Arhiva

Archive for 27 mai 2011

EMINESCU ŞI SATUL ROMÂNESC (7). Serial de Adrian Botez. „Se pune, deci, întrebarea dacă, în momentul de faţă, al artei moderne, nu suntem cumva condamnaţi la căderea fără resurecţie (din moment ce ne aruncăm şi ne tăiem dumnezeul-suflet-credinţă, a fi al nostru, singura şansă de autorecuperare a Fiinţei).”


Primim de la Adrian Botez:

7. DUMNEZEU ŞI “MODERNITATEA” ARTISTICĂ

Lumea fără Mag este supusă valului şi furtunii fenomenalităţii; înşişi zeii sunt respinşi din zona fenomenalităţii – ei ştiu să rămână esenţiali, retrăgându-se în propriul lor mit – sub valurile mării (Odin şi Poetul). Cel care vine să ia putere de la ei,  pentru a înfrunta, prin vis-visare, fenomenalitatea, reimpunând, starea de Mythos, este doar Poetul-Geniul, zămislitorul de lumi eterne (weltbildend, după Heidegger), prin forţa Poeziei: (I-284) “Ele (întrebările) trec pustiul mândru ş-apoi se coboară-n mare / Înecând a mele gânduri de lungi maluri la nisip” (spre infinitatea sensurilor şi esenţa arhetipală). Poetul are curajul titanesc-iraţional de a reinstaura Logos-ul originar, împotriva tuturor monştrilor fenomenalităţii şi împotriva versatilităţii limitei impersonale a fenomenalităţii (vânturile-valurile).

Poetul-Orfeu ştie despre căderea lumilor, dar ştie că orice cădere este preludiul unei noi transcenderi: Roata are, deci, dublă funcţionalitate – distrugând în apocalipsuri ciclice, dar creând şansa de autorecuperare şi resurecţie.

Arta este noua formă de credinţă, de religie (I-322 – Dumnezeu şi om): “Azi  artistul te concepe [pe Dumnezeu] ca pe-un rege-n tronul său, / Dară inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează …/ De a veacului suflare a lui inimă e trează / Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om – nu Dumnezeu. / Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie – / Ieri ai fost credinţa simplă – însă sinceră, adâncă, / Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stâncă, / Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie”.

Eminescu avertizează clar asupra pericolului, din lumea modernă, care constă în escamotarea esenţialului şi în importanţa disproporţionată (şi ruinătoare, din punct de vedere spiritual) acordată fenomenalităţii: artistul modern nu mai face efortul de a fi (dând, astfel, fiinţă reală şi lumilor create şi lumilor create de visul-visare), şi se mulţumeşte cu a face (verbalitate care desemantizează lumea, o sărăceşte de existenţa-sacralitate: pânza şi piatra rămân pânza şi piatra netranscense în Idee-sacral – fără şansa, deci, de a se în-dumnezei prin fuziunea dintre ele şi Spiritul Viu-demiurgic al Artistului). A face, lipsit de a fi, creează chinul şi distrugerea esenţei divine (aparent cel puţin) – care, însă, reverberează la nivel cosmic. Se pune, deci, întrebarea dacă, în momentul de faţă, al artei moderne, nu suntem cumva condamnaţi la căderea fără resurecţie (din moment ce ne aruncăm şi ne tăiem  dumnezeul-suflet-credinţă, a fi al nostru, singura şansă de autorecuperare a Fiinţei).

Eminescu nu concepe, însă, Dispariţia, Neantul – şi Roata Sacră. A arunca va însemna a înălţa. A tăia va însemna a unifica în comuniune sacră. Pânza va însemna Mreaja-Māyā, în care aruncarea înseamnă străpungerea iluziei, trecere de dincolo de pânză, în Piatra Munte – unde căderea – este săparea de trepte iniţiatice, către tăietura supremă – Vârf spre Cer.

Deci, poate tocmai Golgota Credinţei, creată prin arta modernă, va deveni premiza resurecţiei cristice a Artei: aruncarea va deveni Revelaţia, tăierea va deveni cadrul teofagiei, ritual al euharistiei artistice (remitizante) a Omenirii – refacerea, din omenire-fenomenalitate – în Ritual-Omenire.

Astfel, arta va putea deveni izbăvitoare integrală, prin sacrificiul voluntar-hristic (exorcizator şi cosmogonic) – a propriei esenţe şi ca re-sacralizare a Fiinţei-din-lume.

                                                                   ***

                                                                    prof. dr. Adrian Botez

 

                 Notă

 

Trimiterile la versul eminescian s-au făcut către ediţia Petru Creţia (M. Eminescu – Poezie şi proză, vol. I-II, Cartea Românească, Buc., 1978) ca fiind nu cea mai erudită şi completă, ci cea mai operaţională. Au fost consultate şi ediţiile Perpessicius şi D. Murăraşu.

Categorii:literature

PALIA DE LA ORĂŞTIE (4). Serial de Ştefan Nemecsek


PALIA DE LA ORĂŞTIE

Fragment din CARTE, LITERATURĂ ŞI PRESĂ LA ORĂŞTIE, de Ştefan Nemecsek

Tot aşa termenul hoşen din Ishod 28,4 Palia îl traduce cu „pieptar” şi nu-l lasă netradus, cum fac alţii. Ortografi a cuvântului şiloh din Bîtie 49,10 este întocmai ca în textul original, deşi există multe variante în redarea lui. Pentru interpretarea enigmaticului cuvânt şiloh s-au produs 18 ipoteze. Parcă autorii Paliei au prevăzut discuţiile care se vor purta pentru interpretarea cuvântului şiloh şi în înţelepciunea lor lăsară netradus pe acel „apax legomenon”, urmând ca timpul să rezolve enigma.

Rezultă că traducătorii cărturari de la Orăştie n-au lucrat pripit, ci au zăbovit îndelung asupra textului. Sunt în Palie texte ale căror sens se poatedesprinde abia privite prin lumina celui original. Un atare loc este Bîtie 3,15: „Veeva asit benca uven haişa uven zarah hu ieşufeca roşo veatta fesuzenu okev”, adică: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi între sămânţa ei, acela va zdrobi capul tău iar tu îi vei muşca călcâiul”. Cu toate că textul mai popularizat în epoca Paliei, cel latin al Vulgatei, are în partea a 2-a a stihului „ipsa conteret caput tuum et tu insidiaberis calcaneo cius”, totuşi Palia urmează fidel textul original traducând pe hu cu „acela” pentru că hu este un pronume personal masculin şi nu unul feminin, ca să fi e tradus cu „ipssa conteret” cu „aceea va zdrobi” sau cu „ea va zdrobi”. Pronumele hu se foloseşte în limba ebraică veche, pe la 1500-1000 înaintea erei noastre, pentru ambele genuri, atât pentru masculin cât şi pentru feminin, căci genul neutru nu există.

Cine pătrunde mai adânc în spiritul limbii înţelege că în Bîtie 3,11 este vorba de un masculin şi va traduce cu „el”, sau cu „acela va zdrobi”, precum a procedat şi traducerea grecească, produsă între anii 250-200 înaintea erei noastre. Astfel între textul original ebraic există o relaţie de dependenţă. Sunt şi argumente externe în favorul utilizării textului ebraic E mai întâi (adevărat că cu mai puţină tărie), afirmarea din prefaţa Paliei şi apoi faptul că atât Mihail Tordaş cât şi colaboratorii Ştefan Herce şi Moise Peştişel sunt români trecuţi la calvinism, pentru care text oficial este cel ebraic. În afară de aceea Efrem Zăcan, a fost un cărturar de seamă al epocii. Numele ebraizant Zacan, care înseamnă bătrân, barbă, deci un fel de Barbu, trădează o origine semită şi ca atare pe un cunoscător de limbi orientale.

În epoca Paliei se studia limba ebraică în Transilvania. Ştefan Bathori, principe al Ardealului şi rege al Poloniei, puse la 12 mai 1581 bazele unui act fundaţional în care decreta înfiinţarea unei Universităţi la Cluj. Acel act fundaţional prevedea că: „toţi cei care au terminat în mod glorios ştiinţele frumoase, limba greacă, ebraică şi latină, în facultăţi să poată ajunge doctor în acele ştiinţe”. Ceva mai târziu, profesorul din Alba-Iulia, Ioan Hernic Alstedt, a tipărit pentru trebuinţele studenţilor: „Rudimenta linguae hebraicae et chaldaieae, in usu scholae Albensis”. Textul întrebuinţat de Palie a putut fi Pentateucul ebraic din 1488 de la Bologna, sau ediţia din Brescia, din anul 1492, ori chiar Poliglota din Alcaea, tipărită în anul 1517.

Importanţa operei ca şi prestigiul colectivului, pretindea să se meargă la izvor, totuşi traducătorii nu s-au mulţumit cu un singur text. Ei au folosit şi un text latin al Vulgatei. În secolul Paliei există textul latin în ediţia din 1547 (Louvaine) şi cea publicată de Lucas Osiander la Tübingen, în 1573.

Afirmarea utilizării unui text latin este confirmată nu numai de anumite concordanţe semantice, morfologice şi sintactice, ci şi de latinisme ca: „prima”, „asină”, „asin”, „vade”, „vergură”, „şerb”. Consultarea unui text grecesc o confi rmă elementele greceşti afl ătoare în Palie. Este mai întâi titulatura Palia, prescurtare a numirii greceşti „palaia dia tiki”. Numai un iniţiat în ale limbii greceşti putea şti că grecii numesc Vechiul Testament scurt: Palia. Verbul bara din Bîtia 1, îl traduc urmând versiunea grecească, care are epoiisen la fel procedează cu traducerea substantivului maim redându-l cu singularul, ca în versiunea grecească, care are hydatos, Bîtie 1,2. Evident că traducătorii au avut la îndemână şi texte slavone, existente în secolul al XVI-lea. Bălgrad (Alba-Iulia) era o tipografi e slavonă, iar la Sebeşul săsesc (Sebeş Alba) s-a tipărit în 1580 un Sbornic slavonesc. În corpul Paliei găsim cuvinte slavone, precum: „dver”, „procov”, „covor”, „letnic”, „medelniţă”, „a blagoslovi”, „vraci”, „Bîtie”, „Ishod”, „Cisla”, „Torozacon”. Dacă în prefaţa Paliei se spune că s-a tradus şi „de pe sârbeşte”, desigur colectivul de lucru s-a gândit la textul slavon, de care se foloseau sârbii până aproape de zilele noastre. Nu există în epoca Paliei o tipăritură sârbească la Bâtie şi Ishod.

Categorii:CARTEA
%d blogeri au apreciat: