Arhiva

Archive for the ‘literature’ Category

Varujan Vosganian: Despre Uniunea Scriitorilor din România. Istorii, istorie, impact social

27 februarie 2020 Lasă un comentariu

 

Uniunea Scriitorilor și contestatarii ei

 

Istoria formelor de asociere a scriitorilor din România este parte a istoriei literaturii române, căci nu cred să existe vreun scriitor român important care să nu fi contribuit într-un fel sau altul la alcătuirea sau ființarea respectivelor asociații, societăți sau uniuni. Protejarea și răsplătirea drepturilor de autor, realizarea unei simetrii de drepturi și obligații între editori și creatori, condiția materială și statutul profesional al scriitorului, susținerea financiară a publicațiilor literare, politica culturală a statului și încurajarea mecenatului, ajutorarea scriitorilor aflați în suferință au fost doar câteva dintre obiectivele pe care aceste forme asociative și le-au asumat. La acestea se adaugă, firește, scopuri eminamente literare, cum ar fi organizarea diferitelor festivaluri și lecturi publice, omagierea reprezentanților breslei, acordarea premiilor literare, încurajarea tinerelor generații de scriitori, dar și – în momentele de cumpănă și nu numai – punerea literaturii și a autorilor săi în slujba idealurilor naționale.

Dintre organizațiile întemeiate de scriitorii români, cele mai reprezentative au fost Societatea Scriitorilor Români, înființată în anul 1908, și continuatoarea acesteia, începând cu anul 1949, Uniunea Scriitorilor din România. Cei care susțin că uniunile de creație sunt invenții staliniste sunt într-o gravă eroare. Ca să vedeți cât de „staliniste” erau aceste organizații, să evocăm o structură asociativă similară, Societatea Compozitorilor Români, înființată ceva mai târziu, în 1920, și al cărei președinte, timp de aproape trei decenii, a fost George Enescu. Nici Societatea Scriitorilor Români nu s-a lăsat mai prejos, cel mai longeviv și mai eficient președinte al acesteia nu a fost altul decât Liviu Rebreanu.

De remarcat faptul că atât SSR, cât și USR au primit un statut legal de prim rang, ele fiind recunoscute prin legi speciale de către forurile legiuitoare: SSR a fost recunoscută ca persoană morală, în anul 1912, de către Senat și Adunarea Deputaților, iar USR ca persoană juridică de interes public, în anul 1949, de către Marea Adunare Națională. Dacă forurile legiuitoare au emis legi speciale de înființare a acestor organizații, e de menționat că nu au emis niciodată vreun act care să menționeze desființarea lor.

După anul 1989, USR și-a continuat activitatea, păstrându-și atribuțiile de reprezentare a scriitorimii române, ieșind, însă, de sub tutela ierarhică sau ideologică a instituțiilor statului. Încetul cu încetul, USR a dobândit, pentru profesia și vocația de scriitor, o recunoaștere legislativă mai largă și o susținere financiară pe care breasla noastră nu le avusese niciodată. Rolul USR, ca exponentă a breslei și continuatoarea unei tradiții de peste un secol, a fost consolidat prin gesturi de recunoaștere publică din partea autorităților statului și printr-o seamă de responsabilități ce i-au fost conferite prin acte normative. Astfel, instituția prezidențială s-a implicat activ, în anul 2008, în festivitățile legate de centenarul înființării SSR, atât prin prezența președintelui României la sediul USR, cât și prin acordarea unor înalte distincții culturale întru omagierea acestei tradiții. Printr-o seamă de legi în domeniul culturii, unele votate în unanimitate, Parlamentul a încredințat USR responsabilități importante în aplicarea lor. Guvernul României, atât prin hotărâri semnate de prim-ministru, cât și prin ministerele specializate, îndeosebi Ministerul Finanțelor și Ministerul Culturii, a creat resurse și proceduri prin care USR să poată finanța diferite activități literare. Curtea Constituțională a validat, prin deciziile sale, competențele USR. Numeroase hotărâri definitive ale instanțelor juridice confirmă statutul USR de persoană juridică de utilitate publică. Nu mai vorbim de numărul mare de alte instituții publice, de la consilii județene și primării până la diverse instituții de reprezentare culturală care au în USR un interlocutor în organizarea sutelor și sutelor de evenimente literare ce au loc anual.

Ei bine, în ciuda atitudinii acestor autorități ale statului român care dau recunoașterea cuvenită statutului legal, public al USR, nu același lucru se poate spune despre, culmea!, unii scriitori care au ajuns la concluzia că USR… nu există! După opinia lor, de treizeci de ani încoace, Parlamentul, Președintele României, Guvernul etc., etc. joacă împreună cu scriitorii un teatru al absurdului, acordând distincții, dând responsabilități și alocând  fonduri bugetare unei instituții inexistente, ca să nu mai spunem că băncile fac transferuri financiare unui deținător fictiv de conturi. După părerea lor, tot ce face USR este real, mai puțin USR însăși. Iată și argumentul: din moment ce USR nu s-a reînființat în 1990, după căderea comunismului, înseamnă că nu mai există. Aserțiunea e, desigur, hilară. Eu am certificatul de naștere emis de către Republica Populară Română, nu l-am refăcut nici în 1965, când România a devenit republică socialistă, nici în 1990, când a devenit republică, pur și simplu. Asta nu înseamnă, îmi place să cred, că am dispărut odată cu republica ce mi-a redactat certificatul.

Ceea ce e, însă, cu totul lipsit de haz, dacă nu de-a dreptul odios, este faptul că acești contestatari, prin campaniile lor răzlețe, dar înverșunate și zgomotoase, socotind că USR nu mai există ca persoană juridică de utilitate publică, clamează, implicit, anularea tuturor drepturilor câștigate de USR în acești treizeci de ani pentru scriitorii români. Breasla ar deveni, astfel, afirmă ei, un fel de conspirație în care scriitorii se bucură, prin intermediul USR, de o seamă de drepturi, fără să aibă, ca să zic așa, dreptul la ele.

Dimensiunea tragicomică a  acestor trupe de hărțuitori este aceea că protagoniștii lor se numără printre cei a căror existență a fost promovată cât se poate de fructuos de… „inexistenta” USR. Suntem, în această privință, într-o situație halucinantă, care o întrece pe aceea a personajului lui Marin Preda care privea peste zăbrelele grădinii zoologice girafa și, totuși, exclama: „Așa ceva nu există!” Dacă în cazul țăranului lui Marin Preda, mirarea era nedisimulată și inocentă, el nevrând, cu niciun chip, să ia locul girafei, nu același lucru se poate afirma despre eroii noștri, a căror mirare este mai degrabă simulată și deloc nevinovată.

Un prim exem­plu de privitor al girafei este cel al poetului Florin Iaru. El uită că a fost mai mult timp vicepreședinte al USR, amnezie în parte justificată prin faptul că, în timpul mandatului său, a petrecut extrem de puțin timp la sediul USR, cu foloase pe măsură pentru breaslă. Alt protagonist este Cristian Teodorescu, pentru care atunci când a primit Premiul pentru Proză, USR exista bine mersi, dar care s-a răzgândit în privința Uniunii, fără să se răzgândească, firește, și în privința premiului. Dan Mircea Cipariu, la care numărul de procese intentate USR îl depășește cu mult pe cel al volumelor publicate (inclusiv ca număr de pagini), este un bun exemplu de îndărătnicie bipolară. Ani de zile a crezut cu tărie în existența USR, a candidat la președinție de câteva ori cu un „succes“ pe care doar cel al volumelor sale îl depășește, a fost ani de zile șeful Filialei de poezie din București, ba chiar a colaborat la redactarea actualului Statut. Acum crede, cu aceeași tărie, că USR nu există. Dar probabil că cel mai flagrant caz este cel al prozatorului Eugen Uricaru, și el apostol al inexistenței USR, care, n-o să credeți, timp de cinci ani a fost chiar președintele USR. Polemizând cu sine însuși, precum Tartarin din Tarascon, Eugen Uricaru de acum două decenii a semnat documente juridice și transferuri bancare pentru o organizație care tot pe atunci, în opinia lui Eugen Uricaru de azi, nu exista!

Această ontologie bizară potrivit căreia USR există dacă o conduc unii și nu mai există dacă o conduc alții ar fi putut să rămână, cum se întâmplă adesea între scriitori, doar o rătăcire onirică. Se spune că orice șoaptă se aude în Epidaur. Din cauza internetului, lumea întreagă a devenit un Epidaur în care oriunde ai șopti, se aude oriunde, iar acest lung șir de vorbe și de ipoteze privind legalitatea USR ridică o pâclă bolnăvicioasă pe care trebuie întruna s-o limpezim, irosindu-ne timpul. Chiar și așa, acest joc de-a alba-neagra ar rămâne în zona anecdoticului dacă protagoniștii săi nu ar da dovada unei procesomanii patologice și a unei imposturi cu vădite accente infracționale. (Numărul proceselor în care acești autori au târât Uniunea Scriitorilor a trecut pragul de 120!)

Printre membrii SSR și USR au existat, ca-n orice comunitate, dispute pătimașe. Scriitorii s-au contestat, s-au răfuit și s-au acuzat unii pe alții, fiecare acțiune lăudabilă a avut, ca de obicei, și detractorii ei, dar niciodată, repet, niciodată vreunul dintre ei n-a dat fuga la autorități sau la tribunale ca să încerce, în mod rușinos, să anuleze drepturile pe care ceilalți le dobândiseră. Suntem în fața unei situații pe cât de inedite, pe atât de dezagreabile care sper să nu supraviețuiască în istoria breslei noastre decât cel mult ca o notă de subsol.

 

Varujan Vosganian

 

Sursa: USR

Categorii:CARTEA, literature, PRESA

Personalități ale Hațegului: Petru Dugulescu… Când Dumnezeu are simțul umorului…


 Fragment din cartea Arhivele de la Hațeg. De la Neantia la Vâltoarea sufletelor (2010)
Petru Dugulescu: Ei mi-au programat moartea
“Dumnezeu are simţul umorului“  afirmă în cartea sa Petru Dugulescu. E o concluzie la care un pastor, mai bine zis un slujitor al celor de Sus, adică un om la care alegea aparţine lui Isus, ajunge după o experienţă care a durat aproape o viaţă, plus Biblia,  la o concluzie eliberatoare, care ne indică faptul că Dumnezeu e un Dumnezeu al celor vii.
Cine nu cunoaşte bine Scriptura în adevărul şi duhul ei, va înţelege foarte greu că autobiografia din cartea “EI MI-AU PROGRAMAT MOARTEA”, Editura  “Marineasa“, Timişoara, 2003, este o scriere care depăşeşte simpla scriere a unei cărţi, este descrierea modului cum Dumnezeu lucrează cu omul.
Născut într-o familie modestă, Petru Dugulescu îşi scrie şi rescrie viaţa sa trecută prin deşertul comunist şi prin oaza palidă a începutului de libertate din România, acolo unde securitatea, ca organ de represiune a statului comunist nu a putut face faţă în nici un fel Planului din veşnicie a lui Dumnezeu, Plan în care au existat şi există şi o parte din noi cei trăitori pe aceste meleaguri.
Doar cine cunoaşte Biblia va înţelege căile lui Dumnezeu. Ca slujitor al lui Isus autorul a trăit din plin apostazia lumii, căderea spirituală a anilor 50 – 90 în România. Autorul, după cum se deschide această carte de excepţie, trebuia să moară şi această moarte i-a fost programată de oameni, dar nu şi de Cel de Sus şi dacă El vrea altceva, si dacă El este viaţă, dacă El este biruinţă şi biruinţă asupra morţii, atunci lumea trebuie să recunoască puterea Cuvântului.
Cartea este prefaţată, meritoriu, de Mitropolitul Banatului, cel fericit, Nicolae Corneanu, – “ un sfânt în viaţă, un om smerit şi blând, cu o inimă caldă şi iubitoare”, după cum scrie autorul, cartea este susţinută de Pastor dr. Iosif Ţon, un alt slujitor al suferinţei în Hristos, cartea este susţinută de umblarea cu Dumnezeu şi veşnicia care curge prin fiinţele noastre.
Cartea trebuie citită, dincolo de text, există un mesaj al celui care cunoaşte forţa Cuvântului. Sunt fotografii, sunt texte autentice, este o flacără în text, dincolo de mode literare, dincolo de stiluri, Petru Dugulescu a adoptat stilul Scripturii, un stil care rezistă la proba timpului. Astfel de cărţi au puterea de a străbate graniţele care despart oamenii.
Cartea este susţinută şi de alţi creştini din Împărăţia lui Isus, de mărturia lor, de faptele lor, de participarea lor.
Dincolo de cortina oficială a comunismului a existat ceva, ceva ce mulţi nu au ştiut, “ Petru Pocăitul “  a dezvăluit acest lucru, l-a făcut cu tărie, cu puterea adevărului. Fiind o carte autobiografică, din empatie cu timpul nu voi insista asupra vieţii lui Petru Dugulescu, dar voi spune doar atât : cei fără Dumnezeu nu vor înţelege niciodată dragostea care îi uneşte pe creştini oriunde ar fi ei, nu vor înţelege că în Hristos toţi suntem una.
Autorul insistă pe faptul că trebuie să ne pese de ceilalţi, să ne doară de ceilalţi, să plângem pentru ceilalţi, iar creştinism fără ajutor practic, real în viaţa oamenilor, nu poate exista. Dimensiune socială a creştinismului este dată de Isus, el a dat orbilor vederea, şchiopilor mersul, chiar pe ape adânci, a dat Cuvântul lui Dumnezeu celor care cred…
Şi ce mare minune să –L auzi pe Isus vorbind.
Cartea se bazează pe texte din Scriptură, se sprijină pe aceste texte, este motivată de Cuvânt. Se dezvăluie modul în care cerul şi pământul vor trece, dar Cuvântul va rezista – comunismului, dictaturii, terorii, regilor pământeni, preşedinţilor, unui simplu poliţist, – Cuvântul, da, Cuvântul …
Numai prin har, prin credinţă, prin alegerea făcut de Dumnezeu se poate rezista în lumea aceasta şi acestea sunt lucrurile care dau tărie vieţii de zi cu zi…
Autorul adresează în final şi un avertisment Americii, ca reprezentant al puterii pământeşti în lumea aceasta – mesajul: “TREZEŞTE –TE, America!“, e un mesaj valabil pentru fiecare, Isus ne-a spus-o clar – “vegheaţi!“
Imaginea societăţii într-un moment al ei, este surprinsă cu exactitate de autor, atingând multe straturi, mulţi oameni, dar unii îl vor contesta pe Pastorul Dugulescu, alţii nici nu vor înţelege, alţii vor spune – da, alţii nici nu există, vor poetului Nichita Stănescu…
Numai Dumnezeu ştie cu adevărat ce se află în spatele textului scris de Petru Dugulescu, pentru că El singur cunoaşte inimile oamenilor.
Autorul scrie: “Sfânta Scriptură spune în Psalmul 53 –1 – “Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu!”. Eu sper că acest Senat nu este o casă de nebuni, domnilor senatori! Ultimul recensământ a arătat că populaţia ţării noastre este în proporţie de 98 % creştină. Dumneavoastră pe care popor îl reprezentaţi, domnule coleg?“, sunt citate cuvintele poetului Ioan Alexandru rostite în Parlamentul României, când cei cu inima la Dumnezeu au  luptat pentru ca fiecare şedinţă din acest organ de stat, de natură democratică, să înceapă cu rugăciunea “Tatăl Nostru“.
Cartea “EI MI-AU PROGRAMAT MOARTEA”  a fost scrisă sub starea de har, dovadă că Dumnezeu nu vrea să ne pierdem memoria, alături de Eugen Evu, poetul hunedorean, care a scris despre încercarea focului, lucrarea lui Dumnezeu cu poetul, alături de valea plângerii rescrisă de Nicolae Uţică, scriitor din Petroşani, care a arătat nedeia minerului cu moartea, alături de cartea scriitorului Radu Igna, care a descris lumea profesorilor atinşi de boala comunismului, prozator şi el din Haţeg, Petru Dugulescu, ne dă imaginea modului cum Duhul Sfânt lucrează în parte de lume ….
Iosif Ţon scrie despre autor: “Autobiografia lui este o relatare a modului în care Dumnezeu l-a crescut, l-a căutat, l-a cucerit, l-a făcut agentul Său şi l-a folosit în locurile şi în acţiunile determinate de El şi pentru scopurile Lui divine”.
Autorul scrie despre autor: “ Niciodată nu am să înţeleg de ce Dumnezeu m-a ales pe mine şi m-a chemat în lucrarea Lui, un om lipsit de o pregătire aleasă, cu atâtea defecte şi atât de nevrednic…“.
EL, însă, ne-a programat viaţa veşnică, în Hristos Isus…
PETRU DUGULESCU: O CĂLĂTORIE ENIGMATICĂ
Viaţa este uneori dură şi enigmatică, o viaţă a unor călători enigmatici. La începutul anului 2008 Petru Dugulescu a trecut dincolo, spre cele înalte, fără ca măcar să poată duce la sfârşit ceea ce dorea să facă.
A lăsat, parcă   într-un testament de suflet, mesajul său despre călătoria sa în această viaţă în cartea „DEMOCRAŢIE ŞI PERSECUŢIE” , carte apărută la Editura Multimedia Internaţional – Arad, 2007. Mesajul este unul dens, aparent contradictoriu.
În epilogul la această carte autorul scrie:
Acestea sunt zilele în care trăim noi, generaţia care am avut harul să vedem smochinul înflorit şi toţi copacii înfrunzind. „ Şi le-a spus o pildă: Vedeţi, smochinul şi toţi copacii. Când înfrunzesc, si-i vedeţi, voi singuri cunoaşteţi că de acum vara este aproape „ ( Luca 21: 28,30 – Biblia ). Acum când democraţia este îmbrăţişată de majoritatea statelor lumii”.
Cartea este scrisă după ce au trecut şaptesprezece  ani de la Revoluţia anticomunistă care a început la Timişoara în România, perioadă pe care Petru Dugulescu o caracterizează ca „persecuţie democratică”.
Cartea lasă deschisă o cale, o reflexie simplă, despre adevărata patrie pentru un om, patria care este la Dumnezeu, în cer, dincolo de înţelegerea noastră.
Bazat pe valorile creştine, autorul a scris cartea „Ei mi-au programat moartea”, prima care a lăsat deschisă oportunitatea pentru cea de a doua, „Democraţie şi persecuţie”, de fapt o singură carte în două volume, cu accente biografice, ca un fel de spovedanie necesară atunci când doreşti să te împaci cu Dumnezeu definitiv şi, de fapt, cărţile sunt o mărturie despre vremurile în care trăim, filtrate prin prisma valorilor creştine eterne.
Este în carte o doză de naivitate asumată de autor, aceea că lume va înţelege mesajul său, un mesaj creştin, dar lucru pare imposibil şi greu de realizat, se pare că indiferent de locaţie, de continent, de Biserică, de sistem social de vieţuire, de imaginaţia umană, depăşită de evenimentele care au luat-o la vale, spre zone întunecate, de joasă vibraţie.
E aici o naivitate asumată pentru că mesajul Evangheliei este unul complex care duce de la moarte la viaţă, şi necesită studiu, înţelegerea unor noţiuni profunde, în fond dincolo de misiunea unor apostoli era Dumnezeu care a atras în acest mecanism Imperiul Roman din secolul întâi, după Hristos, a atras valorile filozofiei antice, pornind de la Platon, Heraclit, etc, a atras vehiculul de mişcare a ideilor, limba greacă veche, coine, a atras sistemul de drept roman, cu pax romana, cu drumurile imperiului de tot felul, sistemul financiar imperial din acea vreme şi multe altele, pe care lumea de astăzi nu mai are timp să le asimileze în lumina adevărată a veştii bune, pentru că nu mai are timp pentru timpul etern, pentru că nu mai are timp pentru acordarea cu mişcarea puterii, pentru că, vorba lui Toffler, puterea este în mişcare.
Cartea surprinde secvenţe din viaţa lui Petru Dugulescu în mediul acid al vremii, povara purtată de la declaraţia de acceptare propusă de fosta Securitate a sistemului comunist şi acceptată de autor sub presiunea împrejurărilor până la eliberarea de sub puterea morţii spirituale şi fizice evidente la care a fost supus.
Trăgând linie şi adunând putem spune că, bazat pe aceste valori, din perspectivă socială şi istorică, el a reuşit până la punctul de alegere, până la punctul de torsiune, a ajuns deputat în Parlamentul României, a adus rugăciunea Tatăl nostru, rugăciune creştină, în decembrie 1989 în Piaţa Operei  din Timişoara într-un moment greu, a avut puterea de a se smulge din cătuşa timpului, atunci, a reuşit să se implice în fapte caritabile pe care un sistem feudal românesc nu le poate susţine corect, a fost un mesager creştin pentru România în USA la vremuri complicate politic, fiind implicat în reacordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru ţara noastră, a cunoscut şi s-a confruntat cu oameni politici străini ca ministrul de justiţie din America, din cadrul Departamentului de Stat, dar şi cu oameni politici români: Emil Constantinescu, Adrian Năstase, C.V. Tudor, Corneliu Coposu, şi mulţi alţii.
Interesante mărturiile lui Petru Dugulescu despre Ioan Alexandru – poetul imnului creştin, poetul şi cărturarului ales, care a înţeles Biblia aşa cum a fost scrisă în textul ei original în limba ebraică, un om al pământului românesc care a simţit puterea lucrării lui Iisus Hristos pentru ţară în aceste vremuri delicate şi contorsionate care stau sub semnul lipsei de valori autentice.
În februarie 1992, Ioan Alexandru m-a însoţit la „ Micul dejun cu rugăciune „ cu preşedintele Bill Clinton. El a fost impresionat să vadă cum liderii lumii politici şi militari ai celei mai puternice naţiuni din  lume se roagă şi citesc Biblia”.
Apoi împreună cei doi reuşesc să introducă în Parlamentul României obiceiul ca parlamentarii să se roage şi au început prin a o face în „Cabinetul nr. 2”  al foştilor lideri comunişti, cunoscuţi pentru poziţia lor rece şi ostilă la adresa creştinilor de orice fel.
Erau vremuri de dezgheţ în istoria României în anii 90, care suferea şocul democraţiei şi a luptelor de tot felul, ca ţară, brusc deschisă spre noi reguli de convieţuire şi fiinţare în sine ca popor. Au fost vremuri grele şi interesante.
În cartea sa, Petru Dugulescu prezintă sub o lumină angajată rolul presei în democraţie şi în acest joc special pentru un om politic şi pentru un creştin, este provocat şi  provocă jurnaliştii pentru a trăi vremurile şi nu numai de a scrie despre ele, pentru a evita manipularea şi risipirea într-o lume a intereselor financiare şi de putere. A fost un joc serios dar şi responsabil, mai ales din parte autorului. Jocul este susţinut de extrase din presa vremii, de fotografii, de mărturii, de adrese oficiale ale instituţiilor statului depăşite de fenomenele vremii, de ciocnirea dintre civilizaţii. Autorul e nevoit să apeleze la stilul reportajului şi a documentarului  pentru a susţine ideea de civilizaţie în modul în care o vede, într-o lume rece, afectată de luptele politice, lupte pentru putere.
Prin cartea sa, autorul însă critică şi valorile americane, uniune de state model pentru democraţie, din punctul de vedere al creştinismului.
„… Acest vânt de secularizare a Americii a început să bată pe la începutul anilor  ’60. Nimeni  n-ar fi crezut atunci că în scurgerea timpului, acest curent liberal va fi ca un bulgăre de zăpadă care, în rostogolirea lui, ia proporţii tot mai mari”.
„… Părinţii fondatori ai Americii, oameni cu frică de Dumnezeu şi cu o înaltă moralitate, nici în cele mai urâte vise ale lor nu ar fi crezut că această sintagmă ”separarea bisericii de stat” va fi interpretată  într-un mod atât de negativ şi distructiv pentru naţiunea lor”.
Pentru noi mărturia autorului este una presantă pentru că pune în evidenţă mecanismele istoriei care pot duce la dezastru sau la democraţie.
Până la urmă mărturia sa a avut ecou, în America povestea sa de om trăitor în această lume a fost primită şi o companie a decis să realizeze un film după cartea sa „Ei mi-au programat moartea”, sub titlul Repenters, producătorul filmului fiind Gerad Moulin, cel care a realizat Lista lui Schindler şi Jurasic Park.
Dacă în România cărţile trăite nu au loc în vitrina politică a instituţiilor de cultură, se pare că în alte zone istoria este luată în serios. De reţinut şi criza spirituală din America, în lipsă de teme fundamentale, pentru că acolo industria filmului, în goană după senzaţional şi bani, şi-a uitat menirea, temele distrugătoare de suflet omenesc au dus la ratarea ţintei, în sine  ca misiune a lumii civilizate pentru cei cu premii Oscar.
Autorul are un stil direct, stilul documentar al reporterului despre o lume mişcată, sub presiune schimbărilor de tot felul, fără un stil literar căutat, e stilul martorului venit dintr-o altă lume să scrie despre călătoria fiinţei umane în această lume, în căutare după o patrie adevărată şi poate aici fiinţa spirituală a lui Petru Dugulescu s-a frânt, forţată să ducă o existenţă în două lumi paralele, văzute şi nevăzute, reale şi totuşi glisante…
Constantin Stancu
2.11.2008
  • Petru Dugulescu – câteva date biografice (n. 18.XI.1945 – d. 3.01.2008)
Cunoscută personalitate religioasă şi politică, Petru Dugulescu a fost pastor baptist (Haţeg 1974-1986; Timişoara 1986-2002) şi deputat PNŢCD de Timiş (1992-2002). A fost unul dintre fondatorii Grupului de Rugăciune din Parlamentul României.
A fondat Asociaţia Evanghelistică şi de Caritate “Isus Speranţa României” (1991) şi casa de orfani “Fraţii lui Onisim” din Timişoara (1992).
A publicat: Călătorii enigmatici” şi “Apus de mileniu” şi cărţile (autobiografice) “Ei mi-au programat moartea”, tradusă în limba engleză cu titlul “Repenters” şi “Democraţie şi persecuţie” (lansată în decembrie 2007).
Petru Dugulescu a primit titlul de “Ambasador al Păcii” oferit de Interreligious and International Peace Council şi premiul “Freedom Fighter Award” oferit American Freedom Festival. A fost cetăţean de onoare în 4 state americane.
În zilele revoluţiei a fost prezent în balconul Operei Române din Timişoara şi i-a chemat pe revoluţionarii prezenţi în piaţa centrală a Timişoarei să îngenuncheze, să rostească Tatăl nostru în plin centrul oraşului, în public, România fiind comunistă în acele zile.
(Sursa: Blogul lui Petru Dugulescu).
 
Categorii:CREDO, CRONICĂ, HAŢEG, PORTRET

Lebede roșii… Un timp hain în plină stradă

17 noiembrie 2019 Lasă un comentariu

Categorii:CRONICĂ

Țara Hațegului – Folclor literar: „Străvechi tradiții și creații populare din Țara Hațegului”, de Raul Constantinescu

29 octombrie 2019 Lasă un comentariu

 

Țara  Hațegului

Cronica literară –  Constantin Stancu:  Raul Constantinescu, „Străvechi tradiții și creații populare din Țara Hațegului”,  Editura SAECULUM  I. O., București, 2017

Deschideri de orizont: Folclorul din Țara Hațegului, un Ardeal în miniatură

 

Raul Constantinescu a lucrat peste 47 ani la antologia de folclor „Străvechi tradiții și creații populare din Țara Hațegului”*, culegere monografică de succes. A cules, a ascultat, a analizat, a colaborat cu multe persoane, a cercetat, a dat direcții noi într-un domeniu cultural interesant și profund. Ajuns la vârsta maturității, scriitorul se poate bucura de această carte de excepție, dintr-o zonă de excepție. Poet profund, ancorat în cultura serioasă, durabilă și cu mesaj, cunoscător al literaturii de azi și dintotdeauna, bazându-se pe valori solide și pe certitudini, el ne oferă un eveniment special, o lectură dinamică prin viața oamenilor din Țara Hațegului. Nume importante ale culturii s-au aplecat asupra acestui areal: Aron Denușianu, B.P. Hasdeu, Romulus Vuia, Ovid Densusianu, Bela Bartok, Nicolae Densușianu, Ion Pop-Reteganu, însă Raul Constantinescu a reactualizat un domeniu dinamic, a reușit să-și concentreze eforturile într-o direcție concretă, realizarea sa fiind una emoționantă și în concordanță cu istoria, viața și miracolele din Țara Hațegului.

Cum singur afirmă, lucrarea începe cu Deschidere de orizont, prezentându-ne Țara Hațegului în toată complexitatea ei. O zonă conservatoare străbătută de influențe venind din mai multe direcții, din Banat, din Oltenia, dinspre Sibiu, o zonă înconjurată de munți, o cetate naturală. Influențele au marcat viața oamenilor și asta se poate constata din cuprinsul cărții. Munții Retezat, Munții Șurianu, Munții Poiana Ruscă, Munții Țarcului, metereze și mesaje pentru cei din loc și pentru cei care doreau să vină aici. Sunt curente, sunt paliere istorice, de la vechile culturi ale omului primitiv la cultura precreștină sau cultura creștină, de la omul stăpânit de frici la omul care a convertit frica în poezie, muzică, strigăt, colind, poveste cu ieșire la cer.

Monografia prezentă este bine consolidată prin organizarea materialului, prin explicațiile date, prin analizele pertinente, prin legăturile cu operele anterioare din domeniu, prin dragostea autorului pentru oamenii locului.

Raul Constantinescu a adus mulțumiri celor care l-au ajutat să realizeze această carte, de la oamenii simpli și pasionați din Țara Hațegului, oameni pe care i-a cunoscut și i-a prețuit, mulți la număr, la profesori de liceu sau școală generală, apoi domului profesor universitar dr. Ion Cuceu din cadrul UBB Cluj-Napoca, structurilor de specialitate din Academia Română, profesorului dr. Ionel Oprișan, directorul Editurii Saeculum I.O. București.

Autorul precizează că munca sa a fost una asiduă și că s-a străduit să selecteze texte de folclor literar originale prin care pronunțarea specifică a graiului hațegan s-a păstrat cu multă acuratețe, cuvintele având sonoritatea din locul acesta mirific. Cine trăiește în această zonă va recunoaște în conținutul monografiei specificul zonei și se va recunoaște cu bucurie. Cartea are un motto mai lung, textele preluate din Ion Pop-Reteganul și Ovid Densușianu ne aduc astfel argumente pertinente în ce privește lumea în care este invitat cititorul să plonjeze cu entuziasm. Câteva note biobibliografice ne prezintă pe Raul Constantinescu ca profesor, omul care a fost activ în Țara Hațegului și este activ, a colaborat cu poezii originale, traduceri, eseuri și culegeri de folclor la importante reviste de cultură din țară, a publicat opt volume de versuri și a fost prezent în domeniul cultural din zonă. A influențat multe persoane și i-a îndrumat spre domeniul culturii prin activitatea de profesor sau de poet. De remarcat că în postfața monografiei, fostul elev al autorului, conf. univ. dr. George Ardeleanu de la Facultatea de Litere, Universitatea București, are cuvinte de apreciere pentru prezenta antologie de folclor: „Ceea ce fascinează, fie și la o <<repede ochire>> asupra corpusurilor de texte incluse în volumul de față, dincolo de diversitatea tematică, motivică, simbolică ori stilistică, sunt multiplele interferențe culturale care caracterizează patrimoniul spiritual al Țării Hațegului, imaginea de palimpsest creat prin suprapunerea diverselor straturi de culturi și civilizații succesive, contaminările tematico-simbolice și poetice, care vin, în opinia autorului, din preistorie până în prezent” (p. 468).

În prefața lucrării, prof. univ. dr. Ion Cuceu (Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca/ Institutul „Arhiva de Folclor a Academiei Române) reține: „Colindele din Hațeg, cum bine a intuit autorul acestei monografii etnologice zonale, sunt larg cuprinzătoare motivic și se disting față de cele din alte vetre ale colindatului tradițional prin densitatea și profunzimea aderenței la stratul precreștin peste care s-au suprapus mai multe rânduri de influențe creștine, de <<vârste>> și <<consistențe diferite>>. Raul Constantinescu le-a ales atent și a reliefat consubstanțialitatea lor cu temele mari ale creștinismului cosmic, le-a pus în valoare mai bine decât alți cercetătorii anteriori, cu aceeași ardoare și stăruință ca marele filolog antecesor Ovid Densușianu sau ilustrul antropogeograf Ion Conea” (p. 11).

Volumul are inserate mai multe fotografii, hărți, comentarii, un rezumat pertinent, un glosar, indice de localități, indice de interlocutori, de culegători, note, observații și explicații, o bogată bibliografie. În mod evident, autorul a lucrat și a avut multiple relații spirituale cu foarte mulți oameni ai Țării Hațegului, pe care i-a cunoscut, ascultat, i-a încurajat, prestând o muncă dificilă dar și plină de satisfacții și bucurii. În rezumatul monografiei, Rau Constantinescu ne prezintă pe scurt această lucrare, o face cu multă rigoare, cu atenție, punând accent pe domeniile importante ale folclorului din Țara Hațegului. Sumarul este redat și în limba engleză pentru a introduce pe cititorul străin în universul de excepție din zona vizată.

Deschiderea de orizont în tărâmul folclorului din Țara Hațegului ne dezvăluie spiritualitatea oamenilor în timp și spațiu, dinamica și interferențele etnolingvistice străvechi și conservatoare, precum și tradițiile și obiceiurile permanente păstrate de oamenii din acest ținut mirific. După ce receptorul interesat a intrat în lumea aceasta, el va descoperi tradiții, eresuri, obiceiuri din fiecare anotimp, de la ritualuri de invocarea ploii la șezători, apoi colinde diverse și complexe și claca din satele locului, la ritualuri folclorice profunde cu ocazia diverselor sărbători legate de tradițiile creștine. Autorul analizează nedeile din Țara Hațegului, momentele importante din viața locuitorilor așa cum au rămas imprimate în mintea acestora, descântecele și practicile magice, apoi lirica populară – doinele, cântecele, strigăturile etc. Raul Constantinescu este atent cu epica populară, punând accentul pe balade diferite, pe epica populară în proză, abordând ghicitorile, proverbele și zicătorile, folclorul copiilor, jocurile de cuvinte, glumele, batjocurile, vorbele de rușine, exercițiile de pronunțare. Analiza este detaliată, autorul pătrunde în stratul spiritual al oamenilor din Țara Hațegului, de la naștere, căsătorie și până la moarte. Este o analiză intimă a vieții așa cum s-a manifestat în mod direct pe acest pământ. O călătorie prin viața oamenilor reali și dedicați.

Strigarea peste sat (primăvara) este o formă de judecată populară necesară într-o colectivitate rurală, când se fac focuri pe dealuri ca semn de început și lumină, se dau drumul la vale a mai multor roți înfășurate cu paie aprinse, luminând satul. Este un bilanț al vieții în sat. „Ca la o adevărată judecată a satului sunt strigate toate fetele și nevestele din sat, fiind luate în râs defectele și viciile acestora în diferite feluri de batjocuri la adresa lor, apoi se iau în râs gospodarii bețivi, mincinoși, leneși, lăudăroși, zgârciți, făloși etc., având ca scop îndreptarea năravurilor rele. Când sfârșesc, coboară noaptea în sat și deschid porțile unor fete cu comportări nepotrivite, sau le scot din țâțâni și le ascund prin apropiere. Dimineața tot satul vede și râde” (p. 37, Varianta Ștei, Inf. Bogdan Iustin).

Mai reținem, din viața oamenilor din Țara Hațegului, momentul nedeii. O perioadă specială din viața comunității, o practică veche, o sărbătoare tradițională, iar, o dată cu creștinismul, este sărbătorită împreună cu hramul bisericii din localitatea respectivă. În vechime, zeii erau celebrați pe înălțimile munților, locuri considerate sacre. În Țara Hațegului, unele nedei durau o săptămână. În Munții Țarcului există un vârf cu denumirea Nedeia (2150 m), locul unde satele apropiate își țineau evenimentul. Familiile se pregăteau cu pasiune pentru sărbătoare, făceau curățenie în ogradă, înnoiau casele, își cumpărau haine noi, asigurau alimentele și băuturile necesare, așteptau să sosească neamurile, prietenii, musafirii, toți fiind primiți cu bucurie de gazda care se implicase în sărbătoarea satului. O colectivitate se strângea la masa specială organizată cu ocazia nedeii, legăturile interumane se consolidau, viața era vie, oamenii se puteau privi în ochi, se cânta, se juca (dansa), o relație specială se refăcea sub semnul ospitalității sincere, marcând unitatea spirituală a oamenilor din aceste locuri (p. p. 197- 198).

Cântecele satirice au amprenta sincerității și voioșiei:

”- Și tu ești cam rău din fire/ Și nu ești harnic la iubire,/ Că de-ai fi o floare aleasă,/ Te-aș pune seara-n fereastră,/ Dar ești floarea spinelui/ Și inima câinelui” (Cântece satirice, Inf. Murar Sânziana, Cârnești, 74 ani în 1986, n. 1912).

Raul Constantinescu notează în rezumatul lucrării sale: „În ansamblu, antologia monografică <<Străvechi tradiții și creații populare din Țara Hațegului>> / `Ancient Traditions and Folkloric Creations from Hațeg County`/ valorifică bogata moștenire literară populară din această străveche vatră de cultură și civilizație românească, prezentând obiceiurile tradiționale de peste an, acordând o atenție specială bogăției și varietății colindelor din satele hațegane, momentele importante din viața omului, relevând accentuarea valorii etice constructive profund umane care le amprentează și care este evidentă și din creațiile poeziei populare lirice și epice bogate, specifice acestui inestimabil areal spiritual cu certă valoare literară, estetică și documentar-istorică” (p. 466).

Despre Țara Hațegului, Ion Pop-Reteganul are cuvinte speciale: „Frumos este Ardealul peste măsură, dar în el mai frumos este tocmai acest colț care din vechi și până astăzi se cheamă așa: Țara Hațegului…, că, deși e mică Țara Hațegului ea întrunește în sine tot ce Ardealul are mai bun și mai frumos; Țara Hațegului se poate numi cu drept cuvânt un Ardeal în miniatură” (Motto, p. 9).

Constantin Stancu

Mai 2017

*Raul Constantinescu, „Străvechi tradiții și creații populare din Țara Hațegului”, culegere monografică, 512 pagini, București: Editura Saeculum I.O., 2017, Colecția Mythos.

 

Categorii:CARTEA, CRONICĂ, HAŢEG

Festivalul Internațional de Creație Literară „TITEL CONSTANTINESCU”, 2019. Câștigătorii ediției a XII-a: premii, premianți, cărți…


Categorii:EVENIMENT, literature

Discursul integral al Papei în Catedrala Mântuirii Neamului – ”Tatăl nostru”!


Discursul integral al Papei în Catedrala Mântuirii Neamului – ”Tatăl nostru”!

Prea Fericirea Voastră, dragi fraţi şi surori, aş dori să îmi exprim mulţumirea şi emoţia pentru că mă aflu în acest templu sfânt care ne adună în unitate.

Iisus i-a chemat pe fraţii Andrei şi Petru să îşi părăsească mrejele ca să devină împreună pescari de oameni. Chemarea proprie nu este completă dacă lipseşte chemarea fratelui.

Astăzi, stând alături, dorim să înălţăm împreună, din inima ţării, rugăciunea comună “Tatăl nostru”. Ea sintetizează identitatea noastră de fii şi, în special, de fraţi care se roagă unul lângă celălalt.

Rugăciunea “Tatăl nostru” afirmă certitudinea promisiunii făcute de Iisus ucenicilor săi: “Nu vă voi lăsa orfani!” şi ne oferă încredere să primim şi să acceptăm fratele ca pe un dar. De aceea, aş dori să vă împărtăşesc câteva cuvinte ca pregătire înainte de rugăciunea pe care o voi rosti pentru drumul nostru de fraternitate şi pentru ca România să poată fi mereu casa tuturor, un loc al întâlnirii, o grădină în care înfloreşte împăcarea şi comuniunea.

De fiecare dată când pronunţăm “Tatăl nostru”, subliniem că fără să spunem “al nostru” nu poate exista cuvântul “Tată”. Uniţi în rugăciunea lui Iisus, ne unim şi în experienţa Sa de unire şi de mijlocire şi de iubire care ne face să spunem Tatăl meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru. Prin aceasta, ne invită ca “al meu” să se transforme în “al nostru” şi “al nostru” să devină rugăciune.

Tată, ajută-ne să luăm în serios viaţa fratelui, să ne însuşim istoria sa, ajută-ne, Tată, să nu ne judecăm fratele din cauza acţiunilor şi limitelor sale, ci să-l acceptăm, înainte de toate, ca fiu al Tău!

Ajută-ne să învingem ispita de a ne simţi fii mai mari care, pentru că se află într-o poziţie privilegiată, uită că celălalt este un dar. Ţie, care eşti în ceruri, în cerurile care-i cuprind pe toţi, de unde faci să răsară soarele şi peste cei buni, şi peste cei răi, şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi, îţi cerem acea armonie pe care nu am fost în stare să o păstrăm pe pământ.

O cerem prin mijlocirea atâtor fraţi şi surori în credinţă care, împreună, locuiesc în cerul Tău după ce au crezut, au iubit şi au suferit mult, chiar şi în zilele noastre, doar pentru că sunt creştini. Asemenea lor, vrem şi noi să sfinţim numele Tău, punându-l în centrul tuturor intereselor noastre.

Doamne, numele Tău, nu al nostru, să ne mişte şi să ne trezească să practicăm caritatea! De atâtea ori, în rugăciune, ne rezumăm să pretindem daruri şi să Îţi înşirăm cereri, uitând că lucrul cel mai important este să lăudăm numele Tău, să adorăm persoana Ta pentru ca, mai apoi, să recunoaştem reflecţia ta vie în persoana fratelui pe care ni l-ai pus alături!

În mijlocul atâtor lucruri trecătoare pentru care ne trudim ajută-ne, Tată, să căutăm ceea ce rămâne: prezenţa Ta şi a fratelui nostru!

Suntem în aşteptarea venirii Împărăţiei Tale, o cerem şi o dorim pentru că observăm că mersul lumii nu o încuviinţează. Dinamica lumii e dictată de logica banului, a intereselor, a puterii, cufundaţi în consumerism din ce în ce mai dezlănţuit, care ne farmecă prin strălucirea sa scânteietoare, dar efemeră.

Ajută-ne, Tată, să credem în ceea ce ne rugăm, să renunţăm la garanţiile comode ale puterii, la ispitirile înşelătoare ale lumescului, la aroganţa goală a impresiei de autosuficienţă, la ipocrizia preocupării pentru aparenţă! Astfel, nu vom pierde din vedere împărăţia la care Tu ne chemi.

Să se facă voia Ta, nu a noastră! Voinţa lui Dumnezeu este mântuirea tuturor. Tată, avem nevoie să le lărgim orizonturile, pentru a nu îngrădi în limitele noastre voinţa Ta milostivă de mântuire, care vrea să îi îmbrăţişeze pe toţi.

Tată, ajută-ne, trimiţându-l la noi, ca la Rusalii, pe Duhul Sfânt, dătător de curaj şi bucurie! Ca El să ne impusioneze să anunţăm vestea cea bună a Evangheliei, dincolo de hotarele în care trăim, dincolo de limbi, culturi şi naţiuni. În fiecare zi avem nevoie de El, pâinea noastră cea de toate zilele. El este pâinea vieţii, care ne face să ne simţim fii iubiţi, care ne potoleşte foamea când ne simţim singuri şi orfani. El este pâinea slujirii. În timp ce se frânge pe sine pentru a deveni slujitorul nostru, ne cere să ne slujim unul pe altul.

Tată, atunci când ne dai pâinea cea de toate zilele, alimentează în noi nostalgia după fratele nostru, nevoia de a-l sluji. Rugându-ne pentru pâinea de fiecare zi îţi cerem şi pâinea memoriei, harul de a întări rădăcinile comune ale identităţii noastre creştine, rădăcini indispensabile într-un timp în care umanitatea, mai ales tinerele generaţii, în mijlocul atâtor situaţii lichide, riscă să se simtă dezrădăcinată, incapabilă să dea sens existenţei. Pâinea pe care Ţi-o cerem, prin lunga sa istorie, de la însămânţare la spic, de la cules până la pe masă, să inspire în noi dorinţa de a fi răbdători, cultivatori de comuniune, care nu ostenesc în a face să încolţească seminţele unităţii, în a face să dospească binele, în a lucra mereu alături de fraţii lor. Fără suspiciuni, fără a sta la distanţă, fără exagerări şi fără conformism, în convivialitatea diferenţelor reconciliate!

Pâinea pe care o cerem astăzi este şi pâinea de care atâţia oameni sunt lipsiţi zi de zi, în timp ce alţii puţini au din prisos.

“Tatăl nostru” nu este o rugăciune care relaxează, ci este strigătul faţă de foametea de iubire a timpului nostru, în faţa individualismului şi a diferenţei, care profanează numele tău Tată.

Ajută-ne să ne fie foame de a ne dărui! Ori de câte ori ne rugăm aminteşte-ne că pentru a trăi nu e nevoie să ne conservăm, ci să ne frângem, să împărţim, nu să adunăm, să îi săturăm pe alţii în loc să ne umplem pe noi înşine, deoarece bunăstarea este adevărată numai în măsura în care aparţine tuturor.

Ori de câte ori ne rugăm cerem să ne fie iertate greşelile noastre. E nevoie de curaj să ne angajăm, totodată să iertăm şi noi greşiţilor noştri. Prin urmare, trebuie să găsim puterea de a ierta din inimă pe fratele nostru, aşa cum tu Tată ierţi păcatele noastre.

Să lăsăm trecutul în urmă şi să îmbrăţişăm împreună prezentul! Ajută-ne Tată să nu cedăm în faţa fricii, să nu vedem în deschiderea faţă de celălalt un pericol, să avem puterea de a ne ierta şi de a merge înainte, curajul de a nu ne mulţumi cu o viaţă liniştită şi de a căuta mereu cu trasparenţă şi sinceritate chipul fratelui!

Iar când răul pândind la uşa inimii ne va împinge să ne închidem în noi înşine, când ispita de a ne izola ne va copleşi ascuzând substanţa păcatului care constă în depărtarea de Tine şi de aproapele nostru, Tată continuă să ne susţii, să ne ajuţi! Încurajează-ne să descoperim în fratele de lângă noi un sprijin pe care Tu ni l-ai pus alături pentru a merge spre tine şi să avem împreună curajul de a spune “Tatăl nostru, Amin!

 

Sursa: Presa

Categorii:literature

Constantin Marafet citind din poemele sale, cartea Înălțimea frigului…


Categorii:literature, SCRIITORI
%d blogeri au apreciat: