Arhiva

Archive for Octombrie 2010

„VÂNZĂTORUL DE IMAGINI” O CARTE DE Dorina Brânduşa Landén, CU O PREZENTARE DE IOAN EVU, EDITURA „CĂLĂUZA” v.b. Deva – 2010.

31 Octombrie 2010 Lasă un comentariu

CĂLĂTORIA HALUCINANTĂ PRIN NIMICURILE ZILEI

Într-o vreme în care totul se cumpără sau se vinde, o vreme a târguielilor şi a negocierilor, Dorina Brânduşa Landén  ne propune o carte interesantă: „VÂNZĂTORUL DE IMAGINI”, un volum de versuri în care îşi dăruieşte imaginile care îi cutremură viaţa şi îi mobilează singurătatea. Volumul a apărut la Editura „CĂLĂUZA” v.b, Deva – 2010, cu o scurtă prezentare făcută de poetul Ioan Evu, prezentare ce pune în evidenţă valorile poeziei scrise de autoare.

„Deşi cu pronunţat caracter autobiografic, versurile nu se constituie în file de jurnal intim, poeta reuşind să evite cu ingeniozitate capcana romanţiozităţilor edulcorate şi, totodată, orice umbră de elan declarativ. Le opune acestora o surprinzătoare profunzime introspectivă …”  – acestea fiind notele lui Ioan Evu care a văzut dimensiunile versului şi ale construcţiei lirice.

Volumul se sprijină pe resursele zilnice puse de viaţă la dispoziţia celui care scrie poezie, după ce a trăit-o într-o dimensiune proprie, cu regretele inevitabile, cu bucuriile care dau putere, cu singurătatea care marchează cântecul şoptit, ori disperarea că nimic nou sub soare nu mai este posibil, cu toate că, lucidă fiind, poeta îşi rezervă partea de speranţă.

Sunt două stări ale volumului: POVARA CONSTANTĂ sau emoţii cu destinaţie precisă şi POVARA VARIABILĂ sau în inima mea murea o lume aproape perfectă.   

Dorina Brânduşa Landén  se străduieşte să ţină în echilibru ceea ce dă consistenţă vieţii cu ceea ce este alunecos în viaţă, două planuri în care glisează existenţa, uneori dureroasă, alteori alunecoasă.

Povara constantă pune în lumină stare de neputinţă a păsării pregătite să zboare, imaginea lichidă a identităţii, simetria singurătăţii, substanţa vieţii care se cerne peste oraş, imaginea zilnică a oraşului văzut printr-o fereastră udă de ploaie, posibilitatea zborului, un instinct pierdut al omului, împietrirea peisajului, omul care se mişcă odată cu aerul, o culpă nevăzută dar persistentă, până la urmă o caligrafie delicată a emoţiilor ce ating sufletul femeii care aşteaptă miracolul, îl vede, este acolo, dar nu o pătrunde …

„Zborul/această posibilitate/pe lângă care am trecut/cu mult înainte de a înţelege/că voi muri singură/cu globurile ochilor/foarte albe.”Zbor.  Exemplul acesta relevă şansa pierdută, plutirea, imponderabilitatea care ne eliberează de greutăţile zilei, evadarea posibilă, sentimentul care apasă fiinţa prinsă între fălcile evenimentelor zilnice, necesare, de neevitat, dar care aduc umbra în gândurile femeii care speră.

Povara variabilă pune accentul pe maratonul viaţii, pe momentul în care vine clipa adevărului fără niciun preambul, apoi umilinţa cărnii, cu însemnele unei iubiri năprasnice, cu problemele financiare zilnice, cu aventurile discrete, cu momentele trăite în singurătate şi liberate, stări care, brusc, se contrazic şi libertatea pare a nu avea sens, cu beţia mentală, cu pasărea galbenă a singurătăţii, cu distanţa dintre ea şi el, chiar trup lângă trup, o singurătate care vine dinspre moarte, materie fragilă între somn şi vis, cu povara constantă a zilelor, aripi prefăcute în pietre, concluzionând: „… precum/ştirile din evul mediu/vânzătorul de imagini/soseşte transfigurat.”

Poeta nu cade în jocul versului elaborat, care să impresioneze, care să te învăluie prin elemente nesfârşite, prin explicaţii, prin motive, prin circumstanţele care să justifice metafora ori existenţa, ea urmăreşte versul simplu, adânc, definiţia clipei, emoţia clară, netradusă prin cuvinte potrivite. Acceptă starea contemporană în care individul trăieşte în acidul zilnic din care se hrăneşte şi, totodată,  se revoltă prin scris, la limita dintre eliberarea spirituală şi certitudinea realităţii.

„Să duci cu tine în somn/povara constantă a zilelor/întotdeauna aceeaşi/întotdeauna la limita nopţii/este tristeţe iremediabilă/o viscozitate în aer încetinind respiraţia/până la dezagregarea totală a simţurilor”- Povara zilelor.  În poemele scrise de Dorina Brânduşa Landén este prea multă tristeţe, ar fi argumente pentru o ieşire spre stările cântecului, această ceaţă de apăsare, povara care nu este luată de cel de lângă tine, o marchează, uneori o agresează, simbolul e acolo: biciul.(scriitura biciului, în poemul „Vânzătorul de imagini)

Întrebarea fundamentală se pune în finalul volumului, lucidă, autoarea acceptă realitatea, nu evită povara: „Până când/prelungită dincolo de substanţă/durerea zilnică a poetului/lângă sarea cuvintelor/până când /dragostea biciului/pentru carne/începe să semene/cu arenele părăsite/”

Această singurătate şi povara zilnică fac din poezia autoarei o poezie a sincerităţii, acoperită de viaţa în sine ca viaţă, fără experimentele din poezia modernă, afectată de schema cuvintelor încrucişate şi a formei fără substanţă. Dorina Brânduşa Landén  are curajul să ia viaţa în piept, de aceea cuvintele sunt aride, zgura a fost eliminată, o poezie în starea pură a singurătăţii în faţa imaginilor de pe taraba zilnică. În spatele cortinei lirice este viaţa poetei care trece prin peisaj cu demnitatea celei care îşi oferă singurătatea şi mierea trupului, de aici profunzimea ideii, a sentimentului. Autoarea depune efortul de a nu se trăda şi în parte, reuşeşte. Este o victorie a celei care rezistă să nu-şi piardă identitatea, o conservă prin poezie, prin luciditate.

„revărsând tinereţea ca pe un pahar prea plin/am trecut de cealaltă jumătate a vieţii/iată-mă/despuiat de orice amintiri/fugind de propria mea frică/zi de zi văd/tristeţea care tulbură somnul/ …- Permanenţă.

Din această perspectivă sufletul se zbate, caută energia de a întreba unde este forţa de a accepta realitatea la întoarcerea dintr-o călătorie halucinantă, o călătorie făcută împotriva voinţei, ceva între vis şi realitate, iar acum vine timpul tuturor lucrurilor posibile, cu o metodă rafinată şi speranţa care rămâne cumva în planul doi, dar care presează prin prezenţa ei din acel plan, e povara nevăzută, dar stringentă, a individului …  

Constantin Stancu

Octombrie, 2010.

Anunțuri
Categorii:CARTEA

REVISTA „DISCOBOLUL” PENTRU IULIE – SEPTEMBRIE 2010, O REVISTĂ DE CULTURĂ, REDACTOR ŞEF AUREL PANTEA. APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR, FILIALA ALBA – HUNEDOARA.

30 Octombrie 2010 Lasă un comentariu

Categorii:REVISTA

Revista „Orient Latin”, o revistă de literatură şi arte, Timişoara, nr. 2-3 (64-65)/2010, serie nouă. Redactor şef: Ilie Chelariu; Director: Nina Ceranu. Din cuprins: Toamna Patriarhilor – Ion Arieşanu, Ion Jurca Rovina, Ion Marin Almăjan; Remember: Mircea Micu.

30 Octombrie 2010 2 comentarii

Categorii:REVISTA

„RESPIR SUB ALT CER”, O CARTE DE NINA CERANU LA EDITURA „eubeea”, TIMIŞOARA – 2009, cu o prefaţă de Cornel Ungureanu. Pe scurt, despre agonie şi moarte, poem şi roman la limita dintre lumi. Lector: Eugen Dorcescu. Cartea a apărut sub egida Fundaţiei Cluturale „Orient Latin”, Timişoara

30 Octombrie 2010 Lasă un comentariu

Categorii:CARTEA

O SCURTĂ ISTORIE A LITERATURII HUNEDORENE ÎN SCRIERILE LUI EUGEN EVU, UN AN DE SINGURĂTATE, ÎNTÂLNIRILE SALE CU SCRIITORII, DESPĂRŢIRILE, IEŞIREA DIN SISTEM ŞI AUTORIZAŢIA PENTRU MAŞINA DE SCRIS ÎNTR-O VREME CÂND SCRISUL ERA O ARMĂ ŞI UN MOD DE A TRĂI PENTRU IDEE. O INVITAŢIE PENTRU LECTURĂ ŞI PENTRU CUNOAŞTEREA OAMENILOR DE LÂNGĂ NOI…

28 Octombrie 2010 Lasă un comentariu

 PENTRU VIZUALIZARE, DAŢI CLICK PE TITLUL DE MAI JOS!

coppy retro unevliterar

Categorii:literature

EVACUAREA DIN LOCUINTA, NOILE DISPOZITII

28 Octombrie 2010 1 comentariu

EVACUAREA DIN LOCUINŢĂ

Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, Nr. 714/2010.

Evacuarea din locuinta

  • Nu se pot efectua evacuari din imobilele cu destinatie de locuinta de la data de 1 decembrie si pana la data de 1 martie a anului urmator, decat daca creditorul face dovada ca, in sensul dispozitiilor legislatiei locative, el si familia sa nu au la dispozitie o locuinta corespunzatoare ori ca debitorul si familia sa au o alta locuinta corespunzatoare in care s-ar putea muta de indata.
  • Aceste dispozitii nu se aplica in cazul evacuarii persoanelor care ocupa abuziv, pe cai de fapt, fara niciun titlu, o locuinta, si nici celor care au fost evacuati pentru ca pun in pericol relatiile de convietuire sau tulbura in mod grav linistea publica.
Categorii:PRACTIC

GÂNDUL DE FIECARE ZI – „Starea de conflict permanent dintre Bine şi Rău ( benefic sau malefic), este traumatizantă, scade rezistenţa noastră, psihică şi fizică, duce la alienare…Cel care scrie poezie, mai ales, ştie prea bine asta, însă de la un moment dat, în mod deloc ciudat…, acţionează, continuă, ca şi cum nu Eul decide, ci Supraeul îl conduce…, iar aceasta numi Sinele, care e al Fiinţei …”

26 Octombrie 2010 Lasă un comentariu

PRIMIM DE LA EUGEN EVU:            

 

  Despre noi înşine (IV)

        Ceea ce arde ca gând, consumă mai mult decât arderile bio-chimice, gândurile sunt „ energofage”, însă cu cât le epuizezi explorând, cu atât ele se repliază cumva înnoitor, regenerator…Aceasta subînţelegem şi din conceptul de „ asompţiune”, a triumfa din pierderile tale…, sau din axioma „ omul este suma eşecurilor sale” : nu ceea ce a ars şi a rezultat cenuşă, scrum, ci aceea ce a rămas ca „ lumină”, ca valoare durabilă, cunoaştere, operă, etc.   Sau cum marile arderi minerale au rezultat cristale, pietre preţioase, transparente… Ceea ce arde este Spirit: s-a spus „ Spiritul este cel ce se agită în om”. 

*

    Deci omul adamic a fost iniţial creat să trăiască de 10 ori mai mult decât noi….(Adam a trăit, conform Facerii, 950 de ani, aproape un mileniu.) Un alt program genomic. Pedeaspa divină( a Geneticianului)- după devierea de la acest program genetic, a fost reducerea drastică a duratei vieţii

iar noua condiţie este a unui alt tip uman: omul autonom, căruia i se dă „ liberul arbitru”… Asta înseamnă că omul este cel ce decide asupra existenţei sale, desigur, parţial; nu este ROB ( robot !), ci este răspunzător direct de el însuşi; cum ? Optând singur – prin conştiinţă, pentru Bine sau Rău.

   Ce este răul, ce este binele ? Răul este ceea ce dăunează altuia, sau naturii- mediului, etc, însă îţi face ţie bine, prin abuz, aşadar considerabil logic a fi imoral….Când actul de a face răul cu vrere ( conştient) este grav prin efecte, aparţine aceasta psihopatiei, iresponsabilităţii, unei boli psihice, unei suferinţe, aşadar se cere a decela aceasta. Când omul face bine, în primul rând o face conştient că se protejează şi pe sine, dar poate face acest bine şi altuia, altruist, ceea ce în „ sfinţeşte”, îl face sfânt, drept, erou, etc.

        Biblia afirmă că „ Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui”…Ce înseamnă „ chip” ? Verbul „ a închipui” este „ a reprezenta”, a da imagine unui lucru, unei idei…Omul este unica fiinţă care are forţa de a abstractiza, de a imagina virtual, de a proiecta şi „ închipui” întru a realiza ( face real,a aduce în real, ca palpabil ceva)…Deci când zicem „ cipul”, înţelegem „ fel de a fi”, sau „ arătare”,

    Pe când zicând „ şi asemănare”, ne referim la aspectul umanoid ( ?!) al lui Dumnezeu, Geneticianul? Revenind la liberul arbitru: a da în seama omului- operei vii, deicizia de „ a fi sau a nu mai fi”, este un act de generozitate, sau de pedepsire, cu scopul de a nu îşi asuma Creatorul tendinţa omului de a se auto-distruge ? A face bine este a avea o conduită morală şi un stil de vieţuire, care să nu te îmbolnăvească şi nici altora să nu le dăuneze…

      Dar cum Voltaire spunea, „ omul este o trestie gânditoare”..În sensul că în faţa forţelor naturii ( şi a interiorităţii sale subconştiente…), rezistă numai prin „ colaborarea” cu vântul, urgiile, clima..

Unii ar numi asta duplicitate… Însă oare pasărea nu „ colaborează” cu vântul, pentru a se înălţa?

Şi toate cele vii…nu asta fac, în biotopurile lor?

*

    Înţelegem că psihicul funcţionează aşa: prin autocontrolul voinţei ( grecii zic Thelema); ca să rămân  În „ programul” conştienţei mele, apelez la rugăciune, mai clar s, la „ autoprogramare „ ;  Eul caută relaţia prin conştient, cu subconştientul, iar pentru aceasta, Eul se adresează  Supraeului, pe care îl  apelează cu adresativul „ Tatăl Ceresc”, „ Doamne”, sau „ Isuse”, la creştini, alţii fiecare după dumnezeul lor. Rugăciunea este altfel spus, reîncărcare de energie pozitivă, lucrare mentală focalizată pentru a accede la Bine, pentru a elimina riscul de Rău…

Dumnezeu este starea de supraconştiinţă, iar în noi se poate manifesta doar ca scânteiere, ca licărire, autoziidit în limite…

     Starea de conflict permanent dintre Bine şi Rău ( benefic sau malefic), este traumatizantă, scade rezistenţa noastră, psihică şi fizică, duce la alienare…Cel care scrie poezie, mai ales, ştie prea bine asta, însă de la un moment dat, în mod deloc ciudat…, acţionează, continuă, ca şi cum nu Eul decide, ci Supraeul îl conduce…, iar aceasta numi Sinele, care e al Fiinţei …

*

 Suntem terrieni, dar ştim dintotdeauna că suntem de fap colonişti, extratereştri, avem o provenienţă stelară. Suntem temponauţi: planeta este o navă intergalactică; zburăm cu peste 14oo km pe oră şi nici măcar nu sesizîm ca atare asta, ci doar în ideea Efectul Doppler; mişcarea o atribuim Cerului ( astrelor), zicem „ răsare soarele”, „ apare luna”, apune soarele”, etc- dar de fapt NOI, planeta este la rândul ei în interiorul acestui Sistem ( solar, planetar, galactic…).

*

 Suntem în toate timpurile, în măsura cunoaşterii retrospective , introspective şi previzibile, probalilistice, viitorul fiind deductuibil funcţie de legile cosmice, ale circularităţii- reversibilităţii- ciclurilor cosmice; de unde a şti este şi a deduce în viitorul imediat sau îndepărtat, cea e posibil să se repete: Spaţiul- Timp este circular.

„ Sacredoţii barbarilor”, de care vorbea Umberto Eco, sunt azi marii iniţiaţi moderni, geniile, ei sunt inclusiv Profeţii, aşa cum e bunăoară un Aldrin Toffler, viitorologii. Cunoaşterea lor este revelatorie în sensul raţionalităţii, dar ea aparţine Unicei Inteligenţe din materie şi…nonmaterie. Poetul tragic român George Bacovia „ auzea materia plângând”…L-am parafrazat: „aud materia râzând”, în cheie antinomică şi atât.

*

 Mă rog şi formularea ar fi mai proprie astfeL „ Facă-se voia Ta, pe cât îngîdui, permiţi, conformă dorinţei noastre”..

ci subiecivitatea afectelor mele este partdin chiar Fiinţa mea, scânteiere din Fiinţa Lumii. Un patos mare cere o exprimare exagerând simţurile, impresiile, percepţiile- sufletul este puiul ( Fiul, Sophia) – Spiritului…

*

 Cred că greşim atribuind absolutul divinităţii, absolutismul este doar erezia noastră, de jos în sus…Este aceasta o reminiscenţă a ”rebeliunii” angelice? A …reptilianului probabil dominator în mileniile saurienilor, când vreo fiinţă inteligentă

– numită Şarpele cel vechi şi viclean”, demonizată dogmatic ( dogmatrinic…),- se va fi fost amestecat în „ facere” şi „ desfacerea” operei eternităţii…, a Geneticienilor pare-se concurenţi, şi a căror „ genă” stă sau izbucneşte din „latenţa”

Fiinţei Însăşi, în umanitate? Deci reptilianul a fost contracarat de Cienva (…) demiurgic, prin alungare, decelare de specie, în favoarea mamiferului- om, însă oare nu Tot ce Este şi Devine (…), în cosmos (…), este atribuit unei divilităţi creatoare supreme, şi oare atunci acei „ îngeri căzuţi”, civilizatori, relebi, nu sunt tot creaţia Aceluia ( Acelora ?)

În definitivul temporar…accesibil nouă…de mii de ani ştim şi nu ştim aceleaşi esenţiale lucruri:  de unde venim, cu care scop, încotro mergem…Iar ca să rămân limpede, o clipă, contemplu acest fluture ce se zbate amăgit de feromoni, în mireasma şi culoarea uneo flori…şi însăilez un vers, o meditaţie, încerc să surâd Neştiinţei care mă întunecă…

                       ” Iar timpul creşte-n urma mea/ Mă-ntunec” ( Eminescu).

Text de Eugen Evu

Categorii:GÂND
%d blogeri au apreciat asta: