Arhiva

Archive for Ianuarie 2012

REVISTA „NOUA PROVINCIA CORVINA” – HUNEDOARA. Cultura care da simetrie locului, poezie, proza, interviu, romani din Romania si din lume, amintiri, stapanii jocului pe viscol…


NPC 6162

De la scriitorii Eugen Evu si Ioan Urda, Hunedoara, Romania

Anunțuri
Categorii:REVISTA

CONCURS INTERNAŢIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ LA Editura „Rafet”!


Editura RAFET şi Asociaţia ,, Renaşterea Râmniceană’’

organizează

 

FESTIVALUL-CONCURS INTERNAŢIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ

„TITEL CONSTANTINESCU” REGULAMENT

 

CONCURS DE VOLUME

 

Festivalul internaţional de Creaţie Literară “TITEL CONSTANTINESCU”, ediţia a V-a, îşi propune sprijinirea creatorilor literari din România şi din diaspora. Concursul de literatură cuprinde mai multe genuri literare, la care concurenţii pot lua parte (poezie, proză scurtă, eseu, teatru, critic, traducere).

Etapele desfăşurării concursului sunt următoarele:

–         primirea lucrărilor: 15 ianuarie – 1 IULIE 2012

–         jurizarea şi stabilirea câştigătorilor: 1 IULIE – 1 AUGUST 2012

–         premierea şi gala laureaţilor: 18 AUGUST 2012, în cadrul ,, Zilelor Râmnicului’’

Creatorii literari pot participa la concurs la unul sau la mai multe genuri literare, cu un singur volum care să nu depăşească 120 pagini  scrise pe computer, cu litera de 12, format A5. Nu sunt acceptate volumele publicate.

Acestea se primesc la sediul Editurii RAFET din Râmnicu Sărat, str. Grădiştea, nr. 5, jud. Buzău, cod poştal 125300, pe CD, ori pe adresa de        e-mail: editurarafet@yahoo.com.

Volumele trimise pentru concurs nu se returnează, după terminarea festivalului.

 

 Premiile care se vor acorda:

1. Marele Premiu „Titel Constantinescu” – publicarea volumului

2. Premiul  ,,Slam Râmnic – publicarea volumului

3. Premiul „C.C. Datculescu”-publicarea volumului

4. Premiul „Octavian Moşescu ”-publicarea volumului

5. Premiul „Florica Cristoforeanu” ”- publicarea volumului

6. Premiul pentru traducere

Lucrările celor nominalizaţi la premii vor fi antologate într-un volum.

 

 

Constantin Marafet

 

 

Categorii:literature

CULTURA DIN PROVINCIE CU ŢINTĂ EUROPEANĂ. Premii acordate de ASCUS „Provincia Corvina” pentru anul 2011!


PREMIILE NOUA PROVINCIA CORVINA

Artizanii culturii de provincie cu ţintă capitală: Eugen Evu şi Ion Urdă

 

Text pus la dispoziţie de Ştefan Nemecsek

 

 

La finele săptămânii trecute, într-o locaţie cu totul de excepţie, Pensiunea PANORAMA din Ghelar, situată într-un cadru natural de basm, cei mai merituoşi CREATORI DE CULTURĂ din judeţul Hunedoara, au fost premiaţi, primind şi câte o Diplomă de Excelenţă pentru eforturile depuse pe plan cultural, în perioada anului 2011. Organizarea şi derularea acţiunii se datorează Asociaţiei cultural-umanitare şi ştiinţifi ce „ProVincia Corvina”, conducerii redacţiei revistei literare Noua ProVincia Corvina, reprezentate de OAMENII DEOSEBIŢI care sunt dr. ing Ion Urdă, cunoscut pentru migăloasa şi trudnica lucrare de editare a revistelor „Noua ProVincia Corvina” şi „Palia Literară”, precum şi a operelor unor scriitori din spaţiul hunedorean şi din străinătate şi Eugen Evu, pentru întreaga sa operă şi pentru necontenita zbatere întru promovarea literaturii şi artei hunedorene. La reuşita acţiunii, a avut o contribuţie esenţială Sergiu Ţenţ patronul Pensiunii PANORAMA, care a pregătit o surpriză deosebită tuturor celor prezenţi: un recital de cântece ale pădurenilor prezentat de un grup de elevi de la Liceul din Ghelar şi Şcolile din zonă, elevi pregătiţi, coordonaţi şi acompaniaţi la acordeon de învăţătorul Aron Popa.

Prezentăm lista numelor celor mai merituoşi CREATORI DE CULTURĂ hunedoreni, cu precizările juriului privind motivarea acordării DIPLOMELOR DE EXCELENŢĂ acordate:

LITERATURĂ

Paulina POPA – pentru poezie, spirit managerial editorial şi asidua promovare prin

mass-media a valorilor literaturii hunedorene.

Muguraş Maria PETRESCU – pentru ferventa activitate de traducere în şi din anglo –

franceză, precum şi pentru spiritul său animator în cultură şi arte.

Elena Daniela SGONDEA – pentru creaţie lirică şi animaţie culturală

Sebastian BARA – pentru deosebitul spirit managerial şi colaborarea fructuoasă cu

scriitori încă în viaţă.

Gligor HAŞA – pentru întrega sa operă literară şi pentru neîntrerupta sa zbatere pentru

cauza românismului.

Ladislau DARADICI – pentru valoarea poeziei, prozei şi operei sale critice.

Ion SCOROBETE – pentru opera sa lirică învigorată de autentice rădăcini pădureneşti.

Ştefan NEMECSEK – pentru întreaga sa operă de cercetare literară şi jurnalistică şi de

editare – propagare a beletristicii interculturale.

Gheorghe NICULESCU – pentru întreaga operă publicată şi pentru importanta

contribuţie adusă dezvoltării paradoxismului ca gen literar în spectrul literaturii române.

Mihai PETRE – pentru o viaţă dedicată literaturii şi cultivării ei la cei tineri.

Romulus Vasile IOAN – pentru studiile sale ştiinţifice şi istorice necesare memoriei

culturale a Hunedoarei.

Ion POPESCU – BRADICENI – pentru opera promoţională, de mentor al

transmodernismului.

Adrian BOTEZ – Senior, pentru opera sa poliedrică impregnată de simţirea românească

autentică.

Cornel NISTEA – pentru nobila contribuţie, prin operă şi revista Discobolul, de a face auzită

cântarea Sufl etului românesc.

Marilena Rodica CHIRETU – pentru lirismul inocenţei nepierdute.

Ştefan Doru DĂNCUŞ – pentru poezia sa cu grif de lună plină şi pentru strădania editării

valorilor lirice actuale.

Victor STEROM – elevata sa operă lirică şi critică precum şi pentru meritul fondării

Academiei de Poezie Contemporană Ploieşti.

ARTE PLASTICE

Radu ROŞIAN – pentru întreaga sa operă şi spiritul său animator în domeniul artelor plasice

hunedorene

Alexandru PODEA – pentru merite în sculptura metaloplastică ambientală

Florin SCURTU – pentru arta grafică vizionară

Tibor BALAZS – pentru pictură, sculptură, grafi că, ilustraţie de carte şi, în general, pentru

arta sa plastică în spirit compozit.

Tiberiu FAZAKAS – pentru întreaga sa operă plastică şi în special pentru modul în care

a reuşit să umanizeze creaţiile sale op-art.

COLABORATORI DIN STRĂINĂTATE

Angelo MANITTA – pentru valoarea europeană a Academiei IL Convivio

în aria neo-latinităţii, cu afinitate pentru creaţia literară şi plastică

românească actuală.

Maria Teresa LIUZZO – pentru inegalabila sa operă de poet şi editor,

pre cum şi pentru colaborarea dintre revistele „Le Muse” şi „Noua ProVincia

Corvina”.

Florentin SMARANDACHE – pentru spiritul performant al cercetării

şi descoperirilor sale în domeniul fizicii cuantice şi pentru travaliul intercultural

valoros.

Alexandru CETĂŢEANU – pentru inventică şi pentru susţinerea unei admirabile activităţi culturale a scriitorimii române din Canada şi de pretutindeni prin revista „Destine

literare”.

Lucian HETCO – Premiul Maxima Moralia – pentru etica scrierilor sale şi pentru crearea, prin revista Agero, a unui bastion al promovării românismului pe mapamond.

Baki YMERI – pentru inima sa cu două aorte, albaneză şi românească.

ALTE PERSOANE PREMIATE

Călin MUDREŢCHI – pentru apropierea spirituală de fenomenul cultural şi pentru actele

sale de mecenat.

Cornel CIOROGAR – pentru apropierea spirituală de fenomenul cultural şi pentru actele

sale de mecenat.

Sergiu ŢENŢ – pentru însufleţita zbatere întru promovarea spiritului Pădurenesc.

 

Text – Ancuţa Sultana

 

De la domnul Stefan Nemecsek

Categorii:PRESA

POEZIA RELIGIOASĂ ROMÂNEASCĂ. Serial de Maria-Daniela Pănăzan. UN POET CONDAMNAT LA MOARTE: RADU GYR!


MARIA-DANIELA PĂNĂZAN

Fragment din

Poezia religioasă românească Eseu monografic

Editura Reîntregirea-Alba-Iulia, 2006

 

 RADU GYR ŞI CÂNTECUL SĂU DE LUPTĂ

Unul dintre cei mai valoroşi poeţi români, redescoperit după 1989, prin destinul său poetic dramatic, este Radu Gyr. Pe numele său adevărat Radu Teodorescu, poetul a cunoscut mai

multe condamnări, suportând rigorile închisorilor din Vaslui, Miercurea Ciuc, Jilava, etc. Ultima condamnare a avut ca şi motiv de acuzare celebrul poem, Ridică,Gheorghe, ridică-te, Ioane, poetul fiind condamnat la moarte dar, după un an comutându-i-se pedeapsa în muncă silnică pe viaţă. În anul 1963 a fost graţiat, ca şi alţi oameni de cultură ai vremii. Comparat cu imnul lui Andrei Mureşanu, Un răsunet, poemul lui Radu Gyr a fost un strigăt de libertate rostit în numele neamului său:

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,/ pentru cântecul tău ţintuit în piroane,/ pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te,Ioane!”

Rostirea poetică a lui Gyr se aşează dintru început sub semnul unei lupte interioare pentru …ieşirea la lumină şi izbăvire. Poetica textelor sale este un Cântec de luptă prin care îşi fixează un program coerent, biruit de convingerea lăuntrică a omului care are datoria să suporte toate până la sfârşit, deoarece adevărata înfrângere nu este o pierdere de ordin

material, ci spiritual:

„Nu dor nici luptele pierdute,

nici rănile din piept nu dor,

cum dor acele braţe slute care să lupte nu mai vor.

Cât timp în piept inima-ţi cântă

ce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus?

Ce-ţi pasă-n praf de-o spadă frântă

când te ridici c-un steag mai sus?

Că-nfrânt nu eşti atunci când sângeri,

nici când în lacrimi ochii ţi-s

Adevăratele înfrângeri

sunt renunţările la vis.”

Alte poezii sunt adevărate rugăciuni, expresii culminante ale întâlnirii omului cu Dumnezeu. Această întâlnire nu poate avea loc decât într-o stare umană de profundă pocăinţă şi asumare deplină a suferinţei nedreptăţilor. Aşa este, de pildă, poezia Metanie:

“Doamne, fă din suferinţă,

Pod de aur, pod înalt,

Fă din lacrimă velinţă

Ca într-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte

Faguri facă-se şi vin.

Din înfrângeri, scări şi trepte,

Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus în cană

Fă miresme ce nu pier.

Fă din fiecare rană

o cădelniţă spre cer;

Şi din fiece dezastru

şi crepuscul stins în piept,

Doamne, fă lăstun albastru

şi fă zâmbet înţelept.”

Intâlnirea omului cu Domnul Hristos este şi tema capodoperei liricii lui Radu Gyr. As noapte Iisus (sau Iisus în celulă) este textul care semnifică destinul fiecărui deţinut politic de-a fi solidar cu suferinţa umană a Mântuitorului, ca şi suferinţa Mântuitorului care devine solidară cu a lor.

Domnul Hristos ajunge în celulă, devine un deţinut asumându-şi soarta celor pedepsiţi pe nedrept dar, mai mult de-atât, simbolizând speranţa şi singura lor mângâiere. Identificându-se cu deţinuţii, Domnul Hristos vine cu haine vărgate, trece dincolo de zăbrele şi cere tăcere celui pe care-l vizitează, oferindu-i privilegiul Întâlnirii care îi dă puterea să spere, deşi

finalul poeziei este ambiguu. Prima parte a poeziei este construită pe ideea întâlnirii cu Hristos în celulă:

“As noapte Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist şi ce-nalt părea Christ!

Luna venea după El, în celulă

şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,

ochii adânci ca nişte păduri.

Luna-L bătea cu argint pe veştminte

argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:

– De unde vii, Doamne, din ce veac?

Iisus a dus lin un deget la gură

şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lângă mine pe rogojină :

– Pune-mi pe răni mâna ta!

Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină

parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase

pe rogojina mea cu libărci.

Luna lumina, dar zăbrelele groase

lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână

şi mişunau păduchi şi guzgani.

Am simţit cum îmi cade capul pe mână

şi-am adormit o mie de ani…”

Partea a doua a poeziei prezintă o simetrie cu prima, numai că Hristos nu mai se află prezent, fizic, în celulă. Prezenţa Lui se mai simte doar prin mirosul de trandafiri, probabil ca simbol al mirosului de tămîie sau mir, care sunt folosite la slujbele bisericeşti. Trezirea din vis este identică în acest moment cu revenirea la starea de fapt, la zguduitoarea conştiinţă a omului care înţelege că a fost privilegiat să vadă chipul Celui Ce este Lumină, că a fost martorul unei revelaţii, martorul prezenţei vii a Mântuitorului în conştiinţa celui care aşteaptă izbăvirea:

“Când m-am deşteptat din afunda genună,

miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă şi era lună,

numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins braţele, nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul : nici un răspuns!

Doar razele reci, ascuţite-n unghere,

cu suliţa lor m-au străpuns…

– Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.

Din lună venea fum de căţui…

M-am pipăit… şi pe mâinile mele,

am găsit urmele cuielor Lui.”

Finalul poeziei, marcat de folosirea punctelor de suspensie, lasă loc de interpretare. Asemenea

Apostolului Toma, poetul a primit dovada cuielor şi-a rănilor Lui, pentru a crede definitiv în Mântuitorul şi Izbăvitorul Său. Conştient de clipa revelaţiei căreia tocmai i-a fost martor, poetul reia imaginea iniţială, conferind poeziei o compoziţie circulară şi reducând esenţa textului la cele două imagini de incipit şi final.

Dovada de netăgăduit că “As noapte Iisus mi-a intrat în celulă” este aceea că “pe mâinile mele, am găsit urmele cuielor Lui”. Această întâlnire revelaţionară simbolizează identificarea totală a suferinţei umane cu suferinţa Patimilor Lui, sensul conotativ lăsând loc ideii că omul se poate mântui prin Iubire dar şi prin suferinţă.

Categorii:CARTEA

OPERAŢIA NECESARĂ, ÎNTRE DURERE ŞI ELIBERARE LA CONSTANTIN STANCU, DE RADU IGNA


 

OPERAŢIA PE GÂND DESCHIS…

Constantin Stancu ( n. 1954), poet trăitor în Haţeg, membru al USR, Filiala Alba-Hunedoara, este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Juridice a Universităţii din Cluj-Napoca şi al unui curs postuniversitar

de economie. A debutat concomitent cu poezie ( 1988) în revistele Orizont şi Braşovul literar şi artistic. Până în prezent a publicat volumele de versuri Păsările plâng cu aripi, Pomul cu scribi, A privi cu ochii inimii, eseurile Poetul la castel (pretexte critice şi eseuri la opera lui Eugen Evu ), Abisul de lângă noi, De la Neantia la Vâltoarea sufletelor (operele unor scriitori din Haţeg ). Este prezent cu poezie şi articole de critică literară în numeroase ziare şi reviste din ţară. Ultima sa carte, romanul Pe masa de operaţie, (editura „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2011, premiat la Festivalul internaţional ”Titel Constantinescu”, ediţia a IV-a) „abordează, precizează autorul într-un articol publicat, tematica bolilor personale pe fundalul bolilor spirituale ale lumii, cu accent pe valoarea          fiecărui om şi pune în lumină destinul special al poetului într-o vreme a căderilor.”

Personajul narator, un anonim bolnav de cancer este operat cu succes într-un spital de prima mână. În scurte secvenţe din carte se configurează atmosfera din acel mediu al suferinţei şi vindecării, prin câteva detalii, cum sunt revenirea pacienţilor din adormire după operaţie, vizita permanentă a medicului, a asistentelor.

În planul real al cărţii aflăm că rinichiul afectat de cancer i-a fost eliminat, operaţia a decurs bine, a reuşit, şi că soţia şi-a revenit din starea sa de disperare. Planul spiritual, unde povestirea se împleteşte cu meditaţia, visul şi dragoste, este realizat prin rememorarea unor secvenţe din viaţa personajului narator, adevărate poeme în proză, căruia autorul nu-i menţionează numele în ideea că acesta ar putea fi oricine.

Puţine fapte din biografia naratorului aflăm pe parcursul lecturii. Astfel, vedem că nu este un om obişnuit, ci un autor de apreciate volume de versuri şi că a trebuit să-şi părăsească neînsemnatul său oraş transilvănean pentru a se stabili împreună cu soţia în capitală unde i s-a oferit un loc de muncă. Naratorul insistă mai mult asupra destinului său ca poet. Atunci când a citit poeziile lui Nichita Stănescu şi alţi scriitori a simţit că va deveni poet. „Gândisem toate acestea pe patul de spital în

noaptea ceea, le rememoram, încercam să uit, erau câteva ore în care puteam zbura, doream să înving moartea prin poezie; în Evanghelie este scris că la început a fost logosul, Cuvântul şi cuvântul este Dumnezeu”. Pe patul de spital, prin mintea sa se derulează cu intermitenţe un lung film ale cărui personaje sunt maeştrii poeziei care i-au marcat existenţa. Numele sunt simbolice, sugerează ceva anume pe care cititorul este îndemnat să le descopere.

Ghinel, un subtil descendent al liricii romantice, îşi retrăieşte drama într-o garsonieră înconjurat de obiecte şi cărţi vechi, ascultând muzică clasică şi transpunându-şi stările sufleteşti în poezie.

Subiectul său predilect „era femeia pe care o iubise, care l-a trădat pentru altul mai tânăr”…

Poezia însă l-a salvat, a putut rezista datorită versurilor, datorită marilor poeţi.

„Pentru că, spune naratorul, era o vreme pe care o regreta, în care şi-a pierdut tinereţea,

dar când o carte costă puţin, cât o pâine a săracului şi puteai citi, te puteai refugia undeva, în peisajul acesta abstract al iluziilor şi al cuvintelor vii”.

Un alt maestru al poeziei care i-a influenţat creaţia se numeşte Het, ins prezent prin revistele literare, nevoit, pentru a-şi asigura existenţa, să presteze diferite munci, care nu au legătură cu poezia. Acesta, mărturiseşte naratorul, „a intuit şi mi-a dat drumul în lume, mi-a propus publicarea în revista de literatură şi a scris destul de exact despre poemele mele. Cuvintele acelea au rămas şi pentru mine a însemnat confirmarea a ceea ce era pus în mine”.

Lamed, evocat în final prin redarea amănunţită a unui dialog la o cafea, evocă, cu accente dramatice, momente din viaţa sa în anii comunismului, cum, urmărit şi tracasat de securitate, oamenii puterii i-au distrus familia. Acum, când altfel de oprelişti îi stau în faţă, nu cele ideologice şi politice, scoate cu mari sacrificii o revistă apreciată de confraţi.

„Aş scrie sau aş plânge poeţii, ei sunt aici, nu-i vedem pentru că sunt sub val, dar lacrimile lor ajung la noi, sunt lacrimi care curg în sus. Ceea ce-i face însemnaţi este durerea lor de a nu ajunge cuvintele lor până la noi. Mereu îşi fac planuri că vor veni marii bogaţi ai lumii să le publice versurile, adesea, săraci, rămân cu visele, privesc lumea, citesc cărţi pe care le iubesc şi le urăsc în acelaşi timp, iar seara târziu, când oboseala le roade fiinţa, scriu despre limitele umane, despre ţări pe care nu le-au văzut dar care par mai reale decât cele vizitate de preşedinţi, de regi, de mesageri”.

Trupul bolnavului „începe să prindă o nouă stare”. Se obişnuia cu simetria fiinţei.

Are sentimentul că operaţia încă nu s-a încheiat, altfel de medici îi fac acum altfel de operaţie, cea spirituală. Apoi l-a cuprins un vis „în norul lui spiritual”. Visul telepatic ne transpune în lumea imaginară ceea ce presupune viziune, un anume nivel al conştiinţei în fiinţa umană. În salon este adus un orb, Ilie Roman. Cei din familie au convenit că este bine să-l aşeze aproape de biserică. Acolo oamenii sunt mai miloşi. Orbul este un inginer fost şef într-o uzină. Văzuse cândva, avea amintiri

despre oameni, lucruri, case, oraşul. Oamenii care treceau stau de vorbă cu el şi-l miluiau. Într-o zi, doi străini îi spun că „Celui de Sus nu-i este ascuns”. Asemenea apostolilor, ei îi redau vederea. Scena pare scoasă din Biblie. Mulţimea priveşte şi comentează minunea. Cei doi au fost uitaţi, păreau a nu fi din lumea oamenilor. Pentru Ilie a fost o altă naştere şi se mira „ce capacitatea are creierul uman de a putea să refacă prima zi din viaţa sa”.

Refăcut, poetul înţelege acum cum „Dumnezeu Îşi rescria numele în interiorul nostru încă de la facerea lumii”.

Povestea lui Ilie Roman este o parabolă din care trebuie să înţelegem altceva decât ceea ce ni se spune. Faptul că el a primit textul cu povestea operatului de rinichi, un anonim, şi că acesta a dispărut fără urmă ascunde o altă poveste. Ilie Roman ar putea fi un alter ego al autorului readus la viaţă. Ilie cel real, orbul care şi-a recăpătat vederea, înţelege că numele poeţilor reprezintă ceva, poate o literă

dintr-o limbă veche, poate un cuvânt, sau un mesaj al puterii divine care i-a arătat ce este şi cine este cu adevărat. Drept urmare îşi propune să-ş schimbe viaţa.

Ceea ce face valoarea acestui text, 103 pagini, este subtextul care oferă multe posibilităţi de interpretare în plan religios.

În primul rând credinţa în Cel de Sus, tămăduitorul atotputernic. „Dumnezeu este cel care cercetează omul, inima lui şi rinichii, mă gândeam la acest lucru, ce puteam face pe un pat de spital, ceilalţi nu prea vorbeau, erau marcaţi de eveniment şi eu eram aproape copleşit, dar a vorbi cu El însemnă mult, durerea nu mai avea puterea, sau puterea ei era mult umbrită, aşteptam mângâierea în toate acestea, trupul părea că nu-mi mai aparţine, era al altuia, dar unde putea locui decât acolo, în carnea aceea slabă şi totuşi care rezistă, durea şi poate căuta la ea în orbirea ei de carene ceva care s-o facă mai altfel…”.

Poetul Constantin Stancu se dovedeşte a fi şi un prozator original. Un suflu al poeziei moderne înviorează momentele de tristeţe din această proză. Inspiraţia sa vine din direcţia lui J.L. Boges, legendarul scriitor argentinian, ori din semnele desenate de Umerto Ecco în literatura universală şi din textele creştine vechi, unde simbolurile dau măsura valorii vieţii.

 RADU IGNA

Categorii:CARTEA, CRONICĂ

SABATUL DIN POEME LA IOAN BARB


 

SABATUL INTERIOR

 

În doar câţiva ani Ioan Barb s-a maturizat evident, poezia scrisă de el a căpătat o dimensiune specială, şi-a găsit un ritm interior necesar pentru un poet ajuns la vârsta deplină a viziunii sale, a acceptat suferinţa pentru fiecare vers, a avut o ţintă: sărbătoarea poemului, adică SABATUL INTERIOR[1] .

Sabatul este o zi specială de odihnă fizică şi dedicare pentru Dumnezeu, o zi în care se refac legăturile invizibile pentru ca cele vizibile să se poată susţine, o zi în care cuvintele au altă dimensiune şi o altă sonoritate…

Prin volumul SABATUL INTERIOR, poetul cu fire de poet, cum scrie Ioan Moldovan în nota literară de pe ultima copertă, autorul îşi asumă responsabilitatea metaforei şi a poemului care sparge inerţia gândului, a poemului care cheamă la rededicare…

Cartea are trei părţi:

  1. 1.    Manuscris găsit sub o placă de cer.
  2. 2.    Amurg ambiental.
  3. 3.    Cauţiunea.

Toate acest fascicole au o semnificaţie specială pentru poet, cartea de faţă e doar o umbră a cărţii pe care Dumnezeu o scrie în carnea poetului, realitatea imediată nu oferă energii viabile care să dea certitudini, există cineva, există ceva care susţine existenţa, cel care a plătit cauţiunea, care a plătit preţul cerut pentru a ne asigura liniştea zilnică…

Antologia valorilor din această carte este una specială, scriitorul pendulează de la valorile creştine implicite şi, pe alocuri, explicite, la amintire, de la  oraşul imediat care agresează fiinţa la obiceiurile satului românesc, acolo unde veşnicia mai atinge pomii din grădină şi bărbaţii tineri, până la nădejdea într-o lume mai armonioasă şi mai bine zidită…

Se simte, evident, şi o undă de regret pentru o lume mai bună, mai altfel, o lume în care sufletul să-şi găsească liniştea şi puterea de a trece de barierele artificiale pe care le întâmpină în epoca aceasta, în oraşul acesta, în trupul acesta, în gândul slab al omului apăsat de vremuri…

Versul său are ceva dur în structură, ceva frust, apoi este mlădiat de lumea invizibilă aflată aproape, reală, mai puţin perceptibilă cu simţurile, dar perceptibilă prin credinţă…

Peisajul său interior care se poate zări pe imaginea centrală a sabatului ritualic, este interesant, provocator, iar uneori ironic… Dimineaţa lumii, gaura de suflet, ferestrele umbrei, iluzia ca preludiu al morţii, miracolele inevitabile, existenţa ca vis al unui mort, cioburile femeii, satul adormit printre mesteceni, muşcătura stelei, muntele umbrei, cauţiunea necesară, glasul care luminează grădina, ţara făgăduită, învierea din tunet, o inimă în care au fost zidiţi doi tâlhari…

Ioan Barb este îndrăgostit de viaţă, viaţa pare a fi o femeie, e acolo în gândurile sale, deschide noi sensuri în dinamica anotimpurilor, iar ochii săi o prind, o protejează, e o dragoste care tinde spre absolut. (În poemul: viaţa mea este o femeie)   

Prezenţa divină se face simţită organic pentru poet: „străinul îmi poartă semnele peste tot/cuiele ruginite în carne au gustul meu/” – poem scris cu un tăciune pe o gaură din suflet

Scrierile prind ceva din misterul sufletului omenesc, cuvintele se alătură pentru a produce sentimente, pentru a crea deschideri, metaforele provocă o stare complexă între suprarealism şi ilustraţie sau viziune specială: „oraşul cuibărit în mine/se zbătea într-un peşte/”; „chiar dacă frigul/încetineşte curgerea anilor/”; „dimineaţa fără frunze/mestecenii deveneau bărbaţi/”; „alergam învelit în sufletul cald/al unui cal/îi răsunam în inimă/până ne înghiţea depărtarea/privirile pâlpâiau în felinare vechi/încet răsăream în alt timp./”; „se încălzea copilăria sub streaşină”; „rămân prăbuşit printre lei/în groapa săpată în mine/”; etc…

Versul curge normal, fără semne de punctuaţie, titlurile poemelor au litere mici, totul pare rupt dintr-un poem mai mare, sunt fragmente care au o sonoritate concretă dintr-un poem mai înalt, poemul melodios din cer, ori din gând, ori din oboseală inerentă fiinţei umane… Chiar titlurile poeziilor sunt alese cu grijă, par mici haiku-uri, semne pe coaja scrierilor, semnifică o stare, o idee, o lume: din lădiţa comandantului zbura toamna; te risipeai ca argintul viu; muşcat de timp în satul adormit printre mesteceni; teascul de dincolo de ţara făgăduită; scoteam dragostea cu o pompă submersibilă; mă voi afunda în inima ta ca-ntr-o mlaştină; ca o pasăre sub ferestrele umbrei; etc… 

Tinereţea se iveşte din starea soldatului, cel care e pregătit pentru bătălii, da, tinereţea e un cântec, o baladă veche, o idee care muşcă din memoria poetului, ceva care s-a dus, s-a topit, era dorul după libertatea absolută, starea specială în care toate sunt posibile precum în poemul „aşa a fost toată viaţa ta”. Strigătul special de luptă şi eliberare: Liby

„pe terenul de instrucţie/se înfruntau dragostea cu noaptea/un dor nebun după libertate/atunci ai pus numele armei Liby/adică liberare strigai de trei ori pe zi hai Liby/şi căutai pe întuneric în fiecare stea de la fereastră o fată// … visai la o poveste de dragoste cum n-a mai fost/scriai poeme cu motorul pornit/pe chitanţele de benzină de la PECO/şi deodată te-ai refugiat în tranşeele/săpate în ridurile unui bătrân/”

Uneori, furat de valul poeziei, de starea specială a sabatului, poetul pierde firul înalt a versului, cuvinte capătă o energie pală, oboseala din background adoarme ochiul interior, e oboseala individului care aşteaptă ritualul vechi de sărbători, umanul ia locul poetului cumva: „amintirile ne vor înfăşura în interior/cu un fir de bumbac/” – vom rămâne îmbrăţişaţi. Ori: „voi încropi din sentimente nefolosite atele/pentru crengile rupte de viscol/” – voluntariat pentru schimbul de noapte.

Ultimul ciclu, Cauţiunea, aduce în planul întâi necesitatea salvării fiinţei într-o lume în care toţi părem condamnaţi, primul „poem frate peste groapă” arată posibilitatea reală, cineva lua locul celui plecat din lumea aceasta, viaţa continua prin ceilalţi, Dumnezeu e un Dumnezeu a celor vii, tradiţiile au ceva din taina continuităţii: „la cimitir cel mai bun prieten al mortului/era chemat de părinţi frate peste groapă/se lega că va ţine locul celui plecat din lumea aceasta/aşa cum Iisus a încredinţat-o pe Maria lui Ioan/”

Dar există şi o ţară făgăduită, traseul este deschis de poporul de sclavi condus de Moise, personaj emblemă pentru istoria omenirii, cel care i-a condus în acea ţară depărată, le-a redat libertatea şi demnitatea, fiecare are nevoie de o ţară, iar marea poate deschide drum, iar cetăţile cad la strigătele celui care crede…- teascul de dincolo de ţara făgăduită.

Sabatul interior, ziua specială, ziua poemului ca o ţară făgăduită pentru Ioan Barb.

În nota literară dedicată volumului de faţă, Ioan Moldovan scria: „Ioan Barb vede în lume şi vede lumea drept ceea ce lumea e învoită de el însuşi a arăta: că e disponibilă a fi salvată, că e gata să aline cu frumuseţi acreditate de tradiţie, că nădejdea făcătorului ei, poetul, pot face ecou armonios.”

Cartea este dedicată soţiei Sofia, pentru că sabatul nu poate fi sărbătorit de unul singur, sabatul e ceva special, dragostea ca durată, dragostea ca vreme, dar toate îşi au vremea lor, iar Ioan Barb vrea să evadeze cumva din starea prezentă, pentru a fugi în ţara promisă: „şi adorm câte o primăvară în gândul lui Dumnezeu”, după cum mărturiseşte…

 

Constantin Stancu

Decembrie, 2011.


[1] Ioan Barb, SABATUL INTERIOR, Editura „Limes” – Cluj-Napoca, 2011, Colecţia MAGISTER, 84 pagini, cu o notă de Ioan Moldovan

Categorii:CARTEA, CRONICĂ

FIŞĂ DE SCRIITOR LA MATURITATE: PAUL ARETZU!


ARETZU, Paul (pseudonimul lui Paul Areţu) n. 29 mai 1949, Caracal, judeţul Romanaţi (Olt).

Poet, critic, eseist.

Fiul lui Ştefan Areţu şi al Floricăi.

Liceul ,,Ioniţă Asan” din Caracal (1963-1967);

Facultatea de Filologie, secţia română-franceză a Universităţii din Craiova (1969-1973).

Profesor de limba şi literatura română – limba franceză la Şcoala generală din comuna Osica de Sus,

judeţul Olt (1973-1986); profesor de limba şi literatura română la Şcolile generale nr. 4 şi 5 din Caracal (1986-1990); profesor de limba şi literatura română la Colegiul Naţional ,,Ioniţă Asan”, Caracal (din 1990).

Face parte din colectivul redacţional al ziarului Romanaţiul Liber (1989); membru fondator şi

redactor şef al ziarului Solidaritatea (1990); redactor şef al revistei Ramuri.

Membru al Consililui Uniunii Scriitorilor din România (din 2005); membru al Comitetului director al

Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Craiova.

Premii şi distincţii: Premiul pentru poezie la Festivalul “Lucian Blaga” de la Lancrăm; Premiul

revistei Vatra la Festivalul „George Coşbuc” de la Bistriţa Năsăud;

Marele premiu la Festivalul „Tudor Arghezi”, Târgu Jiu; Premiul Festivalului Sensul iubirii, Drobeta

Turnu-Severin, pentru volumul Carapacea cu sunete (1996); Marele premiu „Virgil Mazilescu” (2003); Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Craiova (2004); Premiul Festivalului Naţional de poezie „George Coşbuc” (2004); Premiul Festivalului „Nichita Stănescu”, Sighet (2004); Premiul Festivalului Naţional de literatură “Sensul iubirii”, Drobeta Turnu-Severin (2004); Premiul pentru poezie al revistei Ramuri (2005); Premiul Atelierului Naţional de poezie “Serile la Brădiceni” (2005); Premiul special pentru poezie al Bibliotecii Judeţene „I. G. Bibicescu”, Mehedinţi (2006);

Premiul pentru poezie al revistei Convorbiri literare (2006); Premiul de Excelenţă al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Craiova (2007); Premiul pentru Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Craiova (2008); Premiul pentru poezie al revistei Acolada, Satu-Mare

(2009); Premiul „Daniil Sandu Tudor”, Mănăstirea Neamţ (2009); Medalia Centenarul Uniunii

Scriitorilor din România (2008); Meritul cultural în grad de cavaler (2008); Cetăţean de onoare al

municipiului Caracal.

Primele poezii au fost publicate în Facla, revista Liceului ,,Ioniţă Asan” din Caracal (versurile au

apărut apoi în antologia şcolară Vârsta visurilor 1968); debut publicistic în revista Ramuri (1971);

debut editorial în volumul colectiv Zboruri lirice cu grupajul Insomnia cuvintelor (1988).

Colaborări: Ramuri,Luceafărul, Euphorion, Calende,Contemporanul, Apostrof, Cafeneaua

Literară, Convorbiri Literare, Poezia,Mozaic, Tomis, Scrisul Românesc,Hyperion, Poesis, Transilvania,Vatra, Viaţa Românească, România Literară, Ziua Literară, Columna,

Acolada, SLAST etc.

LUCRĂRI PUBLICATE:

Insomnia cuvintelor, în volumul colectiv Zboruri lirice, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1988;

Carapacea cu sunete, versuri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1996;

Orbi în Paradis, versuri, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1999;

Diapazonul de sânge, versuri,Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2000;

Cartea psalmilor (semne de iubire), versuri, Bucureşti, 2003;

Viziuni critice, Craiova, Editura Ramuri, 2005;

Urma lui Uriel, Bucureşti, Editura Vinea, 2006;

Scara din bibliotecă, Bucureşti, Editura Ideea Europeană, 2007;

Jurnal de lecturi, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2009.

Prefeţe: Silvia Diaconescu,

Frunza de arţar, roman, Craiova,Editura Scrisul Românesc, 2006;

Adrian Marino, Scrisori din cetatea cu trei turnuri, Craiova, Editura Aius PrintEd, 2006.

Este prezent în numeroase antologii de poezie şi critică literară.

Poemele sale au fost traduse în engleză, franceză, sârbă, maghiară.

REPERE BIBLIOGRAFICE:

în volume: Florea Miu, Cuvinte şi spaţiu, Craiova, Editura Ramuri, 2001, pp. 43-54; Florea Firan,

Profiluri şi structuri literare. Contribuţii la o istorie a literaturii române, vol. II (M-Z), Craiova,

Editura Scrisul Românesc, 2003;

Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române vol. I (A-L), Piteşti, Editura Paralela 45, 2006;

Eugen Negrici, Cartea unei chemări copleşitoare, postfaţă la volumul Urma lui Uriel, Editura Cartea

Românească, 2006;

Aurelian Titu Dumitrescu, Viaţa la zi, vol. II, Bucureşti, Editura Semne, 2007, pp.102-103;

Ana Dobre, Utopiile realului, Bucureşti, Editura Fundaţia Culturală Libra, 2007, pp. 243-247;

Eugen Evu, Ion Urda, Harfele Harului, Deva, Editura Corvin, 2007, pp. 14-17; Pr. prof. Ion Buga,

Plinirea potirului credinţei, Bucureşti, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, 2007, pp. 21-22;

Boris Crăciun, Daniela Crăciun-Costin, Scriitori români clasici şi contemporani: un dicţionar

bibliografic esenţial, Iaşi, Editura Porţile Orientului, 2010;

Constantin M. Popa, Îngeri provizorii, eseuri critice, Craiova, Editura Aius, 2010, pp. 33-35;

în periodice: Eugen Negrici, Triumful emoţiei lirice, în SLAST, 17 ianuarie 1987; Mircea

Ciobanu, în Literatorul, nr. 6(23), 14 februarie 1992; Alex Ştefănescu, Camuflaj total de cuvinte, în Zig-zag, nr. 214, 30 iunie – 6 iulie 1994; Nicolae Coande, Jurnalul omului gri, în Gazeta de Sud, nr. 576, 1-2 februarie 1997; Virgil Dumitrescu, „Ora exactă” a poetului, în Cuvântul libertăţii, nr. 1977, 8-9 februarie 1997; Florea Miu, Portret în lemnul cuvintelor, în Ramuri, nr. 10, 1997;

Nicolae Ţone, Un debut de excepţie: “Carapacea cu sunete”, în Viaţa Românească, nr. 4-5, 1998; Catrinel Popa, Portretul scribului, în România literară, nr. 12, 2000; Bucur Demetrian, Căderea în citit, în Ramuri, nr. 7-8, 2000; Gheorghe Grigurcu, Suprarealismul târziu, în România literară, nr. 29, 2001; Gabriel Coşoveanu, Psalmistul printre noi, în Ziua literară, 19 ianuarie 2004; Ştefan Agopian, Poeţi, violatori şi dictatori, în B-24-FUN, nr. 40, 30 ianuarie – 5 februarie 2004; Remus Valeriu Giorgioni, Paul Aretzu, eremitul zăvorât în Cuvânt, în Banat (Lugoj), nr. 4-5, 2004; Roxana

Sorescu, Cartea Psalmilor, prezentare la Revista Literară Radio, august 2004; Gheorghe Grigurcu, Un poet religios, în România literară, nr. 31, 2004; Mircea A. Diaconu, Paul Aretzu. Cartea Psalmilor, în Ziua literară, 25 septembrie 2004; Adrian Popescu, Trei poeţi, în Vatra, nr. 11-12, 2004; Constantin Stancu, Psalmul ca înviere, în Reflex (Reşiţa), 2005; Emilian Marcu, în Convorbiri literare, 2005; Marian Drăghici, Urma lui Uriel, în Ramuri, nr. 4, 2006; Călin Chincea, Experienţa sacră a Poeziei,

în 24 de ore – Cotidianul de Vest (Reşiţa), 23 martie 2007; Aurelian Titu Dumitrescu, Poetul şi divinitatea, în Pentru Patrie, nr. 5, 2007; Ion Zubaşcu, Bună Vestirea psalmilor unui mare poet – Paul Aretzu, în Convorbiri literare, nr. 7(139), 2007; Valeria Manta Tăicuţu, Omogenitatea demersului critic, în Luceafărul, aprilie 2007; Gheorghe Grigurcu, O poezie religioasă, în România literară,

nr. 16, 2007; Cristina Chiprian, Urma lui Uriel. Căci poezia este o magie, în Dacia literară, nr. 4, 2007; Gheorghe Grigurcu, Poezie religioasă, în Jurnalul naţional, 25 iulie 2007; Valeria Manta-Tăicuţu, Trup acoperit cu voce, în Bucovina literară, nr. 8-9, august-septembrie 2007; Radu

Voinescu, Peniţa de lumină, în Revista Sud, 2007; Al. Cistelecan, Poeţi în travesti, în Vatra, nr. 12, 2007; Lucia Dărămuş, Cele şase feţe ale zarului, în EgoPHobia, nr. 17, martie 2008; Gheorghe Mocuţa, Scara din bibliotecă, în Arca, nr. 4-5-6, 2008; Ştefan Borbely, O regăsire fericită:

Paul Aretzu, în Apostrof, nr. 8, 2008; Ioan Lascu, Scara discursului cri(p)tic, în Ramuri, nr. 3, 2009;

Angela Nache-Mamier, Confluences poetiques – O antologie a poeziei româneşti contemporane. Despre ceea ce este şi nu este poezia, în Astra, aprilie 2009; Florin Caragiu, Cartea Psalmilor (semne de iubire), în Viaţa Românească, nr. 8-9, 2009; Horia Gârbea, Jurnal de lecturi, în Luceafărul, 30 martie 2010; Simona Mărieş, Lectura ca modus vivendi, în Steaua, nr. 4-5, 2010; Monica Patriche, Psalmi, în Ziarul Lumina, 11 mai 2010; Horia Gârbea, Cele bune să se-adune! Sau martie fără post, în

Luceafărul, nr. 14(932), 24 martie 2010, p.13.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova din anul 2000.

 

 

Sursa:

Lucian Dindirică (coordonator) Lavinia Dumitrescu Daniela Popescu Vasilica Anghel

 

DICŢIONARUL BIOBIBLIOGRAFIC AL MEMBRILOR UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA – FILIALA CRAIOVA – Editura Aius

2010

Categorii:literature
%d blogeri au apreciat asta: