autobiografia lui este o relatare a modului în care Dumnezeu l-a crescut, l-a căutat, l-a cucerit, l-a făcut agentul Său şi l-a folosit în locurile şi în acţiunile determinate de El şi pentru scopurile Lui divine”.
Autorul scrie despre autor: “ Niciodată nu am să înţeleg de ce Dumnezeu m-a ales pe mine şi m-a chemat în lucrarea Lui, un om lipsit de o pregătire aleasă, cu atâtea defecte şi atât de nevrednic…“.
EL, însă, ne-a programat viaţa veşnică, în Hristos Isus…
PETRU DUGULESCU: O CĂLĂTORIE ENIGMATICĂ
Viaţa este uneori dură şi enigmatică, o viaţă a unor călători enigmatici. La începutul anului 2008 Petru Dugulescu a trecut dincolo, spre cele înalte, fără ca măcar să poată duce la sfârşit ceea ce dorea să facă.
A lăsat, parcă   într-un testament de suflet, mesajul său despre călătoria sa în această viaţă în cartea „DEMOCRAŢIE ŞI PERSECUŢIE” , carte apărută la Editura Multimedia Internaţional – Arad, 2007. Mesajul este unul dens, aparent contradictoriu.
În epilogul la această carte autorul scrie:
Acestea sunt zilele în care trăim noi, generaţia care am avut harul să vedem smochinul înflorit şi toţi copacii înfrunzind. „ Şi le-a spus o pildă: Vedeţi, smochinul şi toţi copacii. Când înfrunzesc, si-i vedeţi, voi singuri cunoaşteţi că de acum vara este aproape „ ( Luca 21: 28,30 – Biblia ). Acum când democraţia este îmbrăţişată de majoritatea statelor lumii”.
Cartea este scrisă după ce au trecut şaptesprezece  ani de la Revoluţia anticomunistă care a început la Timişoara în România, perioadă pe care Petru Dugulescu o caracterizează ca „persecuţie democratică”.
Cartea lasă deschisă o cale, o reflexie simplă, despre adevărata patrie pentru un om, patria care este la Dumnezeu, în cer, dincolo de înţelegerea noastră.
Bazat pe valorile creştine, autorul a scris cartea „Ei mi-au programat moartea”, prima care a lăsat deschisă oportunitatea pentru cea de a doua, „Democraţie şi persecuţie”, de fapt o singură carte în două volume, cu accente biografice, ca un fel de spovedanie necesară atunci când doreşti să te împaci cu Dumnezeu definitiv şi, de fapt, cărţile sunt o mărturie despre vremurile în care trăim, filtrate prin prisma valorilor creştine eterne.
Este în carte o doză de naivitate asumată de autor, aceea că lume va înţelege mesajul său, un mesaj creştin, dar lucru pare imposibil şi greu de realizat, se pare că indiferent de locaţie, de continent, de Biserică, de sistem social de vieţuire, de imaginaţia umană, depăşită de evenimentele care au luat-o la vale, spre zone întunecate, de joasă vibraţie.
E aici o naivitate asumată pentru că mesajul Evangheliei este unul complex care duce de la moarte la viaţă, şi necesită studiu, înţelegerea unor noţiuni profunde, în fond dincolo de misiunea unor apostoli era Dumnezeu care a atras în acest mecanism Imperiul Roman din secolul întâi, după Hristos, a atras valorile filozofiei antice, pornind de la Platon, Heraclit, etc, a atras vehiculul de mişcare a ideilor, limba greacă veche, coine, a atras sistemul de drept roman, cu pax romana, cu drumurile imperiului de tot felul, sistemul financiar imperial din acea vreme şi multe altele, pe care lumea de astăzi nu mai are timp să le asimileze în lumina adevărată a veştii bune, pentru că nu mai are timp pentru timpul etern, pentru că nu mai are timp pentru acordarea cu mişcarea puterii, pentru că, vorba lui Toffler, puterea este în mişcare.
Cartea surprinde secvenţe din viaţa lui Petru Dugulescu în mediul acid al vremii, povara purtată de la declaraţia de acceptare propusă de fosta Securitate a sistemului comunist şi acceptată de autor sub presiunea împrejurărilor până la eliberarea de sub puterea morţii spirituale şi fizice evidente la care a fost supus.
Trăgând linie şi adunând putem spune că, bazat pe aceste valori, din perspectivă socială şi istorică, el a reuşit până la punctul de alegere, până la punctul de torsiune, a ajuns deputat în Parlamentul României, a adus rugăciunea Tatăl nostru, rugăciune creştină, în decembrie 1989 în Piaţa Operei  din Timişoara într-un moment greu, a avut puterea de a se smulge din cătuşa timpului, atunci, a reuşit să se implice în fapte caritabile pe care un sistem feudal românesc nu le poate susţine corect, a fost un mesager creştin pentru România în USA la vremuri complicate politic, fiind implicat în reacordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru ţara noastră, a cunoscut şi s-a confruntat cu oameni politici străini ca ministrul de justiţie din America, din cadrul Departamentului de Stat, dar şi cu oameni politici români: Emil Constantinescu, Adrian Năstase, C.V. Tudor, Corneliu Coposu, şi mulţi alţii.
Interesante mărturiile lui Petru Dugulescu despre Ioan Alexandru – poetul imnului creştin, poetul şi cărturarului ales, care a înţeles Biblia aşa cum a fost scrisă în textul ei original în limba ebraică, un om al pământului românesc care a simţit puterea lucrării lui Iisus Hristos pentru ţară în aceste vremuri delicate şi contorsionate care stau sub semnul lipsei de valori autentice.
În februarie 1992, Ioan Alexandru m-a însoţit la „ Micul dejun cu rugăciune „ cu preşedintele Bill Clinton. El a fost impresionat să vadă cum liderii lumii politici şi militari ai celei mai puternice naţiuni din  lume se roagă şi citesc Biblia”.
Apoi împreună cei doi reuşesc să introducă în Parlamentul României obiceiul ca parlamentarii să se roage şi au început prin a o face în „Cabinetul nr. 2”  al foştilor lideri comunişti, cunoscuţi pentru poziţia lor rece şi ostilă la adresa creştinilor de orice fel.
Erau vremuri de dezgheţ în istoria României în anii 90, care suferea şocul democraţiei şi a luptelor de tot felul, ca ţară, brusc deschisă spre noi reguli de convieţuire şi fiinţare în sine ca popor. Au fost vremuri grele şi interesante.
În cartea sa, Petru Dugulescu prezintă sub o lumină angajată rolul presei în democraţie şi în acest joc special pentru un om politic şi pentru un creştin, este provocat şi  provocă jurnaliştii pentru a trăi vremurile şi nu numai de a scrie despre ele, pentru a evita manipularea şi risipirea într-o lume a intereselor financiare şi de putere. A fost un joc serios dar şi responsabil, mai ales din parte autorului. Jocul este susţinut de extrase din presa vremii, de fotografii, de mărturii, de adrese oficiale ale instituţiilor statului depăşite de fenomenele vremii, de ciocnirea dintre civilizaţii. Autorul e nevoit să apeleze la stilul reportajului şi a documentarului  pentru a susţine ideea de civilizaţie în modul în care o vede, într-o lume rece, afectată de luptele politice, lupte pentru putere.
Prin cartea sa, autorul însă critică şi valorile americane, uniune de state model pentru democraţie, din punctul de vedere al creştinismului.
„… Acest vânt de secularizare a Americii a început să bată pe la începutul anilor  ’60. Nimeni  n-ar fi crezut atunci că în scurgerea timpului, acest curent liberal va fi ca un bulgăre de zăpadă care, în rostogolirea lui, ia proporţii tot mai mari”.
„… Părinţii fondatori ai Americii, oameni cu frică de Dumnezeu şi cu o înaltă moralitate, nici în cele mai urâte vise ale lor nu ar fi crezut că această sintagmă ”separarea bisericii de stat” va fi interpretată  într-un mod atât de negativ şi distructiv pentru naţiunea lor”.
Pentru noi mărturia autorului este una presantă pentru că pune în evidenţă mecanismele istoriei care pot duce la dezastru sau la democraţie.
Până la urmă mărturia sa a avut ecou, în America povestea sa de om trăitor în această lume a fost primită şi o companie a decis să realizeze un film după cartea sa „Ei mi-au programat moartea”, sub titlul Repenters, producătorul filmului fiind Gerad Moulin, cel care a realizat Lista lui Schindler şi Jurasic Park.
Dacă în România cărţile trăite nu au loc în vitrina politică a instituţiilor de cultură, se pare că în alte zone istoria este luată în serios. De reţinut şi criza spirituală din America, în lipsă de teme fundamentale, pentru că acolo industria filmului, în goană după senzaţional şi bani, şi-a uitat menirea, temele distrugătoare de suflet omenesc au dus la ratarea ţintei, în sine  ca misiune a lumii civilizate pentru cei cu premii Oscar.
Autorul are un stil direct, stilul documentar al reporterului despre o lume mişcată, sub presiune schimbărilor de tot felul, fără un stil literar căutat, e stilul martorului venit dintr-o altă lume să scrie despre călătoria fiinţei umane în această lume, în căutare după o patrie adevărată şi poate aici fiinţa spirituală a lui Petru Dugulescu s-a frânt, forţată să ducă o existenţă în două lumi paralele, văzute şi nevăzute, reale şi totuşi glisante…
Constantin Stancu
2.11.2008
  • Petru Dugulescu – câteva date biografice (n. 18.XI.1945 – d. 3.01.2008)
Cunoscută personalitate religioasă şi politică, Petru Dugulescu a fost pastor baptist (Haţeg 1974-1986; Timişoara 1986-2002) şi deputat PNŢCD de Timiş (1992-2002). A fost unul dintre fondatorii Grupului de Rugăciune din Parlamentul României.
A fondat Asociaţia Evanghelistică şi de Caritate “Isus Speranţa României” (1991) şi casa de orfani “Fraţii lui Onisim” din Timişoara (1992).
A publicat: Călătorii enigmatici” şi “Apus de mileniu” şi cărţile (autobiografice) “Ei mi-au programat moartea”, tradusă în limba engleză cu titlul “Repenters” şi “Democraţie şi persecuţie” (lansată în decembrie 2007).
Petru Dugulescu a primit titlul de “Ambasador al Păcii” oferit de Interreligious and International Peace Council şi premiul “Freedom Fighter Award” oferit American Freedom Festival. A fost cetăţean de onoare în 4 state americane.
În zilele revoluţiei a fost prezent în balconul Operei Române din Timişoara şi i-a chemat pe revoluţionarii prezenţi în piaţa centrală a Timişoarei să îngenuncheze, să rostească Tatăl nostru în plin centrul oraşului, în public, România fiind comunistă în acele zile.
(Sursa: Blogul lui Petru Dugulescu).
 
Categorii:CREDO, CRONICĂ, HAŢEG, PORTRET

Lebede roșii… Un timp hain în plină stradă

17 noiembrie 2019 Lasă un comentariu

Categorii:CRONICĂ

Țara Hațegului – Folclor literar: „Străvechi tradiții și creații populare din Țara Hațegului”, de Raul Constantinescu

29 octombrie 2019 Lasă un comentariu

 

Țara  Hațegului

Cronica literară –  Constantin Stancu:  Raul Constantinescu, „Străvechi tradiții și creații populare din Țara Hațegului”,  Editura SAECULUM  I. O., București, 2017

Deschideri de orizont: Folclorul din Țara Hațegului, un Ardeal în miniatură

 

Raul Constantinescu a lucrat peste 47 ani la antologia de folclor „Străvechi tradiții și creații populare din Țara Hațegului”*, culegere monografică de succes. A cules, a ascultat, a analizat, a colaborat cu multe persoane, a cercetat, a dat direcții noi într-un domeniu cultural interesant și profund. Ajuns la vârsta maturității, scriitorul se poate bucura de această carte de excepție, dintr-o zonă de excepție. Poet profund, ancorat în cultura serioasă, durabilă și cu mesaj, cunoscător al literaturii de azi și dintotdeauna, bazându-se pe valori solide și pe certitudini, el ne oferă un eveniment special, o lectură dinamică prin viața oamenilor din Țara Hațegului. Nume importante ale culturii s-au aplecat asupra acestui areal: Aron Denușianu, B.P. Hasdeu, Romulus Vuia, Ovid Densusianu, Bela Bartok, Nicolae Densușianu, Ion Pop-Reteganu, însă Raul Constantinescu a reactualizat un domeniu dinamic, a reușit să-și concentreze eforturile într-o direcție concretă, realizarea sa fiind una emoționantă și în concordanță cu istoria, viața și miracolele din Țara Hațegului.

Cum singur afirmă, lucrarea începe cu Deschidere de orizont, prezentându-ne Țara Hațegului în toată complexitatea ei. O zonă conservatoare străbătută de influențe venind din mai multe direcții, din Banat, din Oltenia, dinspre Sibiu, o zonă înconjurată de munți, o cetate naturală. Influențele au marcat viața oamenilor și asta se poate constata din cuprinsul cărții. Munții Retezat, Munții Șurianu, Munții Poiana Ruscă, Munții Țarcului, metereze și mesaje pentru cei din loc și pentru cei care doreau să vină aici. Sunt curente, sunt paliere istorice, de la vechile culturi ale omului primitiv la cultura precreștină sau cultura creștină, de la omul stăpânit de frici la omul care a convertit frica în poezie, muzică, strigăt, colind, poveste cu ieșire la cer.

Monografia prezentă este bine consolidată prin organizarea materialului, prin explicațiile date, prin analizele pertinente, prin legăturile cu operele anterioare din domeniu, prin dragostea autorului pentru oamenii locului.

Raul Constantinescu a adus mulțumiri celor care l-au ajutat să realizeze această carte, de la oamenii simpli și pasionați din Țara Hațegului, oameni pe care i-a cunoscut și i-a prețuit, mulți la număr, la profesori de liceu sau școală generală, apoi domului profesor universitar dr. Ion Cuceu din cadrul UBB Cluj-Napoca, structurilor de specialitate din Academia Română, profesorului dr. Ionel Oprișan, directorul Editurii Saeculum I.O. București.

Autorul precizează că munca sa a fost una asiduă și că s-a străduit să selecteze texte de folclor literar originale prin care pronunțarea specifică a graiului hațegan s-a păstrat cu multă acuratețe, cuvintele având sonoritatea din locul acesta mirific. Cine trăiește în această zonă va recunoaște în conținutul monografiei specificul zonei și se va recunoaște cu bucurie. Cartea are un motto mai lung, textele preluate din Ion Pop-Reteganul și Ovid Densușianu ne aduc astfel argumente pertinente în ce privește lumea în care este invitat cititorul să plonjeze cu entuziasm. Câteva note biobibliografice ne prezintă pe Raul Constantinescu ca profesor, omul care a fost activ în Țara Hațegului și este activ, a colaborat cu poezii originale, traduceri, eseuri și culegeri de folclor la importante reviste de cultură din țară, a publicat opt volume de versuri și a fost prezent în domeniul cultural din zonă. A influențat multe persoane și i-a îndrumat spre domeniul culturii prin activitatea de profesor sau de poet. De remarcat că în postfața monografiei, fostul elev al autorului, conf. univ. dr. George Ardeleanu de la Facultatea de Litere, Universitatea București, are cuvinte de apreciere pentru prezenta antologie de folclor: „Ceea ce fascinează, fie și la o <<repede ochire>> asupra corpusurilor de texte incluse în volumul de față, dincolo de diversitatea tematică, motivică, simbolică ori stilistică, sunt multiplele interferențe culturale care caracterizează patrimoniul spiritual al Țării Hațegului, imaginea de palimpsest creat prin suprapunerea diverselor straturi de culturi și civilizații succesive, contaminările tematico-simbolice și poetice, care vin, în opinia autorului, din preistorie până în prezent” (p. 468).

În prefața lucrării, prof. univ. dr. Ion Cuceu (Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca/ Institutul „Arhiva de Folclor a Academiei Române) reține: „Colindele din Hațeg, cum bine a intuit autorul acestei monografii etnologice zonale, sunt larg cuprinzătoare motivic și se disting față de cele din alte vetre ale colindatului tradițional prin densitatea și profunzimea aderenței la stratul precreștin peste care s-au suprapus mai multe rânduri de influențe creștine, de <<vârste>> și <<consistențe diferite>>. Raul Constantinescu le-a ales atent și a reliefat consubstanțialitatea lor cu temele mari ale creștinismului cosmic, le-a pus în valoare mai bine decât alți cercetătorii anteriori, cu aceeași ardoare și stăruință ca marele filolog antecesor Ovid Densușianu sau ilustrul antropogeograf Ion Conea” (p. 11).

Volumul are inserate mai multe fotografii, hărți, comentarii, un rezumat pertinent, un glosar, indice de localități, indice de interlocutori, de culegători, note, observații și explicații, o bogată bibliografie. În mod evident, autorul a lucrat și a avut multiple relații spirituale cu foarte mulți oameni ai Țării Hațegului, pe care i-a cunoscut, ascultat, i-a încurajat, prestând o muncă dificilă dar și plină de satisfacții și bucurii. În rezumatul monografiei, Rau Constantinescu ne prezintă pe scurt această lucrare, o face cu multă rigoare, cu atenție, punând accent pe domeniile importante ale folclorului din Țara Hațegului. Sumarul este redat și în limba engleză pentru a introduce pe cititorul străin în universul de excepție din zona vizată.

Deschiderea de orizont în tărâmul folclorului din Țara Hațegului ne dezvăluie spiritualitatea oamenilor în timp și spațiu, dinamica și interferențele etnolingvistice străvechi și conservatoare, precum și tradițiile și obiceiurile permanente păstrate de oamenii din acest ținut mirific. După ce receptorul interesat a intrat în lumea aceasta, el va descoperi tradiții, eresuri, obiceiuri din fiecare anotimp, de la ritualuri de invocarea ploii la șezători, apoi colinde diverse și complexe și claca din satele locului, la ritualuri folclorice profunde cu ocazia diverselor sărbători legate de tradițiile creștine. Autorul analizează nedeile din Țara Hațegului, momentele importante din viața locuitorilor așa cum au rămas imprimate în mintea acestora, descântecele și practicile magice, apoi lirica populară – doinele, cântecele, strigăturile etc. Raul Constantinescu este atent cu epica populară, punând accentul pe balade diferite, pe epica populară în proză, abordând ghicitorile, proverbele și zicătorile, folclorul copiilor, jocurile de cuvinte, glumele, batjocurile, vorbele de rușine, exercițiile de pronunțare. Analiza este detaliată, autorul pătrunde în stratul spiritual al oamenilor din Țara Hațegului, de la naștere, căsătorie și până la moarte. Este o analiză intimă a vieții așa cum s-a manifestat în mod direct pe acest pământ. O călătorie prin viața oamenilor reali și dedicați.

Strigarea peste sat (primăvara) este o formă de judecată populară necesară într-o colectivitate rurală, când se fac focuri pe dealuri ca semn de început și lumină, se dau drumul la vale a mai multor roți înfășurate cu paie aprinse, luminând satul. Este un bilanț al vieții în sat. „Ca la o adevărată judecată a satului sunt strigate toate fetele și nevestele din sat, fiind luate în râs defectele și viciile acestora în diferite feluri de batjocuri la adresa lor, apoi se iau în râs gospodarii bețivi, mincinoși, leneși, lăudăroși, zgârciți, făloși etc., având ca scop îndreptarea năravurilor rele. Când sfârșesc, coboară noaptea în sat și deschid porțile unor fete cu comportări nepotrivite, sau le scot din țâțâni și le ascund prin apropiere. Dimineața tot satul vede și râde” (p. 37, Varianta Ștei, Inf. Bogdan Iustin).

Mai reținem, din viața oamenilor din Țara Hațegului, momentul nedeii. O perioadă specială din viața comunității, o practică veche, o sărbătoare tradițională, iar, o dată cu creștinismul, este sărbătorită împreună cu hramul bisericii din localitatea respectivă. În vechime, zeii erau celebrați pe înălțimile munților, locuri considerate sacre. În Țara Hațegului, unele nedei durau o săptămână. În Munții Țarcului există un vârf cu denumirea Nedeia (2150 m), locul unde satele apropiate își țineau evenimentul. Familiile se pregăteau cu pasiune pentru sărbătoare, făceau curățenie în ogradă, înnoiau casele, își cumpărau haine noi, asigurau alimentele și băuturile necesare, așteptau să sosească neamurile, prietenii, musafirii, toți fiind primiți cu bucurie de gazda care se implicase în sărbătoarea satului. O colectivitate se strângea la masa specială organizată cu ocazia nedeii, legăturile interumane se consolidau, viața era vie, oamenii se puteau privi în ochi, se cânta, se juca (dansa), o relație specială se refăcea sub semnul ospitalității sincere, marcând unitatea spirituală a oamenilor din aceste locuri (p. p. 197- 198).

Cântecele satirice au amprenta sincerității și voioșiei:

”- Și tu ești cam rău din fire/ Și nu ești harnic la iubire,/ Că de-ai fi o floare aleasă,/ Te-aș pune seara-n fereastră,/ Dar ești floarea spinelui/ Și inima câinelui” (Cântece satirice, Inf. Murar Sânziana, Cârnești, 74 ani în 1986, n. 1912).

Raul Constantinescu notează în rezumatul lucrării sale: „În ansamblu, antologia monografică <<Străvechi tradiții și creații populare din Țara Hațegului>> / `Ancient Traditions and Folkloric Creations from Hațeg County`/ valorifică bogata moștenire literară populară din această străveche vatră de cultură și civilizație românească, prezentând obiceiurile tradiționale de peste an, acordând o atenție specială bogăției și varietății colindelor din satele hațegane, momentele importante din viața omului, relevând accentuarea valorii etice constructive profund umane care le amprentează și care este evidentă și din creațiile poeziei populare lirice și epice bogate, specifice acestui inestimabil areal spiritual cu certă valoare literară, estetică și documentar-istorică” (p. 466).

Despre Țara Hațegului, Ion Pop-Reteganul are cuvinte speciale: „Frumos este Ardealul peste măsură, dar în el mai frumos este tocmai acest colț care din vechi și până astăzi se cheamă așa: Țara Hațegului…, că, deși e mică Țara Hațegului ea întrunește în sine tot ce Ardealul are mai bun și mai frumos; Țara Hațegului se poate numi cu drept cuvânt un Ardeal în miniatură” (Motto, p. 9).

Constantin Stancu

Mai 2017

*Raul Constantinescu, „Străvechi tradiții și creații populare din Țara Hațegului”, culegere monografică, 512 pagini, București: Editura Saeculum I.O., 2017, Colecția Mythos.

 

Categorii:CARTEA, CRONICĂ, HAŢEG

Festivalul Internațional de Creație Literară „TITEL CONSTANTINESCU”, 2019. Câștigătorii ediției a XII-a: premii, premianți, cărți…


Categorii:EVENIMENT, literature

Discursul integral al Papei în Catedrala Mântuirii Neamului – ”Tatăl nostru”!


Discursul integral al Papei în Catedrala Mântuirii Neamului – ”Tatăl nostru”!

Prea Fericirea Voastră, dragi fraţi şi surori, aş dori să îmi exprim mulţumirea şi emoţia pentru că mă aflu în acest templu sfânt care ne adună în unitate.

Iisus i-a chemat pe fraţii Andrei şi Petru să îşi părăsească mrejele ca să devină împreună pescari de oameni. Chemarea proprie nu este completă dacă lipseşte chemarea fratelui.

Astăzi, stând alături, dorim să înălţăm împreună, din inima ţării, rugăciunea comună “Tatăl nostru”. Ea sintetizează identitatea noastră de fii şi, în special, de fraţi care se roagă unul lângă celălalt.

Rugăciunea “Tatăl nostru” afirmă certitudinea promisiunii făcute de Iisus ucenicilor săi: “Nu vă voi lăsa orfani!” şi ne oferă încredere să primim şi să acceptăm fratele ca pe un dar. De aceea, aş dori să vă împărtăşesc câteva cuvinte ca pregătire înainte de rugăciunea pe care o voi rosti pentru drumul nostru de fraternitate şi pentru ca România să poată fi mereu casa tuturor, un loc al întâlnirii, o grădină în care înfloreşte împăcarea şi comuniunea.

De fiecare dată când pronunţăm “Tatăl nostru”, subliniem că fără să spunem “al nostru” nu poate exista cuvântul “Tată”. Uniţi în rugăciunea lui Iisus, ne unim şi în experienţa Sa de unire şi de mijlocire şi de iubire care ne face să spunem Tatăl meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru. Prin aceasta, ne invită ca “al meu” să se transforme în “al nostru” şi “al nostru” să devină rugăciune.

Tată, ajută-ne să luăm în serios viaţa fratelui, să ne însuşim istoria sa, ajută-ne, Tată, să nu ne judecăm fratele din cauza acţiunilor şi limitelor sale, ci să-l acceptăm, înainte de toate, ca fiu al Tău!

Ajută-ne să învingem ispita de a ne simţi fii mai mari care, pentru că se află într-o poziţie privilegiată, uită că celălalt este un dar. Ţie, care eşti în ceruri, în cerurile care-i cuprind pe toţi, de unde faci să răsară soarele şi peste cei buni, şi peste cei răi, şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi, îţi cerem acea armonie pe care nu am fost în stare să o păstrăm pe pământ.

O cerem prin mijlocirea atâtor fraţi şi surori în credinţă care, împreună, locuiesc în cerul Tău după ce au crezut, au iubit şi au suferit mult, chiar şi în zilele noastre, doar pentru că sunt creştini. Asemenea lor, vrem şi noi să sfinţim numele Tău, punându-l în centrul tuturor intereselor noastre.

Doamne, numele Tău, nu al nostru, să ne mişte şi să ne trezească să practicăm caritatea! De atâtea ori, în rugăciune, ne rezumăm să pretindem daruri şi să Îţi înşirăm cereri, uitând că lucrul cel mai important este să lăudăm numele Tău, să adorăm persoana Ta pentru ca, mai apoi, să recunoaştem reflecţia ta vie în persoana fratelui pe care ni l-ai pus alături!

În mijlocul atâtor lucruri trecătoare pentru care ne trudim ajută-ne, Tată, să căutăm ceea ce rămâne: prezenţa Ta şi a fratelui nostru!

Suntem în aşteptarea venirii Împărăţiei Tale, o cerem şi o dorim pentru că observăm că mersul lumii nu o încuviinţează. Dinamica lumii e dictată de logica banului, a intereselor, a puterii, cufundaţi în consumerism din ce în ce mai dezlănţuit, care ne farmecă prin strălucirea sa scânteietoare, dar efemeră.

Ajută-ne, Tată, să credem în ceea ce ne rugăm, să renunţăm la garanţiile comode ale puterii, la ispitirile înşelătoare ale lumescului, la aroganţa goală a impresiei de autosuficienţă, la ipocrizia preocupării pentru aparenţă! Astfel, nu vom pierde din vedere împărăţia la care Tu ne chemi.

Să se facă voia Ta, nu a noastră! Voinţa lui Dumnezeu este mântuirea tuturor. Tată, avem nevoie să le lărgim orizonturile, pentru a nu îngrădi în limitele noastre voinţa Ta milostivă de mântuire, care vrea să îi îmbrăţişeze pe toţi.

Tată, ajută-ne, trimiţându-l la noi, ca la Rusalii, pe Duhul Sfânt, dătător de curaj şi bucurie! Ca El să ne impusioneze să anunţăm vestea cea bună a Evangheliei, dincolo de hotarele în care trăim, dincolo de limbi, culturi şi naţiuni. În fiecare zi avem nevoie de El, pâinea noastră cea de toate zilele. El este pâinea vieţii, care ne face să ne simţim fii iubiţi, care ne potoleşte foamea când ne simţim singuri şi orfani. El este pâinea slujirii. În timp ce se frânge pe sine pentru a deveni slujitorul nostru, ne cere să ne slujim unul pe altul.

Tată, atunci când ne dai pâinea cea de toate zilele, alimentează în noi nostalgia după fratele nostru, nevoia de a-l sluji. Rugându-ne pentru pâinea de fiecare zi îţi cerem şi pâinea memoriei, harul de a întări rădăcinile comune ale identităţii noastre creştine, rădăcini indispensabile într-un timp în care umanitatea, mai ales tinerele generaţii, în mijlocul atâtor situaţii lichide, riscă să se simtă dezrădăcinată, incapabilă să dea sens existenţei. Pâinea pe care Ţi-o cerem, prin lunga sa istorie, de la însămânţare la spic, de la cules până la pe masă, să inspire în noi dorinţa de a fi răbdători, cultivatori de comuniune, care nu ostenesc în a face să încolţească seminţele unităţii, în a face să dospească binele, în a lucra mereu alături de fraţii lor. Fără suspiciuni, fără a sta la distanţă, fără exagerări şi fără conformism, în convivialitatea diferenţelor reconciliate!

Pâinea pe care o cerem astăzi este şi pâinea de care atâţia oameni sunt lipsiţi zi de zi, în timp ce alţii puţini au din prisos.

“Tatăl nostru” nu este o rugăciune care relaxează, ci este strigătul faţă de foametea de iubire a timpului nostru, în faţa individualismului şi a diferenţei, care profanează numele tău Tată.

Ajută-ne să ne fie foame de a ne dărui! Ori de câte ori ne rugăm aminteşte-ne că pentru a trăi nu e nevoie să ne conservăm, ci să ne frângem, să împărţim, nu să adunăm, să îi săturăm pe alţii în loc să ne umplem pe noi înşine, deoarece bunăstarea este adevărată numai în măsura în care aparţine tuturor.

Ori de câte ori ne rugăm cerem să ne fie iertate greşelile noastre. E nevoie de curaj să ne angajăm, totodată să iertăm şi noi greşiţilor noştri. Prin urmare, trebuie să găsim puterea de a ierta din inimă pe fratele nostru, aşa cum tu Tată ierţi păcatele noastre.

Să lăsăm trecutul în urmă şi să îmbrăţişăm împreună prezentul! Ajută-ne Tată să nu cedăm în faţa fricii, să nu vedem în deschiderea faţă de celălalt un pericol, să avem puterea de a ne ierta şi de a merge înainte, curajul de a nu ne mulţumi cu o viaţă liniştită şi de a căuta mereu cu trasparenţă şi sinceritate chipul fratelui!

Iar când răul pândind la uşa inimii ne va împinge să ne închidem în noi înşine, când ispita de a ne izola ne va copleşi ascuzând substanţa păcatului care constă în depărtarea de Tine şi de aproapele nostru, Tată continuă să ne susţii, să ne ajuţi! Încurajează-ne să descoperim în fratele de lângă noi un sprijin pe care Tu ni l-ai pus alături pentru a merge spre tine şi să avem împreună curajul de a spune “Tatăl nostru, Amin!

 

Sursa: Presa

Categorii:literature

Constantin Marafet citind din poemele sale, cartea Înălțimea frigului…


Categorii:literature, SCRIITORI

Cea mai prezentă absență. Despre volumul Breaking news pentru absenți/ Breaking news for missing people


Sursa: Mărturii culturale/ Prof. dr. Adrian Botez

Categorii:CARTEA, CRONICĂ

Mărturii culturale, o revistă de cultură implicată în viața spirituală a românilor

11 februarie 2019 Lasă un comentariu

Revista „Mărturii culturale” este o revistă de cultură. Artizanul ei este Aurel Pop, director fondator.

Apare la Satu Mare și acoperă pasiunea pentru frumos din mai multe zone ale țării.

Viorel Câmpean, redactor șef, se implică la fel de mult și colaborează cu mulți scriitori din țară.

Date despre revistă:

În paginile revistei sunt analizate cărțile unor scriitori importanți, se pune accentul pe istoria românilor, pe istoria literară, pe fenomenul religios la români, sunt susținuți artiști importanți care marchează timpul prin operele lor. Revista este atentă la aparițiile editoriale și susține scriitorii pasionați, apare trimestrial.

Lecturi:

https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/memorii-culturale/

Categorii:literature

Revista „Discobolul” – lecturi libere într-o lume activă


Revista „Discobolul” este o revistă de cultură.

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România și este editată de Consiliul Județean Alba, Consiliul Municipal Alba Iulia și Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba.

Redacția este formată din scriitori importanți, membrii ai Uniunii Scriitorilor din România:

Redactor-șef: Aurel Pantea

Redactori: Ioan Buzași, Ioana Cistelecan, Cornel Nistea, Mircea Stâncel, Gabriela Chiciudean, Adriana Teodorescu.

Culegerea computerizată: Petronela Pașca.

Adresa redacției: Str. București, nr. 2A

Alba Iulia.

email: revista.discobolul@yahoo.com

Revista are în atenție acuratețea limbii române și face public numeroase evenimente din viața literară: Gala Poeziei Române Contemporane; Colocviile Romanului Românesc Contemporan etc.

Rubricile constante ale revistei:

Cărți, cronici, autori; Poeme; Cronici de întâmpinare; Proza; Teme la alegere; Piața cărților (susținută de Mircea Stâncel), Consemnări; Text cu pretext; Dialogie Theologiae; Aniversări; Thalia; Archeologica; Varia.

În paginile revistei au publicat și publică scriitori importanți ai literaturii române, scriitori din Filiala Alba-Hunedoara a U.S.R., oameni de cultură.

Revista poate fi accesată la adresa:

http://www.usr-alba.ro/index.php/revista-discobolul.html

Categorii:literature, REVISTA, SEMNAL

Cărțile și lumea… Dumitru Hurubă, câteva argumente despre textele care ne intrigă… „Scriitor de umor, poet bine temperat, activ în perimetrul literaturii, o voce cu stil, inconfundabilă, cronicarul are motive serioase să iasă în faţă şi să ne demonstreze că lucrurile se pot echilibra în istoria literară. Vremurile, caracterele, interesele, resursele au stricat armonia în lumea literară. Fiecare epocă îşi are secretele şi oamenii săi. Dumitru Hurubă este sincer în demersul său, a fost conştient când a pus unul lângă altul textele că demersul său va incomoda”


Hunedoara, scriitori-argumente

 

(Dumitru Hurubă, Scriitori contemporani din judeţul Hunedoara, – comentarii literare – Iaşi: Editura Tipo Moldova, 2015; colecţia publicistică şi eseu contemporan)

 

 

Plecând de la un titlu serios şi încadrat în paradigma culturii de canon, Dumitru Hurubă, într-un limbaj familiar, cu uşoare accente ludice şi riguroase, ne prezintă scriitorii din judeţul Hunedoara activi în ultima perioadă a vremurilor (aproximativ 1980 – 2015), scriitori care au lăsat numeroase mărturii despre lumea în care trăim. Cartea are o motivaţie echilibrată şi revoltată în acelaşi timp. „Cred cu sinceritate şi realism că o reconsiderare, de pe alte poziţii, a literaturii din provincie, nu numai că ar fi legitim-necesară, dar şi, categoric, benefică pentru literatura actuală, pentru istoria literaturii”. De la început, cronicarul Hurubă depune efortul să detensioneze contrariile: centru sau centrele şi provincia. O face cu mută empatie, intră bine în pielea artistului şi ne propune câteva comentarii interesante. Scriitor de umor, poet bine temperat, activ în perimetrul literaturii, o voce cu stil, inconfundabilă, cronicarul are motive serioase să iasă în faţă şi să ne demonstreze că lucrurile se pot echilibra în istoria literară. Vremurile, caracterele, interesele, resursele au stricat armonia în lumea literară. Fiecare epocă îşi are secretele şi oamenii săi. Dumitru Hurubă este sincer în demersul său, a fost conştient când a pus unul lângă altul textele că demersul său va incomoda. Şi-a asumat riscul de a intra în arena cu lei de tot felul, fie de la centru, fie din provincie. Deşi nu este critic în sensul academic al termenului, scriitorul este familiarizat cu operele scribilor de Hunedoara, a citit mult, a comentat şi a lăsat în urma sa mult bun simţ. Semne, peceţi, cuvinte, note. Lucru rar în aceste vremuri care se repetă, se repetă. Sunt analizate operele a două zeci şi şapte de scriitori din judeţul Hunedoara, revolta nevăzută a unor oameni cu limitele, cu orgoliile lor, cu speranţe, oameni-argument pentru cultura judeţului şi a culturii române în general. Cu un simţ al valorii dezvoltat, Dumitru Hurubă a reuşit să pună în lumină temele cărţilor care au dinamizat societatea. A fost atent la titlurile alese de poeţi sau romancieri, a citat versuri interesante, profunde, a lansat idei, a mustrat autorii cu înflorite cuvinte. Impulsionat de temele proprii, de viziunea asupra cărţii ca entitate vie, el a avertizat că, uneori, devenim cititori de iluzii, că vremurile ne colorează mintea, că putem evada prin incultură, că literatura poate fi şi o sforărie de lux, cu stil şi aripi aurite. Peisajul literar hunedorean, la fel ca şi în alte ţinuturi, este peisaj cu natură vie şi scriitor pe contrasens.

Dumitru Hurubă a reţinut că vremurile ne obligă să medităm închişi în ochiul ciclopului, oricând poate fi un altfel de sfârşit al lumii, ne putem opri pe insula tăcerii, sau în satul electronic, ori să începem aventura în marele refuz. Teme, gânduri cu elice, neantul aparent, adică în judeţul Hunedoara scriitorii au avut un cuvânt de spus: poezia poate veni de la Brotuna, clar şi pur ca brumele târzii, iată, poetul este îngenunchiat în lacrimă, femeile au lăutari în sânge, proza scurtă provocă suflete, cineva poartă rănile tale şi balada electrică inundă străzile. Atent la geografia literară, cronicarul pune în lumină miracolul de pe Strei, muntele, patria second hand, ori legendele din ţinutul acesta mirific, atins de minuni, enigme şi comori. Cititorul va descoperi gloria în albului zăpezii, faptul că aici păsările plâng cu aripi, ori nimic deosebit nu se întâmplă în timpul serviciului unui dascăl, sau, poate, e o zbatere a zăpezii, o învingere a singurătăţii prin iubire, iar nasturii sunt cusuţi pe piele în istorii frumoase.

Am putea remarca mereu alte metafore, hiperbole, planuri de lectură, edituri şi ispite. De reţinut:  în judeţul Hunedoara sunt scriitori de certă valoare, puţin debusolaţi de tangajul istoriei, risipiţi în filialele Uniunii Scriitorilor din România, fie la Alba-Iulia, fie la Sibiu, fie la Arad sau Timişoara. Judeţul nu a putut să-şi ţină fiii risipitori în limitele paradigmei până la capăt. În ciuda acestor aspecte, se simte o unitate şi o zbatere în lumea literară din zonă, iar cărţile reflectă iubiri, drame, istorii cu tâlc, crime, oglinzi frânte, oraşe în mişcare. Vremea a intrat bine în cărţile scriitorilor, Dumitru Hurubă pune accentul pe aceste aspecte de furtună. Va trebui să reziste valului de critici care vor veni din orgolii, istorii aproximative, metafore şi teamă.

Cronicarul a reţinut: „se apropie ziua/ când timpul se va scutura de povara mea” (Ioan Barb).

Notăm la Valeriu Bârgău: „E cineva fericit când se naşte?/ Mă grăbesc să-l informez şi pe ea şi pe el/ că la fel de fericit e unul care moare/ şi eu ştiu asta”.

La poetul Raul Constantinescu apar cuvinte cheie: realovisul, rinocezarii, păreronimicii, şpriţogaşculierii, neantia, o urmă de gumă…

Nicolae Crepcea se detaşează prin puritate: „Privind ochii tăi/ văd/ cerul străvechii biserici/ plin de îngeri”.

Ladislau Daradici consemna: „scrierea povestirilor (…) în cazul meu, se dovedeşte a fi dificilă, eu însămi sfârşind prin a mă contopi în cele din urmă cu universul lor…”.

Eugen Evu a surprins clipa eternă: „Fântâna s-a retras mâhnită-n sine/ Alţi ziditori nu s-au găsit în estimp…”.

George Holobâcă a fost atent la dinamismul creaţiei: „Munţii aleargă unii după alţii/ precum cocorii pe frânghia / cu care Dumnezeu măsoară/ contrariile din spovedania ierbii”.

Paulina Popa a surprins taina: „soarele stă în palmele Iubirii/ aşa cum stau boabele de struguri/ atunci când vine vremea vinului”.

Talentul poetului Ioan Evu se descoperă în versuri ca acestea: „Din preaiubire m-am născut/ pe o colină transilvană/ să ard cuvintele la rând/ şi să le-aştern pe câte-o rană…”.

 

Citatele pot continua, scriitorii se vor regăsi în meandrele istoriei literare ca-ntr-o renaştere prin zicere.

 

Dumitru Hurubă a scris despre: Ioan Barb, Valeriu Bârgău, Eugen Blaga, Raisa Boiangiu, Valeriu Butulescu, Raul Constantinescu, Nicolae Crepcia, Nuţa Crăciun, Ladislau Daradici, Eugen Evu, Ioan Evu, Livia Fumurescu, Gligor Haşa, George Holobâcă, Radu Igna, Dorina Brânduşa-Landen, Radu Mihail, Paulina Popa, Mariana Pândaru, Corneliu Rădulescu, Aurelian Sârbu, Ion Scorobete, Constantin Stancu, Dumitru Tâlvescu, Miron Ţic, Ioan Vasiu, Dumitru Velea.

Lista lui Mitică, o listă a scriitorilor contemporani din judeţul Hunedoara.

Lecturi, cărţi, oameni, iluzii, istoria locuind în rana îngerului.

 

 

 

Constantin Stancu

 

 

 

 

Categorii:CARTEA, CRONICĂ

Arhivele sub ninsori… Cărți și amintiri


Categorii:CARTEA, FOTO, literature

O LIMBĂ – UN NEAM. Târgoviște – Chișinău – Cernăuți – Alba Iulia. Cetăți ale spiritualității românești (Antologie de poezie). Realizatori: Mihai Stan (coordonator), Victor Petrescu (Târgoviște), Acad. Mihai Cimpoi, Iulian Filip (Chișinău), Acad. Vasile Tărâțeanu, Mircea Lutic (Cernăuți), Aurel Pantea, Ion Mărginean (Alba Iulia), Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2018. În unire e tăria poeziei!

15 decembrie 2018 Lasă un comentariu

Eveniment – GALA POEZIEI ROMÂNE CONTEMPORANE, Alba-Iulia, 24 noiembrie 2018


Domnul Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România a comunicat modul cum s-a făcut selecția poeților prezenți la Gală: 12 critici literari, din toată țara și din diferite generații, care cunosc îndeaproape fenomenul poetic de la noi, au fost invitați să aleagă fiecare câte 20 de poeți pe care îi consideră reprezentativi pentru poezia română de astăzi, respectiv: Al. Cistelecan, Dan Cristea, Daniel Cristea-Enache, Gabriela Gheorghișor, Gheorghe Grigurcu, Ioan Holban, Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieș, Irina Petraș, Vasile Spiridon, Alex Ștefănescu și Răzvan Voncu. Au fost nominalizați 74 de poeți care au primit de la 12 voturi la 1 vot, în timp ce 40 de poeți au primit un singur vot. Primii 23 de poeți clasați au fost invitați să citească la acest eveniment. De reținut că poeții Ana Blandiana, Emil Brumaru, Mircea Cărtărescu, Dinu Flămând, Angela Marinescu, Ion Mircea și Marta Petreu nu au putut sau nu au vrut să participe la eveniment. Iată că 15 poeți, pe care Nicolae Manolescu i-a invitat să-și prezinte opera, au fost: Gabriel Chifu, Vasile Dan, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Marian Drăghici, Ioan Moldovan, Ion Mureșan, Aurel Pantea, Ioan Es. Pop, Ion Pop, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Liviu Ioan Stoiciu, Arcadie Suceveanu și Eugen Suciu. Ei au recitat două-trei poeme.

La final, domnul Nicolae Manolescu a citit un poem de Ion Horea.

De remarcat temele care au stat la baza poemelor recitate: singurătatea în fața timpului, schimbarea valorilor în lume, degradarea omului, lipsa de orizont a omului și limitele sale fizice și spirituale, iubirea care s-a stins, întrebările rămase fără răspuns, angoasa în fața unui viitor incert.
De reținut momentele muzicale, desfășurate pe durata Galei, în interpretarea sopranei Raluca Lucia Cîmpean, a lui Liviu Cernat la vioară și a lui Ovidiu Pîrjol la pian, publicul și, mai ales, poeții au fost încântați de acestea.

Organizat de Uniunea Scriitorilor din România, evenimentul s-a bucurat de sprijinul financiar al Ministerului Culturii și Identității Naționale, al Primăriei și al Consiliului Județean Alba prin Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba iar partenerii Galei au fost: Universitatea „1 Decembrie 1918″ din Alba Iulia și Inspectoratul Școlar Județean Alba.

La Gală a participat un public sincer iubitor de poezie, care a apreciat momentele în care poeții au recitat din creația lor, unii au solicitat autografe poeților prezenți pe cărțile achiziționate anterior. Au fost prezenți Ion Dumitrel, Președintele Consiliului Județean și Mircea Hava, Primarul municipiului Alba Iulia, ambii susținători constanți ai actului de cultură. Au mai participat scriitori din Filiala Alba-Hunedoara a U.S.R., fiind prezent și domnul Cornel Nistea, președintele filialei.

Din județul Hunedoara au participat scriitorii Ladislau Daradici, Mariana Pândaru-Bârgău, Damșa Toma Maria, Constantin Stancu etc.

Din județul Alba au participat scriitorii Mircea Stâncel, Dincă Ștefan, Monica Grosu, Muntean Ironim,  Virgil Todeasă etc.

%d blogeri au apreciat: