Arhiva

Archive for septembrie 2014

Deva, 4-5 octombrie 2014: Noaptea Bibliotecilor. Ioan Sebastian Bara lansează o invitaţie!

27 septembrie 2014 Lasă un comentariu

PLIANT VERSO NOAPTEA BIBLIOTECILOR 2014

Propus de Dumitru Hurubă!

Categorii:PRESA

Romeo şi Julieta la Mizil… Nimic în plus, nimic în minus…

27 septembrie 2014 Lasă un comentariu

Festivalul literar internaţional „Romeo şi Julieta la Mizil”,
ediţia a VIII-a

 

 

Regulament

Pe http://www.romeojulietalamizil.ro, în perioada 10.09.- 25.12.2014 se fac înscrierile la Festivalul Internaţional de Poezie şi Epigramă „Romeo şi Julieta la Mizil”, ed. a VIII-a. Concurenţii se pot înscrie şi prin poştă, pe adresa: prof. Laurenţiu Bădicioiu, Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”, str. N.Bălcescu, nr.131, Mizil, Prahova, cod 105800. Pot participa românii din toată lumea, peste 14 ani.

Premiile totale ale sunt de 4000 de lei

Regulamentul integral şi alte precizări despre festival pot fi găsite pe pagina oficială: http://www.romeojulietalamizil.ro

Categorii:literature, PRESA

Dumitru Hurubă şi mecanismele iluziilor. Îngenunchiat în lacrimă, Dumnezeu inventează o poveste de dragoste…

27 septembrie 2014 Lasă un comentariu

iluzii

CITITORUL DE ILUZII

 

 

 

 

Un titlu inspirat pentru o carte scrisă în timp, cu răbdare, o carte în care Dumitru Hurubă a pus câte un strop de prietenie, de artă şi spirit critic, plus umorul necesar, zilnic:
CITITORUL DE ILUZII .
Adevărul despre operele scriitorilor sau a celor care scriu: iluzia, ca formă de a rezista în timp, dar şi ca lentilă de contact pentru operele capitale care sunt ceva mai departe de lumea imediată a lecturilor zilnice, dar strict necesare pentru viziune.
Dumitru Hurubă ne prezintă cronici, recenzii, note literare, texte despre texte, motive pentru metafora operei scrise, argumente pentru a rezista în tsunami, în vremuri grele în care lumea pare a nu fi interesată de lectură, dar în care tot mai mulţi scriu şi tot mai puţini citesc, aparent… Cronicar din pasiune, el ne invită la un timp al lecturilor, a regăsirilor, a cercetărilor spirituale, a mirării la tema propusă de scriitor.
Lecturile sale sunt ţipete în pustie, iluziile sunt mirajele de tot felul, cititorul pare a fi cititorul de contor, un contor al pulsului ce vibrează în această epocă a informaţiei. Când totul devine posibil, lectura este imposibila realitate a iluziilor care ne ţin în picioare, ne ţine pe trecerea de pietoni sau pe stadion, ori în faţa televizorului.
Desigur că cei care scriu sunt interesaţi de o părere, de un gând despre opera lor. Dumitru Hurubă este preocupat de iluzia care pune în mişcare un univers complicat, adică universul cărţii. O carte este mai mult decât o sursă de informaţii, este o stare…
Pentru autorul cronicilor lectura este o incitare la o nouă descoperire, la o nouă revelaţie, ea poate fi negativă sau pozitivă, dar cronicarului îi pasă. Până la urmă această carte este un fel de jurnal de bord pentru Dumitru Hurubă, el scrie despre aventurile sale literare, despre opere care acoperă domenii variate: istorie, filozofie, sociologie, literatură, cultura ca formă de evadare din cotidian, jurnalul. Trece de la poezie, la proză, la umor, la mărturie. Lume pare prinsă în menghina dorinţei de a spune, nimeni nu ascultă, toate operele sunt sunete în marele ţipăt de la miezul nopţii, timpul pare ceva copleşitor, cartea ceva concret, ceva care rezistă, o cărămidă de pământ ars, din vechime…
Într-un fel, Dumitru Hurubă pare dezamăgit: capodopere sunt puţine! În alt fel, Dumitru Hurubă e fericit: mai sunt indivizi pe contrasens, se iluzionează, cred în ceva ce pare perisabil şi totuşi, nu…
Titlurile cronicilor sunt relevante, ele prefigurează temele societăţii româneşti: studenţia, sfârşitul lumii, femeia, umoristul, poezia, destinul nedrept, muzeul rural, Cutia Pandorei, Don Quijote, iubirea, intelectualul de serviciu, civilizaţia, oamenii locului, Jung, Holobâcă, Panaite, I.D. Sârbu, Evu, Crepcia, Bârgău, Dumitru Velea, Radu Igna, Breban, Eliade, Eminescu, Sabato, Saul Bellow, Rainer Maria Rilke…şi continuă cu responsabilitatea actului de creaţie, cu jurnalul unui romancier, demitizarea lui Eminescu (tema obsesie a istoriei literare), autocunoaştere, tradiţionalism şi fabulos, un oraş în inima poetei, iluzii pentru sinele propriu…
Modul cum abordează Dumitru Hurubă cărţile este unul serios şi detaşat în acelaşi timp:
„După ce că, datorită libertăţii, democraţiei şi credinţei că oricine poate, doar să vrea, s-a publicat atâta amar de literatură proastă, orice volum de beletristică nou apărut este, cel puţin pentru mine, un motiv de bănuială, nu tocmai cumsecade – recunosc.”
„Dovada că în România se mai citesc autori „dificili”, este această a 2-a ediţie a cărţii de faţă scoase de sub tipar de către Editura Humanitas” ( C.G. Jung: Amintiri, vise, reflecţii. Editura Humanitas, 2001.)
„Orice reîntâlnire cu umorul lui Cornel Udrea este un motiv de intrare în normalitatea fiinţei umano-raţionale. Cu atât mai mult în zilele noastre, când râsul înseamnă tot mai mult cu un rictus sau, în caz şi mai nefericit, cu un rânjet.”
Ce reţine cronicarul din cărţile citite? Esenţa, labirintul existenţei, fabulosul spiritului, curajul, abandonul, devenirea.
Sunt lucruri care dau culoare unei lecturi: trăirea acută a sentimentelor, sinceritatea poetului şi arta iubirii, riscul celui care scrie pe teme neconvenţionale, singurătatea poetului la Brotuna, cartea – un pas important pentru scriitor, pentru sine, mania titlurilor şocante, supleţea exprimării epice, experienţa credinţei, receptarea fenomenului liric, bagajul de cultură solidă şi bine compartimentat, pătrunderea într-o lume cu alte legi, Bizanţul ca temă uitată, proza scurtă în dulcele stil clasic… „a mai sosit unul cu bouvagonul poeţilor”…
Cu siguranţă, recenziile şi cronicile acestea vin să acopere un gol pe care literatura de specialitate nu-l poate acoperit, criticii de profesie sunt puţini, iar pe de altă parte un scriitor are capacitatea de a intra în lumea altui scriitor, este doar cititorul de iluzii, nu-i aşa?… Dumitru Hurubă şi-a luat de bună voie şi nesilit de nimeni această slujbă, a reuşit cu modestie şi nobleţe, lectura unei cărţi te face mai bun, este şi un argument pentru cărţile proprii şi o modalitate de a plonja în realitatea lumii în care trăieşte.
Cartea nu are postfaţă, prefaţă, motive sau argumente pentru care a fost scrisă, din textele publicate reiese, însă, sistemul critic al cronicarului, al cititorului: iubirea aproapelui…
Dar să cităm câteva titluri de cărţi care au trecut prin ochii cronicarului: Sfârşitul lumii; Femei celebre. Mică enciclopedie; De serviciu la clepsidră; Îngenunchiat în lacrimă; Arta fugii; Prăpastia bune speranţe; Uşa interzisă; Arta iubirii; Rochia nesupunerii; Omul recent; Neantia; Despre îngeri; Frică şi cutremur…
Dumitru Hurubă reţine versuri interesante, cele care prind în vocale şi consoane o lume întreagă:
„Îngenunchiat în lacrimă/ca-ntr-o catedrală sufletul celui îndrăgostit.” (Nicolae Crepcia).
„Între ceea ce sunt/ şi ceea ce nu sunt/ se petrece timpul/ ca lama unui cuţit.” (Mariana Pândaru)
„Ascuns în nume zeul, ca-n seminţe,/ Când stă să nască-n noapte bunul soare/ Îşi mai visează chipul vechi din mare/ Trecut prin irizări, către fiinţe.” (Eugen Evu)
„Braţele tale/ precum cătuşele lichenilor/ pe stâncile visând/ grădini suspendate… În steaua de pe umerii tăi/Dumnezeu inventează/ povestea noastră de dragoste.” (George Holobâcă)
„ Din preaiubire m-am născut/ pe o colină transilvană/ să ard cuvintele la rând/ şi să le-aştern pe câte-o rană./” ( Ioan Evu)
„…Noaptea/ şi moartea/ muşcă din mine/ ca dintr-o felie de pepene.” (Nina Ceranu)
„Poeţii aşteaptă şi refuză să doarmă/ Refuză să moară…” (Ana Blandiana)
La un final de cronică Dumitru Hurubă scrie:
„Ce contează de fapt? Contează un adaos important la cunoaşterea de sine şi de ceilalţi.”

 

Constantin Stancu

Categorii:literature

Petre Solonaru şi singurătatea piscului arheic

27 septembrie 2014 Lasă un comentariu

CEL CARE ŞI-A ASUMAT SINGURĂTATEA PISCULUI ARHEIC :

„TETRADELE” , de PETRU SOLONARU

Cartea lui PETRU SOLONARU, Tetradele , este un bastion singuratic (doar foarte departe, în zare, se mai văd unul sau două turnuri…), în Poezia (sau „poesia”, cum doreşte autorul a scrie) românească de azi – dar şi a lumii artistice contemporane, în general. Poezia sa este una profund iniţiatică, alchimică, de exorcizare gnostică a Morţii (prin asumare!) – Moartea ca unealtă fundamentală a Marelui Iluzionist, din universul vizibil, aflat sub blestemul-iluzie al BINARULUI (Hieroglifa PAPESEI, Unitatea multiplicată prin ea însăşi)/a Binarităţii a Orice („Vremea androgină, cu-a-nvăţa murind,/adevăruri, două-în pustnicul fiind” – cf. Se învaţă moartea…, p. 16), deci, spune Sofistul Cosmic, şi al Ne-Fiinţei… (explicit: „Aurul alchimic într-un sterp cuibar/şi-a ascuns dispreţul: negru, alb, aprins” – cf. Se învaţă moartea, p. 16). De o spiritualitate atât de rarefiat-înaltă (creată întru obsesie iluminată şi, totodată, tortură/blestem a/l visului primordiilor/arheilor/entelehiilor!), atât de perfect-cristalică în formă, încât doar iniţiaţii vor vrea s-o citească, pentru că numai ei o pot înţelelege – şi numai ei se vor simţi mai puţin vinovaţi, faţă de limbă şi lege divină, pentru a îndrăzni să deschidă cartea lui PETRU SOLONARU, cu aplecare, râvnă şi folos, spre desluşirea de sine autentic terestru şi de bănuit Supra-Sine celest (Sinea noiciană!), ascuns sub rigoarea normelor de Duh şi a marilor arcane din calea transcenderii. ION BARBU ar putea, singurul, să-şi revendice „isprava/isprăvirea”, de tip demiurgic, a acestei „poesii”, în care LOGOS-ul se auto-creează şi se auto-răsfaţă – şi-ar revendica străvezimea şi, mai cu seamă, plodirea/plodul acesta („Un ou cu plod”) – „De foarte sus/Din polul plus/De unde glodul/Pământurilor n-a ajuns” – dar în care roade “acel galben icusar, Ceasornic fără minutar/Ce singur scrie când să moară/Şi ou şi lume. Te-înfioară/De ceasul, galben necesar…” (cf. PETRU SOLONARU: “Cel de nu anină în ispravă plod,/recuzându-şi pofte ce îl nasc şi-l rod” – Sapientul, p. 23).
În Prefaţa cărţii: Cele patru lumi ale poesiei (care nu putea fi scrisă decât de un alt iniţiat, pe măsura Poetului PETRU SOLONARU: LIVIU PENDEFUNDA) se spune, pe drept cuvânt: „A existat permanent nevoia, mai ales pentru profani, de o mediere, aşa cum întreaga lume este la îndemâna moderării şi modulării universale. Petru Solonaru este un astfel de mesager, cărturar prin excelenţă, filosofia sa nefiind cu nimic mai presus, dar nici mai prejos, de a celor ce călătoresc în Olimp, prin Parnas, cu şanse reale de a bea cupa oferită de zei”.
Aşa este, doar că Poetul-Mediator PETRU SOLONARU nu prea mai are, în faţă, ambii termeni ai serenissimei medieri a Poetului/Vizionarului: lumea umano-terestră a ales să ţină capul în/sub borboros – „uitând” sfidător (de fapt, pe sine se sfidează!), cu ostentaţie neghioabă, să mai privească, dincolo de mâl, înspre eter/aitheros-ul anticilor înţelepţi. Încăpăţânat înţepenit în Elada arhaic-iluminată pytagoreico-socratic, PETRU SOLONARU a stabilit, cu de la sine putere, nişte standarde filosofice şi de exprimare sofianică atât de ameţitoare (pentru bieţii năuci ai lui Kali Yuga), încât, spre profundul nostru regret, trebuie să spunem că va fi cam singur, atunci când „va bea cupa oferită de zei”. Extrem de rar ne-a fost dat să vedem o mai fanatică încrâncenare intelectuală, o mai extatică credinţă în lumina transcendentului – o lumină cu irizaţii care se opresc, cumva, în umanitate, nu mult după Evul Mediu. O astfel de atitudine de Duh, într-o lume cum este cea contemporană, desincronizată grav, în raport cu divinul, arheii şi extazele – te duce, automat, la necesitatea asumării unei enorme singurătăţi, de pisc spiritual – asumare a unei arii enorme de vacuum intelectiv şi ontico-gnoseologic, jur-prejurul luminii tale războinice, întru Ideea Absolută şi Muzica Sferelor.
Această carte de excepţie a Poeziei române contemporane conţine 70 de poeme. Evident, numărul lor este stabilit la modul sacral-sacerdotal, unind, alchimic, dar nu şi realistic, Cerul-TREI cu Pământul-PATRU, întru o „PACE PARADOXALĂ”, ACEEA A FACERII/REFACERII/TRANSFIGURĂRII CONTINUE (Septenarul Sacru, sub Hieroglifa ÎNVINGĂTORULUI) – pe care a „ratat-o”, temporar şi în aparenţă, până şi Dumnezeu-Hristos. Există, în cuprinsul paginilor cărţii, loc şi pentru TREI reproduceri picturale (lucrări ale lui ELLENY PENDEFUNDA) – care şi prin conţinutul lor hieratic, dar şi prin postarea lor strategică, în cadrul volumului, sugerează gândul ascuns al Poetului de a decide, EL ÎNSUŞI, Victoria Celestului şi auto-extracţia/auto-aspirarea borboros-ului din lume ( sub hieroglifa: TREI/LITERAGHIMEL – MAMA GENERATOARE-GENERAREA, Primul Mare Număr Sacru, Triunghiul lui Iehovah, Mercurul Înţelepţilor). Poate şi o imergentă secţionare structurală a cărţii – înspre aceleaşi semnificaţii transcense şi îmbieri (din păcate, infertile pentru noi, din pricini de catastrofală şi neasumată/neconştientizată, de către noi, decădere de Duh), înspre „cupa extatică a zeilor”.
OMUL lui PETRU SOLONARU este (cu toate păcatele sale apocaliptice!) singura fiinţă intuitivă de mister, din Creaţie – deci, intuitivă şi în adoraţie iubitoare, aşteptător-„obârşiară” („nostalgică după Paradis”, ar zice Crainic…) de Creator, adică de Supra-Eu/viziune revelatoare de Supra-Eu: „numai omul, intuind mister,/demn de adorare-i ca un zeu presus (…)/Să contemple cerul în rugăciunar/e ursit iubirii ce aievea l-ar/ţese diademei celui Arhitect/oglindire sineşi, iar spre lume-altar”- cf. Omul, p. 5.
OMENIREA, deci, ca „pregustare” a Supra-Eului, se situează între parte-handicap tragic şi vis de întreg – între LUMINĂ/ILUMINARE şi OCOL ISTORIC, între frământare-fără-de-saţ şi dor de pace/împăcare întru sine, între clipă şi nostalgia obsesivă de miraj (până întruchiparea paradoxală!) al veciei: „Minţile-omenirii luminate-apar/însă numai parte-s a primi drept har/cel puhoi de raze fără-întunecimi…/Multe s-or întoarce la obârşiar (n.n.: forma „obârşiar” are într-însa nu doar izvorul/izvorârea geografic-celestă, ci şi pedagogia veşniciei: conţine, în rezonanţa sa de nou-născut al LIMBII ROMÂNE, şi cuvântul „abecedar”! – la fel stând lucrurile şi cu „rugăciunar”: Demiurgul este, în primul rând, Învăţător-de[întru]-Demiurgie, pentru un ADAM PROIECTIV, care, se zice, a fost pus, în Paradis, SĂ NUMEASCĂ, adică să se antreneze, întru EFICIENŢĂ/EFECTIVITATE-Alchimie/REGALA ARTĂ, pentru substituirea, temporară sau cvasi-identitar-divină, a Demiurgului şi a formelor infinite ale demiurgiei Sale!)//ca pierdute pururi întru ţărm ce nu-i” – cf. Lumea ce visează, p. 30.
Pentru un demiurg, se pune problema de facere/refacere/modelare a LOGOS-ului, după nevoile Sale de construcţie. Apar creaţii ad-hoc (nu doar morfologice, ci, în primul rând sintactice, fireşte, de vreme ce Demiurgul este, în primul rând, ALCĂTUITORUL! – proiectiv şi efectiv, deodată: dar exemple nu putem da de sintaxă solonariană, pentru că ar trebui să cităm întreg volumul!!!), pentru luminarea din adâncul statuar al stâncii amorfe – de felul celor amintite, dar şi altele, adevărate noi sinteze alchimico-demiurgice: „apărunt” (n.n.: apărut+cărunt-la-modul-zeiesc, adică apărzt dintru/întru vecie înţeleaptă-drept echilibrată!), „pendular”, „întălmut” (n.n.: întâlnit întru muţenia sacră, de tălmăcit, întru nevedere-negrăire!), „arheian”, „rugăciunar” , „sfietor”, „obârşiar”, „orând” (n.n.: şi „ordine”, şi „rânduială”/”rând”/”generare-generaţie-autogenerare – dar, cine ştie, poate şi „arendare” iniţiatică a Cosmosului-Forţă/Înaltă Ştiinţă-de/întru-Creaţie, către Om…?!) etc. Clisa dură a cuvintelor se transfigurează, prin Demiurgia Poetului, în Ceara Iluminatoare – întru Lumânare şi Paradis, EGAL! Nu degeaba PETRU SOLONARU nu rămâne doar la nivelul sanscrito-eminescianului „ta twam asi, tat aham asmi”: „Spre neasemuitul nineni şi nimic/fac asemănarea sinei: <>” – cf. Eu sunt Tu…, p. 28 – , ci-L numeşte pe Demiurgul (situat, din punctul de vedere al evaluării damnat-umane, androginic-binariste – la crucea dintre „sacru şi zadar” – cf. Făclierul, p. 31) nu numai „Făclier”-ILUMINATOR ŞI INCEDIATOR AL CICLURILOR COSMICE/MANVANTARELOR („acelaşi, precum jos şi sus,/de la rădăcină până-n crengi ce nu-s”) – ci şi ARHITECT! Oarecum criptico-masonic („ei” zic: „Marele Arhitect”). dar îndreptăţit de propria-i viziune sapienţial-platonic-arhitecturală, asupra unei divinităţi „chelare”/A CHEILOR MAJORE ŞI A PANTACLULUI LUI SOLOMON – „nesupus pieirii”, dar pretinzând, în toate, cântar/echilibru „dintre cauză şi efect”, din latenţa ascunderii în trupul-lut rezultând „simbolul resurect”/MIRACOLUL COSMIC AL ÎNVIERII: „Meditând în sine, fi-vom nouă, CHEI//spre eterna tihnă-a celui Arhitect” – cf. Făclierul, p. 31.
Operaţiunea arhitectural-divină este dublată (este ceva firesc, la un sacerdot fanatic al „poesis”-ului orfic!) de RIMA RARĂ, care stabileşte/dezvăluie/revelează legături subterane şi mistic celeste, absolut de nebănuit, între diversele întruchipări ale LOGOS-ului Demiurgic, de la Verbul Divin, dinamizator al Substanţei Proteiforme a Creaţiei – şi până la substitutul emergent al GOT-ului meistereckhart-ian/Atoatecreatorul Dinamic/PRO-NUMELE – şi chiar până la lianţii PETALELOR COROLEI COSMICE, conjuncţii ori prepuse-prepoziţii (spre pildă: „ÎN VĂL/SĂ-L”, „GNOST/ROST”, „ŞI/A FI”, „COS/IROS”, SOTIR[n.n.: “sotere”-mântuire!]/ŞIR, „NU-S/DISPUS”, „ERES/ÎNŢELES, „RĂU CE L-A/DEJA”, „LUI/NECUI”, „NU-S/PLUS”, „RĂSCURG/AMURG”, „VAS/MIRAS”, „CE-I/IDEI” etc. etc.).
OPERAŢIUNEA ALCHIMICĂ de exorcizare a Morţii şi luminare a Rădăcinii Adevărului se încheie chiar prin ultimul poem, Ursitoarea (p. 80):
„Ca pământul umbrei ceru-i trecător…/Totuşi fiecare-în cerc pustiu când mor/stinse către centru-i nicăieri fiind,/n-au a înţelege că doar pururi zor//neclintit rămâne-alături de divin…/restul – nasc venire, naşterii revin – …/Unu-i să alerge; altele, pe rând,/au schimba himerei pieritorul chin…//Scrisă-i farsa aceasta de zeescul Gând/ca decurs el însuşi parte din orând./Nimeni nu-i să-l vadă, căci întru nimic/şi-a ţesut oglinda şi ce nu-i nicicând//trece ca acuma, iar ce-i azi în ieri/revărsare pare-a revărsa păreri./De la vis la lume şi întoarsă-în vis,/ursitoarea-i toarce şubrede tăceri…” .
URSITA este, de fapt, teandria ortodoxă. „URSUL” războiului/”vrajbei demiurgice” pentru Creaţie, „înmânat”, ştafetar, visului-„pregustare” paradisiacă – pentru iniţierea întru DESĂVÂRŞIREA LEBEDEI-ŞARPE /APOLLO şi ARTEMIS-GEMELARITATEA PRINCIPIULUI CENTRAL-ZALMOXIS/DALBII PRIBEGI („fluiditatea, visarea, emoţiile, intuiţia şi creativitatea” – alăturate, prin NUNTIRE ALCHIMICĂ, Înţelepciunii Sacrale: în limbajul sacral dacic – este identică alăturarea Lebădă-Şarpe de aceea LUP-ŞARPE: Imaginea Principiului, cât şi Imaginea Centrului Spiritual al Lumii).
„Zorul” este nu doar graba iluziei istoriei, ci şi vestirea „zorilor” REVELAŢIEI ULTIME! Deci, aceast limbaj aparent sibilinic al lui PETRU SOLONARU nu vrea a zice decât o vorbă a vechimii: „aşteaptă veghind, întru vindecarea de iluzie” . Şi Hristos-Dumnezeu recomandă, în primul rând, veghea, dacă vrei să vezi „zorii” de dincolo de orice „zorire”: RESURECŢIA – ca trezire a sinelui de dincolo de orice larmă şi de orişice vis/întruchipare părelnică („rodul avatarei dintre <> şi-<>” – cf. Un adânc îţi spune…, p. 35), dincolo de orişice „şubredă (n.n.: mereu întreruptă extază, prin „îngrijarea” istorică, al cărei absurd a stârnit elocvenţa unică a LOGOS-ului HRISTIC…! ) tăcere”, întru sacra şi plina Tăcere Atotgrăitoare-Atotfertilă, Chip Revelat al Veşniciei.
…De fap, la fel de sibilinico-stăruitor, întru recomandarea pentru dobândirea „veşniciei”, prin ILUMINAREA ÎNŢELEPCIUNII, este şi GENIUL EMINESCIAN: „Viitorul şi trecutul /Sunt a filei două feţe, /Vede-n capăt începutul /Cine ştie să le-nveţe; /Tot ce-a fost ori o să fie /În prezent le-avem pe toate, /Dar de-a lor zădărnicie /TE ÎNTREABĂ ŞI SOCOATE”.
…De fapt, nimic nu va începe niciodată, DEOARECE TOTUL ESTE DEJA FĂCUT, ÎNTRU DESĂVÂRŞIRE DUMNEZEIASCĂ ! – cum bine subliniază tâlcul Rozei lui Paracelsus, nestemata iluminării iniţiatice luisborges-iene…!
…Niciodată n-am avut mai clară convingerea că orice stih se poate alcătui, pe sine însuşi, autonom, într-un titlu şi într-un POEM COSMIC – şi că a se da titlu poemelor este o muncă infertilă şi futilă! – precum am avut-o citindu-l pe PETRU SOLONARU, cel din TETRADELE. Nici măcar o singură clipă, la prima lecturare (dar nici la a doua!), n-am simţit nevoia ridicării privirii, spre titlul poemului, atât de „titular” era fiecare stih geometrico(„gheometrico-”)-astral, al alcătuirii poematic-cosmice solonariene. O vrajă (conţinută, rezonantic, în însăşi hieroglifa numelui autorului…) plutea peste pagina aparent albă/îngheţată, aşteptând frământări de gânduri s-o fertilizeze şi, deci, maculeze…

 

 

prof. dr. Adrian Botez

Categorii:CARTEA, literature

Tragerea la răspundere penală a persoanei juridice. Noi proceduri, noi riscuri pentru societăţile profesionale…

27 septembrie 2014 Lasă un comentariu

Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice

ART. 489
Dispoziţii generale
(1) În cazul infracţiunilor săvârşite de persoanele juridice prevăzute la art. 135 alin. (1) din Codul penal în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dispoziţiile prezentului cod se aplică în mod corespunzător, cu derogările şi completările prevăzute în prezentul capitol.
(2) Sunt aplicabile în procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice şi dispoziţiile procedurii de cameră preliminară, care se aplică în mod corespunzător.
ART. 490
Obiectul acţiunii penale
Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspunderea penală a persoanelor juridice care au săvârşit infracţiuni.
ART. 491
Reprezentarea persoanei juridice
(1) Persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de reprezentantul său legal.
(2) Dacă pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a pus în mişcare acţiunea penală şi împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta.
(3) În cazul prevăzut la alin. (2), dacă persoana juridică nu şi-a numit un mandatar, acesta este desemnat, după caz, de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţă, din rândul practicienilor în insolvenţă, autorizaţi potrivit legii. Practicienilor în insolvenţă astfel desemnaţi li se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 273 alin. (1), (2), (4) şi (5).
ART. 492
Locul de citare a persoanei juridice
(1) Persoana juridică se citează la sediul acesteia. Dacă sediul este fictiv ori persoana juridică nu mai funcţionează la sediul declarat, iar noul sediu nu este cunoscut, la sediul organului judiciar se afişează o înştiinţare, dispoziţiile art. 259 alin. (5) aplicându-se în mod corespunzător.
(2) Dacă persoana juridică este reprezentată prin mandatar, numit în condiţiile art. 491 alin. (2) şi (3), citarea se face la locuinţa mandatarului ori la sediul practicianului în insolvenţă desemnat în calitatea de mandatar.
ART. 493
Măsurile preventive
(1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
a) interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice;
b) interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale;
c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice;
d) interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar;
e) interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea.
(2) Pentru a asigura respectarea măsurilor prevăzute la alin. (1), persoana juridică poate fi obligată la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani care nu poate fi mai mică de 10.000 lei. Cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de încetare a procesului penal, pronunţate în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsura sau măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice.

(3) Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii sau a măsurilor preventive luate, făcându-se venit la bugetul de stat la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauză, precum şi dacă s-a dispus plata din cauţiune, în ordinea următoare, a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.
(4) Măsurile preventive prevăzute la alin. (1) pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale şi a menţinerii în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile.
(5) În cursul urmăririi penale, măsurile preventive se dispun de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice.
(6) Participarea procurorului este obligatorie.
(7) Împotriva încheierii se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi sau, după caz, la judecătorul de cameră preliminară ori instanţa ierarhic superioară, de către persoana juridică şi procuror, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru persoana juridică lipsă.
(8) Măsurile preventive se revocă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi la cererea procurorului sau a persoanei juridice, iar de către judecătorul de cameră preliminară şi de către instanţă şi din oficiu, numai când se constată că nu mai există temeiurile care au justificat luarea sau menţinerea acestora. Dispoziţiile alin. (5) – (7) se aplică în mod corespunzător.
(9) Împotriva reprezentantului persoanei juridice sau a mandatarului acesteia pot fi luate măsurile prevăzute la art. 265 şi art. 283 alin. (2), iar faţă de practicianul în insolvenţă, măsura prevăzută la art. 283 alin. (2).
(10) Luarea măsurilor preventive nu împiedică luarea măsurilor asigurătorii conform art. 249 – 256.
ART. 494
Măsurile asigurătorii
Faţă de persoana juridică se pot lua măsuri asigurătorii, dispoziţiile art. 249 – 256 şi ale art. 5491 aplicându-se în mod corespunzător.
ART. 495
Procedura de informare
(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, comunică organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a persoanei juridice, la data dispunerii acestor măsuri, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare.
(2) În cazul instituţiilor care nu sunt supuse condiţiei înregistrării sau autorizării pentru a dobândi personalitate juridică, informarea prevăzută la alin. (1) se face către organul care a înfiinţat acea instituţie.
(3) Organele prevăzute la alin. (1) şi (2) sunt obligate să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore de la data înregistrării, în copie certificată, orice menţiune înregistrată de acestea cu privire la persoana juridică.
(4) Persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social.
(5) Dispoziţiile alin. (1) – (3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul luării măsurilor preventive faţă de persoana juridică.
(6) După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii, instanţa de executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare.
(7) Neîndeplinirea, de îndată sau până la împlinirea termenelor prevăzute, a obligaţiilor prevăzute la alin. (3) – (5) constituie abatere judiciară şi se sancţionează cu amenda judiciară prevăzută la art. 283 alin. (4).
ART. 496
Efectele fuziunii, absorbţiei, divizării, reducerii capitalului social, ale dizolvării sau lichidării persoanei juridice condamnate
(1) Dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a persoanei juridice şi până la executarea pedepselor aplicate, intervine un caz de fuziune, absorbţie, divizare, dizolvare, lichidare sau reducere a capitalului social al acesteia, autoritatea ori instituţia căreia îi revine competenţa de a autoriza sau înregistra această operaţiune este obligată să sesizeze instanţa de executare cu privire la acesta şi să informeze cu privire la persoana juridică creată prin fuziune, absorbţie sau care a dobândit fracţiuni din patrimoniul persoanei divizate.
(2) Persoana juridică rezultată prin fuziune, absorbţie sau care a dobândit fracţiuni din patrimoniul persoanei divizate preia obligaţiile şi interdicţiile persoanei juridice condamnate, dispoziţiile art. 151 din Codul penal aplicându-se în mod corespunzător.
ART. 497
Punerea în executare a pedepsei amenzii
(1) Persoana juridică condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
(2) Când persoana juridică condamnată se găseşte în imposibilitatea de a achita integral amenda în termenul prevăzut la alin. (1), judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei juridice, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii pe cel mult 2 ani, în rate lunare.
(3) În cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată a amenzii în termenul arătat la alin. (1) sau de neplată a unei rate potrivit eşalonării, instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea sau eşalonarea amenzii organelor competente, în vederea executării acesteia potrivit procedurii de executare silită a creanţelor fiscale.
ART. 498
Punerea în executare a pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice
(1) Copia dispozitivului hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, de către judecătorul delegat cu executarea persoanei juridice respective, precum şi organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, respectiv organului care a înregistrat persoana juridică, solicitându-se totodată informarea cu privire la modul de ducere la îndeplinire a măsurii.
(2) La data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa complementară a dizolvării, persoana juridică intră în lichidare.
ART. 499
Punerea în executare a pedepsei complementare a suspendării activităţii persoanei juridice
O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.
ART. 500
Punerea în executare a pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice
O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa închiderii unor puncte de lucru se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.
ART. 501
Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii persoanei juridice de a participa la procedurile de achiziţii publice
(1) O copie de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se comunică, la data rămânerii definitive:
a) oficiului registrului comerţului, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în registrul comerţului;
b) Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial;
c) oricărei autorităţi care ţine evidenţa persoanelor juridice, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate;
d) administratorului sistemului electronic de achiziţii publice.
(2) O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.
ART. 5011
Punerea în executare a pedepsei complementare a plasării sub supraveghere judiciară
(1) Atribuţiile mandatarului judiciar privind supravegherea activităţii persoanei juridice sunt cuprinse în dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa plasării sub supraveghere judiciară.
(2) Mandatarul judiciar nu se poate substitui organelor statutare în gestionarea activităţilor persoanei juridice.
ART. 502
Punerea în executare a pedepsei complementare a afişării sau publicării hotărârii de condamnare
(1) Un extras al hotărârii de condamnare care priveşte aplicarea pedepsei complementare a afişării hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a-l afişa în forma, locul şi pentru perioada stabilite de instanţa de judecată.
(2) Un extras al hotărârii de condamnare care priveşte aplicarea pedepsei complementare a publicării hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a publica hotărârea în forma stabilită de instanţă, pe cheltuială proprie, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuale, desemnate de instanţă.
(3) Persoana juridică condamnată înaintează instanţei de executare dovada începerii executării afişării sau, după caz, dovada executării publicării hotărârii de condamnare, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării ori, după caz, de la executarea pedepsei principale.
(4) O copie de pe hotărârea de condamnare, în întregime sau în extras al acesteia, se comunică la data rămânerii definitive organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.
ART. 503
Supravegherea executării pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice
(1) În caz de neexecutare cu rea-credinţă a pedepselor complementare aplicate persoanei juridice, instanţa de executare aplică dispoziţiile art. 139 alin. (2) sau, după caz, art. 140 alin. (2) ori (3) din Codul penal.
(2) Sesizarea instanţei se face din oficiu de către judecătorul delegat al instanţei de executare, potrivit art. 499 – 502.
(3) Persoana juridică este citată la judecată.
(4) Participarea procurorului este obligatorie.
(5) După concluziile procurorului şi ascultarea persoanei juridice condamnate, instanţa se pronunţă prin sentinţă.

Categorii:PRACTIC

Revista PRO SAECULUM, nr. 5-6/2014. Sumar, istorie literară, literatura de azi, un punct de vedere despre artă…

20 septembrie 2014 Lasă un comentariu

ProS 1ProS 2

Semnal de la Rodica Lăzărescu, via Dumitru Hurubă

Categorii:literature, REVISTA

Adrian Botez: „Să te împaci cu Dumnezeu…”

20 septembrie 2014 Lasă un comentariu

RESEMNARE

 

 

picioare murdare de
lut: adică
lutul picioarelor – lucrând în
avans – depăşind planul de făcut
chirpici uman – al Lui
Dumnezeu

n-ai cum să strici plăcerea – ori
sărbătoarea cuiva – când ea este (dinainte de
a fi noi minţiţi şi sfinţiţi) – deja
stricată

poţi – cel mult – să stârneşti
crispări absurde şi
mânii ipocrite: să bei din
gros – şi totodată a te ruga să nu mai
existe băutură

…dar – în definitiv – nici n-ai altceva mai
bun şi mai decent de
făcut – decât
să te împaci cu Dumnezeu: totuşi
singurul mare designer – muzician şi consultant
fiinţial – autentic – din
univers
***

Adrian Botez

Categorii:literature, POEMUL

Revista Lumina nr. 7-9/2014. Cultura, liant între oameni şi istorie…

20 septembrie 2014 Lasă un comentariu

LUMINA 7-9 2014

Lumina 7-9 (560-562) 2014-f. KriMel, click pentru lectura!

 

Propus de Ioan Pachia-Tatomirescu

Categorii:literature, PRESA, REVISTA

Cererea de chemare în judecată şi cenzura instanţei. Procedura de verificare. CCR şi argumente pentru un punct de vedere constituţional. Avocaţii şi tehnica juridică. O meserie dinamică

20 septembrie 2014 Lasă un comentariu

Curtea Constituţională şi procedura verificării cererii de chemare în judecată

Fragment din Decizia nr. 235/2014

 

 

 

În Monitorul Oficial al României nr. 496 din data de 3 iulie 2014 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 235 din 15 aprilie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 200 alin. (1) raportat la art. 194 şi 195 din Codul de procedură civilă.

Dispoziţiile art. 200 din Codul de procedură civilă dispun verificarea cererii introductive de instanţă de către completul învestit aleatoriu cu soluţionarea cauzei. Constatând neconformitatea acesteia în raport cu cerinţele instituite prin art. 194-197 din Codul de procedură civilă, instanţa de judecată comunică lipsurile reclamantului, în scris, punându-i totodată în vedere necesitatea regularizării cererii, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării. Dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut de alin. (2), cuprins în art. 200 din acelaşi Cod, instanţa are posibilitatea să anuleze cererea de chemare în judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol.
În acest context, Curtea a reţinut, potrivit jurisprudenţei sale constante, că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a dreptului la liberul acces la justiţie. Mai mult, s-a statuat în jurisprudenţa citată, că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie.
În acest sens, Curtea a reţinut că instituirea unor condiţii formale ale cererii de chemare în judecată nu poate fi considerată de plano drept o negare a efectivităţii dreptului de acces la justiţie, ci aceasta constituie o expresie a obligativităţii exercitării drepturilor şi libertăţilor cu bună-credinţă, în limitele instituite de lege. Mai mult, nerespectarea condiţiilor prescrise pentru conformitatea cererii introductive de instanţă nu atrage în mod necondiţionat anularea actului procedural, existând posibilitatea modificării sau completării acestuia în termenul stabilit de instanţă.
Astfel, prevederile art. 200 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, dispunând asupra necesităţii comunicării în scris către reclamant a lipsurilor constatate în legătură cu cererea de chemare în judecată, cu menţiunea regularizării acestora în termenul stabilit, reprezintă o concretizare a principiului rolului activ al judecătorului, tocmai în vederea asigurării accesului efectiv la justiţie al titularului cererii.
Mai mult, în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii de anulare, împotriva acesteia se poate face cerere de reexaminare, solicitând motivat revenirea asupra măsurii anulării. Cererea de reexaminare se soluţionează de către un alt complet al instanţei respective, prin încheiere definitivă, în camera de consiliu, cu citarea reclamantului. Potrivit art. 200 alin. (6) din acelaşi act normativ, acest complet poate reveni asupra încheierii de anulare dacă măsura a fost dispusă în mod eronat sau dacă neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat, caz în care cauza va fi retrimisă completului iniţial învestit.
De asemenea, Curtea a reţinut că procedura regularizării cererii de chemare în judecată este justificată prin prisma finalităţii legitime urmărite de către legiuitor, şi anume fixarea corectă a cadrului procesual, în vederea evitării acordării de noi termene de judecată pentru complinirea lipsurilor, ceea ce conduce atât la asigurarea dreptului de apărare al pârâtului, aflat în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la obiectul cererii, motivele invocate şi probele solicitate, cât şi la asigurarea celerităţii procesului, permiţând astfel o bună desfăşurare a judecăţii într-un termen optim şi previzibil, în sensul art. 6 din Codul de procedură civilă, element component al termenului rezonabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Categorii:PRACTIC

Cum apare poezia? Despre scrierile lui Adrian Botez

20 septembrie 2014 Lasă un comentariu

APRECIERI

DEDICATE CELOR DOUĂ POEZII ALE D-LUI ADRIAN BOTEZ:

“ONIRISM ȘI PROFETISM” + “CUM APARE POEZIA”

 

 

 

Fără a recurge la probabilități sau alte criterii de a evalua valoarea operei scriitorului și poetului Adrian Botez, cred că important ar fi să știm a pătrunde înspre înțelegerea scrierilor sale. Pentru asta, e nevoie de un oarecare nivel propriu de pregătire – în cultură, istorie, religie, filosofie, hermeneutică ş.a.m.d. În vers, cu atât mai mult, nu odată mi s-a întâmplat să trebuiască să repet a citi și a desface, din metaforă, frumusețea unei idei, luate din realitate şi redate spre învățătură. Această scriere a mea (să-i zicem: o simplă recenzie, la versurile de sub titlul Onirism și profetism + Cum apare poezia) este o dovadă la cele scrise mai sus. Cunoscând atât etimologia, cât și semanticavocabulelor “onirism” și “profetism”, la prima privire eşti tentat să crezi că sub acest titlu au să se alunge nişte halucinaţii de tip bahico-alcoolic, iederile unui profetism deşucheat, ce înfășoară arbuștii unei jungle, sau prăpăstii apocaliptice… Nici vorbă de așa ceva. Altele, cu mult mai luminoase, înspre adevăr și viață, sunt procedeele de stil, sculptarea în gând a unui vers, întregul arsenal al harului divin, cu care operează, în strălucita sa imaginație, poetul Adrian Botez. Am avut nevoie de timp până a înțelege, totuși, din labirintul imaginaţiei bucovineanului, născut la Gura Humorului al Bucovinei. Fiind profesor de Limba Română, domnul Adrian Botez nu se dezminte: cunoaște tare bine limba românească, dar și regionalismele limbii noastre, încât, oricând, dă impresia a fi un…ardelean!
Revenind la tema recenziei mele, mai vreau să recunosc şi aceea că autorul poemelor dă versurilor sale structura unui ”maraton de idei”, după care să te tot ții! Iar când autorul găsește potrivit a îngemăna versurile poemei în discuție, cu noile versuri, de sub titlul Cum apare poezia – s-a realizat exact ceea ce și dorea, adică o sinteză a tot ceea ce se cheamă educație, creație, responsabilitate, în final: talent hăruit pentru luminarea căilor unei vieți omeneşti, prin cultură și educație, iubire de Dumnezeu și aproapele, cel cu care conviețuiești! Dar de fapt, dl. Adrian Botez și-a statuat, cu mult timp înainte, poziția sa de om al culturii și educației sănătoase, prin ființarea revistei Contraatac, prin care și-a propus, ca obiectiv, tocmai a fi ”o revistă de educație, cultură, literatură și atitudine, pentru elevi și profesori – îndreptată
împotrivaprostului-gust, imposturii și agresiunii imoral-antiartistice”. Din acest moment, suntem pe calea cea bună, de a înțelege, în mare măsură, valoarea operei dlui. Adrian Botez. Nimic nu lasă autorul fără control și acoperire întru adevăr! Cu siguranță că și aceasta,face parte din profesiunea sa didactică: profesor la catedra de Limba Română al Colegiului Tehnic ”Gheorghe Balș”- Adjud. Dar nici pe sine însuși nu se cruță, atunci când situațiile o cer. Puțini, probabil, sunt cei care pătrund lirismul scrierilor sale, fiindcă se poate observa (de fapt, este ceva specific oamenilor de geniu), a lua asupra sa greșelile și nimicniciile, pe care niciodată nu le-a comis, dar le evidențiază, tocmai spre a le stârpi din viața publică, fără a crea neplăceri şi, nu în ultimul rând, pentru a se feri de invidii și de celelalte răutăți specifice și inerente nouă oamenilor! Astfel, de cele mai multe ori, tocmai aceste genii rare, dar binefăcătoare, ajung, îngenuncheaţi acelorași motive – martirizați, crucificați, alungați, precum Hristosul și Aminul nostru Eminescu (așa cum îi place lui Botez a-l numi pe Marele său Bucovinean!).
Mărginându-mă la acele versuri de sub titlurile Onirism și profetism şi Cum apare poezia, vom observa robustețea gândirii poetului, apoi aşezarea acesteia în haina lingvistică a verbului – bineînțeles, în stilul propriu poetului!
”Prefer să mor cu
ai mei-în același părintesc
mormânt-decât să mă
salvez într-un rece
abrupt-vitreg
necunoscut”.
***
”Dincolo de cenuși-dincolo de orice
infern-dincolo de
orice răsărit de lume-voi afla-din
nou-visul cel mai
frumos, mărul stufos înflorit al unei iubiri
iubire a
mea pentru
cineva din vis-iubire a cuiva pentru
mine cel revenit în
paradis”.
***
(Din poema ”Onirism și Profetism”)

Avem, în aceste versuri, o lirică atât de profund simțitoare, atât de încărcată în spirit patriotic şi ancorare în Neam și Familie, încât, citindu-le, le simți asemenea unei întrebări de conştiință proprie: ”Oare nu sunt și eu la fel? Oare nu TREBUIE să fiu, şi eu, la fel?!”
Experiența de-o viață, vasta cultură acumulată, îi dau autorului puterea de pătrundere în esențialele probleme ale vieții, istoriei prezente și antice, religiei dacice-ortodoxe, neobosit cercetător și hermeneut. Am putea spune, fără a greși: un om de știință, deschizător de drum unui nou curent în cultura româneasacă, în care bunul simț și morala creștină desăvârșită să domine școala și educația tinerelor generații!
Creând o parabolă, dinspre titlul poemei înspre versurile redate mai jos, vom observa că acestea devin mai puțin lirice și mai autentic sarcastic-critice! Bisturiul doctorului doare – dar
face bine, îi lecuieşte (sau, măcar îi face conştienţi de boală!) pe cei vătămaţi de vremuri şi veac!

”La acest timp – cerul,
vomită lumină – peste
cadavrul împuțit al
lumii
se aude-scorojită- doar
vocea profetului mincinos: toți o să
murim – toți o să murim- toti
o să murim…”
***
Dar nimic nu este anarhic, ba chiar am putea aminti aci despre ”efectul fluture”, care mai greu poate fi înțeles de mulți, deoarece, într-un haos care cuprinde lumea şi a tot cuprins-o, istoricește, există o perfecţiune dumnezeiască – o perfecţiune care zidește după legitățile divine, iar nu după profeţii mincinoși! Dl. Adrian Botez știe a da versului său încărcătura ştiinței, ironizând veșnicele ”sfârșituri de lume”, de care se tot sperie umanitatea! Iată ce ne spun următoarele versuri ale autorului:

”Într-o peșteră – dincolo de
autostradă – se naște
proaspătă – o
Stea”
***
Cred că se află în aceste câteva versuri cea mai exemplară metaforă prin care putem înțelege ”autostrada” – ca fiind acea cale largă a deșertăciunilor și rătăcirilor oamenilor, pe când ”dincolo de /autostradă, într-o peșteră, se naște/ proaspătă o /stea” – sugerează reînvierea noastră prin HRISTOS – STEAUA LUMII! Deci – nicidecum moartea lumii!
Autorul trebuie înțeles a fi un om de știință, de cultură, un cercetător hermeneut în ale literelor şi într-ale istorie valahe și universale. El nu face profeții, ci, documentat și pe bază de argument poetico-mitologice, reușește să surprindă cele mai dificile adevăruri – înspre care nu au mulți gânditori ai zilei chemările neostoite, spre a le pătrunde! În această ipostază, dl. Adrian, Botez capătă, în modul cel mai meritoriu, loc de frunte, în cultura și literatura românească!
Bineînțeles, autorul nu se dezminte nici în alte direcții, cum ar fi, bunăoară, critica societății românești actuale, pe care o dorește din tot sufletul său, a fi îndreptată pe calea unei desăvârșite morale. DASCĂL ȘI POET, iată o sintagmă ce-l caracterizează și ale cărei componente, în personalitatea domniei sale, se împletesc intr-o continuă muncă de educație, într-o efervescentă creație literară! Se revolt, deseori, împotriva imposturii și a miciunii, care bântuie lumea, nu se mulțumește (sau mai bine zis, nu se împacă nicicum!) cu servilismul unora, care se zice (EI zic!) că au îngenuncheat la statuia Zeiţei Poeziei, dar talentul lor se scurge, imund, dinspre zona intereselor, și, mai puțin dinspre acele idealuri sfinte ale artelor și muzei IUBIRII FRUMOSULUI DIN VIAȚĂ! Demnă de exemplificare devine poemul ”Cum apare poezia”. Poezia nu se face oricum – sau, cum zice românul: “adunând snopuri și căpițe de ierburi uscate”! Autorul se dovedește a fi un critic colțuros, dar nu lipsit de un humor, bineințeles în stilul propriu al domniei sale! Redăm mai jos mai multe versuri din poezia amintită :

”Nu dai drumul la robinetul cu
poezie- când vrei tu: întâi
se strâng acolo în cer
sfinții – și fac o
ședință sau o consfătuire
ceva – în urma căreia se
hotărăste dacă – ținând seama că
păcătosul cutare nu mai poate dormi nici cu
îngeri nici fără îngeri – nici cu
vreun codru – nici fără codru
aproape – și în
general – s-a urât cu lumea de jos – care
lume s-a smochinit ”di tăt” – oare n-ar fi cu
cale(”ba da, Preasfinte!”)- pentru a-l mai ține
ocupat încă oleacă jos(așa vorbesc sfinții în rai – ei
înde ei – cu ”di tăt”-cu ”oleacă” și cu ”și vrei măi”)- și ca să nu
țâșnească el păcătosul – deodată în
sus- Doamne ferește!- ca un meteor stricat la
minte și montat pe invers – și având în
vedere că în rai e acum
înghesuială mare și se fac
de zor și întruna( de când se știe el
raiul rai!)- lucrări de restaurare – deci
păcătosul ăla ar trebui s-aștepte cam mult și
degeaba la poarta raiului – așa-așa-
așa – care va să zică- să se întredeschidă
oleacă poarta raiului – de către portarul de
serviciu(”unde ești sfinte
Petre?-ai auzit ce-am spus?”- ”da-da-da- am
Auzit- colega sfânt-am…da”) revin: să se
Întredeschidă poarta – ca
păcătosul ăla neurastenizat să
caște gura cât o șură – o
clipită numai – la ce-i pe aici
frumos( adică – vreau să spun- numai pe unde
nu se mută mobila cerească în
colțul opus) – iar noi…”tranc!” apoi – poarta i-o-nchidem în
nas – iar el – păcătosul făra prea mulți
creieri în
devlă – cu ochii
sticlind ca la lup – s-o ia la sănătoasa îndărăt – către
pământ – și să scrie
acolo jos – cea furat el chipurile cu ochiul aici
sus – pe când dormea
jos – buștean – așa-așa-
așa – (”e bine măi? – da-da-da – cum de
nu – Preasfinția Ta!”) drept care s-a
încheiat prezentul proces
mut(semnați măi cu raza asta de la
mine – hai toți odată”) – și
gata!
…și Poezie s-a făcut!”
***

Îmi fac “mea culpa”, pentru că am prins, deja, a cita întreaga poemă a dlui Adrian Botez – dar o găsesc atât de legată, ca morală şi prezentare a situaţiei/stării poetice actuale, încât orice trunchiere ar duce la o pierdere de unitate a temei, fapt care ar fi și mai supărător pentru mine!
Dacă unora li se pare greoaie poezia autorului, cu prea multe paranteze, cu trimiteri în vremi antice, sau zone celeste, întărindu-şi astfel argumentarea unui adevăr – în realitate, domnia sa nu face altceva decât să-şi foloseacă, la modul poetic, așa cum am mai spus, erudiția sa de om cult şi, mai cu seamă, drept pâna la sacrificiu, în credința și conștiința sa! Acesta este omul și scriitorul despre a cărui gândire și imaginație creatoare vorbim!
Revenind la poema sa, găsim, în ea, ceva atât de adânc folclorico-sapienţial, încât graiul, gândirea și umorul popular vin împreună, spre a mări înțelegera ideii. Dar, astfel, nu se pierde, ci dimpotrivă, apare la suprafață, cu tenacitate, acel sarcasm, uneori dureros, prin care se condamnă pseudo-onirismul și pseudo-profetismul unor “pârâţi” poeţi – care-şi înfig, în sufletul cititorului naiv, tentaculele viciilor nesănătoase, şi vorba autorului: ”poezie s-a făcut”, chit că nu mișcă vreo ureche de “judecător al artelor”, sau ochiul vreunui critic literar, dintre extrem de puţinii care mai operează, azi, cu criterii şi cântare drepte, întru aprecierea autenticei valori literare!
Fin observator al lumii şi Duhului uman (dar, el însuşi, fiind şi un pătrunzător analist al creaţiilor literare, în general!), dl Adrian Botez se dovedește a fi unul dintre acei critici ai artei si literaturii românești și universale, care, la modul cel mai categoric, operează în direcția restabilirii ordinii și rolului fundamental al educației și culturii, spre folosul generațiilor de tineri, de profesori si studenți, ce au să poarte, în timp și spațiu, Sfânt Stindardul Neamului și al Istoriei noastre milenare și primare! Dorim Profesorului și Poetului ADRIAN BOTEZ multă sănătate și putere de muncă, întru continuarea minunatei sale activități!

 

 

IOAN MICLĂU GEPIANUL – Cringila/AUSTRALIA
***

Categorii:GÂND, literature

Inorog si poveste

20 septembrie 2014 Lasă un comentariu

NUMELE INOROGULUI*

 

 

O poveste glifo-smaraldică îl cheamă pe abatele toledan Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcantara (născut chiar în an cu Luis de Gongora, 1561!) pe o cale a cunoașterii spre „Dincolo”, locul fericirii, în Triunghiul Emiliei-Romagna, care lasă vederii Edenul, Romania hiperboreană – Dacia Trigonului cu baza în „Po”, Pontus, oaspetele Oceanului Potamos, acolo unde Cerul sărută pământul. Ne aflăm la momentul primordiei timpului, căci, stăruie autorul ADRIAN BOTEZ, este „primăvara devreme” când, știm, planeta noastră a fost odrăslită să jur-împrejureze Soarele. Întâiul echinocțiu!….
….Și suindu-se pe cărările purificării prin Țara ce iese din margini spre a intra în nemărginiri, Romagna, pe Axa plaiului/raiului, magul (abatele/călătorul inițierii) ajunge la un Han/puntea, meleag al rugăciunii și meditației, locul unde somnul și visarea sunt în simetria „morții”, peste podul luminilor-„Po”, Iordanul valah, Înțelesul așadar, arc trecut într-o altă poveste, la îndemnul Circei, chiar de sofianicul Ulisse, întru a poposi la cimmerienii pelasgi din miazănoaptea Euxinului la cetatea Halmyris, străjuielnică a țărmurilor săvârșirii. Aici (și acum!) întâmplarea (cea din templu….) îl face să asiste și să primească ceremonia confesiunii unui strainic muribund ce își încheia hagia frământatei vieți printr-o fantastică istorisire ținând de taina sa, alăturată rugăminții, de-ar fi demn acela, să capete în ultimele clipe ale sale trupul lui Crist, ecleziologica mântuire. Misteriosul peregrin, ucenic al mrejelor, supus a trece harurile, era în descendența unui conte de Ferrara/ Ferrum Daciae, Dava Magiei Fierului, și, deși de două ori născut spre desăvârșire, fu despuiat de rang și vlăstărie de fratele mai mare și trimis să împărtășească neodihna colbului drumului. Nobil, el are tăria de a uita povara vinovăției distrugerii familiei și dă lupta vieții înscrisă în Pravilă, asemeni lui Arjuna din Bhagavad–Gita, și își recucerește Numele în fața zeilor pământului într-o ucenicie a faptei jertfitoare. Astfel, ca neofit, ce a învățat deocamdată totul de la viață, urmând a muri spre a învăța ce-i a muri, el accede la știutura osebirii între cerc/ domeniul trupului și cunoscătorul cercului, Divinul, Punctul, Centrul, descoperind în vremelnicia lucrurilor statornicia lui Dumnezeu și, mai ales, că doar timpurile confuze se năruiesc în fața citadelei Clipei veșnice a Aceluia din noi. În cei 60 de ani (nunta de Smarald!….ce se va desluși mai târziu) se încrucișase/predestinase cu însemnate trăiri ale freamătului și fascinației, între pulsiunile părtinitor-individuale și prevenirile imparțiale, cosmice trimițând către un sens al Decindei fenomenelor, către Enigmă. Înțelesese ca atare fatuitatea credinței că timpul curgerii/istoriei ar însemna un lucru oarecare dincolo de obârșiale așezări mnezice…. Iubise, ucisese în căință și necăință. Într-o amiază a tinereții sale (Ceasul douăsprezecimii!… punctele cardinale în cele trei dimensiuni) sub angoasa sinuciderii chiar, s-a apropiat de vârtejuitele ape ale râului „Po”/simbol al dizolvării, cel al gnosticii orale păstrătoare a cheii cărții fără de file, unde peste câmpia/aludelul regenerării de un verde singular a luat aminte cu inima Cumințeniei la ce se întâmpla în Lumea Cealaltă.
*Distingeri la glifo – smaraldica ,,ÎNTÂLNIREA ABATELUI CU MOARTEA”, de ADRIAN BOTEZ
Pe boltă se scurgeau nori, urmați în nedespărțire pe pământ de umbre, maculaturi ale unui joc apocaliptic dintre splendori și abise. Din fiece umbră pe țarina romagnolă, mărturie a ceea ce urmează, se întruchipa câte o lumină cumplită precum a fulgerăturii. Apoi oricare adâncă și hieroglifică reflexie, molcomindu-se ascendent, căpăta menire transparentă de înger, și astfel sute de mesageri ai eterului, între drumul Șarpelui și Calea Fulgerului, între ideograme, numere și Cuvânt sub jocul cabalistic al șahului, amintea de Ghematria celor Treizeci și două de poteci minunate și esotere ale Înțelepciunii, adică zece infinități și douăzeci și două de litere ale plecării și întoarcerii la UNU. După aceea, centrifugal, s-au constituit într-o horă de văpăi, întoarse către copacii dumbrăvii din apropiere, sub articularea unui dulce rugăciunar/teurgie a iubirii. La serafima invocație, de sub coaja unui ulm ( el însuși lăcaș al zânelor/dryade, adulmecătorul lui Hypnos dar și kathartic sapient) printr-un abur (deochetor vis al volburei, al polimorfiei) apare chipul paradisiac al unei Femei marmoreene (așadar, iată, epifania Ascunsului!), fiind chiar Fantasma, Năluca, Moartea, ce, acum (și aici!), dansa exaltată în mijlocul transparenței îngerilor, prenumind parcă strălucirea Verbului. Sub descântecul focului cherubimilor, tânărul se înamoră de fermecata moarte ce, semnalându-l, îl chemă îmbietor să se azvârle, și el, în vâltorile Ciuleandrei, cea între un „ieri” fără matrice și un „mâine” în afară de soroc, musai în Centru, locul obârșiei ce face contingența între sus și jos, astfel neclintirea vieții (eternitatea), deprinderea „a muri”. Însă în aceeași clipită când mirele-apostol al caduceului hermesian, cel al trezirii, spunându-și: „Eu sunt Aceea!”, se însufleți spre sâmburele vâlvoarei, toată angelitatea s-a velnicit iar în pară nestăpânită și, deasupra acesteia, chipeșa moarte deveni o vastă făclie într-o prorupere de incendiu cosmic ( „Focul Timpului de Apoi”, kalanala hindușilor, distrugătorul universului la încheierea unui ciclu din devenire). Dar, minune!… În inima Roții nimic nu ardea…totul era dincolo de aparențe. Foc incombustial, fără cremațiune de substanță. Văzu baletând fiare și arbori în suișul providenței, iar în mijloc Dansatoarea-Moarte închipuia un Inorog în flăcări, sfera celui de-al Șaptelea Cer, Vindecătorul, pe a cărui frunte scăpăra smaraldul sapienței mântuielnice. Se trezi peste un puhoi de vremuri către valurile aceluiași „Po”….În luciul instabilului lichid îl privea însă alteritatea, de data aceasta un moșneag însoțit de o călcătură de lumină ca un balaur bicefal, unul de lebădă aletheic și unul șarpe/ vasiliscul Lethei, ucigătorul cu privirea, ce-l învăluia și-l parodia și parcă scrutând întâlnirea a doi copii, jucăuși și cruzi (Adam și Eva) „care se ascundeau unul după altul, unul prin altul, pentru o făptuire cumplit de simplă – legică, barbară, tainică și ucigașă, precum sunt toate făptuirile lumii”.
În miraza îngânatului, a impurității minții, Narcis, efemerul, tresărea o alta, adevărată, Oglinda, cea a tăcutului Androgin, Încreatul. Umbra orbitoare a celor doi arbori paradisiaci, ai Vieții și Cunoașterii Binelui și Răului, cerea să se unească în Oglinda divină, cu adevărul luminii acelorași.
Prin mărturisire, iată, pereginul vizează mântuirea sufletului său, atât de ignoranță, cât și de durere!… Ajungând la realitatea eternei morți, cea noumenală, el depășește ființarea vieții, fenomenalitatea, adică translează de la clintire la neclintire, de la cerc la vârf/culme într-o elevație spirituală. Iar aceasta, concomitent prin exercițiu (hora) și într-o detașare de larma mentală tributară deșertăciunii, când ultima reflexie este spre zeu (cum a fost în illo tempore), spre Oglindă, nu spre oglindiri. Astfel, el capătă puterea de a ști ce este a fi, drept hiero-silaba OM, cea ne-năruitoare. Intrând în Horă/Anamneză, el nu se se mai leagă de cercuire, ci trece spovedire naturii lăuntrice a axului, a statorniciei….
În continuare, peste istorisirea pelerinului, spre a o împiedica să se prăbușească, povestea abatelui, în valență cu Ouroboros, vine și o înconjoară, cu un alt cerc, cu taina/esența iarăși în Pomul de lumină/ Moartea pură, cel al resorbției ciclice, eternă întoarcere, ca aprindere a stingerii în viață, adică moartea ce purcede din viață și viața ce intrădin moarte. Și astfel, lumea se asigură de echilibru: „coincidentia oppositorum”! (reunirea coagulării cu dizolvarea), dându-i dreptate lui Heraclit că „Drumul în sus și drumul în jos sunt același lucru” (Ipolit), întrucât potrivnicele țin de iluzie numai.
Ca prin ceață din cârnosirile celui în agonie un fum arzător-veninos se prelungea spre chipul abațial drept trup geamăn al bătrânului peregrin, „iscându-se, astfel, în ființa lui un balaur cu două capete, unul de lebădă și unul de șarpe”, acest al doilea corp al umbrei era o femeie a pojarului luxuriei. „Limbi de foc turbate, roșii și albe – îngânări ciudate, tot mai ascuțit-șuierătoare, începură să se înalțe, începură să-i lingă fața abatelui, cu tumorile și leprele tăciunoase ale unei boli febrile, de nelecuit și întru totul înrobitoare, prin fascinație…”
Sacerdoțiul, cu disperare, fuge din/și spre ucigașa beznă…. În urma-i hohotul morții, iar pe veșmântul său negru „crescură aripi de aur”/straiele agatârșilor…. El se rostogolește (primește deci rostul golului) din coasta dealului într-un fus (iarăși, grindei!) dincolo de zări/ de a privi, în lumea îngerilor văzduhului (unde se vede duhul!), ajungând în „iarba înaltă”/ în ascensional, la răscruce de drumuri (deci în Cale!) și este, la rându-i, aflat când prin pâcla dumbrăvilor se topea un fantastic unicorn cu smarald în frunte, iar un viitor pelerin dintr-o nouă poveste și mai tulburoasă începe, din iertăciunea gurii, a vorbi sibilinic, sub aripa inspirației poetice. Era discuția, ne dumerim, iar de licorna bunăvestirii, de salvatorul Arcei lui Noe, de raza spirituală pogorâtoare a divinității în creatură și, peste acestea, de drumul spre aurul filosofiei.
Adrian Botez știe cum, sub arcanele flăcării inimii înnodate de tăciunele minții, nu-i timp să dăruim mult trupului/fumului, întrucât prin aceasta, invers,în adânc, scăpătăm sufletul/lumina, pierdem cristosul și,astfel, încearcă a ne inspira că alături de inorogul ( De-Ne-Nimeritul, De-Ne-Țintitul) ce-și sărută moartea, drept Fecioara (Ne-cunoașterea), noi trebuie să ne re-întoarcem în Pădurea Verde (Raiul veșnicului Răsărit!), unde sunt sacrele rădăcini ale Pomului Vieții, îmbrățișate de cele ale Pomului Cunoașterii Binelui și Răului, încotro iubirea țese înțelepciunea, deci pânza lui Lethe (sfârșitul unui ciclu cosmic) spre dragostea sapientă a Aletheei (nirvana), fiind el Al Treilea Ochi. La „Po”-Veste!… Unde, respectând alchimia lăuntrului, unicornul neutralizează substanțele, înțelegând neliniștea/ toxicitatea apelor terane (valurile narcisiste), dar și reflexiile/ orbirile Oglinzii ca pricină a Căderii Dintâi. Acesta e Calea înturnării atroposeice (Atropos cea Neîndurătoare!), sfoară între lumi a Androginului „hic et nunc!”, căci pecizează psalmistul (91:10): „…Se va înălța puterea mea, ca a inorogului și bătrânețile mele unse din belșug”.
Cu fiecare poveste din poveste, Adrian Botez ne prenumește că: INOROGUL ESTE ÎN NOI! Și că el, unicornul, prin noi poartă smaraldul fidelității față de divinitate, în aspirația noastră către Absolut.
Numirea Facerii (iată poesia „in nuce”!) s-a iscat, se cunoaște, chiar cu „Numele Inorogului”, iar lumina sa verde, smaraldină, reprezentând Logosul divin, descoperă arta inițierii, frumusețea sacrului și inspiră pe cel ales la cunoaștere directă, căutarea centripetă.
Adică cel ce trece/transcende „Po”-ul (podul lumilor)/povestea, înțelegerea/ învierea în Șapte zile de ardere kogaionică spre Hanul (Noul Ierusalim) cu îndemnul: „Visita Interiora Terre Rectificando Inveniens Occulum Lapidem” ( Vizitează interiorul pământului și, rectificând/distilând, afla-vei Piatra Ascunsă, Filosofală)….Cunoaște-te pe tine!….în duh aerial, foc spiritual, în osialitate, unde legile locului și timpului nu-s în clintire. Asemeni abatelui, ale cărui haine obișnuite, noviceale, ale treptei smereniei de jos (nigredo), ale izgonirii primordiale, altfel zis, dobândesc, prin trezirea centripetă, subțirimea duhovnicească, a spiței de sus (rubedo), tot așa, sub înrâurirea Marelui Tăcut, cel inițiat, sub straiele cunoașterii și soteriei, se apropie de chipul de lumină al flăcării morții, închizând ușile simțirii („nemuritor și rece”, previne Eminescu). În ascultare!….
El se dezbracă de trup, îmbrăcându-se în odăjdiile splendorii pentru a traversa vămile văzduhului prin auzirea tăcerii, în meditație și contemplație spre o realitate mai înaltă. Ieșirea din trup stă, așadar, în cerul intrării în Sine. Prin moarte sufletul se „taie” de corp; prin înviere, amândouă se unesc și îndreaptă astfel păcatul neascultării…. pieritorul ne-pierindu-se.
A ieși intrând, „a învăța muri” (cum spune Confucius), este a umbla pe Calea împărătească a timpului mistic, nu pe cea a abaterii horei/mișcării vremurilor. Căci cel de a odrăslit în sine foc și căldură nepieritoare, sugerează Adrian Botez, nu se teme de flacăra morții; lepădând legăturile pregetării, primește dezlegul seninătății inorogului, al nemișcării grindeale. Flacăra morții este o scară teurgică spre Sfânta Sfintelor, între profan și sacru, pe care urcă numai cel ce se desmintește, în revelația dreptei cugetări, vindecându-se de pomenirea vieții, aceasta pentru dobândirea celor suprafirești. A învăța muri este a te iniția că „ești OM”, că în tine sălășuiește Dumnezeu, iar visul eternei morțieste chiar „jumătatea” ce omul o caută stăruitor spre re-androginizare, re-urcare la ceruri. De la discursivitate la intuiția inimii….citind în „semne”, lectio, înțelegând „urzeala semnificațiilor”, meditatio, și cunoscând „centrul”, contemplatio, sinea roții, vizitiul(mintea) trebuie să asculte isihastic Spectatorul din car (sufletul).
Dezlegarea horei, de data aceasta serafimică, ce este încă mundană, legată așadar, nu se poate face decât prin îmbrățișarea/sărutarea axei, numai învățând a muri în ieșirea din paralizia iluzivului și participarea la transcendental. Însă, volens-nolens, fără a muri nu se poate a învăța muri, iar centrul nu-i de lămurit decât prin atributele cercului/dansului, astfel tot apologul sapient, ca o esență nearătată, este de binefacere în această sedimentație a povestei repovestite/înpovestite cu atâta distincție și har de autorul de față. Ontologia lumii este prin urmare recuperată, re-întemeiată prin această curiozitate vrednică față de sacru sub amprentele nostalgiei începutului, când timpul cristic este Clipa prezentă, a eternității.
Așadar tanatofania, ca indiciu imaginar-criptic de alegere insolită a morții, spre a revela sacrul prin simboluri, adresându-se împărtășaniei dintre cadențele omului și cele cosmice!….
Acest ritual imaginar-emblematic, ținând în desenația sa apriorică de conștiința ultimă, la care invită eseul-poveste a lui Adrian Botez, paradoxal, este o realitate simultană personajelor tripletei: peregrin, abate, povestitor. Căci, în fond, ce-i leagă de această cruce?…. Pe firul perfecțiunii lăuntrice a inițierii lor în moarte, a învățării morții, cei trei, ca într-un dans cherubimic, schimbă mereu poziția pe scara/ arborele Clipei, însăși căutarea mântuirii spirituale în experiențele din illo tempore ca fiind „acum și aici”. Prin dansul îngerilor se recuperează o „stare” (de nu întâmplător centrul este osia, ba chiar la vechii chinezi el se numea Jilin, Yin-Yang, adică unicornul!), unde contrariile intră în coincidență și, astfel, se capătă fericirea de după moarte/cerc în nemoartea sufletului/punctului. Deci, de la o trăire extatică la alinierea cu temelia, de la realitatea tranzitorie a dănțuirii la Izvor, la tămăduire eliberatorie. Mântuirea ființei de iluzie/Maya, detașarea de povara ignoranței, poartă pe poteca aducerii aminte a adevăratei identități a omului: lumina, nu reflecția!Lethe este îmbrățișată de Alethe(ia)…. Prin coerența povestei, cei trei identifică arta alchimică a aurului ce scânteiază eliberat de coaja plumburie și astfel apare flacăra incombustă, aura sfințeniei, cunoașterea în cuminecare. Mintea se stinge, iar inima luminează spre cele Șase Răsărișuri, văzând în curgere izvorul necurgerii…. Prin moarte, dezlegați de toate îndoielile (nodurile mentale), ne smerim la o naștere înaltă, la ființa luminii, imuabilă șinepieritoare. Nimic indestructibil, moartea învăluie însuși Nimicul, așa cum beția cristalului din Pahar Vinul Latenței. Ea poartă însușirile Peregrinului ce, căutate și cunoscute în om, vor fi Calea spre fericire, căci, trebuie să aflăm, ne îmbie Adrian Botez, că energia veșnică e în vidul grindeiului roții/în centrul Horei….pe când în talpa obezilor numai risipire.

 

 

 

Petru Solonaru

Categorii:GÂND, literature

Revista Boema nr. 9/2014. Petre Rău şi aurul toamnei din poeme. Semnal: cuprins, poezie, proză, eseu, note literare, vitrina cărţilor, comentarii, consemnări

20 septembrie 2014 Lasă un comentariu

Boema 67 1Boema 67 2

Categorii:REVISTA

15 septembrie 2014. Prima lecţie, o poezie de Cezar Ivănescu: Când eram mai tânăr…

15 septembrie 2014 Lasă un comentariu

Cezar Ivanescu

Amintirea Paradisului

Când eram mai tânar
si la trup curat,
Într-o noapte, floarea mea,
eu te-am visat.
Înfloreai fara pacat,
într-un pom adevarat
Când eram mai tânar
si la trup curat.

Nu stiam ca esti femeie, eu barbat
Lânga tine cu sfiala m-am culcat
Si dormind eu am visat; tu, visând,
ai lacrimat
Când eram mai tânar
si la trup curat

E pierduta noaptea aceea
de acum!
Carnea noastra, de-i mai stii
al ei parfum
Poamele ce-n poame stau,
gustul carnii tale-l au
Si cad mâine toate, putrede,
pe drum.

Fa-l sa fie, Doamne Sfinte,
numai om
Pe acel care ne-a ispitit sub pom
Si când pomul flori va da,
fa sa-i cada carnea grea,
Cum cadea-va, dupa cântec,
mâna mea…

Categorii:literature

De şcoală…

15 septembrie 2014 Lasă un comentariu

A venit şcoala, acoperă-mi mintea cu umbra unui manual, sau

mai bine cu umbra de nea…

Profesorului, cu dragoste!

Când eram mai tânăr şi la trup curat!

Parodie instant

Categorii:GÂND, literature

Eugen Dorcescu: Metafora în Psalmul 79 (80). Dinamica metaforei…

14 septembrie 2014 Lasă un comentariu

Eugen Dorcescu

 

 

Metafora în Psalmul 79 (80)

 

 
Cu destulă vreme în urmă, am dedicat, cum, de altfel, se cunoaşte (ori se cunoştea) în mediile academice, multă energie şi pasiune cercetării metaforei. Rezultatul (dincolo de încheierea încheierilor: „havel havalim”, „vanitas vanitatum” „todo es vanidad y dar caza al viento”): o teză de doctorat (Structura lingvistică a metaforei în poezia română modernă, Universitatea din Timişoara, 1975), un număr de lucrări (cărţi sau studii în reviste specializate: Metafora poetică, Editura Cartea Românească, 1975; Embleme ale realităţii, Editura Cartea Românească, 1978, p. 84 – 89; Simbolul artistic în „Cuvinte potrivite”, „Limba română”, 5, 1980 etc.) şi, în cele din urmă, elaborarea unui concept integrat al tropului, a unei perspective globale, expusă sintetic şi explicit (structură formală şi structură semantică), a unui „model”, care s-a clarificat, s-a consolidat şi s-a rotunjit treptat, şi care poate fi găsit, într-o formă stabilă (ca să nu zicem definitivă) în capitolul I, intitulat Metafora poetică, din lucrarea noastră relativ recentă Poetica non-imanenţei, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2009, p. 11 – 55. Aşadar, dacă cineva este interesat, poate recurge la această carte, accesibilă şi pe Internet.
Reamintim, foarte pe scurt, componentele acestui model metaforic, configuraţia şi dinamica sa. După opinia noastră, metafora este expresia lingvistică a unei identificări ontologice. Structurile ei formale elementare, întotdeauna substantivale, sunt fie coalescente, fie implicate (structuri metaforice simple). Deseori, însă, structurile substantivale contaminează verbul şi adjectivul, construind (ca urmare a unei viziuni artistice coerente) o structură metaforică complexă. Aceasta reproduce „figura”, „forma” a ceea numim, curent, realitate, altfel spus, reproduce „alcătuirea”, „structura” imanenţei: acord activ, neliniştit, viu între substanţă, acţiune, calitate. Fenomenul contaminării verbului şi adjectivului de către substantiv (acord sintactico-stilistic) l-am numit inducţie. Uneori, verbelor şi adjectivelor induse li se adaugă un substantiv grefat, ori mai multe (care, la rându-le, pot induce verbe şi adjective). Grefa e o prelungire (o extensie) a metaforizării iniţiale, o acumulare semantică (nu o contaminare). Aceasta ni se pare a fi schema ideală a metaforei, în ce priveşte structurile formale. Analiza relevă, fireşte, o seamă de abateri de la acest tipar, abateri care, până la un punct, pot fi, ele însele, ordonate: coalescenţe difuze, serii sinonimice, constelaţii metaforice, metafore implicate cu termenul figurat eliptic.
Cât priveşte structura semantică, ne oprim la trei mari capitole: personificarea (nonuman – uman), de-personificarea (uman – nonuman) şi transferul ontologic (nonuman – nonuman). Toate trei derivă din releul tutelar identitate – alteritate, particularizându-l în diverse chipuri, aşa cum probează, în desfăşurările ei concrete, analiza componenţială. Avem de consemnat, în plus, sinteza personificare – de-personificare. În această sinteză vedem mecanismul profund al simbolului artistic. Altfel spus, în definirea noastră, simbolul este expresia lingvistică a unei realităţi antropo-cosmice, a unui anthropos – ergon.(Hyperion, spre exemplu, este – simultan, şi deopotrivă – individ uman şi astru).
Tabloul metaforic propus de noi, în întregul său, ni se pare logic, întemeiat conceptual, suficient de bine argumentat, disociativ (desparte inducţia de grefă), precum şi conform cu alcătuirea şi devenirea lumii create, cu alcătuirea şi devenirea, în timp şi spaţiu, a făpturii. De aceea, îndrăznim a-l crede mai operaţional, mai eficient, în plan hermeneutic, decât cel derivat din viziunea lineară a „metaforei filate”, în raport cu care este citat, mecanic, M. Riffaterre (La métaphore filée dans la poésie surréaliste, în „Langue Française”, 3, 1969). Să se vadă şi Paul Ricoeur, La métaphore vive, Ėditions du Seuil, Paris, 1975.
Modelul a fost dedus, extras, prin analiză, din creaţia unor mari autori români: Mihai Eminescu, Al. Macedonski, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Al Philippide, B. Fundoianu, Mircea Ciobanu etc. Procesul fiind bidirecţional, reversibil, acelaşi model metaforic a fost, ulterior, verificat şi validat, în confruntarea lui cu opera altor şi altor poeţi, aparţinând fie literaturii române, fie altor literaturi, îndeosebi celei franceze şi celei spaniole.
În cele ce urmează, îi vom ilustra configuraţia şi mecanismul, apelând la poezia sublimă a Psalmilor biblici – a unuia dintre ei, cel cu numărul 79 (80). Iată textul, după Biblia sau Sfînta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, într-o limbă românească perfectă, încărcată de cutremur metafizic şi de o indicibilă savoare:
Psalmul 79

1. Cel ce paşti pe Israel, ia aminte! Cel ce povăţuieşti ca pe o oaie pe Iosif,

2. Cel ce şezi pe heruvimi, arată-Te înaintea lui Efraim şi Veniamin şi Manase.

3. Deşteaptă puterea Ta şi vino să ne mîntuieşti pe noi.

4. Dumnezeule, întoarce-ne pe noi şi arată faţa Ta, şi ne vom mîntui!

5. Doamne, Dumnezeul puterilor, pî¬nă cînd Te vei mînia pe ruga robilor Tăi?

6. Ne vei hrăni pe noi cu pîine de lacrimi şi ne vei adăpa cu lacrimi, pes¬te măsură?

7. Pusu-ne-ai în ceartă cu vecinii noştri şi vrăjmaşii noştri ne-au batjo¬corit pe noi.

8. Doamne, Dumnezeul puterilor, în¬toarce-ne pe noi şi arată faţa Ta şi ne vom mîntui.

9. Via din Egipt ai mutat-o; izgo¬nit-ai neamuri şi ai răsădit-o pe ea. 10.Cale ai făcut înaintea ei şi ai răsă¬dit rădăcinile ei şi s-a umplut pămîntul. 11.Umbra ei şi mlădiţele ei au aco¬perit cedrii lui Dumnezeu.

12. Întins-a viţele ei pînă la mare şi pînă la rîu lăstarele ei. 13.Pentru ce ai dărîmat gardul ei şi
o culeg pe ea toţi cei ce trec pe cale?

14. A stricat-o pe ea mistreţul din pă¬dure şi porcul sălbatic a păscut-o pe ea.

15. Dumnezeul puterilor, întoar-ce-Te dar, caută din cer şi vezi şi cer¬cetează via aceasta, 16.Şi o desăvîrşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi pe fiul omului pe care l-ai întărit Ţie. 17.Arsă a fost în foc şi smulsă, dar de cercetarea feţei Tale ei vor pieri. 18.Să fie mîna Ta peste bărbatul dreptei Tale şi peste fiul omului pe care l-ai întărit Ţie. 19.Şi nu ne vom depărta de Tine; ne vei da viaţă şi numele Tău vom chema. 20.Doamne, Dumnezeul puterilor,Întoarce-ne pe noi şi arată faţa Ta şi ne vom mîntui.

Consemnăm un prim nucleu metaforic în primul verset:
Cel ce paşti pe Israel, ia aminte! Cel ce povăţuieşti ca pe o oaie pe Iosif…
În unele ediţii, în locul secvenţei Cel ce paşti apare „Păstorul” (lui Israel) (Pasteur d’Israël, Berger d’Israël, Pastor de Israel, Shepherd of Israel). Termenul propriu, subînţeles, este, desigur, Yahvé. Iar „oaie” (în alte traduceri, „turmă”; troupeau, rebaño, flock), este o grefă (inclusă într-o comparaţie) pe metafora primă („Cel ce paşti” – Păstor). Cursivitatea sensului figurat e ambiguizată de „povăţuieşti”, verb ce se acordă semantic cu termenul propriu corespunzător grefei: Iosif. Pe de altă parte, Israel este depersonalizat de verbul „a paşte”. Echivalenţa Yahvé – Păstor este frecventă în Biblie. Exemplificăm cu celebrul Psalm al Păstorului (22/23) (să se vadă şi Ieremia 23, 3; Iezechiel 34, 12; 1 Petru 2, 25 ş. a.). Acest prim segment metaforic are, cum se vede, o puternică rotire semantică, o ezitare între personificare şi depersonificare ce ne fac a întrezări amplele orizonturi metafizice ale textului sacru.
Absolut clasică, însă, de manual, este suita metaforică ce se deschide o dată cu versetul 9. Termenul figurat vie („La vigne, allégorie familière aux prophètes, Is 5, 1 +, La Bible de Jérusalem, p. 1002, notă infrapaginală) are aparenţa unei metafore implicate (poate fi interpretată şi astfel), dar ea este, de fapt, o metaforă coalescentă cu termenul propriu subînţeles (prezent la distanţă: fie înainte de termenul figurat – Israel; fie după acesta: fiul omului, bărbatul dreptei tale). Vie dezvoltă o extinsă ramificaţie de inducţii şi grefe, logic închegate, perfect îndreptăţite din punctul de vedere al înţelesului, o arborescenţă pe care am marcat-o pe text astfel: metafora iniţială – bold; la fel – termenul propriu, plasat, imediat, la final, sau, departe, la începutul psalmului; inducţiile (prime sau secunde, verbale sau adjectivale – italic: grefele – subliniere). Aspectul formal este susţinut de mişcarea continuă a sensurilor, lansată, la debut, pe direcţia semică uman – vegetal. Secvenţa are următoarea înfăţişare:
(Israel, Iosif, Efraim, Veniamin, Manase) …………………………………………………………….

9. Via din Egipt ai mutat-o; izgo¬nit-ai neamuri şi ai răsădit-o pe ea.

10. Cale ai făcut înaintea ei şi ai răsă¬dit rădăcinile ei şi s-a umplut pămîntul. 11.Umbra ei şi mlădiţele ei au aco¬perit cedrii lui Dumnezeu.

12. Întins-a viţele ei pînă la mare şi pînă la rîu lăstarele ei. 13.Pentru ce ai dărîmat gardul ei şi
o culeg pe ea toţi cei ce trec pe cale?
14. A stricat-o pe ea mistreţul din pă¬dure şi porcul sălbatic a păscut-o pe ea.
14. Dumnezeul puterilor, întoar-ce-Te dar, caută din cer şi vezi şi cer¬cetează via aceasta, 15.Şi o desăvîrşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi pe fiul omului pe care l-ai întărit Ţie. 16.Arsă a fost în foc şi smulsă, dar de cercetarea feţei Tale ei vor pieri.
17. Să fie mîna Ta peste bărbatul dreptei Tale şi peste fiul omului pe
care l-ai întărit Ţie.
Momentul de vârf al evoluţiei semantice este generat de verbul „a desăvîrşi”, în forma (o) desăvîrşeşte (pe ea) („Şi o săvîrşaşte pre ea…”, în inegalabila tălmăcire din 1688 a Sfintei Scripturi). Acest verb (pe care l-am diferenţiat grafic de celelalte) nu se mai adresează strict viei (logica nu îngăduie, decât cu oarecare dificultate, o asemenea asociere), ci, deopotrivă, viei – om (şi omului – vie), adică uneşte, până la indistincţie, personificarea şi depersonificarea. Este o probă clară de geneză a simbolului, în accepţiunea dată de noi acestei noţiuni. De altfel, textele profetice însele, şi nu doar ele, îi conferă viei un atare rol (Isaia 5, 7; Ieremia 2, 21; Iezechiel 19, 10; Osea 10, 1; Matei 20, 1; Ioan 15, 1; Apocalipsa 14, 18 etc.). Nu ne-am propus să aprofundăm, însă, acum şi aici, acest vast domeniu. Ne-am limitat la a semnala contribuţia enunţurilor metaforice la edificarea şi la potenţarea mesajului vehiculat de psalm. Pe de altă parte, toate cele spuse mai sus, în modestul nostru eseu, şi altele, multe, care, fără nici o îndoială, s-ar mai putea spune, şi, probabil, se vor mai spune, cândva, constituie încă o dovadă peremptorie, în cazul de faţă chiar strălucită, că metafora este doritoare şi capabilă deautoreproducere şi de autometamorfoză. În plus, scrutarea metaforelor şi a simbolurilor biblice, cu mijloace profesioniste din unghi stilistic şi lingvistic, nu doar reactivează, ci dau tărie, consistenţă, unor întrebări fundamentale privind relaţia dintre materie şi spirit, dintre spirit şi conştiinţă, privind, cu alte cuvinte, misterul insondabil ce-i leagă pe actanţii marii drame cosmice: Lume – Dumnezeu – Fiinţă umană.
12 mai 2014

 

 

Confluenţe Literare, 12 iunie 2014; Banat, 5-6, 2014; Naţiunea, 9 septembrie 2014; Tabor, 9, 2014

 

Text primit de la Eugen Dorcescu

Categorii:ESEU, GÂND, literature
%d blogeri au apreciat: