Etemenanki


Fragment!

Saptamana final blog, click pentru lectura!

 

Etemin 1

 

FĂRĂ DE SCRIBUL-POET-CU-REVELAŢIE, NU EXISTĂ MÂNTUIRE:
„ETEMENANKI (Ultima săptămână)”, de CONSTANTIN STANCU

A apărut un nou volum al lui CONSTANTIN STANCU: “ETEMENANKI (Ultima săptămână)”, Editura CronoLogia, 2014. Adică, Poetul CONSTANTIN STANCU s-a „culcuşit” (cu tot cu gândurile, cuvintele şi scepticismele sale extrem de precise!) într-o nouă viaţă, dintr-un nou univers.
CONSTANTIN STANCU s-a născut (ca Poet) deja matur. Deci, în cazul lui, nu poate fi vorba de „etapele creaţei autorului” şi alte şabloane de exprimare stângace, asemenea celui de mai sus. La CONSTANTIN STANCU se poate vorbi despre câte vieţi REALE a trăit, în această iluzorie viaţă ireală şi aparent comună tuturor oamenilor istorici. Dacă-i numărăm volumele de poezie şi pe cel de proză editate, s-ar face vreo şapte vieţi…
Ceea ce am spus mai sus se constituie şi-n motivaţia unei altfel de abordări, în ce priveşte discuţia despre cel mai de curând apărut volum de Poezie al său. Pentru că fiecare dintre precedentele volume ale lui CONSTANTIN STANCU este o variantă de viaţă/existenţă non-versatilă şi COMPLETĂ (prin magia demiurgică a Cuvântului), într-un univers comuno-versatil şi incomplet – ar însemna că noul volum nu s-ar diferenţia, esenţial, de celelalte, şi ar fi vorba doar de ascultarea (până la urmă, plictisitoare!) a unei litanii, vremea vieţilor ele-nde ele născute („sui generis”) prefirându-se, ca boabele de mătănii, printre degetele Scribului. Nu, nu este aşa: dacă fiecare dintre volumele trecute / precedente era mărturie pentru o nouă maturitate/variantă de viaţă matură a lui CONSTANTIN STANCU, acum este vorba de ceva mai mult (sau, după unii, mai puţin…): acum, CONSTANTIN STANCU este nu un simplu scrib, trăitor şi mărturisitor /consemnator existenţial – ci este un înţelept, care posedă atât magia transgresiunilor fiinţiale / metempsihozelor „în direct” – cât şi magia transfigurărilor lumilor pe care le-a învăţat, creat şi dobândit, în cele vreo şapte etape-vieţi – magie a transfigurărilor care atinge stadiul de (auto)demiurgie incredibilă: nu lumea a rămas versatilă, ci Poezia lui CONSTANTIN STANCU anulează lumea istorică, înlocuind-o cu propriile lui variante mundane, magic-interschimbabile, de lume / lumi. Trăim în plin miracol al jongleriei cu existenţa mundană – deci, în plin miracol al demonetizării morţii. Deci, trăim Învierea „în direct”!
Cazul stihuirii Poetului CONSTANTIN STANCU deschide (sau: ar trebui să deschidă) şi un alt front de discuţie. Anume: de ce contemporaneitatea este atât de oarbă, surdă, mută şi paralitică, la nivel cerebral, încât nu mai este în stare nici să-şi recunoască genii/geniile, nici măcar să încerce a identifica, în istoria prezentului, sclipiri (fie şi evanescenţe!) ale vreunui traiect de genialitate, de spiritualitate excepţională, cu datele existenţiale transcense, extrase din istorie? Trăim un veac al mediocrităţii jalnice şi penibile, care, pentru a-şi asigura existenţa vegetală, nu doar riscă, ci se chiar complace în a deveni mută, surdă, oarbă, paralizată cerebral: pur şi simplu, această liotă, pe care noi obişnuim s-o numim „umanitate terestră” se desfată cu propria-i nulitate existenţială, se desfată, mai cu seamă, în mod sadic, cu diverse modalităţi de a trata, cu „suverană” (de fapt, terorizată!) indiferenţă mimată, faţă de personalitatea Artistului! „Personulităţile” anulează /anihiliează personalităţile (cu o dibăcie ţinând de instinctul de conservare/perpetuare – perpetuare a vidului, ca stare de paradis anti-spiritual)!
Unii vorbesc de teroarea faţă de VID. Nu, acum, în zilele pseudo-culturii zilelor noastre, trăim în plină teroare faţă de PLIN!!! Oricine are minte, care cugetă, nu „mugetă”, devine un pericol socio-existenţial absolut, pentru această haită umană de relativităţi (nivelate incredibil de complet, tocmai din spaima de a nu rămâne, cumva, izolate şi desolidarizate,în raport cu salvatoarul haitic al vidurilor – şi să cadă pradă, Doamne fereşte! – unei invaziei imprevizibile a unor gânditori autentici, care, până în ultima clipă a vieţii lor, trebuie să fie trataţi cu substanţa, infernal-corozivă, exasperantă, a indiferenţei oarbe, surde, mute, paralitice…!).
Da, cazul CONSTANTIN STANCU este simptomatic, pentru această înfiorătoare boală a mediocrităţii terorizate să nu fie, cumva, depistată, identificată şi tratată! Pentru această boală-impotenţă (generalizată prin complotul impotenţilor spirituali, care, fireşte şi „democratic”, alcătuiesc majoritatea/majorităţi zdrobitoare!). Ce comunism ante-decembrist?! Atunci, în comunismul naţionalst-ceauşist, se făcea cultură, se învăţa, în general, şi, mai cu seamă, se învăţa respectul faţă de genialitate (chit că erau decretaţi drept genii doar cei morţi! – …dar, măcar, nu erau scoşi, din istorii şi din istorie, cu o sacră teroare de PLIN! – toţi cei care au marcat, cu orbitele lor incandescente, veacurile de evoluţie spiritual-umană!). ACUM, în „democraţia nulităţilor”, se desfăşoară cele mai copeşitoare, zdrobitoare, anihilatoare de „diferenţe specifiece” spirituale, de cel mai curat şi nivelator tip comunist!
…cabala impotenţilor anti-spirituali – iar nu după creaţia lui! – …exact cum spune Poetul nostru, în poemul său, Orbirea: „Scrie într-o vreme când nimeni nu mai citeşte,/orbirea este cea mai bună activitate” – cf. Orbirea, p. 43), cât şi umilirea, prin tăcere, din partea „orbilor non-homerici”, a celui care le solicită o motivaţie a alegerii/premierii: până şi cel mai crunt infractor are dreptul, de la orice complet de judecată şi de justiţie, la MOTIVAŢIA SANCŢIONĂRII SALE! D-apoi un scriitor, prezumat ca non-infractor…Ţi se face o silă infinită!
Dar CONSTANTIN STANCU, autorul cărţii de faţă – “ETEMENANKI (Ultima săptămână) – a devenit, între timp, atât de înţelept şi de înalt-seren, încât îşi poate permite, contrar uzanţelor epocii terorii faţă de PLIN – versuri în care tremură lumina eternităţii geniale, precum acestea:
„Dacă filozofii, dacă teologii aceia,/dacă formatorii de opinie şi cărătorii de bagaje/au spus că a murit Dumnezeu,/de ce nu aş muri câte puţin şi eu împreună cu El,/pentru a trece de nevăzutele frontiere?//Păsările s-ar întoarce în prima zi a creaţiei,/dar le împiedică aripile./Lupii s-ar întoarce la primele animale de pradă,/dar le este teamă de frigul din cuvinte./Peştii ar căuta apele de jos în care toate s-au creat,/apele rupte din coasta uscatului,din ţărmul dintâi…//Omul s-ar întoarce la Dumnezeu,/dar îl împiedică trupul…// Totdeauna îi scapă ceva important,/din cauza aceasta nu-şi vede umbra/pe mâinile lui Dumnezeu…” (cf. Despre filozofi sau cărătorii de bagaje, p. 46).
Oricâte motivaţii aflăm (noi, fragilii şi inepţii oameni, capodopere, cândva, ale Zilei a Şasea!), în mod steril, absurd şi complet artificialo-iraţional, pentru a „evada” din sfera divină (sau, măcar, de a întârzia întoarcerea la originaritatea noastră sacrală!) – Creatorul ne are, permanent (precum orice pescar divin are, în puterea majei salvatoare de absurd-abscons, derizoriu şi penibil! – „peştele” uman!) – „umbra pe mâinile” sale!
Cartea lui CONSTANTIN STANCU (un calofil şi filocalic strălucit, un bijutier perfect!) are 64 de pagini, împărţite astfel:
1-„Câteva cuvinte”, prin care autorul nu doar că explică sensul şi etimologia cuvântului „etemenanki”, ci sugerează, de fapt, şi temele abordate în cartea care acum se deschide – principala temă fiind aceea a ROŢII/ROTIRII/CICLICITĂŢII IMPLACABILE, DESCHISE INFINIT, a existenţei cosmico-fiinţiale, dar această temă principală îşi subsumează, printre altele, tema lansată de multă vreme, dar neprimind, până acum chip poetic, a Muntelui Sacru, cu doi versanţi (Religia şi Cunoaşterea Ştiinţifică), Piscul semnificând împăcarea şi resintetizarea spirituală a celor două forţe ale Cunoaşterii, întru Dumnezeu-Atoatecreatorul („Oamenii de ştiinţă au constatat că resursele plantei /pentru un an se sfârşesc în luna septembrie. //A existat o ultimă săptămână pentru Iisus, în care a lăsat lumii câteva principii esenţiale, cu toate că ştia că într-o vineri va fi dat spre moarte, apoi a urmat duminica.//Era în aprilie, după calendarul modern…/Glasul mieilor se auzea în cetate, începuse vremea sărbătorii…//Există o ultimă săptămână, în septembrie, pentru fiecare din noi?//ETEMENANKI – <<Clădirea platformei de temelie a cerului şi a pământului al cărei vârf ajunge în cer>>, sau : <<Clădirea al cărei vârf este în cer>> – în limba sumeriană – Dicţionar biblic, Editura Cartea Creştină – Oradea, 1995, p. 119 – Babel, turnul – <<poarta zeului>>”) – chiar şi acest Cuvânt înainte are ritmicităţi şi dispuneri, semantice şi formale, de stihuire liturgică;
2-un Argument – intitulat „Memoria luminii”;
3-şi PATRU PĂRŢI, notate cu cifre romane (punând Vechiul Testament sub semnul şi stăpânirea spirituală a Noului Testament/al CRUCII , prin care geneticul/moştenirea genetică este / va fi dominat/ă de SPIRIT/AL CINCILEA ELEMENT AL CRUCII UMANE!):
I-Turnul Babel („Flacăra verde şi câmpia Şinear”);
II-Semn într-o lume de fosfor („Septembrie cu ore moi”);
III-Ultima săptămână („Cauţi locul perfect: e ultima săptămână…”);
IV-Starea de veghe (conţine 31 de poeme, fiecare fiind un microcosmos poetico-liturgic: Istorie, Calendare imperfecte, Albe cămăşi, Câteva cuvinte, Intimitate, Nimicul înmugureşte, Diamantul, Săgeată otrăvită, Gura ierbii, Umbra scribului, Cu vârful aripii, Catedrale albastre, Avraam, Cântec vechi, Ritual, Bicicleta lui Picasso, Amprenta, Uşi de sânge, Taina scribului, Catastrofe oranj, Carnea prezenţelor, Catedrala de frig, Sigurătatea codului genetic, Orbirea, Un neuron între pământ şi lună, Cărţile, Despre filozofi sau cărătorii de bagaje, Sfârşitul lumii, Secretul, Pământ şi gigabytes, Statuile plâng cu sfinţi, Camere melodioase pentru scribi).
Urmează un „Curriculum Vitae” foarte consistent – şi cartea se încheie cu Referinţe critice absolut onorante.
Dintr-o privire fugară asupra titlurilor, se observă obsesia lui CONSTANTIN STANCU pentru SCRIB şi pentru CONSTRUCŢIA DIVINĂ („catedrala albastră”). Ceea ce nu se observă, la o primă privire fugară, este reinterpretarea mitului Turnului Babel (pus în relaţie cu Creatorul-Om Năzuitor-spre-Dumnezeul-său, dar şi cu Însuşi Dumnezeu! Tirnul Babel nu mai apare ca o rezultantă a tendinţelor arogant-luciferice, din spiritualitatea lumii umano-terestre – ci ca o nu doar legitimă, ci chiar legitimată, de Însuşi Dumnezeu, Năzuire spre Cer/Originaritate: „Într-o zi Dumnezeu i-a adunat şi le-a spus să/ construiască Turnul Babel/şi, de atunci, ei duc fericiţi cărămizi din pământ roşu/tot mai sus…//Unii ajung în vârf/şi-n plină orgie îşi amestecă trupurile între ei,/privesc de acolo, din înalt, câmpia Şinear,/lacrimile lor picură în cer şi/ şoptesc: etemenanki, etemenanki…” (cf. Flacăra verde şi câmpia Şinear…, p. 10).
„Pământul roşu” este, de fapt, traducerea, din evraică, a numelui ADAM . Omul este, prin Originea sa (şi fiinţială, şi simbolic-semantică) – CREATOR, iar Poetul este, la fel, SCRIBUL LUI DUMNEZEU, prin Revelaţie Orfică. Numai că, între Dumnezeu-Originarul (şi Absolut Originalul!) Creator şi Om a intervenit, nu după Babel, ci chiar în „PROCESUL BABEL”, o neînţelegere şi separare semantică, din pricina semnalată în poemul citat, deja, de noi (Despre filozofi sau cărătorii de bagaje, p. 46: Omul s-ar întoarce la Dumnezeu,/dar îl împiedică trupul…): TRUPUL, conceput de om ca fiind „lut”/ cărămidă roşie” (deci, construcţie carnal-orgiastică!), iar de Dumnezeu, ca fiind „LUMINĂ ROŞIE”, Spirit al Veşnicei Resurecţii/ÎNVIERI, iar nu al Amurgului! Din această PRIMĂ NEÎNŢELEGERE SEMANTICĂ, între Creator şi creatură, au rezultat „lacrimile”, suferinţa, ca durere a neputinţei de Armonie-Înţelegere a Esenţei Cuvântului-Logos-Creator/(Re)Întemeietor.
De aici, şi schizofrenia iniţială, din poem – non-armonia dintre CAP şi TRUP: „Până la urmă toate capetele/vor ajunge pe o tavă a Salomeii,/capetele bărbaţilor asudaţi,/cu lumina în bărbile grele” – cf. idem, p. 9 – până când factorul SALOMEEA îşi va inversa funcţionalitatea: va deveni, din factor distructiv, factor re-constructiv, prin resintetizarea UNICULUI CAP-DUH UMANO-DIVIN/RECONSTITUIREA SPIRITUALĂ A LUI ADAM PROTOGONOS!
„Medicii” (exponenţii Căii / Versantului Ştiinţei Raţionale) „au descoperit” (şi ei, ca şi Factorul Religios-SALOMEEA!) „o tehnică de a transplanta/capetele obosite pe trupuri tinere (…)Toţi cei reîntorşi pe trupuri tinere vorbesc între ei,/au congresul lor, biserica lor,/muzeul lor de tăvi de argint” (cf. p. 9). TAVA DE ARGINT a Salomeii devine, în viziunea revizuită a „discursului” anistoric/transistoric omului „păţit” (în sensul de RE-INIŢIAT!), resintetizator de Logos, deci redevenit RELIGIE! – însuşi simbolul RESINTETIZĂRII, întru RE-ARMONIZARE ORFICO-POETICĂ, a umanităţii-ca-lume!
Abia când vom înţelege rostul resintetizării, întru Armonie, prin Logos Poetic, vom binemerita Mântuirea! Iar SCRIBUL va redeveni Marele Preot al Lui Dumnezeu-ARMONIA SFERELOR COSMICE, ca infinite lumi posibile, „catedrale albastre” posibile!
Lacrimile „care picură în cer” (deci, Dumnezeul lui CONSTANTIN STANCU este atât de bun şi înţelegător, încât între El şi om/umanitate nu există decât o „neînţelegere semantică” asupra originarităţii cuvântului „OM”, iar nu teroarea infinită a unor pedepse atroce, pentru păcate fără de număr şi fără de nume!) deja semnifică, prin picurarea lor inversă, „spre CER”, „porţile cerului” fiind ţinute, permanent, deschise spre Mântuire, din partea Lui Dumnezeu! – şi vor semnifica, într-un viitor nedefinit prin temporalitate umano-terestră (ci prin Revelaţie Divină! – ceea ce poate situa soteriologicul în chiar clipa de faţă! – sub condiţia Poeticei Înţelegeri a Semanticii Divine, întru Poezie – „nimicul” va redeveni TOTUL DIVIN, din care va ţâşni – „ex nihilo!”, nu? – Creaţia Sintetică: „îmi spune artistul,/ nimicul se va sprijini pe o infinitate de cuvinte” – cf. Sfârşitul lumii, p. 47 – Logos Resemantizat/Resintetizat Divin, întru Unicul Cuvânt-ARMONIE DIVIN-ORFICĂ!) revenirea la semantica/resemantizarea comună, a Creatorului şi Creatului. Şoapta ardent-năzuitoare spre Dumnezeu „etemenanki, etemenanki…” îşi va regăsi „ultima săptămână”, în sensul de Aflare a Tainei Supreme a Creaţiei/ŞAPTE (fără de infinitele rotiri, în gol, ale „săptămânii istorice”!) – Creaţie extrasă, însă, din timpul istoric (deci, devenită, CU ADEVĂRAT, „ETEMENANKI – Ultima săptămână”), şi reintrodusă în mit, în Eternitatea Arheică a Existenţei!
Ieşirea din ISTORIE („noi doi şi cel de-al treilea, nevăzutul din cuib” – cf. Istorie, p. 18”)se va face, însă, conform Noului Testament/LEGĂMÂNT, acela al IUBIRII HRISTICE, întru „LUMINILE ÎNALTE” ALE ORIGINARITĂŢII PARADISIAC-ARMONICE! – Temelie a RESINTEZEI ADAMICE: El/Ea, Ea/El („ish/isha”) – „va veni şi ziua în care îşi vor unge trupurile/cu uleiul străveziu al luminilor înalte,/mângâietor ca un animal carnivor/înaintea transei ultime” (cf. Cântec vechi, p. 31).
Nu există, în Poezia valaho-românească actuală, un mai fervent adept al Sacralităţii Misiuniii Poetului, decât CONSTANTIN STANCU.
Din SCRIB CONŞTIINCIOS-IMITATIV, CEL CARE PREZERVĂ, ÎN MOD INCONŞTIENT, ESENŢELE TRADIŢIEI – dar încearcă, deocamdată în registrul formal-semnificativ-„semne la vedere”, să se identifice cu / să-şi asume Scrisul-Logos „ÎN-FLORIT”, să „schimbe sunete pe cuvinte,/ca pe o tarabă în piaţa cu flori” („se trage din neam de scribi,/de aceea este scris,/sunt semne la vedere,/în carne, în os, pe pielea fragedă…/Toţi au ceva de spus,/dictează şi el scrie şi spun că-s cuvintele lor,/dar sunt ale părinţilor…[…] el schimbă sunete pe cuvinte,/ca pe o tarabă în piaţa cu flori…” – cf. Taina scrisului, p. 37) – Poetul devine LOCUITORUL şi „GHIDUL” nostru, spre/identificat fiinţial şi funcţional cu CAMERA MELODIOASĂ PENTRU SCRIBI, LOCUL NE-LOC AL REVELAŢEI DIVINE/PARADISUL: „Prinţul ieşea din camerele melodioase,/ ei, scribii, nu înţelegeau,/fiecare se străduia să-şi amintească/limba în care au rostit primele cuvinte (n.n.: întoarcerea la ORIGINARITATEA-LOGOS CREATOR – şi desfiinţarea Turnului Babel ca Neînţelegere Semantică, şi Re-Armonizarea Semantică OM-DUMNEZEU!),// prin arterele lor curge cerneala nemuririi,/plângeau cu lichide cuvinte” (cf. Camere melodioase pentru scribi, p. 51). „Lichide cuvinte” înseamnă, ca şi la Lucian Blaga, unirea picăturilor /frânturi ale apei, înapoi, în CURGEREA ARMONIC-ATOTSINTETIZATOARE-PARADIS !
…Adâncă reverenţă, în faţa Scribului-cu-Sclipiri-de-Geniu, Vajnic Apărător şi Păstrător al Tainelor Ordinului Secret al Poeţilor-Cavaleri ai Graalului-LOGOS! Mai mult decât a făcut el, pentru Poezie, nu poate face nimeni – …dar vine vremea să şi pricepem (noi, pentru că el proroceşte de milenii, tăcut ca om, guraliv prin Grădinarul-HRISTOS, cel care până şi lui Iuda îi dă semantică, rost, chiar iertare, pe căi şi-n complicităţi mistice, de o măreţie fără seamăn : „mormintele se deschid /precum gura profetului în faţa acuzatorilor, dar el nu rosteşte profeţia, / profeţia intră în monedele de la Templu,/aruncate acolo de grădinar…” – cf. Cauţi locul perfect: e ultima săptămână…, p. 12), da, să pricepem, ÎN SFÂRŞIT, ŞI NOI! – că fără de Scribul-Poet-cu-Revelaţie, nu există Mântuire!

prof. dr. Adrian Botez

 

* * *
Ion PACHIA-TATOMIRESCU

Deznodământ cu litere de Turn Babel şi vecie marcată cu venin de sapienţial ens

Prim-văzător al „cuantelor de foame“ la nenumăraţii scribi din universul / cosmosul nostru cel de toate zilele, cel ce observă mai întâi că scribocraţia* a produs nişte „mutaţii genetice în text“ (inclusiv în cel poetic), „mutaţii“ potrivit cărora „vocalele au dinţi“, consoanele-s înzestrate cu gheare lipicioase, cu aderenţă mai ales la „sub-harduita“ sticlă de tele-ecran, într-o alarmant-aneantizatoare măsură («zicerea înghite nezicerea»), este admirabilul poet bine temperat-paradoxist, Constantin Stancu (născut în zodia Scorpionului, la Haţeg-Dacia, în 2 brumar 1954, licenţiat al Facultăţii de Drept din Cluj-Napoca, în 1988, debutant, în toamna anului 1981, cu poezii publicate aproape „în acelaşi timp“ de revista Orizont din Timişoara şi de periodicul Braşovul literar şi artistic, cu debut editorial colectiv – prin ciclul de stihuri Fructul din fruct – în antologia Argonauţii, întocmită de Eugen Dorcescu, în urma concursului naţional pentru tinerii condeieri fără volum, organizat de Editura Facla, în 1988, membru al Uniunii Scriitorilor din 2009), a cărui operă lirică încoronează (între anii 1998 – 2014) volume de marcă „de refluxgeneraţionist val“ (sau de „Generation of the Deep Clearness“): Păsările plâng cu aripi (Timişoara, Editura Helicon, 1998), A privi cu ochii inimii – poemele roadelor (Hunedoara, Editura Polidava, 2002), Pomul cu scribi (Timişoara, Editura Eubeea, 2006), Greutatea gândului nerostit (Vulcan, Editura Realitatea Românească, 2012), Cu fantezia pe fantezie călcând (Sibiu, Editura Cenaclului de la Păltiniş, 2013), la care s-a adăugat, în prezentul florar, şi volumul de sub lupa noastră critică, Etemenanki – Ultima săptămână * (2014).
Critica literară – care a întâmpinat volumele de poeme publicate până acum de Constantin Stancu (supra), sau „ante-Etemenanki“, evident, dinspre valorile estetice incontestabile ale liricii contemporane – evidenţiază în „esenţialele buchetului“: «Ceea ce înlumină cu frumuseţe versul lui Constantin Stancu […] este „seninătatea în patimă“; este evident că poetul trăieşte nişte experienţe spirituale de anvergură (precum Marii Orbi-Prooroci ai Vechiului Testament) şi, deci, de mare pătimire interioară – dar lecţia / implicita poruncă divină a înţeles-o: calmul senin este o slăvire a lui Dumnezeu iar mâhnirea[-i] păcat !» (Adrian Botez, în revista Noua Provincia Corvina, 2009); «Poezia lui Constantin Stancu […] are, drept strat semnificativ şi generativ-bazal, transfigurarea, în accepţiunea biblică, non-testamentară, a termenului. Lumea, în întregul ei, de la minerale la fiinţele vii, de la un orizont la celălalt şi de la cer la pământ, este, pentru ochiul inimii, pentru ochiul poetului […], altfel decât pare a fi, la prima vedere, continuând să fie, pentru simţuri, afect şi raţiune, ceea ce este ea în aparenţă. Această uimitoare şi minunată schimbare la faţă se petrece, desigur, sub puterea şi lucrarea tainică a harului…» (Eugen Dorcescu, în revista Reflex, nr. 1 – 6 / 2010 / Literatură şi ideologie, Editura Calameo, 2014); referitor la poezia lui Constantin Stancu a mai scris o serie de poeţi, critici, editori: Ladislau Daradici, Ioan Evu, Dumitru Hurubă, Lorinczi Francisc-Mihai, Maria-Daniela Pănăzan ş. a.
Vrednic-atentul poet ce poartă şi robă de critic, Adrian Botez, este deja autorul primei cronici, Fără de scribul-poet-în-revelaţie, nu există mântuire…, despre volumul de poeme, Etemenanki (Ultima săptămână), de Constantin Stancu, intrată în „planetarul circuit“ literar de prier-florar-2014, graţie câtorva reviste online de cultură – Starpress (ISSN 1844 – 7546), Armonia (din 14 aprilie 2014), Omniscop (Craiova, ISSN 2069 – 8674, 16 aprilie 2014) etc. – cronică din care reţinem pentru Distinsul Receptor de Poezie cele privitoare la stancuian-etemenankiana structurare şi la vectorizare autentică în orizontul cunoaşterii metaforice: «Cartea lui Constantin Stancu (un calofil şi filocalic strălucit, un bijutier perfect) are 64 de pagini, împărţite astfel: 1. Câteva cuvinte, prin care autorul nu doar că explică sensul şi etimologia cuvântului etemenanki, ci sugerează, de fapt, şi temele abordate în cartea care acum se deschide – principala temă fiind aceea a roţii / rotirii / ciclicităţii implacabile, infinit-deschise, a existenţei cosmico-fiinţiale, dar această temă principală îşi subsumează, printre altele, tema lansată de multă vreme, dar neprimind, până acum (cel puţin) chip poetic, a Muntelui Sacru, cu doi versanţi (Religia şi Cunoaşterea Ştiinţific-Raţională), Piscul semnificând împăcarea şi resintetizarea spirituală a celor două forţe ale Cunoaşterii, întru Dumnezeu-Atoatecreatorul […] – chiar şi acest Cuvânt înainte are ritmicităţi şi dispuneri, semantice şi formale, de stihuire liturgică. [Etemenanki] Ultima săptămână este, de fapt, prima săptămână, eterna / originara săptămână, „temelia Creaţiei“, săptămâna cea mistic-„meree“, paradisiacă, fără măsurare, fără de ceas…; 2. un argument – intitulat Memoria luminii; 3. şi patru părţi notate cu cifre romane (punând Vechiul Testament sub semnul şi stăpânirea spirituală a Noului Testament / Crucii prin care geneticul (moştenirea genetică) este / va fi dominat(ă) de Spirit / al cincilea element al Crucii Umane): I. Turnul Babel (Flacăra verde şi câmpia Şinear); II. Semn într-o lume de fosfor (Septembrie cu ore moi); III. Ultima săptămână (Cauţi locul perfect: e ultima săptămână…); IV. Starea de veghe ([ce] conţine 31 de poeme, fiecare fiind un microcosmos poetico-liturgic […]). Dintr-o privire fugară asupra titlurilor, se observă obsesia lui Constantin Stancu pentru Scrib, pentru Construcţia Divină („catedrala albastră”). Ceea ce nu se observă, la o primă privire fugară, este reinterpretarea mitului Turnului Babel (pus în relaţie cu Creatorul-Om-Năzuitor-spre-Dumnezeul-său, dar şi cu Însuşi Dumnezeu). Turnul Babel, la Constantin Stancu, nu mai apare ca o rezultantă a tendinţelor arogant-luciferice, din spiritualitatea lumii umano-terestre, ci ca […] Legitimată, de Însuşi Dumnezeu, Năzuire spre Cer / Originaritate […]».
Deosebit de interesant este şi ceea ce scrie criticul Constantin Stancu – în epistola de „autorecomandare“ pusă între coperta celui de-al şaselea volum al său de poeme, Etemenanki (Ultima săptămână), şi prima-i pagină, cea cu autograful către subsemnatul, din plicul pe care l-am primit în 22 mai 2014 –, între altele, despre poetul Constantin Stancu: «Volumul de versuri redă limitele omului în faţa universului, vremurile pe care le trăim, cuvintele care s-au spus într-o săptămână din aprilie cu îngeri, memoria luminii şi uitarea cea de toate zilele, întoarcere la rigoarea primelor cuvinte şoptite şi [la] luciditatea scribilor sub entropia haosului melodios. Din provincia mea de cuvinte…».
Imediat „lămuririi“ celor legate de „misterele“ din mitonimul / toponimul asiro- / sumero-babilonian, Etemenanki, răsărit în titlul de pe-o copertă de carte valah-lirică de azi, vom cerceta dacă nu cumva, cel de-al VI-lea volum de poeme al lui Constantin Stancu se comportă aidoma unei „rachete cosmice în trei trepte“ – în zborurile sale întru „cucerirea“ priveliştii de Poezie de pe rază de ciclopic telescop –, trepte desemnate în epistolă cu mult-magnetizator-fermecătoare „sintagme“: 1) cuvinte rostite / rostuite într-o săptămână de-april’ cu îngeri; 2) revenirea (celest-acvatic-primordială) la rigoarea primelor cuvinte şoptite întru „Geneză“; 3) luciditatea scribilor sub entropia haosului melodios.
Etemenanki. În „deschiderea“ volumului, Constantin Stancu întâmpină Distinsul Receptor cu Câteva cuvinte, într-adevăr lămuritoare nu numai din punct de vedere lirico-semantic-sincretic, ci şi întru „fixarea“ unităţii de loc (arie şi relief de orizont metaforic) şi a unităţii de poematic timp. Simbolul părelnic-dominator de orizont metaforic, polivalent-misteriosul simbol din centrul „galaxiedric“ al textelor stancuiene este Turnul Babel, desemnat de sumerologi „cu aproximaţie cuneiformă“ dinspre limbile sumeriene / asiro-babiloniene, cu „intermedieri“ persane etc.,, prin mitonimul şi deopotrivă toponimul Etemenanki / E.temen.an.ki („bază“ la Câteva cuvinte – p. 3 – şi la „poemul-cheie“, I. Turnul Babel – Flacăra verde şi câmpia Şinear…, p. 9 sq.), simbol brumat de epoci cu potoape şi cu atlantide, extras în litera articolului lexicologic de poetul Constantin Stancu dintr-un Dicţionar biblic (de Oradea, 1995, p. 119): «Clădirea platformei de temelie a cerului şi a pământului al cărei vârf ajunge în cer» – v. infra fig. a şi fig. b – / «Clădirea al cărei vârf este în cer», ori – în litera majorităţii dicţionarelor străine: «name of the large temple tower in Babylon, also known as the Tower of Babel. Its Sumerian name E-temen-an-ki means…».

Cele patru fotografii „cardinale“ pentru Turnul Babel / Etemenanki, surprinzând „macheta centrului asiro-babilonian“ în oglindirea arheologilor şi a arhitecţilor de astăzi, pe baza dezvelirii ruinelor dintre fluviile Tigru şi Eufrat, de sub o „plapumă“ părelnic-etern-conservatoare a vestitei civilizaţii antice, în grosime de şaisprezece metri de nisip deşertic, dar surprinzând şi „zboruri“ ale Zeiţei-Gaie, divinitate celest-ascensională / descensională a morţii şi reînvierii, „zboruri“ fixate de cele mai vechi „picturi“ rupestre şi arhaic-parietale cu păsări-zeităţi din Eurasia – mai exact, (c) din Dacia-România (Peştera Chindiei / Gaura Chindiei, de pe malul Dunării de la Pescari, în amonte de Orşova, din orizonturile cultural-rupestre al anilor 10 000 şi 8 000 î. H.) şi (d) dintr-un „templu“ mezolitico-neolitic din orizontul anului 7500 î. H. încoace, descoperit în Anatolia-Turcia (Catal Hüyük) – sunt reproduse pentru Distinsul Receptor din două motive:
1) pentru a-şi lega curcubeul privirii „sugestiv-dezlegătoare de mister“ de o imagine a Turnului Babel / Etemenanki (a) şi de fotografia de pe coperta volumului de poeme – având, nu întâmplător, în prim-plan, o parte dintr-un gard, alta dintr-o grădină din „spatele“ unei jumătăţi de case tradiţional-pelasge > valahe, şi, pe fundalul celest, în lumină bej-movie, central, „piramida“ unui vârf de munte carpatin“ (probabil, făcută de poet, la Haţeg / Sibiu, „ziguratul“ din zarişte putând fi „cucuionul“ [„cogaionul“ > „guguionul“ > Gugu ?] piatră al Sarmisegetusei Religioase / Administrativ-Militare, ori un vârf de Făgăraş), cu „inducţie lirico-semantic-sincretică“ şi „proiecţie“ / „pro-jetare“ a Eroului poematic, nu în pelasg->valah-eternele Valea Galbenă şi Valea Plângerii, ci într-un „relief cu zigurat autohton-spiritual“; pentru „verosimilitatea conexiunii noastre“, Distinsul Receptor poate afla o incontestabilă „bază de date“ în două lucrări mai vechi ale noastre: Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti (Timişoara, Editura Aethicus, 1996 – capitolul Panorama civilizaţiei arhetipale asiro-babiloniene…, pp. 11 – 14) şi Istoria religiilor (Timişoara, Editura Aethicus, 2001; vol. I, Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic…, cap. Cultul craniului / capului, pp. 193 – 224); simbolica de pe copertă şi conţinutul poematic din volumul Etemenanki…, de Constantin Stancu, sugerează „babilonizarea“ lumii, indiferent dacă-i vorba de cea creştină, sau dacă-i de altă religie, indiferent că-i pornită din Pelasgimea > Valahimea bazinului dacic-sacrului fluviu al planetei, Dunărea (Donares > Dun-Ăre[s], „casa zelui războinicilor, Ares-thracul“), ori din Babilonimea dintre fluviile Tigru şi Eufrat;
2) pentru a-şi lega (peste ere / spaţii) curcubeul privirii „sugestiv-dezlegătoare de mister“ de o imagine a Turnului Babel / Etemenanki (b) ce, în profil, nu-i altceva decât „capul Găii“, zeitate ascensională / descensională (supra, fig. c şi fig. d), cea care, după moarte, transportă întru reînviere la Tatăl-Cer cele două capete de soţie şi de soţ, de pereche „re-editând“ pe pământ perechea edenică; reînsufleţite, capetele „perechii“ soţie – soţ sunt readuse în această lume a templului Gaiei, Etemenanki (picturile rupestre, după cum s-a mai spus, supra, reprezentând înaripata zeiţă-Gaie, s-au conservat dintre orizonturile anilor 10 000 şi 8 175 î. H., în Peştera Chindiei din Clisura Dunării, comuna Pescari-Dacia, de-aici luându-şi sacrul zbor către alte spaţii culturale euro-asiatice, nu invers, mai întâi, în orizonturile unităţii culturale / civilizatorii, euro-central-balcano-anatoliene“, Old European Civilization, după Marija Gimbutas, apoi, „la o săritură de iepure şchiop“, între fluviile etemankiene, Tigru şi Eufrat, ori, pe direcţia Dunărea de Jos / Dacia – Masagaetia – Caucaz – Moesopotamia Asiro- / Sumeriană).
În viziunea poetului, simbolul Etemenanki, guvernat de atotcuprinzător-cosmica memorie a luminii («Lumina îşi păstrează memoria, […] / îşi aduce aminte de / începuturile lumii şi de obsesiile tale oranj sau mov, / de insomniile galbene în care se odihnesc gutui. // Lumina este aceeaşi ieri, azi şi mâine […] // Lumina cuprinde totul […] // Lumina înfloreşte în braţele lui Dumnezeu» – Argument / Memoria luminii, p. 7), simbol „[atot]cuprinzător“ şi de Patrie-Dacie“ Creştin-Cosmică (graţie neuitării din şcolile „oralităţii culte“ ale Zalmoxianismului, graţie neuitării din fibrele fiinţării Pelasgului > Valahului), are o uimitoare polivalenţă lirico-semantic-sincretică alimentată de mustul, de sevele pământului pe care s-a născut întru fotonică nemurire; flacăra edenic-verde a Daciei are perenitate / eternitate ca de „grădină a Maicii Domnului“ (cum ne încredinţa în Bucureştii / România luminosului april-2009 şi Papa Ioan-Paul al II-lea), în vreme ce antic-edenica flacără verde din Câmpia Şinear, câmpia dintre Tigru şi Eufrat, a intrat în dunele deşertice, cu Turnul Babel cu tot.
Şi Dacia – partea din Dacia Nord-Dunăreană ce se numeşte România – este nedeşertizată încă în întregime, ca Şinear-Câmpia, dar rămâne ameninţată de „etemenankizare“ deoarece şi aici, pe pământul naşterii eroului poematic, „încurcatu-s-au limbile zidarilor de zigurat“, „limbi ale migratorilor, ale scursorilor imperiale etc.“ («unele capete mai clipesc […] / altele vorbesc într-o limbă numai de ei ştiută»), deoarece şi aici, mai ales aici, în Dacia naşterii sale, „trădările de Neam / Patrie se ţin lanţ de-aproape 2000 de ani“, „religiile s-au ghiveciuit infernal“ etc. – chiar şi pe Valea Sarmisegetusei cercetată zilnic de ochii poetului din Haţeg.
Acuitatea percepţiei lirice a istoriei neamului său Pelasg > Valah, biblică percepţie dinspre „păgân-sângerosul dans al Salomeii“ («Până la urmă toate capetele / vor ajunge pe o tavă a Salomeii, / capetele bărbaţilor…»), dinspre dansul cu tava capetelor tăiate, este prezentă în „orice loc / timp“, şi în antichitatea asiro-babiloniană, şi în contemporaneitatea „programatic-haotizată“ de „clanuri“, de mafii etc., din România-i natală.
Bărbaţii – a se citi conducătorii de Ţară / Popor, „vârf-piramidalii“ – „nu ştiu nimic despre satanica dansatoare cu capete tăiate, puse pe tava thanatică“: «Unele capete mai clipesc din ochi obosiţi, / […] / altele trupul şi-au pierdut la Torda, / unele memoria gri» (s. n, p. 9).
Distinsul Receptor ştie că pelasgo->valaho-dacic-anticul toponim, Toridava („sacra cetate cu turn dac de veghe“), din centrul Daciei Nord-Dunărene, adică din Arutela > Arudela > Arudeal > Ardeal (sau din Transilvania, rebotezare incert-barbar-asemantică, adică „[ţinutul] de peste pădure / păduri“, că astfel vrut-au evmezicele imperii să numească din nou aria intracarpatică, prin „vitrege istorii“, unul dintre medievalele state valahe, azi „euroregiune“ din U. E., „rebotezare“ făcută de scribii străini de Pelasgime > Valahime întru diminuarea conştiinţei naţionale a încă marelui Popor Pelasg > Valah – a se reţine că vocabula scrib are frecvenţă „specială“ în textele stancuiane), Toridava > Turidava, toponim devenit în evul mediu al Valahimii, Torda ce, în lucrarea legilor fonetic-valahe (de „închidere“ a lui -O- în -U-), este astăzi Turda Daciei / României.
Torda > Turda, se relevă, prin „memoria“ luminii poetului, chiar din istoria tragică a regelui („ales al Poporului“) / domnului („alesul“, sau „unsul“ Dumnezeului) Valahimii, Mihai Viteazul, cel trădat şi decapitat mişeleşte în noaptea armatei sale de eroi, cantonată în Câmpia Turzii, în 9 august 1601, pentru că, în ciuda imperiilor evmezice, în anul 1600 d. H., a făurit re-Unirea parţială a Valahimii din („ţările de râuri / munţi“, adică din) provinciile Daciei Nord-Dunărene (nu din Dacia Burebistană / Regaliană, despre a cărei parte dintre Dunăre, peste Peninsula Balcanică, peste Marea Thracică / Egee, peste Frigia Troiană etc., până în Capadochia / „capul Dochiei / Daciei“, adică despre Dacia Sud-Dunăreană, adică despre Pelasgimea > Valahimea sud-dunăreano-anatoliană, istoricii mancurţi, ori, cum s-ar zice cronicăreşte, istoricii „cu blană de iepure la spate“ tac mâlc, nu scriu vreun cuvânt).
Dincoace de „versul Tordei“, mai în „valea textului poematic“, Distinsul Receptor găseşte „şnapse străvezii“ în realităţile noastre de la Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989, în România „postrevoluţionar-decembrist-babilonizată“, în societatea / economia noastră „polidirecţional-haotizată“, ori „melodios-haotizată“ de bătrâni / tineri mancurţi-decidenţi / conducători neostalinişti / neopaukerişti, proletkultişti ş.a., încât îndureraţii din Valahime, ale căror lacrimi „cad în cer“, invocă „în deşertică şoaptă“, Etemenanki, Etemenanki: «Medicii au descoperit o tehnică de a transplanta / capetele obosite pe trupurile tinere, / aşa că se organizează periodic câte o revoluţie, / tineri curajoşi ies în stradă, în faţa tancurilor, / cu trupuri fragile de sticlă, / privesc glonţul în ochi, / […] // Toţi cei pe trupuri tinere vorbesc între ei, / au congresul lor, biserica lor, / muzeul lor de tăvi de argint. // Într-o zi Dumnezeu i-a adunat şi i-a pus / să construiască Turnul Babel / şi de atunci, ei duc fericiţi cărămizi din pământ roşu / tot mai sus, mai sus. // Unii ajung în vârf / şi-n plină orgie îşi amestecă trupurile între ei, / privesc de acolo, din înalt, câmpia Şinear, / lacrimile lor picură în cer / şi şoptesc: etemenanki, etemenanki…» (I. Turnul Babel / Flacăra verde şi câmpia Şinear…, p. 9 sq.).
Convergenţă lirico-semantic-sincretică, temperat-modernist-paradoxistă, întru cele relevate mai sus, au mai toate poemele acestui volum al lui Constantin Stancu. Însă „Ariadna liricii stancuiane“ – după cum s-a mai spus (supra) – mai are de acompaniat Distinsul Receptor de Poezie pe „trei meridiane“.
„Primul meridian“ este cel desemnat prin sintagma: Cuvinte rostite / rostuite „într-o săptămână de-april’ cu îngeri“. După „distihuirea“ problemei fundamentale a planetei de azi – «Oamenii de ştiinţă au constatat că resursele planetei / pentru un an se sfârşesc în luna septembrie.» (s. n.) –, accentul „înainte-cuvântătorului“ cade creştineşte, evidenţiind pentru Distinsul Receptor în ce constă ultima săptămână la care se face privire încă din titlu, dincoace de Etemenanki: «A existat o ultimă săptămână pentru Iisus în care a / lăsat lumii câteva principii […] / Era în aprilie, după calendarul modern… / Glasul mieilor se auzea în cetate…», spre a „închide“ simetric şi sub semnul interogaţiei „sfârşitul resurselor planetei“: «Există o ultimă săptămână, în septembrie, pentru / fiecare din noi?» (p. 5). Amplul poem, Cauţi locul perfect: e ultima săptămână… (pp. 12 – 17), conjugă la un mod liric inconfundabil principiile lăsate de Iisus Hristos în „ultima săptămână“ întru „locuirea“ fiecărui ens de către acestea, dar nu în luminos april’, ci în luna răpciune, a Sfintei Marii; în ultima săptămână – suntem încredinţaţi de eroul poematic stancuian – trebuie să intri în cetate «ducând ziua pe umeri, / împins de vântul răsăritului», trebuie „să vorbeşti tare“, să calci «în picioare monezile de aur / pe care este imprimat chipul» de împărat / dictator, trebuie să stai «în trupul tău ca în Templu», spre a te metamorfoza în «tainică flacără, / [în] lujer de crin care arde…», apoi trebuie să ieşi din Templu spre a privi «la cei care cumpără adevărul, dragostea, dreptatea lor, libertatea lor, / conştiinţa cu bani de argint, / [la cei] care cred că ştiu preţul corect în piaţa de sclavi», ori la cei ce «îşi schimbă trupurile moarte în trupuri de aur»; în „ultima săptămână“ trebuie „să-ţi plăteşti impozitele“, să te rogi «în camera ta, închis ca-ntr-o celulă», spre a putea «iubi cerul senin, fără icoane, / mieii ducând diamante în gura lor neatinsă de iarba otrăvitoare»; mai trebuie învăţată de către fiecare dintre noi «tehnica subtilă a morţii», mai trebuie vizitată văduva locuitoare «pe-o monedă veche, ca-ntr-un palat, / întinsă pe cearşaful de argint al zilei», spre a constata că şi «cerul este umbra gândurilor / pe obsesia mineralelor», unde «începe polenul luminii», unde «s-a murit totul, / sub greutatea măslinilor / care poartă în coaja lor mesajul», spre a constata că şi «bibliotecile ca pântecul femeilor însărcinate, / pregătite[-s] să nască», în vreme ce poetul «aruncă substanţe / în dreapta cuvintelor şi / pregăteşte jarul».
„Al doilea meridian“ este cel desemnat prin sintagma: Revenirea (celest-acvatic-primordială) la puterea / „rigoarea“ Cuvântului Întâi (adică întrupător de Geneză). Un loc aparte în economia acestui volum de poeme al lui Constantin Stancu îşi face şi mitul Cuvântului. Reamintim Distinsului Receptor că mitul Cuvântului primordial, al Unicei Limbi a Începuturilor, planetar în arhaitate, ca şi în spaţiul pelasgo->valaho-dac / thrac (dacoromân), ca şi în spaţiile culturale / civilizatorii, sumerian, ebraic etc., îndeosebi, „uşor hermetizat“, ca în Biblie (Evanghelia după Ioan – «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul»), spaţii unde se mai întrezăresc „fragmente“ / „miteme“, aşadar, mitul Cuvântului primordial s-a conservat aproape „integral“ într-o arie spirituală laterală / izolată a planetei, aria Eschimoşilor Alaskani. Potrivit „mitului integral“ al Cuvântului Primordial, puterea de „Geneză“ / „Facere“ a vorbei din gura lui Dumnezeu s-a transmis primilor oameni încât semnificantul, în funcţie de „închipuirea“ rostitorului (şi închipuirea lucrului – după cum, de altfel, relevă şi William James – face respectivul lucru imaginat în timpul T-1 să fie ceva mai mult în „realitatea“ timpului T-2, adică respectivul lucru închipuit „este mai mult decât înainte de a fi imaginat“), deci semnificantul „se materializează“, devine „palpabil“ / „material“ semnificat – şi această „realitate“ din orizontul cunoaşterii metaforice nu poate servi decât în chip benefic lui homo creator. Potrivit paradoxismului ontologic al Logosului / Limbii, întâlnit mai întâi la Nichita Stănescu (autorul celebrului poem, Omul-Fantă, din volumul 11 elegii, apărut în anul 1966, dar şi al volumului Necuvintele, din 1969, necuvinte, adică „vorbele“ / „verbele“ Fant-Omului / Omului Fantă, cel alcătuit din „antimaterie“, evident, deloc „pe înţelesul“ pelicanilor-critici-literari proletkultişti / post-proletkultişti, sau neoproletkultişti, creatori / lansatori ai vocabulei peiorative la adresa-i, cea de „nichitisme“), Materia decurge din Cuvânt (am tot relevat acest adevăr istoric-literar din 1972 încoace şi-l mai rostesc „în puterea Cuvântului dintâi“, până când plesni-vor guşile doldora de peşti şi de batracieni ale majorităţii pelicanilor şi cocostârcilor-critici-de-poezie din Dacia / România, pentru că paradoxismul nu s-a născut în America, ori altundeva, ci aici, în Sfânta Literatură Valahă).
La Constantin Stancu, mitemele Cuvântului se constelează într-un poliedric-original chip al bucuriei divine a catharsis-ului, cu „nimicul ce înmugureşte“, cu vocabule-„berline“ în care eroul poematic se poate plimba o noapte, ori o eternitate («Cuvinte locuite de călători, / doar pentru o noapte, / doar pentru o eternitate, / doar pentru o singurătate… // Spre munte, spre mare, / spre cuvânt sau precuvânt, / raiul începe cu un singur cuvânt, / dar cine să mai creadă că / nimicul înmugureşte? », p. 23), cu „catedrale albastre“, unde-i «profetul prefăcut în cuvânt» (p. 29), cu un soi aparte de jertfă ana-manolică de zidire în Poem (căci «Poemul se destrăma în timp ce poetul îl scria, / cuvânt de cuvânt, / săreau în aureola zilei atomii, / celulele poemului, / […] / Dă atenţie cuvintelor, îmi spunea necunoscutul din poem, / fii atent la cuvinte, / la restul materiei inteligente din poem…», p. 35), ori în istoria unei lumi ale cărei statui «plâng cu sfinţi», ale unei lumi cu edenică pereche – unde Ea «pune un cuvânt», El «pune un alt cuvânt» şi «Dumnezeu le uneşte cu sânge, / le zideşte cu sânge» (p. 50), cu semnificanţi călători pe aripi de negru înfipte în gâturi sub care-s guşi cu pene roşii («cuvintele călătoresc pe aripi de rândunică, / ajung la urechile scribului şi / el schimbă sunete pe cuvinte / ca pe o tarabă în piaţa de flori…», p. 37), cu un soi aparte de cuvinte care nu se mai întrupează – fiecare în parte –, nici nu mai „lasă în urma lor un trup“, ca la Nichita Stănescu, după puterea dintâi a Cuvântului, ci, supoziţional / condiţional-optativ, prudent, «puse cap la cap / ar putea forma un trup de carne» (p. 21) etc.
„Al treilea meridian“ este cel desemnat prin sintagma: „Luciditatea“ ecriturii, „entropia“ şi „haosul melodios“. Nobleţe de „calm“ / „solar“ cogaionic are luciditatea ecriturii lui Constantin Stancu, de vreme ce vede poet-bărbatul drept rândunica ce «duce în ciocul ei / săgeata otrăvită» şi «apoi se odihneşte / pe streaşina Templului», făcând «parte din ornamentele de aur ale cerului» (p. 25). Dar ecritura nu înseamnă la acest poet doar „cuvinte puse cap-la-cap“, adică „potrivite cuvinte“, „formând un trup“, ci şi aspectul tehnic al compoziţiei adaptate la „muzica sferelor“, de unde şi circumscrierea / iţirea în texte a unui epitet, melodios, ce dintotdeauna se conectează armoniei cosmice.
Ars poetica stancuiană relevă, în ultimă instanţă, «…un cântec care schimbă lumea / cu sunete subţiri», pe când tace şi priveşte uimit cum îi «ard buzele melodios, / cum se evaporă umerii cu îngeri cu tot, / […] / …Şi la început a fost începutul, / la sfârşit e tot începutul, / până şi la mijloc e începutul… // Din această cauză cerul şi pământul / se cuprind într-un cântec, / şoaptă în furtună, // ţipăt pur / ca mintea din afara minţii…» (p. 28). Entropic – fie ca „mărime de stare a poeziei“, cu creştere în procesul de „ireversibilitate a metamorfozelor“, ori cu „constanţă“ în cursul „schimbărilor ireversibile“, fie indicându-se „cantitatea de informaţie“ din orizontul cunoaşterii metaforice prin raportare la „elementul mesajului transmis“ –, şi numai în «catedrala de frig» (mai ales în cea „din euro-nordul-celorlalţi“), distanţa «dintre chemare şi răspuns» este numită de poet, „după învăţătura bătrânului eremit“, drept timp melodios; tot într-o astfel de misterioasă catedrală întemeiată de parnasienii fiordurilor de sub aurora boreală, dar trecută din anul 1965, al „marii explozii lirice“, în proprietatea paradoxiştilor, se constată chiar şi „absenţa de gamă majoră“: «E o absenţă melodioasă în catedrala de frig / şi eu o ştiu şi nu ştiu, / cântând am să mă eliberez de trup…» (p. 41), dacă „nimicul se sprijină“ «pe o infinitate de cuvinte…» (p. 47). Dar nu numai melodios timp există, ci şi spaţiu melodios (spaţiu-capcană în care poetul mai respiră «prin poeme ca Iona în chitul său» – p. 32, spaţiu de Fată Morgană etc.), „Turn Babel“, palat / labirint reverberant, camere melodioase, fără / cu Prinţ şi Scribi ce «aleargă pe coridoare lungi, strigă, / se cheamă unii pe alţii – / ecou labirintic într-un palat / în care s-au rătăcit mulţi. // Se opresc, brusc, uimiţi: / Prinţul este manuscrisul, / […] // Prinţul ieşea din camerele melodioase, / ei, scribii, nu înţelegeau, / fiecare se străduia să-şi amintească / limba în care au rostit primele cuvinte, // prin arterele lor curge cerneala nemuririi, / plângeau cu lichide cuvinte… » (p. 47); scribul – cel ce satisface «foamea de scribi din univers», cel cu umbra-i «pe cuvintele sale nescrise» –, în ultima instanţă a textului, se declară „monovalent-potenţial“: «Atât pot face: scriu textul / cu un stilet vechi pe tăbliţă de pământ uscat, / apoi textul mă înghite…» (p. 27); cauza-i analfabetismul „polivalent-potenţial“, faptul că scrie «într-o vreme când nimeni nu citeşte» (43). Fie poet, fie scrib, ori, în general, ens din orizontul cunoaşterii ştiinţifice / metaforice, întotdeauna «s-ar întoarce la Dumnezeu, / dar îl împiedică trupul», pentru că-ntotdeauna «îi scapă ceva important, / [şi] din cauza aceasta nu-şi vede umbra / pe mâinile lui Dumnezeu» (p. 46).
Totuşi, poetul Constantin Stancu trebuie să se bucure etern, fiindcă în amiaza acestei duminici prime de cireşar eu văzui umbra volumului Etemenanki (Ultima săptămână) chiar între cei cinci fluturi de pe mâna dreaptă a lui Dumnezeu (citind).

(Această ultimă cronică de carte beletristică** de la Piramida Extraplată… datează din 1 iunie, 2014)
___________________
* A nu se pierde din vedere că tocmai astăzi, 1 cireşar 2014, s-a născut cuvântul scribocraţie, „bolduitul“ şi supra, chiar în sensul giratoriu al „academic-adormitei lexicologii“ contemporane.
** Constantin Stancu, Etemenanki (Ultima săptămână), poeme, Sibiu, Editura CronoLogia (ISBN 978–606–93497–5–5), 2014.

 

***

 

Ladislau Daradici:

ÎNTRE OMUL DE CARNE ŞI OMUL DE GÂND…

Etemenanki (ultima săptămână) este volumul de poeme al lui Constantin Stancu, publicat la Editura CronoLogia, Sibiu, în 2014. Etemenanki, ne explică autorul în preambul, reprezintă „clădirea platformei de temelie a cerului şi a pământului al cărei vârf ajunge în cer” sau „clădirea al cărei vârf este în cer” (limba sumeriană).
Premisa este ambiţioasă: dacă resursele planetei pentru un an se sfârşesc în septembrie şi dacă a existat o ultimă săptămână pentru Iisus în care a lăsat câteva principii esenţiale, cu toate că ştia că într-o vineri va fi dat la moarte, oare există o ultimă săptămână, în septembrie, pentru fiecare dintre noi? Astfel, septembrie va fi perceput ca o cumpănă, apogeu şi crepuscul (vezi Septembrie cu ore moi), când din zi şi an a mai rămas puţin („anul se sfârşeşte în luna septembrie”), iar „timpul cade în locul frunzelor/ şi copacii înnebunesc,/ zăpada e în alt veac,/ moartea nu este a noastră, e străină,/ dar o trăim flămânzi până la ultimul cer,/ până la ultima moarte din moarte.”
Volumul este conceput pe patru secţiuni: Turnul Babel (I), Semn într-o lume de fosfor (II), Ultima săptămână (III) şi Starea de veghe (IV). Dacă primele trei cuprind câte un poem, ultimul conţine circa treizeci de titluri.
Constantin Stancu s-a consacrat prin volumele publicate în ultimii ani un poet religios care îşi fundamentează poezia pe cunoaşterea profundă a străvechilor mituri biblice. Simbolistica volumului depăşeşte şi de această dată pragul înţelegerii comune, semnificaţiile parabolelor copleşind prin varietate şi încărcătură semantică. Raportarea lor la destinul nostru se produce subtil, neofensator, învăţătura vechilor pilde şi imagini răzbătând, mereu actuale, peste milenii.
Istoria continuă, pare să ne spună poetul, repetându-se, reluându-se cu destinul fiecărui individ, cu fiece nouă generaţie, însă noi refuzăm să învăţăm dintr-însa. Imaginea capetelor noastre ajungând pe aceeaşi „tavă a Salomeii”, în ciuda eforturilor medicilor care „au descoperit o tehnică de a transplanta/ capetele obosite pe trupuri tinere” este, pe cât de dezarmantă, pe atât de relevantă: suntem trupuri în derivă, oameni-de-carne, pierzându-ne capetele, în aceeaşi neostenită ambiţie de a mima continuarea existenţelor noastre cu iluzia de a fi stăpâni pe propriile noastre vieţi: „toţi cei reîntorşi pe trupuri tinere vorbesc între ei,/ au congresul lor, biserica lor,/ muzeul lor de tăvi de argint”, în final nedeosebindu-ne cu nimic de cei care s-au ambiţionat cândva a ridica Turnul Babel: „Unii ajung în vârf/ şi-n plină orgie îşi amestecă trupurile între ei,/ privesc de acolo, din înalt, câmpia Şinear,/ lacrimile lor picură în cer şi/ şoptesc: etemenanki, etemenanki…” (Flacăra verde şi câmpia Şinear…)
În viziunea poetică propusă de Constantin Stancu, revine apăsat această imagine a omului în divorţ cu trupul său, această delimitare dureroasă dintre carne şi spirit (întâlnită şi în volumele anterioare), trupul devenind doar o materie amorfă din care noi înşine vom putea, într-o zi, „înmuguri”: „E o absenţă melodioasă în catedrala de frig/ şi eu o ştiu şi nu ştiu,/ cântând am să mă eliberez de trup…// E cântecul pietrelor care visează/ celulele trupului meu,/ din care mă trag,/ din care am înmugurit…” (Catedrala de frig)
Povestea este istorie, de-acum. Se pare că mai întâi trebuie să sfârşeşti pentru a (re)începe. Moartea cărnii prilejuieşte eliberarea şi devenirea spiritului („de carne sunt în căutarea cântecului flămând de carne” mărturiseşte poetul în Cu vârful aripii). În cele din urmă, omul-de-carne ar trebui să devină om-de-gând: „când oamenii mor, atunci începe totul:/ dintr-o rădăcină umilă/ se avântă noile universuri, plus infinitul…/ Intră-n poveste cu toate slăbiciunile tale// fă-te gând, omule de gând” (Calendare imperfecte). De altfel, lumea întreagă în care ne amăgim că vieţuim este o lume de carne în care „trupurile îşi aleg orele din ceasul cel mare/ de pe zid şi/ nu înţeleg cine pe cine învinuieşte,/ cine este moştenitorul sau martorul,/ precis cel bătrân ar dori să locuiască în trupul/ adolescentului,/ ei nu pot găsi echilibru între moarte şi moarte/ pentru că toţi au murit în clipa/ în care au intrat în carnea prezenţelor” (Carnea prezenţelor).
Astfel, fără a înţelege măcar, oamenii îşi pierd treptat identitatea, nici măcar morţii nefiind scutiţi de acest blestem în această lume în care zadarnic strigăm la stele, la arbori şi vecini (căci nu mai există oameni, nici vecini, nici măcar duşmani), ca în cutremurătorul poem intitulat Singurătatea codului genetic: „Individul acela e surprins,/ cineva i-a luat locul în mormânt,/ pe bucăţica aceea de pământ/ pe care era atât de sigur şi atât de singur…” Şi abia atunci, în singurătatea morţii sale, realizează că totul începuse cu mult înainte, predestinat, chiar înainte de a se naşte: „A înţeles greu că era mort de multă vreme,/ îngropat în trupul său până la umeri,/ până la ochi, până la gând…/ Aşteaptă ca cineva să-i scrie Apocalipsa pe frunte…/ Nimic în plus, nimic în minus,/ doar singurătatea codului genetic…”
Într-un poem, o tânără se simte „străină în trup străin”, în altul scribul nădăjduind că se reîntoarce într-o altă fiinţă, uitând că „nu te poţi baza pe trup” şi aşa mai departe.
Deşi religios, credinţa, după mine, însemnând speranţă, se pare că, cel puţin în poemele din Etemenanki, Constantin Stancu nu ne acordă nouă, indivizilor, vreo şansă. Şi asta, pentru că am încetat să ne mai înţelegem între noi, nu ne mai cunoaştem, fiecare vorbind în felul său. Ar exista o cale, desigur, comunicarea cu Dumnezeu, fiind „cel mai accesibil,/ poţi sta cu El de vorbă oricând” şi nu e nevoie decât de „câteva cuvinte” care, „puse cap la cap/ ar putea forma un trup de carne” (Câteva cuvinte). De altfel, cuvântul/ vorba, devine motiv esenţial al volumului, căci dacă nimicul se sprijină „pe o infinitate de cuvinte” (Sfârşitul lumii), şi raiul începe „cu un singur cuvânt” (Nimicul înmugureşte), profeţii care au scris în „cartea veche” sunt prefăcuţi în cuvânt (Catedrale albastre), însuşi scribul sfârşind prin a fi înghiţit de propriile-i cuvinte (Umbra scribului). Imaginile se succed cu repeziciune: „un bărbat şi o femeie scriu istoria lumii” până se transformă în îngeri, un om scrie cu degetul pe nisip numele lui Moise, Dumnezeu scrie cu degetul în carnea şi sângele nostru, poetul îşi scrie poemul „cuvânt cu cuvânt”, acesta destrămându-se însă…
Un alt motiv este lumina, aproape blagiană, păstrătoare a memoriei („nimic nu se pierde în valul ei,/ nimic nu se câştigă în laptele ei”), aducându-şi aminte atât de începuturile lumii, cât şi de obsesiile şi insomniile noastre: „Lumina este aceeaşi ieri, azi şi mâine,/ în prezenţa ei lumea se face încăpătoare,/ cuvintele dau rădăcini subţiri şi/ vocale discrete de clorofilă”. Lumina doar lasă urme, precum „urechea lui van Gogh,/ capul lui Caravaggio,/ oul din care a fugit Brâncuşi” (vezi poemul-argument Memoria luminii, cu care se deschide volumul).
Ca şi alcătuire, în unele poeme din cea de-a patra secţiune, Starea de veghe, Constantin Stancu reia o formulă de-acum consacrată în alcătuirea pieselor sale: începutul constă în schiţarea unui fapt, a unei mici întâmplări care prilejuieşte şi, implicit, motivează devenirea, ramificarea poemului (sunt poeme arborescente, răsărind şi sprijinindu-se pe aceste acte lumeşti ca pe nişte rădăcini): „În seara aceasta s-a întâmplat ceva,/ am uitat caietul deschis pe masă,/ apoi am regăsit paginile scrise,/ un scris cumva cunoscut…” (Istorie); „Aventura începe/ după ce flăcăii au aruncat ultima fărâmă de pământ/ peste mormânt” (în Pământ şi gigabytes). Începuturile textelor devin, astfel, pretexte pentru ceea ce va urma.
Alte poeme se deschid cu definiţii metaforice: omul e doar „umbra pe memoria sa” (Diamantul), întoarcerea acasă, „un ritual din care redescoperim numele dintâi al lucrurilor”, acestea conturând aria tematică şi fixând motivele ideatice pe care se vor clădi ulterior imaginile-idei. Dar există şi poeme prilejuite de note ale observaţiilor pe care le face scriitorul în „rătăcirile” de peste zi, posibile însemne dintr-un pseudojurnal liric: „Iarna s-a retras în nori,/ răspunsul meu nu a venit la chemarea glasului” (Catedrala de frig) sau „Pisica stă pe covor, tolănită,/ ne privea cu ochi sinceri” (Secretul) şi aşa mai departe.
Lumea noastră este „locul unde se poate întâmpla orice”, „nu mai avem timp”, „suntem muritori în uniforme de aer”, mereu ne scapă ceva important şi din pricina asta nu ne zărim umbra „pe mâinile lui Dumnezeu”, preocupaţi de „sfârşitul lumii”, ne scapă „adevărul miriapod”… Acestea fiind doar o mică parte din semnificaţiile din Ementenanki, această carte pe cât de dureroasă, pe atât de necesară.
L-am rugat pe Constantin Stancu să-mi scrie câteva cuvinte despre cum a început povestea acestui volum atât de grav, atipic, singular. Iată cuvintele domniei sale:
…………………………………………………………………………………………………
„Cartea reprezintă viziunea consolidată în mintea unui om la o anumită vârstă (în cazul meu, 60 de ani). Fiecare, singuri sau în asociere cu alţii, construim turnuri pentru gloria zilnică, încercăm să-l prindem pe Dumnezeu de picioare, nu observăm că el a venit la noi, e în câmpia sângerie. Energii risipite care topesc resursele de orice fel mai repede, rămâne omul gol în faţa istoriei. Cartea este optimistă, există valorile care sunt prezentate în poemul care sparge povestea: ultima săptămână a lui Iisus pe pământ când, sub presiunea morţii iminente ca om, agresat de cei din jur, prin răspunsurile şi faptele sale, ne lasă valorile de care avem nevoie pentru viaţa noastră, acestea încep cu dragostea şi arată sensul, ieşirea de serviciu din istorie. Evidenţa acestei ultime săptămâni ne scapă, ar trebui să fie în aprilie, dar omul o găseşte în septembrie, luna în care resursele planetei şi plantei de pe această planetă, s-au epuizat pentru anul pe care tocmai îl trăim citind aceste poeme… Nimic deosebit, sunt ştirile noastre de fiecare zi, iar starea de veghe este soluţia… În loc să fim atenţi la mesaj, ne lăsăm prinşi în plasa cuvintelor care nu mai pot fi zicere… Poezia, misterul acestor zile…”.

 

Constantin Stancu: Etemenanki (Ultima săptămână), Sibiu, Editura „CronoLogia”, 2014, 64 p.

 

 

Perceput ca un poet religios profund (Lőrinczi Francisc-Mihai), Constantin Stancu pare a fi un autor nedreptăţit de critica selectivă.

Numele său este ignorat de dicţionarele literare cu pretenţii exhaustive (Dicţionarul general al literaturii române, Dicţionarul biografic al literaturii române, Dicţionarul scriitorilor români de azi) şi sintezele literare din ultimii ani, acelea cu aplecare programatică asupra scriitorilor neglijaţi de critica de întâmpinare, cum este excelenta cercetare Literatura română. Dicţionarul autorilor români contemporani (Editura „Arial”, 2013) realizată, cu multă

acribie bibliografică, de Alina Kristinka. O situaţie paradoxală (dar nu unică), dacă se are în vedere că bibliografia de autor a lui Constantin Stancu însumează peste 20 de titluri: poezie, proză, eseistică (unele în „format clasic”, altele doar pe suport electronic), iar scriitorul (ca membru al Filialei Alba Iulia a Uniunii Scriitorilor din România) este activ implicat în viaţa literară şi culturală a zonei: redactor al revistelor „Nova Provincia Corvina” şi „Contraatac” şi colaborator permanent la reviste transilvănene de prestigiu: „Discobolul”, „Vatra Veche”, „Ardealul Literar şi Artistic” şi altele, după cum reiese şi din bogatul aparat critic, aşezat de autor la finalul cărţii Etemenanki (Ultima săptămână).

Un titlu ce se cere decodificat nu atât prin asociere cu celebrul zigurat mesopotanian dedicat zeului Marduk (sec.VI, în. Hr.), ci în sensul mai larg (chiar decât acela specificat în nota de subsol a poeziei introductive, Câteva cuvinte – p. 5) al cuvântului (Templul Creării Cerului şi Pământului – v. DEX-ul) preluat din sumeriană.

O accepţiune capabilă să aproximeze „ars poetica” lui Constantin Stancu: „Poezia lui Constantin Stancu are drept strat semnificativ şi generativ bazal, transfigurarea (s.n.), în accepţiunea biblică, nou testamentară, a termenului. Lumea, în întregul ei, de la minerale

la fiinţele vii, de la orizont la celălalt şi de la cer la pământ (s.n.) este… altfel decât pare a fi… continuând să fie, pentru simţuri, afect şi raţiune, ceea ce este ea în aparenţă” (Eugen Dorcescu, în „Reflex”, nr. 1-6/ 2010). Iată, aşadar, o posibilă „cheie” pentru citirea corectă a poemului de mai largă întindere care dă subtitlul cărţii : Ultima săptămână, p. 12-17. Discursul liric, deşi alimentat de câteva motive din Noul Testament (parabola smochinului,

Cina cea de taină, dramaticul – ca În Grădina Ghetsimani a lui V. Voiculescu – presentiment al morţii, Învierea etc.) se constituie,în final, într-o revelaţie a condiţiei poetului : „Poetul/ aruncăsubstanţe/ în dreapta cuvintelor şi/ pregăteşte jarul(op.cit., p. 17).

O manieră (din păcate, pândită uneori de calofilie) care face diferenţa între Constantin Stancu şi alţi autori contemporani de poezie religioasă: Paul Aretzu, Daniel Pişcu (cu acele excepţionalepoeme în proză din Piaţa Sfatului, Editura „Fundaţia Culturală – Ideea Europeană”, 2011), Ioan Pintea sau Florin Caragiu, Zorica Laţcu Teodosia, Mihaela Doina Vlasin etc. Şi sunt destule poezii (Calendare imperfecte – p. 19, Câteva cuvinte – p. 21, Statuile plâng cu sfinţi – p. 50 ş.a.) capabile să susţină observaţia, dar mai importantă

este constatarea ca Entemenanki. Ultima săptămână oferă cititorului şi posibilitatea să ia act despre o diversificare a registrelor de expresie ale poeziei lui Constantin Stancu. De la oemele

în care autorul manifestă preocuparea (postmodernă?!) pentru revelarea raportului dintre autor şi text (vocalele au dinţi,/ consoaneleghiare,/ zicerea înghite nezicerea” – Umbra Scribului, p. 27 ;„scrie într-o vreme când nimeni nu citeşte” Orbirea, p. 43) la textele dedicate unor prieteni: Bicicleta lui Picasso şi Uşi de sânge (lui Aurel Pantea), Ritual (lui Cornel Nistea), Amprenta (lui Marian Drăghici). Un poem cu totul remarcabil este Gura ierbii: „Brusc,Dumnezeu trimite iarba/ să acopere nimicurile zilei:/ piroanele, trestia

subţire/ picăturile de sânge/ ştergarul alb/ lemnul din care se fac mereu cruci şi/ juguri pentru animale…/ …şi iarba este atât de fragedă/ pentru că nu-i pasă de noi,/ suntem muritori în uniforme de aer,/ ea se înalţă spre cer nemuritoare şi/ duce ficatul nostru în gura

ei verde…” (p. 26).

 

 

Lăcrămioara Stoe

Revista „Astra” nr. 3-4/2014- Braşov, p. 41

 

 

 

Petre RĂU

Rostirea până la capătul lumii

[ Contantin Stancu – Etemenenki (Ultima săptămână), Editura CronoLogia, Sibiu, 2014 ]

Volumul de versuri “Etemenanki (Ultima săptă¬mână)”, întrucâtva insidios i apocaliptic intitulat, semnat de Constantin Stancu a apaș ut la editura CronoLogia din Sibiu în anul 2014. Spun oarecum apocaliptic intitulat pentru că eu chiar la apocalipsă am crezut că face trimi-tere titlul, înainte de a desfășura cartea.
Explicația pentru acest titlu este însă plasată de autor în chiar cuvântul de început al volumului, denumit „Câteva cuvinte”. Aflăm astfel că: “Oamenii de ştiinţă au constatat că resursele planetei pentru un an se sfârşesc în luna septembrie. / A existat o ultimă săptămână pentru Iisus în care a lăsat lumii câteva principii esenţiale, cu toate că ştia că într-o vineri va fi dat la moarte, apoi a urmat duminica… / Etemenanki – „Clădirea platformei de temelie a cerului şi a pământului al cărei vârf ajunge în cer” sau “Clădirea al cărei vârf este în cer” (limba sumeriană) – Dicţionar biblic, Editura „Cartea Creştină” -Oradea, 1995, p. 119 (Babel, turnul – „poarta zeului”)”.
Personal cred că nu era necesară această notă de clarificare, luând în considerare că unele nuanțe pe care le întrevăzusem inițial mi-au fost cumva atenuate, dar și varietăți de sensuri noi, pe care aveam să le descopăr de-a lungul lecturii, care nu prea au ceva în comun cu cele la care face referire explicația.
În creația poetică a autorului (și mă refer doar la cea prezentă în actualul volum) se produce un contact direct al eului liric cu lumea înconjurătoare, prompt şi cu acuitate, încât reflectarea acesteia ia uneori accente care nu par să fi trecut prin filtrul raţiunii poetice şi canoanelor artistice. Dar asta poate fi o falsă impresie, e posibil ca la Constantin Stancu materialul folosit să se afle întotdeauna sub control. Pentru că, nu rareori descoperim un realism în care poetul se simte implicat şi mereu responsabil, du-blat de o hipersensibilitate şi o nostalgie de care el, poetul împătimit, nu reușește să se lepede nici atunci când o face cu ostentație: “Trec pe această potecă, nu-i a mea, / dar o fac să fie a mea, / ajung acasă și camera fără de uși și ferestre / se deschide miraculos, / intră în ea pruncul, adolescentul, flăcăul, bărbatul matur, bătrânul / sunt prezențe în prezența continuă…” (Carnea prezențelor).
Am întâlnit o serie de poeme remarcabile, și mă grăbesc să menționez câteva: “Istorie”, “Pământ și giga¬bytes”, “Sfârșitul lumii”, “Camere melodioase pentru scri¬bi”. Am constatat totodată și faptul că avem de-a face cu o titulatură a poemelor a cărei cheie nu am putut-o desluși decât după parcurgerea completă a volumului. Dar poate că asta a fost și dorința autorului, să fie un pic mai ermetic, ceea ce, nu pot să nu recunosc, în poezie prinde adesea. În plus, am remarcat și utilizarea unor note de subsol (obsesie a autorului pentru claritate?), mai rar folosite în poezie.
Mai puțin obișnuit ar fi însă faptul că foarte des versurile din volum sunt terminate prin virgulă (,), ca şi cum trecerea la versul următor nu ar avea nevoie de respirație și ar fi neapărată nevoie de acest semn de punctuație ca să confirme asta. La fel de straniu, de remarcat că mai toate poemele din volum se termină cu puncte de suspensie (…), sugerând că ar fi întreruperi în șirul gândirii/vorbirii, dând vaga senzație că niciun poem nu ar spune tot ce are de spus până la capăt.
Dintr-o oarecare imperfecțiune de aranjare a textelor în pagină, cartea ar putea părea că nu prezintă o anumită organizare. Dar asta iarăși e numai o impresie, întrucât în fundal vom descoperi că această rânduială există și este chiar una consistentă.
Retorica pendulează între ludicul expresiei, în special prin jocuri de cuvinte care nuanțează importanța ideii: “fă-te gând, omule de gând…” și interacţiuni metaforice care controlează coerenţa.
Din lungul poem “Cauți locul perfect: e ultima săptămână” spicuim versurile următoare, demne de remarcat: “Cerul este umbra gândurilor / pe obsesia mineralelor, / acolo începe polenul luminii…” (Cauți locul perfect: e ultima săptămână).
Totodată, în izul aproape inconfundabil ca de rășină adulteră dintr-o pădure seculară, trecând și peste o micuță coliziune sonică, în poemul “Ri¬tual” (unul dintre poemele cele mai bune, după părerea mea) versul final se detașează de toate celelalte și se încuviințează pe sine: “Până la urmă cineva va zice o vorbă, și va fi ziua dintâi…”, chiar dacă vocabular lăuntric este unul prea restrâns: “Pentru ce mă urâți? / Pentru că sunt proprietar peste puține cuvinte, / dar și voi ați putea fi, dar nu le vreți”.
Poetul, ajuns la maturitatea creației, îşi a-sumă un rost şi o anumită responsabilitate artistică şi chiar socială, observând discret, dar categoric, materializarea ideii că suntem dependenți de tot ceea ce ne înconjoară, chiar și de visele care ne consumă cealaltă parte a existenței noastre: “Ma¬teria precum o hemoragie în spirit, / suntem depen¬denți de cenzor, de magistrat, de copist, / plus femeile cu o mie de sâni, / compensând cei o mie de ani de singurătate” (Bicicleta lui Picasso).
Într-un poem sublim în cvasitotalitatea lui, “Sfârșitul lumii”, eul liric ne atrage atenţia asupra fragilităţii timpului, în pas cu tot mai desele senzații ale deşertăciunii. Graba omului în mileniul trei, limitele umane într-un univers deloc descifrabil, la care putem avea acces doar prin contemplaţie, sacrificiile zilnice, inclusiv cele pentru creație ș.a. sunt tot atâtea teme pe care Constantin Stancu le îmbrățișează, bântuit de metafore și de îngrijorarea inevitabilei descompuneri de mâine: “Nu mai avem timp! / Îmi spune academicianul, / vine sfârșitul lumii și / trebuie să stabilim / variantele și opțiunile în care lumea se va duce…” (Sfârșitul lumii).
Poetul este un etern căutător de nostalgii. Omul însă, după ce se lasă o vreme îndelungată adulat, pare să rămână definitiv închis între paginile unei cărţi: “Cărțile, nesfârșitele cărți / citite într-o viață de om, cerșind alte vieți / pentru a învăța că sunt limite, pentru a se deprinde cu pustiul, cu nisipul, / cu micile vietăți care trec neobservate / dar marchează cu veninul lor eternitatea.” (Cărțile).
Universul poetic al lui Constantin Stancu – cel puțin din ce ne oferă acest volum – este unul deloc ușor digerabil, creația sa urmând în mare parte o tentă filosofică neomodernistă și tinzând spre nuanțe mai greu accesibile. Dar nu e nici prea dificil să-i descifrezi sen-surile ascunse ale viziunii și curajului abordării, să între-vezi rigoarea și luciditatea. Satisfacția lecturii este asigurată după ce cifrul a fost întrucâtva intuit și descifrat.
Poetul îşi alege cu atenţie momentele când prezintă, cu sobrietate, ca pe nişte răni deschise dezamăgirile și neputințele umane: “Păsările s-ar întoarce în pri¬ma zi a creației, / dar le împiedică aripile. /… / Omul s-ar întoarce la Dumnezeu, / dar îl împiedică trupul…” (Despre filosofi sau cărătorii de bagaje).
Fără a purta neapărat grija unei unități structurale a volumului, autorul se prezintă în postura de creator mărturisitor și ne expune viziunea sa despre viață, cu precădere despre o lume în care se manifestă pregnant scepticismul, o lume a crasei mediocrități, a invaziei imposturii și a anchilozării societății. Și toată drama trăirii se bazează pe o culme a aceea că fiecare lucru are un sfârșit, chiar și dacă acesta ar putea însemna un alt început: “Aventura începe / după ce flăcăii au aruncat ultima fărâmă de pământ / peste mormânt, / cu sunetul acela surd / din care au fugit miracole.” (Pământ și gigabytes). Autorul observă o lume care se metamorfozează permanent sub ochii lui, o lume aflată într-o con-fuzie de valori, căreia îi sesizează limitele și simte nevoia de a-i descifra incoerenţa.
Poetul, când cade în latura reflexivă, se vrea un fin iluzionist al actualităţii, trudind să scoată de sub mânecă poezia vieții de zi cu zi, ca s-o dăruiască cititorilor. El înregistrează astfel substraturi variate din lumea faptelor cotidiene, cultivând partea gravă din imaginea realului, prin oglindiri subtile, fără a diminua acuitatea percepţiilor. În fapt percepţiile alcătuiesc substanţa din care se modelează metaforele, acolo unde acestea se susțin și ideatic: “Noi doi și cel de-al treilea, nevăzutul din cuib, / formăm întregul, / așa trecem de limita clipei, / ca săgeata prin ficatul porumbelului…”(Istorie).
Fără tonalităţi grave evidente, poezia lui Constan¬tin Stancu rămâne o poezie a căutării și a nostalgiei, o poezie bine strunită ideatic, cu versuri îndrăzneţe şi rafinate, o rostire până la capătul lunii. Volumul de versuri “Etemenanki (Ultima săptămână)” poate fi o poveste de viață, una consistentă, declamată iterativ la infinit.

Revita Boema, nr. 7/2014, p. 12

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: