Arhiva

Archive for Iulie 2012

ROVIGNETA PENTRU DRUM – FĂRĂ DESPĂGUBIRI, SIMPLĂ AMENDĂ!


  • LEGE nr. 144 din 23 iulie 2012 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România. Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 509 din data de 24 iulie 2012

 

  • Fapta de a circula fără a deţine rovinieta valabilă constituie contravenţie continuă şi se sancţionează cu amendă. Dispar despăgubirile!
  • În cazurile prevăzute in lege, procesul-verbal de constatare a contravenţiei se poate încheia şi în lipsa contravenientului, după identificarea acestuia pe baza datelor furnizate de Ministerul Administraţiei şi Internelor – Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor sau a conducătorului auto, în cazul utilizatorilor străini. Procesul-verbal se întocmeşte şi se comunică contravenientului în termen de 30 de zile de la data constatării contravenţiei, interval în care nu se pot încheia alte procese-verbale de constatare a contravenţiei pentru încălcarea legii.
  • Anexa nr. 4 referitoare la tariful de despăgubire se abrogă!

 

Anunțuri
Categorii:PRACTIC

ASOCIAŢII DE UTILITATE PUBLICĂ. Reguli, norme, reguli, acte…


  • LEGE nr. 145 din 23 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii
  • Publicată  în Monitorul Oficial cu numărul 517 din data de 26 iulie 2012

 

 

 

  • O asociaţie, fundaţie sau federaţie poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
  • activitatea acesteia se desfăşoară în interes general sau al unor colectivităţi, după caz;
  • funcţionează de cel puţin 3 ani şi a realizat o parte din obiectivele stabilite, făcând dovada unei activităţi neîntrerupte prin acţiuni semnificative;
  • prezintă un raport de activitate din care să rezulte desfăşurarea unei activităţi anterioare semnificative, prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopului său, însoţit de situaţiile financiare anuale şi de bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 ani anteriori datei depunerii cererii privind recunoaşterea statutului de utilitate publică;
  • deţine un patrimoniu, logistică, membri şi personal angajat, corespunzător îndeplinirii scopului propus;
  • face dovada existenţei unor contracte de colaborare şi parteneriate cu instituţii publice sau asociaţii ori fundaţii din ţară şi din străinătate;
  • face dovada obţinerii unor rezultate semnificative în ceea ce priveşte scopul propus sau prezintă scrisori de recomandare din partea unor autorităţi competente din ţară sau din străinătate, care recomandă continuarea activităţii.”
  • Recunoaşterea unei asociaţii sau fundaţii ca fiind de utilitate publică se face prin hotărâre a Guvernului. În acest scop, asociaţia sau fundaţia interesată adresează o cerere Secretariatului General al Guvernului, care o înaintează, în termen de 15 zile, organului de specialitate al administraţiei publice centrale în a cărui sferă de competenţă îşi desfăşoară activitatea.”
  • Se mai depun la Guvern:
  • „f) situaţiile financiare anuale şi bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 ani de activitate;
  • lista persoanelor angajate şi copii de pe contractele de muncă ale angajaţilor;
  • copii de pe convenţiile de colaborare, calificări, scrisori de recomandare şi altele asemenea.”
  • Recunoaşterea utilităţii publice incumbă asociaţiei sau fundaţiei următoarele obligaţii:
  • obligaţia de a menţine cel puţin nivelul activităţii şi performanţele care au determinat recunoaşterea;
  • obligaţia de a comunica autorităţii administrative competente orice modificări ale actului constitutiv şi ale statutului, precum şi rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale; autoritatea administrativă are obligaţia să asigure consultarea acestor documente de către orice persoană interesată;
  • obligaţia de a publica, în extras, în termen de 3 luni de la încheierea anului calendaristic, rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, precum şi în Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial. Modelul extrasului situaţiilor financiare se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice.”
  • În cazul în care asociaţia sau fundaţia nu mai îndeplineşte una ori mai multe dintre condiţiile prevăzute in lege care au stat la baza recunoaşterii utilităţii publice, Guvernul va retrage, prin hotărâre, statutul de recunoaştere a utilităţii publice, la propunerea autorităţii administrative competente sau a Ministerului Justiţiei.
  • Retragerea va interveni şi în situaţia neîndeplinirii obligaţiilor prevăzute la art. 41 alin. (2) din lege.
  • Împrejurările prevăzute in lege pot fi sesizate autorităţii administrative competente, Ministerului Justiţiei sau Guvernului de către orice persoană fizică sau persoană juridică interesată.

 

Categorii:PRACTIC

IMPERII CAD ÎNTR-O EPISTOLĂ


LA RĂDĂCINA IERBII

 

Nevăzut în plină lumină,

prezenţă fără umbră,

sunet pur în vremuri de tăcere,

 

nimic nu începe cu EL,

dar totul se sfârşeşte cu EL,

 

nimic nu se termină cu EL,

dar totul începe cu EL,

 

mâna sa mută clipele-n veac,

mâna sa pune un ceas la rădăcina ierbii,

dacă fugi din zi,

rămâi în veşnicie,

 

cuvintele cad asemeni imperiilor într-o epistolă,

e un rod în toate,

faptele îşi arată sămânţa,

sămânţă uşoară, purtată de vânt

 

mai la nord de minune …

 

 

 

Constantin Stancu

Categorii:POEMUL

POEZIA CA SEMN. Serial de Adrian Botez


Primim de la Adrian Botez:

DESPRE SEMNUL POETIC

 

AFIRMAŢII DESPRE POEZIE

Cuvântul-Logos este tot ce străbate cosmosul (ca forme de evoluţie ale spiritului) şi spiritul (ca garanţie de evoluţie a cosmosului) – unindu-le şi învrăjbindu-le, vlăguindu-le în “lumi” şi izbăvindu-le în unitatea mistică. Cuvântul-Logos este măreţia Creaţiei-Spirit, este tânjirea (bolnavă de inconsecvenţă, de personalizare excesivă, şi vidată de semantică şi de identitate) după originaritatea măreaţă – dar este şi speranţă, total îngăduită, ba chiar legică, în revenirea întru Splendoarea Sematică Originară.

Toată istoria omenirii nu este decât o dramatică stare de complicitate (ocultată prin forme, dar fundamentală în esenţă) a omului (exprimare divină) cu Dumnezeu (inexprimatul, dar dornic de exprimare de sine): “o, felix culpa” (în Rugăciunea EXULTET – exaltare paradoxală a greşelii lui Adam, considerată ca punct de plecare al Mântuirii). Starea de complicitate mediată şi realizată prin Cuvânt. Victoria, umană şi divină, în acelaşi timp, se va numi Transfigurarea Cuvântului – Mitul care reidentifică Ierusalimul pământesc cu Ierusalimul ceresc: Identitatea Logos-Spirit.

Vremurile mai noi privesc cu neîncredere cuvântul, ca pe o nesperanţă – iar speranţa – cuvânt o numesc, eventual semn poetic. Ne propunem, deci, să reamintim, în această ADDENDA că, singur Cuvântul este martor (Spirit Divin), pârâtor (Logos-raţiune) şi pârât (Logos-fiinţare ocultată) – toate trei dintr-odată- şi că numai realimentând încrederea în poezia-orfism, realimentăm semantica Cuvântului, spre a-l întoarce la tronul său divin.

***

Poezia este ritual de recuperare, de reordonare a energiilor, pentru a readuce fiinţa în Centrul Divin. Poezia înseamnă tocmai drumul de uitare a cuvintelor, ca entităţi corupte, perimate, compromise prin înjosirea, în istorie, a Logos-ului-Eternitate. Poezia nu există, deci, fără revoluţionarea fiinţei temporale (pe care o relansează în/ca transcendenţă), fără efortul de a distruge comoditatea rătăcirii temporale (cuvintele) şi de a regăsi Logos-ul Originar (echivalent cu Fiinţa Originară).

Poezia ca rugăciune: rugăciunea nu înseamnă limbaj, ci stare de graţie (stare care nu exclude, ci presupune teurgia) – dobândită prin desprinderea de orice limbaj[1]. Poezia nu comunică – poezia revelează. Poezia este şansa de mântuire a umanităţii, este chemarea imperativă spre resacralizarea-Logos Originar. Faţă de Poezie trebuie adoptată poziţia de fervoare, intens participativă la esenţele de dincolo de “văl”. Poezia este, prin rezultatul ei asupra fiinţei, METANOIA[2].

***

Nu putem fi de acord cu N. Crainic, care afirmă că “arta e simulacrul eternităţii”[3] şi că “în contemplaţia genială se descoperă lumina unor realităţi neidentificate”. Metarealitatea nu poate fi de altă natură decât divină. Depăşind barierele umanului-fenomenalului-profanului, nu se trece în “neidentificare”, ci în sacralitate. Geniul va fi fiind “un dar natural” (p. 226), dar şi sfinţenie este un dar natural, ca înclinaţie şi râvnă: până când geniul / sfinţenia nu se umplu de dinamismul expresiv, cu funcţiile (auto)iniţiatică şi (auto)soteriologică – nu vom avea de a face cu nici un geniu, nici cu sfinţenie. Iar atunci când se dinamizează, prin sacrificiu spiritual, nu mai poate exista nici o diferenţă între ele, căci, prin sacrificiu soteriologic-demiurgic, răzbate teandria, modelul fiinţia-Christos (cf. N. Berdiaev, Sensul creaţiei, p. 171). Nu există dichotomia geniu, profan-geniu religios, pentru simplul motiv că nu există două zone ale triumfului spiritual-teandric. Geniul şi Sfântul nu sunt naturi cantitative, ci calitative. Nu contează lungimea traiectului iniţiatic, sau forma lui – ci finalitatea ultimă. Şi aceasta este unică: Revelaţia. Iar Revelaţia, la rândul ei, nu are dublă natură. Divinitatea i s-a revelat identic unui Dante şi unui Maxim Mărturisitorul. Nu forma expresivă (căci Revelaţia eludează toate formele-trepte preliminarii), ci clipa revelatorie-soteriologică uneşte Geniul cu Sfântul, întru teandrie. Unicitatea naturii actului revelatoriu este recunoscută, implicit chiar de N. Crainic (p. 8): “… nu există adevăr al credinţei şi altul al ştiinţei; nu există un bine al moralei creştine şi altul al eticii filosofice; nu există un frumos al Bisericii şi altul al artei”. Şi tot el afirmă, la p. 10: “Separaţia dintre cultură şi religie e un fenomen specific modern”. Numai că, după această afirmaţie, N. Crainic produce dichotomia revelaţie naturală / revelaţie supranaturală (deşi afirmase clar mai sus cu câteva rânduri, că revelaţia “e gândirea lui Dumnezeu – deci, nu pot fi doi dumnezei”), având drept consecinţă dichotomia cultură / morală. Or, ce este morala religioasă decât faţa ordonatoare (Logos demiurgic) a lui Dumnezeu – ce este cultura decât faţa cultorială, liturgică, armonizatoare întru Frumosul-Revelaţie (deci, tot Logos demiurgic) a lui Dumnezeu? Cine ar putea despărţi, fără să greşească, în cuvântul cristic – morala de cultură? Finalitatea comună a celor două contează: funcţia soteriologică (prin schimbarea dinăuntru a fiinţei, prin Logos reordonator) – METANOIA.

***

Cultura s-a desprins de cult, tocmai prin uitarea semnificaţiei gestului ritualic – şi transformarea (degradarea, în esenţă) acestuia în acel gol de semnificaţie, numit tehnică(gr: technos=abilitate, îndemânare). Prin desprinderea de cult-cultorialitate (adică, de RITUAL) – cultura se tehnicizează, deci se autodesfiinţează. Doar revenirea culturii la finalitatea ei cultual-liturgică o mai poate salva. Prin această revenire s-ar autodizolva şi dichotomia morală-cultură.

Dacă un om se identifică, expresiv, cu Spiritul Neamului său, el se identifică, progresiv, cu Spiritul Suprem. Acest lucru este posibil doar prin autosacrificiul iniţiatic (“războiul nevăzut”): omul se neagă ca individualitate, neagă lumea fluctuaţiilor mentale-istorice, se oferă reândumnezeirii (“curat cu trupul şi gol cu sufletul”), deci se realizează teandria. Izbăvit de sine şi izbăvindu-şi neamul, prin respiritualizare, această entitate nu mai este posibil să fie numită om, ci geniu / sfânt[4]. Şi “fermentul” acestei metanoia îl constituie, de fiecare dată, credinţa limpezită în contemplaţie. Antropocentrism convertit la teocentrism.

Inspiraţia nu este altceva decât Revelaţia văzută de jos în sus (dinspre om spre Dumnezeu). Pe când Revelaţia – este numită stadiul suprem al teurgiei: ajungerea iniţiatică, sus, în armonie cu Dumnezeu.

În definitiv, genialitatea propune cu totul altceva decât plăcerea estetică şi decât bucuria infinitului: o teo-teleologie, al cărei dinamism-fervoare al ekstazei duce la contopirea (ca act iniţiatic şi soteriologic) cu Logos Suprem.

***

Poezia este echivalentul misticii[5]: “a cunoaşte lucrurile în principiu, în originea lor, în principiul lor”. Iată ce spune maestrul indian, filozof şi mistic, Sankara[6]: “Toate cuvintele au drept scop să lumineze sensul unui obiect. Când sunt auzite, ascultătorul poate să înţeleagă acest sens (cu condiţia să priceapă limba) – şi aceasta prin mijlocirea  a patru categorii: lucru, activitate, însuşire, legătură. De exemplu: vaca sau calul în categoria lucrului; el aleargă, el se roagă, în categoria activităţii; alb şi negru în categoria proprietăţilor; posesor de bani, proprietarul unei vaci, în categoria legăturilor. Dar Brahman nu are nici o clasă de lucruri (nici gen comun căruia să-i aparţină) şi el nu poate fi desemnat prin cuvânt, care, aşa cum face cuvântul fiind (în sens obişnuit) semnifică o clasă de lucruri (anume a tuturor celor ce sunt); nici printr-o anumită însuşire, căci el este fără proprietăţi; şi nici printr-o activitate, deoarece este fără activitate, potrivit cuvintelor cărţii Sfinte: “Fără părţi, fără lucrare, în repaos”. Nu poate fi desemnat mai bine nici prin categoria legăturii, întrucât el este Unul, fără al doilea, nu est obiectul a ceva, şi est Sinele. Este drept, prin urmare, că el nu poate fi desemnat prin nici un cuvânt (concept), aşa cum stă scris în carte: Dinaintea lui cuvintele se întorc din drum”.

Deci, cuvintele au nostalgia re-contopirii cu obiectul şi a re-contopirii obiectului (înscris în pluralitate-istorie) cu Obiectul Unic, Originar. Cuvintele-nostalgii, pe drumul reiniţierii (revenirii în primordial), trebuie să se “sinucidă”, să renunţe la existenţa ca detaşare, existenţa-criză, existenţa falsă, centrifugă, care dezvoltă categorii (prin care să se poată fugi de primordial, de Centrul-care-nu-are-categorii): cuvintele se întorc din drumul spre ele înseşi – desfiinţându-se în transcendenţa-stare de poezie: Binele Absolut. Căci fiinţa lor nu mai este cea falsă (explodând înafară), la care au renunţat – ci este acel Altceva Absolut, Dincolo Absolut: BRAHMAN.

Cuvintele se autoabsorb (demersul metafizic* ), eliberând faţa lor interioară, pe care o disimulaseră sub vălul pluralităţii. Doar categoria a cincea, categoria necategorisirii, este starea poetică, Cuvântul-Logos: BRAHMAN, contemplarea în sine însuşi (fără părţi, fără lucrare, fără repaos), Sinele Absolut. Deci, poezia este stare BRAHMAN, când falsele cuvinte se întorc din drum, renunţă să-şi mai asume destin – şi se regăseşte (şi ne regăsim), ca lamură, Logos-ul Originar. Poezia nu este Ceva-ul de Aici, ci Totul, de Dincolo. Poezia nu est vădirea de Aici, ci este Revelaţia-Dincolo.

 


[1] Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Anastasia, p. 236: “Rugăciunea contemplativă, fără cuvinte, în care inima se deschide în tăcere înaintea lui Dumnezeu (…), căci rugăciunea este legătură făpturilor cuvântătore cu Creatorul lor (cum spune Sf. Grigorie Palamas)”.

[2] Vl. Losaky, op. cit., p. 234: “Cuvântul grecesc METANOIA înseamnă literalmente schimbare de cuget, prefacere a minţii – a doua naştere”.

[3] N. Crainic, Nostalgia paradisului, E. Moldova, Iaşi, 1994, p. 225.

[4] -Singura(dar fundamentala!) deosebire dintre geniu şi sfânt este aceea că:a- în cazul sfântului, se ştie, la modul absolut, că acţiunea lui este îndreptată, exclusiv, spre ierarhiile cereşti  –  pe când b- geniul poate (uneori!) oscila între ierarhiile celeste şi cele plutonice. Dar adevăratul Geniu-Logos Naţional nu poate fi decât echivalentul absolut al Sfântului!

[5] Rudolf Otto, Mistica Orientului şi mistica Occidentului, Septentrion, Iaşi, 1993, p. 11.

[6] Idem, p. 16.

* Demersul metafizic (specific atât Poetului, cât şi Cititorului) îl înţelegem, în poezie, doar în distincţia făcută de Frithjof Shuon (Despre unitatea transcendentă a religiilor, Humanitas, Buc., 1994, p. 22-24): “Intuiţie intelectuală, ca participare directă şi activă la Cunoaşterea divină, deosebită total de filozofie, prin faptul că propoziţia metafizică e simbolică şi descriptivă (utilizează modurile raţionale ca pe nişte simboluri, pentru a descrie şi a traduce cunoştinţe comportând mai multă certitudine decât orice cunoaştere a ordinului sensibila)”.

Demersul metafizic îl acceptăm ca pe un demers tranzitiv şi intermediar către Revelaţie (pe care o considerăm, spre deosebire de F. Schuon, ca pe o participare a) preparator-imers-iniţiatic-activă, şi apoi b) directă şi cooperantă la Cunoaşterea Divină – acest două aspecte sunt, în acelaşi timp, diferenţiate şi sinergice). Sunt cuvintele-fraze (concepute, respectiv percepute, simbolic), care trebuie să mai treacă încă o dată şi încă o dată, prin Labirintul-Logos, până a se întoarce, prin Revelaţie, în Logos Divin.

Între demersul metafizic şi Revelaţie există, după opinia noastră, o diferenţă de intensitate calitativă (a acţiunii spirituale-teurgice): demersul metafizic face parte din prima etapă a Revelaţiei (faza preparator-imers-iniţiatic activă), dar demersul metafizic este insuficient pentru a se împlini faza a doua, definitorie, a Revelaţiei: METANOIA.

Demersul metafizic este efortul iniţiatic necesar, de jos în sus al Fiinţei doritoare de divinitate – iar Revelaţia este graţia divină a alegerii, de sus în jos, a celui care binemerită, ca Fiinţă activ-metafizică, să se reintegreze divinităţii.

 

Text de Adrian Botez

Categorii:ESEU

VIS DE VARĂ, DE LA DANIELA GHIGEANU


Să poţi să visezi culcat printre mere
                                                                                                            
                                                                  Daniela Ghigeanu
 
Vino, om bun, să culegi poamele grele,
Merele roşii ce stau pe gânduri, ca nişte mărgele,
Pe crengile lungi, braţe părinteşti,
Din care se nasc întrebări fireşti.
E vremea culesului, mărul podoaba şi-o scutură
În iarba arsă de soare, dar inima-mi se bucură,
Aici, în livada sălbatică, unde greierii-s toropiţi,
Ne-ntindem pe spate, ca doi copii fericiţi.
Nici o pasăre nu se mai îndeamnă la cânt,
Toate au încremenit de curând,
Şi cerul zugrăvit în sidef albăstrui,
Şi pisica ce doarme lipită de pui.
Ce linişte mare, ce dulce tăcere,
Să poţi să visezi culcat printre mere…
Categorii:POEMUL

„ŞTIRI ÎN BUCLĂ” – MATEI VIŞNIEC DESPRE OCCIDENT, SOCIETATEA DE CONSUM ŞI LIBERTEA DE A FI MANIPULAT!


MATEI VIŞNIEC – RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI CARE NU AVEM CURAJUL SĂ NI LE PUNEM!

 

„…când începi sa-ţi dai seama ce avalanșă de propuneri e pe capul bietului cetăţean sau pe capul bietului adolescent, înţelegi in ce extraordinară mutaţie am intrat: spălare de creier cu iluzia libertăţii si a alegerii pe care o ai in orice… Sigur, bineînţeles că te poţi duce la bibliotecă să-ţi iei Thomas Mann sau Dostoievski, numai că nu te mai duci, nu mai ai timp pentru că intre tine si bibliotecă sunt mai multe baricade. E televizorul, e internetul, este telefonul mobil, sunt modelele, sunt programele de televiziune, sunt aceste cărţi nefaste pe care eu le numesc mondializate, sunt programele de știri, in buclă, care te ameţesc, deși ele nu iţi aduc nimic nou. Toată această societate de creat subcultură e pentru mine o caracatiţă care trebuie dezmembrată, denunţată. Si e mult mai greu să o denunţi pe ea decât sistemul comunist.”

 

Matei Vişniec

 

 

Sursa: VATRA VECHE NR. 8/2012.

Categorii:GÂND, PRESA

NOTE LITERARE: ION SCOROBETE, SCRIITOR NĂSCUT ÎN JUDEŢUL HUNEDOARA…


ION SCOROBETE

 

NOTIŢĂ BIOBIBLIOGRAFICĂ.

 

Scriitorul Ion SCOROBETE s-a născut la 26.05.1947, în satul Meria, judeţul Hunedoara, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara şi licenţiat în ştiinţe juridice şi avocat pledant la Baroul de avocaţi din Timişoara. A debutat cu versuri în revista timişoreană Orizont (1973), semnând cu pseudonimul Romulus Mitu Meria. A colaborat la revistele: Luceafărul, Familia, Tribuna, Convorbiri literare, banat, Reflex, Argeş,Prosaeculum, Astra etc., etc. A debutat editorial la Editura Facla (1987), în vol. Geometria zăpezii, publicând apoi volumele de poezie Baricada cu îngeri, Dragoste şi alte păsări de pradă, Ziua tip vagon; Geometria snega, în l. sârbă. A mai publicat romanele: Cavalerul după-amiezii, Noaptea orgoliilor, Biblioteca de zgomote, Îngerul de faianţă, Zbor interior. A mai publicat volumele: Mierea de pelin şi îmblânzitorul de sfere şi Imperiul mărunt (poeme). Despre cărţile sale au scris, între alţii: Lucian Vasiliu, Cornel Ungureanu, Olimpia Berca, Radu Ciobanu, Luminiţa Marcu,Alexandru Ruja, Lucian Alexiu7, Maria Niţu, Constantin Buiciuc, Eugen Evu, Mircea Bârsilă, Gheorghe Secheşan, Ioan Ardelean, Ion Pachia Tatomirescu,  Rodica Oprean, Emanuela Ilie, Mircea Dinutz, Ioan Moldovan…

Categorii:literature
%d blogeri au apreciat asta: