About


… O POVESTE CU SCRIBI …

Exista in Romania o zona minunata: Tara Hategului, situata in judetul Hunedoara. Aproape de Muntii Retezat, e un  tinut binecuvantat de Dumnezeu, cu multe bogatii, dar cea mai importanta sunt oamenii. Sa privim la operele lor, la faptele lor, la vietile lor si sa intelegem ca minunile sunt posibile …

Constantin Stancu

NOI NU SUNTEM NOROI

                                        Motto : „ Întunecând întunericul, / iată  / porţile luminii  „

                                                                         Nichita Stănescu  – „ Haiku „

 

Eram adolescent şi mi se părea că iubesc poesia. Era un vis venit de departe, mai dinainte de naşterea mea, un vis trecut  prin ninsori şi tăceri…. A venit o zi în care am cumpărat volumul de versuri  cu titlul atât de transparent: „Măreţia frigului” de Nichita…

Adică Nichita Stănescu şi atunci a trebuit să iau lucrurile în serios. După ce am citit acel volum am înţeles cu adevărat că viaţa îmi va fi legată de poesie, că poesia mă va forma ca om şi că voi avea multe de învăţat din experienţa poetică şi că poesia îţi intră în trup ca sângele prin cordonul ombilical.

Titlul m-a intrigat, dar, ulterior, am înţeles măreţia acestuia. Adică omul este singur în univers şi de aici frigul interior, dar acest frig este măreţ pentru că reprezintă prezenţa divină, care te însoţeşte toată viaţa. Titlul volumului este relevant şi eliberator. Poesiile acelea au declanşat în viaţa mea o adevărată reacţie în lanţ. Am înţeles că poesia nu este un joc, poesia este revelaţie şi transformare interioară.

De câte ori ninge, îmi amintesc de Nichita.

Când este cald îmi amintesc de „Măreţia frigului”.

Ce păcat că poetul a plecat dintre noi în plină iarnă, aproape nespovedit, nemărturisit şi  aproape neîmpăcat cu zăpezile eterne.

Tot în acea perioadă a vieţii mele am luat contact cu opera lui Constantin Brâncuşi, cu modul său de gândire şi atunci am înţeles că sfera se – împlinea şi ce sferă perfectă era dacă nu ar fi avut şi un colţ frânt …

Ei, da, atunci când te atinge infinita şi sfera are colţuri, iar cubul este rotund de atâta şlefuire cu sufletul… De la cei doi am învăţat totul, cum poţi deveni muritor, cum poţi călători în univers. Am învăţat mai multe de cât de  la profesori, care îţi predau din rutină…

Aşa a fost să fie…pe vremuri de ninsoare …

Regret nespus că nu am îndrăznit să-l abordez pe  marele poet atunci când eram la Bucureşti. E o lipsă de atingere care o simt dureros şi care nu se mai vindecă. Îmi imaginam că Nichita este etern şi toate trec în afara poesiei. Dar Nichita a fost şi el om care totuşi  a înviat şi va învia tot la al treilea poet din ţara asta…

Gheorghe  Tomozei redă o mică anecdotă cu Nichita în albumul memorial apărut la Editura

„Viaţa Românească” în anul 1984 :

„…Cineva l-a supărat. Un scriitor care nu e chiar scriitor ci mai degrabă un trăitor în Mercedes,  somptuos automobil despre care  Nichita pretinde, călcând  proverbul precum că ulciorul nu Mercedes la apă.

– Lasă-l, bre, zic .

Nichita: îl las.

– Vai de capul lui, zic.

Nichita: Ascultă-ncoa, bătrâne: ăsta o să fie toată viaţa ministru, da’ noi o să fim poeţi toată moartea!”

Anecdota este dureros de reală. Cu  zâmbetul pe buze poetul a intrat în eternitate, împăcat cu sine, cu fiinţa sa, cu rana lumii.

Ştiu un portret al poetului împreună cu iubita sa. E un portret perfect al perechii de îndrăgostiţi, care rămâne neschimbat, etern.

Cu „Măreţia  Frigului” am înţeles că piatra îmi este verişoară şi am fost mirat toată adolescenţa, dar mi-am revenit ulterior, când am descoperit că  „nimic nu-mi este altceva” şi apoi că pietrele vor vorbi, dacă noi, creştinii nu o vom face… De atunci am ştiut că unu ori unu fac neapărat unu, dar ulterior am aflat că „numai tu şi cu mine / înmulţiţi şi împărţiţi / adunaţi şi scăzuţi / rămânem aceiaşi…”

De drag de Nichita, am scris  pentru ora de limba română, adolescent fiind şi pierdut între cuvinte, un mic eseu de vreo 20 de pagini, despre poesia modernă, pe care l-am citit asprului meu profesor, chiar la ora de limba română, într-o clasă de liceu unde munţii îţi intră pe fereastră, şi care, uimit, m-a lăsat să-l citesc până la capăt, aproape întreaga oră  şi am avut şi am strania impresie că el, profesorul de modă veche, el care ne-a învăţat atâtea,  învăţa împreună cu mine, lecţia de teoria relativităţii în poesia modernă română. A fost lucru cel mai plăcut pentru adolescentul din mine, care deveneam bărbat prin poesie …

Când sunt trist, când sunt abătut, pun discul vechi editat cândva de „Electrecord” şi ascult vocea poetului chemându-ne la eternitate. E un disc mai vechi, ce face alianţă cu un pick-up şi mai vechi, dar vocea e nouă de fiecare dată şi parcă mi se  adresează.

Proiectul lui Nichita de a scrie o poesie deschisă, o operă deschisă, trebuie urmat, e un proiect îndrăzneţ, care antrenează poet şi cititor, care face să se vadă duhul cuvântului, al cuvântului de la început de lume. Restul impune omului să ceară iertare cercului şi îngerului nevăzut, care te însoţeşte.

Nichita a avertizat poporul poeţilor şi pe „activiştii suferinţei„  :

„Nu-l vede nimeni pe poet. / Unii nu-l văd pentru că nu au vedere. / Alţii nu-l văd pentru că nu au inimă. / … Poetul nu este de băut, deci nu-l înţelegem ! / Poetul nu miroase cum floarea // Cum putem să-l înţelegem,/ cum putem să luăm ceea ce nu miroase ca floarea/ drept floare? /”

Acest avertisment este mereu actual, poetul nu este om politic, nu este consilier local, nici preot, dar are lucrarea sa, are revelaţia sa şi mereu primeşte mesaje pentru ceilalţi , pe care ceilalţi nu le vor recepta, nu le vor accepta, sunt mesaje care schimbă  sufletul, lucrare mult mai importantă decât paşaportul nostru cel de toate zilele.

Cândva Nichita a trecut prin Ţara Haţegului, a trecut ca un zeu care merge  pe jos prin propria viaţă. A prins harul acestor locuri, le-a pus într-o poesie  puţină în felul ei, dar multă în spirit, mare cât bugetul unui oraş ca Haţegul, ca Hunedoara, pe zece ani împreună , dar cine să înţeleagă că poetul nu este lup şi nici frunză căzătoare?…

La primirea premiului  acordat la Struga, ca poet important, Nichita lăsa în testamentul său vorbitor şi fierbinte :

„Aici, în catedrala Sfânta Sofia, prin încoronarea unui om care visează şi gândeşte în limba română, se adevereşte, încă o dată, spiritualitatea plină de dor şi dumnezeiască a poporului român.”

Cu alte cuvinte: punct –  cine poate înţelege va înţelege…

Totodată atunci Nichita mărturisea: „Să nu uităm însă naşterea cuvântului ca fiinţă vie care este produsul cel mai sublim al omului.”

Înainte de  a pleca dintre  noi Nichita a scris  :

„Să  ningă peste noi cu miei doar astăzi / să ningă inima din noi / Noi niciodată nu am fost noroi…”,  iar ultimul vers  – „plecat dintre ele”  – repetat de trei ori, ca-ntr-o înviere, pentru că nu suntem noroi, noroi, noroi…

Opera  poetului a fost ca un fel de învăţătura  pentru fiul său rătăcitor prin cuvinte.

Poate aceasta este şi menirea poesiei, de a purifica cu duh curat …

 

 

Haţeg , decembrie, oricând

Constantin Stancu

 

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: