Istoria Limbii Române, de Florentin Smarandache

ISTORIA LIMBII ROMÂNE

S-au descoperit în pământ cioburi mari de cuvinte
de pe vremea traco-getilor.
(Aceste cuvinte care, pentru a încălzi,
le spargem
şi facem cu ele focul lângă tâmplă.)

Ele incintă stelele, plantele, animalele,
plâng roua şi zâmbesc mugurii.

Ele tac liniştea, cânta mierla
şi rasare iarba
şi bat briza dinspre partea de răsărit
a inimii.

Florentin Smarandache

Poezia de duminica…

EPISTOLA LUI PAVEL
2 Cor. 6 : 7-10
Cine sunt şi aş putea să fiu ?
Doar El o ştie prea bine,
Sunt omul sau poate un fiu
A Celui ce era, ce este, ce vine …
Şi parcă am fost chemat pe nume,
Şi parcă m – a strigat Cineva,
Şi parcă m-a rupt de lume,
Lumina-i adîncă şi fulgul de nea …
Ca un necunoscut şi totuşi cunoscut,
Ca un înşelător care spune, iată, adevărul,
Din Cuvântul Cuvânt crescut
Trecând prin vremuri, precum gerul …
Ca unul care moare, trăind,
Ca unul care trece venind,
Ca unul întristat, veşnic râzând,
Ca unul viu, purtat de gând …
Mereu sărac, avănd de toate,
Pe bogaţii lumii îmbogăţind,
Dar de Isus având parte,
Întinerind când vremea e-n colind …
Un om ce nu are mai nimic
Şi totuşi stăpânind toate, totul,
Şi timpul, veacul şi un pic,
Trecând de moarte, depăşind potopul …
Acesta sunt, eu n-am ştiut,
Dar Isus o ştie prea bine
Căci m-a iubit şi m-a durut
Cel ce era, ce este, ce vine …

Libertate prin cuvânt… Adrian Botez şi ziua a opta…

Primim de la Adrian Botez:

FĂT-FRUMOSUL CRUCII

brazi cruciaţi mărşăluind în soare
au tăbărât prelucile din munţi
iar cruci de vulturi mântuiesc izvoare
şi ne aprind luceferii pe frunţi

cerul deschide porţi împărăteşti
din jar de cetini se smeresc altare
dinspre înalte nunţi de păsări ne vin veşti
clopot măririi-i vuieşte tot mai tare

…se isc-apoi amurgul de lumină
când se trezesc în pajişti şi pe coastă
toţi inorogii Maicii făr’ de vină

venit-a vremea de slăvire-albastră:
delir de flori şi raze de poveste
când Făt-Frumos spre Dumnezeu porneşte…
***

Adrian Botez

Mitologia lui Ioan Iancu Vale

Din mitologia mea

CALUL

de Ion Iancu Vale

statuie a zvâcnetului
calul reazemă bolta în nări
şi copita stemă a libertăţii lui
sudează nervos cerul de pământ
nobilă dăltuire de curaj
doar fluturele roşu îl inimii
bate temător
în pupila uleioasă şi dilatată
trădându-i ancestrala
teamă de zăbală

NĂUCA VARĂ, CÂINE TURBAT

de Ion Iancu Vale

a venit vara în câmpie
fecioarele sechestrează soarele
în anafoarele ochilor
minciunile lor vestimentare
fac flăcăii să calce în străchini
când vântul mai scapă
din câte-o crâşmă
ce închide peste program
cireşii îşi muşcă buzele de ciudă
sângerând în palmele copiilor
fluieră craterele noaptea pe lună
iar în crânguri boncăluiesc cerbi
cu coarne de mătase
a venit vara în câmpie
muşcată în cer parcă
de un câine turbat
căci aleargă desculţă pe mirişte
şi o înjură bărbaţii de grijanie
furioşi că femeile întârzie pe la porţi
se simte peste tot miros de puşcă
încărcată cu iarbă
de dragoste şi sminteală
iar poetul mai stinge o ţigară
în cutia de conserve

POEMELE BĂTRÂNULUI, FRAGMENT DIN VOLUMUL SCRIITORULUI EUGEN DORCESCU

PRIMIM DE LA SCRIITORUL EUGEN DORCESCU:

Bătrânului

i s-a făcut atât de lehamite

de ziua

ploioasă, de

înfăţişarea oraşului,

de piaţa duhnitoare,

de semenii murdari, săraci,

zbârliţi, disperaţi,

i s-a făcut atât de

lehamite de sine însuşi, de

propria-i viaţă,

încât, întors acasă,

şi-a şters, cu

un gest decis, decisiv,

şi-a şters, de pe

pânza goală a zilei,

statura, umbra

şi urmele –

atât înapoi, cât şi

înainte.

*

 

Tanto le asquea

al viejo

el día

lluvioso, el

aspecto de la ciudad,

el mercado hediondo,

los semejantes sucios, pobres,

erizados, desesperados,

tanto se asquea de sí mismo,

de su propia vida,

que, una vez en casa,

ha borrado, con

un gesto decidido, decisivo,

ha borrado, sobre

la tela vacía del día,

su estatura, su sombra

y sus huellas –

tanto hacia atrás

como hacia adelante.

UN POEM DE CONSTANTIN STANCU

LEGĂMÂNTUL

LUI M. SHAPIRO

Acesta e legământul, animale de jertfă pe iarba verde,

în tine animalul neacceptat le priveşte uimit,

vânează felina, pune-i capcane,
alearg – o pe zăpada rece,
în urma vor apare flăcări albastre
şi nu le vei vedea …

Pe iarba crudă –
animale de jertfă,
cuţitul, focul, piatra de jertfă sunt pregătite,
lacrimi atârnă-n vârful arborilor
şi cerul senin …

SIMPLU, IARBA …

CONSTANTIN STANCU

LA RĂDĂCINA IERBII

Nevăzut în plină lumină,
prezenţă fără umbră,
sunet pur în vremuri de tăcere,

nimic nu începe cu EL,
dar totul se sfârşeşte cu EL,

nimic nu se termină cu EL,
dar totul începe cu EL,

mâna sa mută clipele-n veac,
mâna sa pune un ceas la rădăcina ierbii,
dacă fugi din zi,
rămâi în veşnicie,

cuvintele cad asemeni imperiilor într-o epistolă,

e un rod în toate,
faptele îşI arată sămânţa,
sămânţă uşoară, purtată de vânt

mai la nord de minune …

UN POEM PENTRU LOCUITORII ORAŞULUI HAŢEG

ORAŞ DE PROVINCIE

Pentru locuitorii din Haţeg
Oraş de provincie,
oraş unde Zalmoxe intră -n chioşcul de ziare,
e dornic de veşti, ce s-a mai întâmplat la Roma, la Ierusalim, la Ampelum,
oraş de provincie unde lupii se odihnesc pe asfaltul plin de instincte …

Oraş de provincie,
aceste cetăţi romane, aceste cetăţi străine, aceste cetăţi dace
plutesc în aer,
umbra lor se sprijină pe frunzele care alunecă din balconul dimineţii …

Oraş de provincie,
aici am descoperit iubirea,
aici m-a iubit Bendis, aici i-am sărutat sânii de miere şi piatră …

Oraş de provincie,
spre seară mă vor străbate suliţe de argint,
spre seară cerbul va paşte umbra, lupii, timpul, frunzele,
statuile,
la miezul nopţii oraşul va fi capitala unui sentiment …

POEMUL MINIM SEMNAT DE EUGEN EVU

 MILENIO DOMINI TRE

Dumnezeu cel mai necesar

 este cel care să ne salveze

de noi înşine.

Eugen Evu

POEMUL DE DUMINICA

TE DEUM

Te Deum ! Avem în noi o reminiscenţă
Arhetipală a deităţii
Prin aceea că redăm obiectelor
Lumii
Valori şi semnificaţii ale umanului
Dăruim să primim
Pierdem să recuperăm
Iubim prin trădare
Suportăm prin visare
Recalibrăm murind imuabilul
Împodobim metafizica cu spaimele
Memoriei dobândite –n limbaje
Redistribuim estetica reciclând tiparele
Dezbrăcăm pădurea încă din muguri
Cu un suspin al brizei verzi dinspre Mare
Cu un spic de sărutări peste lanul de transe
Pierdem globule roşii ca macii purpuriul
La narcozele conţinute-n noi înşine
Desfoliind cunoaşterea să recucerim edenul
Ignorând incestul adamic şi stigma
Ardem dinspre centru spre margini
Ca lumânările de ceară
Însă în care stăruie mireasma suferinţei şi dorinţa nopţii
De lumină , a roiului de albine de a se recontopi
Într-un roi precum stelele fagurii cosmici
Avem instinctul şi supraeul
Dictatura conştiinţei ca iubire
Şi arbitrariul emoţiei
Între cădere în sus
Şi înălţare în noi înşine.
O reminiscenţă a unui altoi demiurgic
Unduind verticala .

Viaţa ca un adio frenetic
Numai ea ne desparte de epitaful zeilor .

Eugen EVU

LUPUL CARPATIN DE EUGEN EVU

LUP CARPATIN

Memoriei lui Mircea Eliade

Vis viscolit prin munţi eu fiind un lup
Bătrân dar tot cu dor de-mperechere
Vânat de umbra mieilor cu trup
De când eram zburdalnic şi-n putere

În vizuina mea e doar un stup
De viespi, m-am dedulcit amar la miere,
Propolis rumegat cu fălci de lup
Ştirbite de stomahul care cere

Prin naltele cătune de ciobani
Prăsila mea-n ogrăzile de piatră
Transcende gena miilor de ani
Slujind la oi, aud şi-acum  cum latră !

La lună nu mai urlu, hămesit
Din blana mea de zloate tăbăcită
Nici cojocel, nici guler înflorit
Nu las lycantropiei, recuzită…

Mă sting încet şi omeneşte chem
Ce-au zdrenţuit tribali barbarii-n hoarde
Doar jarul din priviri lunatic arde
Ca gloria pieritelor stindarde
Pe vatra Înstelatului Totem.

 EUGEN EVU