Arhiva

Archive for noiembrie 2014

Satu Mare: Revista Citadela nr. 4-12/2014. Aurel Pop şi dragostea pentru literatură…

29 noiembrie 2014 Lasă un comentariu

Citadela 2 Citadela versiunea 6 (1), click pentru lectura

Categorii:literature, REVISTA

Despre Dumnezeu, în fiecare zi…

29 noiembrie 2014 Lasă un comentariu

Am primit de la Adrian Botez:

DUMNEZEU ABĂTUT

s-ambolnăvit Dumnezeu în mine – s-a-mbolnăvit
de greaţă: tuşeşte amarnic – plămânii şi-i scuipă – prin
aceleaşi locuri pe unde
mi-i scuip şi eu

l-am adus la sărăcie lucie – şi la
exasperare – la ultima tresărire de mânie – pe
Dumnezeul din mine – e atât de
abătut – atât de
abătut – încât îi vine uneori să se
spânzure de bara de foc a
pixului din mâna mea

atât de haìnă mi-i viaţa – încât
l-am nenorocit de tot pe Dumnezeu – i-am
batjocorit – cu migală – până şi cea mai
firavă – cea din
urmă boare de fericire – aşezată
sfios fluture – pe cea din urmă petală a
inimii

e atât de abătut – atât de abătut – încât pare
bătut de-a binelea

atât de abătut e Dumnezeu – încât
uită să-şi mai bată spre
absurdă trezie – conştiincios şi
responsabil – ceasurile din poală – ba parcă şi
anii şi secolele – ba chiar şi
eonii şi-i uită de la bătaie: a ajuns
mândrul şi fulgerătorul Dumnezeu de altădată – un
biet stins cerşetor mizantrop – o fiinţă debilă care tresare
nervos – la fiecare scârţâit al deschiderii vreunui
simţ – către vântoasele turbate-ale
lumii

dar nu mi-e milă de el – cum nu mi-e milă de
mine – iar de mine mi-e o cosmică
silă: pragul fiinţei nu l-am mai trecut de
nu ştiu câte vecìi – nu mai ştiu şi nu vreau să
învăţ cine sunt – dacă
sunt – şi nici dacă şi ce ar trebui să
fac

mă cain în surdină şi mă blestem – cu
aceleaşi cuvinte cu care Dumnezeu ar
face-o – dacă n-ar fi cumplit de
mahmur – dacă n-ar zăcea pe moarte – la
capul patului – la capătul
lumii

e mereu o seară murdară – mereu
felinarele nespălate uită să se
aprindă: pe această uliţă nu se
trece

cioclii – cărătorii de cadavre ale
ciumaţilor numai ei au trecut şi au răspândit peste
tot gustul trufaş – atotputernic sfruntat – al
ciumei

nimeni nu se poate pune în gură cu
ciuma: până şi Dumnezeu acceptă – cu un
zvâcnet dureros al
buzei de sus – această
realitate – ca pe-o alternativă
rezonabilă – faţă de plictisul de
moarte

păsările – tărgile – la fel ca şi
ceasurile – s-au lehămetit să mai
treacă: este târziu – şi
atât – ca şi cum medicul mediocru care tocmai a
murit – a apucat doar să pună un
diagnostic – şi cu atât ne-am
ales – precum cu pecetea blestemului – venit din
acea şură cosmică – unde-au murit de
urât toate stelele

…plouă cu cenuşă – iarăşi
plouă
***

Adrian Botez

Categorii:literature, POEMUL

Nicolae Băciuţ – Cenaclu, fapte povestite…

29 noiembrie 2014 Lasă un comentariu

Eveniment
La Colegiul Naţional “Papiu” a luat fiinţă Cenaclul Literar “Nicolae Băciuţ”
“Nicio jucărie nu e mai frumoasă ca jucăria de vorbe. Copiii, ca şi oamenii mari, sunt mai simţitori la vorbe decât la fapte, plăcându-le, mai mult decât faptele făcute, faptele povestite…” (T. Arghezi)
Reflectând asupra afirmaţiei poetului consacrat, un grup de 13 elevi ai Colegiului Naţional “Al. Papiu Ilarian”, susţinut de profesoara Luminiţa Boboc, a decis să experimenteze îndemnul.
Aşadar, făcându-şi cunoscută intenţia de a se constitui într-un cenaclu literar, şi nu unul oarecare, ci purtând numele unui reprezentant de seamă al culturii mureşene, Nicolae Băciuț, elevii noştri au avut onoarea să-l întâlnească într-o primă “şedinţă de lucru” pe scriitorul N. Băciuț.
Poet şi publicist, redactor la Televiziunea Română, scriitor cu numeroase premii şi distincţii literare, autor a peste 70 de cărţi, printre care şi “O istorie a literaturii române contemporane în interviuri” (vol. I şi II), Director al Direcţiei Judeţene pentru Cultură Mureş, dl. Băciuț le-a oferit elevilor noştri un exemplu de maturitate şi responsabilitate artistică, de implicare susţinută şi dăruire.
Dialogul s-a bazat pe sinceritate, dezvăluindu-le elevilor adevărata dimensiune a eforturilor depuse, a autodeterminării şi mobilizării lor.
Atraşi de cuvânt, de forţă magică a acestuia, tinerii speră că, sub îndrumarea mentorului lor, să poată descoperi şi ei, în curând, valenţele expresive ale “necuvintelor”.
Activităţile cenaclului vor avea ca scop: descoperirea tinerelor talente din colegiul nostru, publicarea textelor reprezentative într-o revistă a cenaclului, participări la diverse lansări de carte, întâlniri cu scriitori, actori şi artişti plastici consacraţi, participarea la spectacole de teatru urmate de discuţii cu actori şi regizori, schimb de experienţă cu alte cenacluri, excursii etc.
Elevii sunt, de asemenea, profund recunoscători doamnei Rodica Puia, poetă ea însăşi, preşedinta Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina, filiala Mureş – o prezenţă extrem de caldă şi stimulativă, doamnei psiholog Daniela Ilioasa, gazdă a întâlnirii respective, şi, nu în ultimul rând, conducerii liceului, care s-a dovedit foarte receptivă la iniţiativa elevilor.
“Urez succes şi zbor înalt Cenaclului literar Nicolae Băciuț, cu convingerea că lectura va continua să joace un rol fundamental în viaţa oamenilor, că accelerarea progresului tehnic va fi mereu însoţită de remedierea compensatoare a unui spaţiu liber pentru închipuire, visare şi căutare de sens…”
(Mioara Kozak, Inspector Şcolar pentru Limba şi Literarura Română, Limba Latină, Inspectoratul Şcolar Judeţean, jud. Mureş)
Profesor Luminiţa Boboc

Categorii:literature, PRESA

Un romancier pasionat: Radu Igna. Valea proscrişilor şi viaţa profesorului dedicat…

25 noiembrie 2014 Lasă un comentariu

Am primit de la LÖRINCZI FRANCISC-MIHAI:

 

 

Verbul a fi şi înnobilarea Omului Radu Igna

 

 

rudi

 

 

 

Radu Igna este un scriitor din Haţeg, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara. La ceas aniversar, 80 de ani, doresc să realizez şi eu un medalion distinctiv, o pagină omagială pe marginea cuvintelor. Voi face această apreciere literară subiectivă pe fundalul romanului Valea Proscrişilor, pe planul căruia putem sta împreună, doi dascăli, în ţinută, la masa verbelor, acelea care ţin omul în verticalitate aristocrată. Pentru că verbul a fi este cel care poartă amprenta divinului, a avea e deşertăciune.
Radu Igna face o radiografie a satului din perspectiva dascălului, o fină analiză, substanţială, a moravurilor şi a vieţii din perioada anilor ´60, perioadă aflată sub razele însorite ale epocii de aur. Rumoarea inimilor, rezonanţa acestora la atingerea corzilor adânci, suişurile şi coborâşurile fireşti ale sufletului omenesc sunt frumos şi fidel suprinse păstrându-le şi consemnându-le prospeţimea trăirii şi autenticitatea temporală. Scriitorul surprinde cântecul magic al profunzimilor umane, vâltoarea unora sau molcomul sufletesc al altora, în bătălia cu firescul şi echilibrul vieţii, cumpătarea unuia sau vertijul viciilor altuia. Este atâta cumsecădenie în scrierea lui Radu Igna. Maliţiozitatea este ţinută în frâu. Morala stă în picioare. Reflecţiile sunt pline de adâncime. Expunerea este naturală, nu se simte nicio sforţare. Totul este rânduit în cuvinte încăpătoare, curate şi niciodată lăsate în neorânduială. Simţi cuvintele cum ţi se lipesc de suflet. Aceasta se datorează scriitorului onest, bun mânuitor al condeiului, un fidel cunoscător al psihologiei abisale a oamenilor, caracter încercat de forja experienţei vieţii, iar metalul curat care iese de sub dalta scriitoricească este dublat de simţul artistic fin. Cuvintele m-au înmiresmat, citindu-le. Nu poţi ajunge oricum la sufletul cititorului. Radu Igna este un dascăl, un Om care fiinţează în nobleţe. Autorul se mută în tine cu toată lumea satului deopotrivă şi îţi mobilează gândurile, sentimentele, cu gânduri alese care ţi se sedimentează în adâncuri, ca pe câmpurile iudeilor mana cerească. Iar când eşti atins de frumuseţea cuvintelor pe care ca un adevărat discernător, le zboară în tine, devii parte a acestui ţinut aristocartic al lui a fi. Devii persoană, înălţat la starea divină, aşa cum frumos scrie Gracian în Criticonul, persona autentica y verdadera, în traducerea magistrală a lui Sorin Mărculescu, pe care am avut plăcerea să îl cunosc, într-un cerc scriitoricesc erudit, la „Colocviile George Coşbuc” de la Bistriţa, anul acesta. Privind din acest unghi, de pe acest fundament lucrurile poţi şi tu să vezi panoramic lumea, aşa cum o vedea personajul Cristian Ştefănescu, de pe prispa casei nobilului Vlad Gernemiza sau să respiri aerul frumuseţii în tihna unei clipe în ochii limpezi ai frumoasei Cumbria: sta cu ochii închişi, cu un lujer de vis pe buze.
Când se forţa forjarea omului nou, totdeauna dintr-un metal slab, din oameni reduşi puşi în funcţii de conducere, dascălul de ţară are aceeaşi responsabilitate, a avut-o şi ieri, o are şi azi, aceea de a modela sufletele plăpânde, de a le scoate în aerul rarefiat al frumuseţii, de a le stârni spiritul spre a se înalţa din animalitate, pentru a le îmblânzi firea şi instinctul.
Scriitorul prezintă viaţa din Valea Proscrişilor aşa cum a fost ea, cât de fidel posibil, o lume arhaică, rudimentară, autentică, trăită în moralitate, aşezată în sfinţenie, cu obiceiurile locului, distilate în taina frumuseţii şi latura adumbrită adusă de omul nou, modificările în peisajul locului şi în structura oamenilor. Se petrecea o înstrăinare a omului de loc, a omului faţă de semenii săi, tocmai sub aparenţa, perdeaua comunităţii. Nu se produce unirea, ci dezbinarea comunităţii prin înscăunarea obrazului gros, a muncii făcute cu superficialitate.
Dascălul pasionat, dedicat meseriei până la sacrificiu, este înlocuit cu dascălul- surogat impus de noul regim. Sub masca inadaptării dascălului tânăr într-o comunitate mică, arhaică, într-un sat retras de lume, Valea lui Vlad, scriitorul întrezăreşte perioada de inadaptare a omului scos din starea lui naturală şi aşezat forţat în lumea omului nou, o lume fără substanţă şi fără Dumnezeu. Rezistenţa se face prin caracterul puternic, prin educaţie sănătoasă. Omul fără Dumnezeu este un om gol, fără şansa de a rămâne în timp.
Autorul se impune prin echilibrul scriiturii, prin autenticitate, umor bine proporţionat. Romanul urmăreşte pionieratul în profesia de dascăl a lui Cristian Ştefănescu, obligat să slujească, prin repartiţie forţată, într-un sat uitat de lume şi de timp. Dascălul învaţă din ritmul natural al vieţii, simte fiecare clipă a dramei în care este forţat să se mişte. Dar drama şi meandrele evenimenţiale şi viaţa aspră a oamenilor din sat, a elevilor care cu greu fac faţă studiului, a ţăranilor care muncesc pământul şi sunt condamnaţi să nu poată a-şi depăşi condiţia, labirintul acestor suflete este un parcurs miraculos şi dascălul devine parte a acestora: de la dureroasa experienţă a elevului care nu poate să dedice timp studiului, prins în mrejele gospodăriei, la Koty Neni, care se roteşte într-un univers închis al bucătăriei, o lume care o defineşte, până la dramele şi aventurile amoroase din sat şi la contemplaţie şi meditaţie alături de câteva minţi mai luminate: judecătorul, Vlad Gernemiza, Gorun, Tirea. Marile drame aparţin timpului care le gestionează cu măiestrie, care dărâmă oameni sau îi ridică în pânza subţirea a prezentului. Ştefănescu, profesor educat, pregătit, care îşi urmează rostul didactic cu aplecăciune nu poate accede la funcţia de director, aşa cum i s-ar fi pregătit, deoarece regimul îl ridică în scaun pe omul nou, arogant şi incompetent.
Am vrut ca prin aceste cuvinte să conturez un medalion literar al scriitorului Radu Igna de la Haţeg, la ceas aniversar, la optzeci de primăveri în Grădina Împărătească. L-am cunoscut pe scriitor de curând, în anul 2013 la Târgul de Carte „Alba Transilvana” din Alba Iulia. Mi-a plăcut omul, atitudinea verticală, onestitatea, un om aşezat, cu un umor fin, un om natural, fără înţolire. Am ciocnit atunci, îmi mintesc, după o prezentare de carte, un pahar de gin, am închinat creştineşte, iar la masă timpul l-am modelat cu un dialog prietenesc. Şi, ca-ntr-o sorbitură, am putut să văd omul din spatele cuvintelor. Când întâlnirea are loc între oameni naturali, care se mişcă în adevăr şi nobleţe, apropierea nu are bariere. Sufletele noastre au stat alături când cuvântul le era templu. Ne-a legat apoi profesia de dascăl, pe care amândoi am îmbrăţişat-o. De curând mi-a spus cu blândeţe, ca un sfat de viaţă pe calea învăţământului: Răbdare, dăscălia-i lungă! Şi ştiu că au fost vorbe sincere şi moralizatoare. Au venit ca un pahar de apă rece de izvor într-o zi de vară caniculară.
Şi am ales ca pe acest fond al cărţii Valea proscrişilor, care este o descindere în lumea şcolii, să aduc un omagiu dascălului şi scriitorului Radu Igna, prin înfiltraţii, comentarii pe marginea cărţii, prin scurte instantanee şi panse-uri literare despre om şi carte deopotrivă.
Animat de interstiţiile textului, cugetând alături de scriitor pe prispa casei lui Vlad Gernemiza, respirând adânc aerul ruralului, în care m-am format şi eu ca om, iar mai apoi am revenit ca dascăl în satul cu şcoala sub Dealul Bisericii, am retrăit şi eu iniţierea mea în tainele dăscăliei.
Cartea scriitorului Radu Igna, Valea Proscrişilor, este ca o bibliotecă vie în care intri şi devii personaj şi trăieşti alături de dascăli şi alături de toată suflarea satului, care se mişcă într-un ritm ancestral, cu ciclicitatea naturală impusă de mersul anotimpurilor.
Un drum iniţiatic, de descoperire a ta prin clătirea cu sufletul celuilalt, este cel pe care am pornit în a descoperi pe omul aşezat, echilibrat, plin de vitalitate, omenos şi discret, cordial şi sociabil, deschis şi modest, un suflet cald, amabil şi păstrând un umor din acela rar, subtil, care încântă şi te duce în sufletul său. Aşa m-am simţit eu lângă Rudi, cum îi spun prietenii, ca în compania unui nobil, mereu respectuos, distins şi înclinat spre bunătate, jovial şi plin de vitalitate. Timpul petrecut, chiar dacă întâlnirile au fost scurte, a fost o desfătare, tihnă în cuvânt, rod în cumpătare, nobleţe şi reverenţă, prestanţă şi onoare.
Evenimentele cărţii se derulează într-un spaţiu amplu şi un timp darnic, în anii ´60-´80, în epoca socialistă când sciitorul pune în centrul cărţii sale dascălul dintr-o comunitate rurală mică, în care luptă cu morile de vânt, în vremurile când aparenţa era consolidată de noul regim şi lumea era în schimbare. Se încerca păstrarea curată a profesiunii de dascăl, dar onestitatea şi dăruirea sunt înlocuite repede de personaje care nu fac cinste educaţiei, dar care sunt promovate la conducere. Dascălul Critian Ştefănescu vede dincolo de aparenţe, meditează, primeşte de la elevi şi de la oameni simpli lecţii de viaţă. În labirintul interior reverberează dramele ţinutului. Omul în încercarea de a ieşi din această vale condamnată la superficialitate şi mărginire, se încurcă în iţele comunităţii, trăieşte, iubeşte, suferă, învaţă, încearcă să se adapteze, dar nu reuşeşte. Dezgustul dascălului după înscăunarea noului director, numit preferenţial, pe criterii politice (această plaga nu a fost eradicată nici azi), îl determină să plece din Valea lui Vlad şi o face cu toată viteza, la volanul maşinii, cugetând la vorbele shakespeare-iene, că lumea asta şi-a ieşit din ţâţâni.
Pare un spaţiu atemporal cel în care evenimentele nu îşi pot ieşi din matcă, singură Limpejoara, râul din sat, la viituri poate să se reverse peste maluri, râul care prin toponimie transcede acest loc în care aparent nu se întâmplă nimic. Acest experiment existenţial, viaţa ca viaţă, cale de răscruce în evoluţia şi traiul de dascăl de ţară, îl prinde pe Cristian Ştefănescu, alter ego autorului, în vârtejul schimbării unei societăţi care se îndepărtează de natural, de autentic şi trăieşte un moment al prefacerilor, când totul se diluează în artificial, în aparenţă, lipsă de conţinut, poleială, toate pedepsite de condeiul scriitorului, păcat care se multiplică, nu se ajunge nicidecum la însănătoşire. Astăzi, iar şi iar, tarele înrădăcinate puternic în societate par a condamna oamenii să se rotească în aceeaşi vale a proscrişilor şi să nu poată ieşi în aerul rarefiat al societăţilor democratice.
În aceste exerciţii de singurătate, pe fondul iniţierii în dăscălie, omul cugetă asupra rostului vieţii, a relaţiilor dintre oameni, la tradiţii şi obiceiuri, vicii omeneşti, se trece şi în planul ocult, al visului şi superstiţiilor; meditaţia şi contemplaţia fiind calităţi ale omului superior care vede dincolo de dealuri, de Valea lui Vlad şi care face previziuni profunde.
Azi Radu Igna în frumoasa iarnă a bătrâneţii, cum o denumeşte Gracian, vede dincolo de valea în care trăim şi ne invită la o cină de taină la înălţimea vrăjită a cuvintelor.
Îi doresc dascălului şi scriitorului Radu Igna, din suflet, multă sănătate, putere de a scrie, să se bucure de marea familie pe care o are şi să nu uite că trebuie să mai ciocnim cândva un pahar cu gin, pentru că nu am putut fi prezent la aniversarea din 6 noiembrie de la Hațeg.

LÖRINCZI FRANCISC-MIHAI

Categorii:ESEU, literature

Critica poeziei după Artur Silvestri. Eveniment şi patrimoniu cultural…

25 noiembrie 2014 Lasă un comentariu

Layout 1

Categorii:literature, PRESA

Ora de religie… Un punct de vedere constituţional

25 noiembrie 2014 Lasă un comentariu

Curtea Constituționala a hotărât la 12 noiembrie 2014, ca obligația de a face cerere pentru ca un elev sa nu participe la ora de religie, prevăzuta in legea Educației, este neconstituționala, reprezentanţi ai Curții Constituţionale au arătat clar că, urmare a hotărârii, o astfel de solicitare va trebui făcuta doar de cei care vor sa studieze disciplina şi nu în modul stabilit prin legea supusă analizei de constituţionalitate.
Prin decizia mai sus arătată, judecătorii CCR au stabilit ca prevederile articolului 9 alineatul (2) din Legea invatamantului numărul 84/1995 si cele ale articolului 18 alineatul (2) teza intai din Legea educației naționale nr. 1/2011 sunt neconstituționale.

Religia face parte din planul cadru de educaţie. Pana acum, elevul major, părintele sau tutorele trebuiau sa depună o cerere pentru a nu participa la cursurile acestei discipline. In urma deciziei, s-a stabilit ca trebuie sa spui când vrei sa participi la cursurile de Religie, nu sa spui când nu vrei. Astfel, s-a decis ca aceste cereri vor fi completate doar de cei care vor sa fie prezenţi la ora de religie conform Curții Constituționale. Şmecheria din lege nu a ţinut, Constituţia se aplică şi are efecte, chiar şi pentru credinţa oamenilor.
Ce poziţie are Iisus referitor la Evanghelia pe care a lăsat-o oamenilor:
„Mar 16:15 Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.
Mar 16:16 Cine va crede şi se va boteza, va fi mîntuit; dar cine nu va crede, va fi osîndit.
Mar 16:17 Iată semnele cari vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi;
Mar 16:18 vor lua în mînă şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mînile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşa.”
Mar 16:19 Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S’a înălţat la cer, şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu.
Mar 16:20 Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei, şi întărea Cuvîntul prin semnele, cari-l însoţeau. Amin”.

Categorii:CREDO, PRESA

Gala de la Alba Iulia în câteva fotografii realizate de Dumitru Hurubă. La cina poeziei române contemporane

25 noiembrie 2014 Lasă un comentariu

 

Foto: Dumitru Hurubă, scriitor, Filiala Alba-Hunedoara a USR

Lista de la Alba Iulia…

22 noiembrie 2014 Lasă un comentariu

Joi, 20 noiembrie 2014, la Alba Iulia, în Sala Mare a Unirii, a avut loc Gala Poeziei Române Contemporane” – Lista lui Manolescu, ediția a IV-a (organizată de Uniunea Scriitorilor din România, Consiliul Județean Alba și Biblioteca Județeană „Lucian Blaga”). Au citit 20 de poeți: Ovidiu Genaru (Bacău), Nichita Danilov, Cassian Maria Spiridon (Iași), Gabriel Chifu, Marian Drăghici, Ioan Es. Pop, Nicolae Prelipceanu, Liviu Ioan Stoiciu, Eugen Suciu (București), Vasile Igna, Ion Mureșan, Adrian Popescu (Cluj), Ioan Moldovan (Oradea), Vasile Dan (Arad), Robert Șerban (Timișoara), Mircea Bârsilă (Pitești), Aurel Pantea (Alba Iulia), Adrian Alui Gheorghe (Piatra Neamț), Gellu Dorian (Botoșani), Arcadie Suceveanu (Chișinău)
Categorii:literature, PRESA

Ornicul din turnul primăriei

21 noiembrie 2014 Lasă un comentariu

Fără titlu

Să mergem la primărie, pentru ceva viaţă în plus,
acolo, în turn, e un ceas care indică o altă oră,
să ne îndreptăm spre catedrală,
pentru puţină eternitate,
dar şi acolo ornicul din turn arată o altă oră
şi la gară e un ceas care ne arătă un alt timp,
există în orice loc un ceas sau un ornic care funcţionează
cu apă, cu nisip, ori carbon,
care ne va revela un alt timp…

Toate orele, toate timpurile, toate veacurile
adunate sau împărţite,
scrise sau nescrise vor dura altfel decât
viaţa noastră întâmplată pe la primărie,
pe la gară, pe la catedrala de unde
au fugit îngerii care purtau la mâna lor stângă
sau la mâna lor dreaptă,
un ceas plin cu ochi pe dinafară şi pe dinăuntru…

Constantin Stancu

Categorii:literature, POEMUL

Captiv în Babilon, captiv în cabina de vot. Luteranism şi Reformă, câteva date. „…nu am înțeles măreția Americanilor până când nu am vizitat bisericile lor care ard cu focul dreptății și neprihănirii Evangheliei”. Nimc deosebit: „Înapoi la Evanghelie!”

21 noiembrie 2014 Lasă un comentariu

luteranísm s. n.
Doctrina protestantismului german, fundată de Luther și sintetizată în Confesiunea de la Augsburg (1530). Proclamă ca esențiale pentru mântuire numai credința, fără a fi nevoie de fapte bune, și autoritatea exclusivă a Bisericii. Respinge Tradiția, ierarhia bisericească, cultul sfinților, al icoanelor și al morților, postul, monahismul, celibatul preoților ș.a. Dintre sfintele taine recunoaște numai botezul și euharistia, iar cultul este redus la predică, precedată și urmată de rugăciuni rostite de pastori. Luteranismul a pătruns și în Transilvania în sec. 16, unde a fost însușit de germani și șvabi. Se numește și Biserica evanghelică. – Din fr. luthéranisme.

Luteranismul reprezintă o teologie, elaborată de preotul Martin Luther.
Martin Luther și reforma
În 1517, când Martin Luther și-a fixat cele 95 de teze pe ușa unei biserici din Wittenberg (Germania) „cu scopul de a provoca adevărul“, a început Reforma care a modificat, pentru secole, alianțele politice și religioase. Profesor la Universitatea din Wittenberg, Martin Luther a formulat o interpretare nouă, antiscolastică a textelor biblice, a criticat dogmele și organizarea ierarhică a Bisericii Catolice, intoleranța acesteia și comerțul cu indulgențe. În esență, reforma lui Luther consta în afirmarea „mântuirii prin credință“, nu prin practicarea ritualurilor bisericești, și în proclamarea autorității exclusive a textelor biblice. El a pledat împotriva autorității papale în afaceri de stat și, când a refuzat să retracteze, Biserica Catolică l-a excomunicat în anul 1520 – un act din care au izvorât toate bisericile protestante.
Reforma a adus înapoi în creștinism vigoarea bisericii primare pierdută într-un mileniu de negură. Limba latină, moștenită în Biserică datorită influenței Imperiului Roman, încetase a mai fi vorbită sau ințeleasă de către „barbarii” care trăiau acum în Europa. Faptul că atât liturghia cât și textul Scripturilor erau în latină limita accesul la ele numai clerului educat, și acesta era în număr foarte restrâns. Datorită interesului în limbile clasice manifestat în secolele XVI-XVII chiar de către umaniști ca Erasmus, Vulgata, traducerea Bibliei în latină efectuată de Sf. Ieronim (cca. 405 A.D.) și folosită în mod exclusiv în Biserică, începuse să fie dovedită ca având lacune. Ideile protestante de traducere a Scripturii în limbile naționale ale popoarelor, propagate cu ajutorul tiparniței lui Gutenberg, au pus într-o perspectivă proaspătă adevărul și geniul creștin.Martin Luther 1483 – 1546
A fost o personalitate plină de contradicții interioare, clădită din extreme și exprimată în paradoxuri, o mare de puteri, de impulsuri, de cunoștințe, de nerăbdare. Emotiv și sincer, simplu și vesel, binevoitor și naiv chiar în relațiile lui intime și familiare, dar tumultos, brutal și chiar ordinar în lupta și polemicele duse nu numai cu oamenii papalității, ci și cu foștii lui colaboratori, prieteni ori țărani răsculați, sau anabaptiști răsculați, Luther a fost prezentat uneori ca un apostol sau profet prin gura căruia a grăit Duhul Sfânt cum n-a mai făcut-o de la Sf. Ap. Pavel încoace (Joule. Kostlin), alte ori ca un erou și ca o personalitate puternică, plină de calități geniale (Thomas CarlyleCarlyle, Thiele), ori ca cel mai genial creator de sistem filosofic și religios (Holl), iar alteori crezut drept un rătăcit răufăcător, sau un psihopat, care a făcut din pasiunile lui un crez cu care a infectat omenirea întreagă (Denifle, Grisar ș.a.). La fel este prezentată și opera reformatorului: când expresie a răbufnirii vechii uri naționale a germanilor față de tutela romanică (Michelet, Imbart de Tours, H. Preuss), când adevărata sinteză spirituală și culturală a Renașterii și umanismului (Burckhardt, Ranke ș.a.), sau chiar numai încercarea de unificare sufletească a germanilor, în locul celei politice, care lipsea, prin crearea limbii naționale, în special prin traducerea Bibliei (Funk-Brentano). Dar toate aceste prezentări sunt secvențiale și incomplete, așa cum o dovedește cunoașterea conjuncturii, a contextului în care s-a derulat Reforma, precum și a biografiei și operei marelui reformator.
Biografie
Martin Luther s-a născut la 10 noiembrie 1483, în localitatea Eisleben dintr-un părinte anticlerical sever, irascibil, ursuz- Hans, și o mamă timidă, modestă, dedată la rugăciune -Gretha . Tatăl fusese țăran în Mohra, apoi miner la Mansfeld și apoi mic industriaș la Eisleben. Lui Martin i-au urmat alți șase frați, iar copilăria i-a fot extrem de marcată de severitatea părinților. El își va aminti, peste ani, că într-o zi, tatăl său l-a bătut cu atâta zel încât mult timp i-a păstrat adversitatea, iar altă dată mama lui l-a bătut până la sânge pentru că furase o nucă. „Viața severă și grea pe care am dus-o cu ei, avea să spună mai târziu Luther, a fost rațiunea pentru care am căutat mai apoi refugiul în mănăstire și m-a făcut călugăr . Tabloul divinității, pe care părinții săi i l-au transmis, reflecta propriul lor caracter: un tată dur și judecător sever, cerând o virtute fără bucurie, și împreună cu soția lui crezând în vrăjitori, în îngeri și demoni de tot felul și de toate specialitățile. Și Martin a păstrat toate aceste superstiții până la sfârșitul vieții sale. „O religie a terorii într-un cămin al disciplinei riguroase a contribuit la formarea tinereții și a credinței sale”.
La școala din Mansfeld a avut parte mai mult de rigoare, severitate decât de catehism. Într-o zi, de exemplu a fost bătut de 15 ori pentru că a declinat greșit un substantiv. La 13 ani a fost promovat la o școală secundară, ținută de o confrerie religioasă la Magdenbourg, iar la 14 ani a fost transferat la școala Sf. Gheorghe de la Eisenach, unde a petrecut trei ani, relativ fericit, în confortabilul cămin Frau Cotta – Ursula Cotta. În 1501, tatăl lui Luther, căruia îi mergeau afacerile, l-a trimis la Universitatea din Erfurt. Aici studiile erau axate pe teologie și filozofie, care era încă scolastică. Dar triumfase și aici nominalismul lui Occam și Luther a făcut aici cunoștință cu doctrina lui, după care papii și sinoadele puteau să greșească. Nu agrea scolastica dar a învățat puțină greacă, puțină ebraică și a citit principalii clasici latini și în special filozofia lui Aristotel. În 1505 a obținut titlul de licențiat în litere . Tatăl său, mulțumit de el, i-a făcut cadou o scumpă ediție a colecției de legi Corpus Juris, și a fost bucuros, când fiul său a început să studieze dreptul. Deodată, după două luni de la începerea studiilor de drept, spre consternarea tatălui său, Luther care avea 22 de ani, s-a decis să se călugărească. Decizia exprima contradicțiile caracterului său. El se hotărâse să intre în mănăstire încă din 2 iulie 1505, când întorcându-se de la studii acasă, a fost surprins de o furtună, cu fulgere care brăzdau cerul. Când un copac de lângă el a fost mistuit de trăsnet, înspăimântat, Luther a crezut că este un avertisment divin și a făcut o promisiune Sf. Ana, anume, dacă va supraviețui furtunii va deveni călugăr. El s-a rugat disperat:”Sf. Ană, scapă-mă și mă voi călugări”. La Erfurt erau 20 de mănăstiri. Luther a găsit una, cunoscută pentru fidelitatea observării regulilor monastice, aceea a ermiților augustinieni. Mai întâi și-a adunat prietenii, a băut, a cântat cu ei, declarându-le că este ultima dată când face acest lucru și a doua zi și-a început noviciatul. Era un frate model, își împlinea ascultările cele mai grele cu o mare umilință; recita rugăciunile cu o tonalitate hipnotizantă, îngheța într-o chilie fără căldură, se autoflagela, în speranța exorcizării, îndepărtării demonilor din corpul său. „Eram un călugăr pios, și observam atât de strict regulile ordinului meu, căci…dacă vreodată un călugăr mergea către cer prin spiritul monastic, eu aș fi avut dreptul să merg aici. Dacă ceva ar fi durat prea mult timp, aș fi fost torturat până la moarte prin ascultări, rugăciuni, lecturi și alte munci” . La câtva timp, după câteva zile, în care Luther nu s-a arătat, prietenii au intrat în chilia sa și l-au găsit întins, inconștient, pe jos. Au adus o lăută și unul dintre ei a început să cânte. Luther și-a revenit și a mulțumit prietenilor. În septembrie 1506, el a pronunțat votul irevocabil al sărăciei, fecioriei și ascultării. În mai 1507 a fost hirotonit preot, dar era chinuit, încă, de gândul că, în ciuda atâtor posturi și abțineri ascetice, nu avea siguranța mântuirii. Ispitele și îndoielile îl devorau, scepticismul și chiar disperarea îi copleșeau zilele și nopțile cu viziuni cerești și îndeosebi diabolice. Colegii călugări îi dădeau sfaturi amicale. Unul dintre ei l-a asigurat că Jertfa lui Hristos a răscumpărat păcatul omului și i-a deschis, astfel, porțile raiului. Lecturarea misticilor germani, și în special a lui Tauler, i-a dat lui Luther speranța aruncării unui pod peste oribila prăpastie a unui suflet păcătos și a unui Dumnezeu Atotputernic. Apoi, un tratat al lui Jan Hus i-a căzut în mâini și îndoielile doctrinare s-au adăugat tumultului său sufletesc. El se întreba de ce „un om care a putut scrie atât de creștinește și cu atâta putere a fost ars…am închis cartea și m-am întors cu inima rănită”, spunea el. Johann von Staupitz, vicarul provincial al eremiților augustinieni, observându-i frământările, l-a sfătuit să înlocuiască ascetismul cu lectura alternativă a Sf. Scripturi și a Fer. Augustin. Călugării și-au exprimat solicitudinea și i-au oferit o Biblie latină, carte pe care un om o poseda cu mare greutate, în epocă. Într-una din zile, poate în 1508 sau 1509, Luther a fost marcat de o frază din epistola către Romani, a Sf. Ap.Pavel: „Iar dreptul prin credință va fi viu”(I,17). Încet, aceste cuvinte l-au condus la concluzia că omul poate să fie justificat, adică să se mântuiască numai prin credința totală în Hristos. De aici, sola fide sau mântuirea prin credință și sola scriptura, ideea că Scriptura este singura autoritate pentru păcătoșii care caută mântuirea, au devenit principalele puncte ale sistemului său teologic. În această viziune harul și faptele bune nu-și mai aveau locul. La Fer. Augustin, Luther a găsit o altă idee, care a reînnoit teama sa, predestinația, după care Dumnezeu, chiar înainte de creație, a destinat pentru totdeauna unele suflete la mântuire și altele la pierzare. Aleșii au fost căutați arbitrar de voia liberă a lui Dumnezeu, pentru a fi mântuiți prin jertfa lui Hristos. Această grosolană absurditate revine, la Luther și apoi la toți protestanții și neoprotestanții, în speranța fundamentării mântuirii prin credință.
În 1508, la recomandarea lui Staupitz, Luther a fost transferat la o mănăstire augustiniană din Wittenberg, unde a obținut un post de instructor în logică și în fizică, apoi de profesor de teologie, la Universitate. Wittenberg-ul era capitala nordică, rareori reședința, a lui Frederic cel Înțelept. Un contemporan descrie orașul în culori destul de închise, iar la momentul declanșării Reformei nu avea mai mult de 3000 de locuitori. Luther descrie locuitorii ca „bețivi, grosolani și dedați la desmăț, peste măsură”. De altfel, locuitorii orășelului aveau reputația de a fi cei mai mari bețivi din tot ținutul Saxei, socotit a fi provincie a Germaniei unde domnea beția cea mai nestăpânită. „La doi km spre est, spunea Luther, civilizația se sfârșea și începea barbaria”. Aici Luther a locuit până la sfârșitul vieții sale.
Credem că între timp, Luther devenise un călugăr exemplar căci, în octombrie 1510, împreună cu un alt frate de mănăstire au fost trimiși la Roma, cu o oarecare misiune pentru eremiții augustinieni. Prima reacție, la vederea cetății eterne, a fost o teamă pioasă: se prosterna, ridica mâinile și striga: Te salut, o Romă sfântă! După care a observat toate gesturile unui pelerin, înclinându-se cu venerație în fața sf. moaște, urcând scara sfântă în genunchi, vizitând aproximativ douăzeci de biserici și câștigând atât de multe indulgențe pentru el dar și pentru părinții lui, pe care, deși erau morți, el dorea să-i scoată din Purgatoriu. A rămas cu totul insensibil de realizările renascentiste din Roma. Timp de mulți ani, după acest pelerinaj la Roma, Luther nu a făcut nici un comentariu asupra mondenității clerului roman sau imoralității, la ea acasă atunci, în cetatea sfântă. Zece ani mai târziu, totuși, și chiar după aceea, el descria Roma anului 1510, ca o nelegiuire, papii ca mai răi decât împărații păgâni și curtea pontificală ca fiind servită de douăsprezece fete goale.
După întoarcerea la Wittenberg(februarie 1511), Luther a fost rapid avansat între cadrele didactice și a devenit vicar provincial al ordinului său. El ținea cursuri asupra Bibliei și predica cu regularitate în biserica parohială, și căuta să-și facă datoria cu zel și devotament. Un erudit apusean consemnează faptul că ”scrisorile sale oficiale respiră o profundă solicitudine pentru cei slabi, o nobilă simpatie pentru cei căzuți(în păcat s.n.); ele marchează profunde sensuri religioase și un rar simț practic, fără să fie tulburat de sfaturile cu tendințe eterodoxe. Ciuma din 1516, l-a găsit curajos, la postul său, pe care nu a vrut să-l părăsească, în ciuda invitațiilor făcute de prietenii săi” . Totuși, lent, în cursul acestor ani(1512-1517), ideile religioase ale lui Luther s-au îndepărtat de doctrina oficială a Bisericii. A început prin a vorbi de teologia noastră, în contrast cu cea care se preda la Erfurt. În 1515 a adus învinuiri clerului, că dă un rău exemplu creștinilor, care au creat, din această cauză, satiri, maxime și fabule pe seama lui. El cerea preoților să ofere oamenilor modelul divin al Scripturii și nu al pământeanului corupt de păcat. În 1516 a descoperit un manuscris german anonim, a cărui pietate mistică se potrivea atât de bine propriei structuri sufletești, asupra sufletului și a mântuirii, că Luther l-a și publicat sub titlul Theologia Germanica. Pe lângă textul propriu zis, al vechiului manuscris, el adăuga și propriile considerent, în care dezaproba pe predicatorii indulgențelor, ce profitau de simplitatea săracilor. În corespondența privată el începuse să identifice pe antihristul primei epistole a lui Ioan cu papa. În iulie, invitat de ducele George de Saxa să predice la Dresda, el demonstra că simpla acceptare a meritelor lui Hristos, asigura mântuirea credinciosului. Ducele se plângea că a sublinia credința mai mult decât virtutea, sau fapta bună, ar însemna să cultive trufia și îndărătnicia sau nesupunerea în popor. Trei luni mai târziu, temerarul călugăr, provoca lumea la o dezbatere publică asupra celor 95 de teze, pe care le afișase pe ușa bisericii din Wittenberg. Motivul, care l-a avut Luther de a combate indulgențele, a fost felul în care călugărul dominican, Johann Tetzel, făcea publicitate acestora, relativizând pocăința și afirmând că „îndată ce banul sună în cutie, sufletul zboară la cer”. Propaganda deșănțată a lui Tetzel avea și un alt substrat și anume: Arhiepiscopul Albert de Brandenburg(1490-1545), un prinț din casa de Hohenzollern, care deja avea două provincii romane sub control, a pus ochii pe arhiepiscopia vacantă de Mainz, în anul 1514. Deoarece Albert avea numai 23 de ani, și legea canonică interzicea unui om să dețină mai multe funcții, el a fost nevoit să plătească papei Leon al X-lea, pentru dispensele necesare ocupării celor două posturi. Din fericire pentru el, dorința de a avea arhiepiscopia de Mainz și dorința papei de a avea bani pentru construirea catedralei Sf. Petru din Roma au coincis. Albert urma să primească permisiunea de a deveni arhiepiscop de Mainz, dacă plătea papei o sumă mare de bani, aproximativ 14 000 de ducați, pe lângă taxele obișnuite pentru a ajunge la o asemenea slujbă. Deoarece această sumă era de domeniul marilor finanțe, papa i-a sugerat să împrumute banii de la bogata familie de bancheri Fugger, din Augsburg. O bulă papală, care autoriza vânzarea indulgențelor în anumite state germane, era dată ca asigurare că Albert îi va plăti înapoi familiei Fugger împrumutul. Papa a primit jumătate din suma, strânsă de pe urma vânzării indulgențelor și cealaltă jumătate a fost folosită pentru plata datoriei la familia Fugger. Principalul agent al lui Albert era dominicanul Tetzel, care era plătit cu echivalentul a peste 1100 USD pe lună, plus cheltuielile lui, pentru a vinde aceste indulgențe. Cu el și cu alți vânzători de indulgențe mergea un agent al familiei Fugger, pentru a se asigura că jumătate din banii plătiți pentru fiecare indulgență lua drumul băncii, în contul împrumutului ce-i fusese dat lui Albert. În acest context, Tetzel folosea metode de vânzare a indulgențelor, făcând acea publicitate deșănțată, promițând iertarea de pedepse temporare chiar și pentru cele mai grave păcate, dacă penitentul cumpăra o indulgență. Era de fapt o deviere de la învățătura Bisericii, iar indulgența nu mai implica pocăința ci prindea contur magic, chiar „mulți predicatori învățau că indulgența poseda, în sine, o putere oarecum magică”. Și cum Tetzel vindea indulgențe în imediata vecinătate a Wittenberg-ului, la Juterbock, Luther a crezut că a venit momentul să ia atitudine în public. El a profitat de faptul că pe 1 noiembrie, sărbătoarea Tuturor Sfinților, după calendarul apusean, la Wittenberg avea loc un pelerinaj masiv al credincioșilor din regiune, pentru a se închina relicvelor pe care le poseda principele elector de Saxa . De aceea, la 31 octombrie 1517, el a afișat cele 95 de teze, în care condamna abuzurile sistemului cu indulgențe și invita toată lumea să dezbată subiectul. După moda timpului, tezele afișate de Luther se impunea să fie discutate, dar nu s-a întâmplat așa, căci nimeni nu s-a prezentat a doua zi, pentru a-l înfrunta pe reformator. În demersul său, reformatorul a fost ajuta de tipar, căci tezele sale au fost multiplicate și răspândite în întreaga Germanie și chiar în afară, provocând, astfel, vii reacții. Tetzel a luat atitudine împotriva lui Luther și a publicat Antiteze, care au fost repede sancționate de studenții din Wittenberg. Se contura o dispută, ce nu se putea opri la doi călugări, sau la teologi, căci arhiepiscopul de Mainz, vizat direct de reformator, s-a adresat papei, trimițându-i și tezele lui Luther. Papa Leon al X-lea, ocupat cu cele lumești, mai mult decât cu cele ale Biserici, a crezut că este vorba de o ceartă între călugări. Dar, începând cu luna decembrie, cardinalul Thomas Vio de Gaete, supranumit și Cajetan, studiind dosarul cu o luciditate remarcabilă, a atenționat pe papă că este vorba de o învățătură contrară celei oficiale, pe de o parte o învățătură nouă, anume justificarea(mântuirea) prin credință, pe de altă parte contestarea noțiunii de merit și a magisteriului infailibil al Bisericii. Roma a poruncit atunci lui Staupitz să-l determine pe Luther să retracteze. Chemat la ordine, în februarie 1518, Luther a refuzat să retracteze ceva și s-a adresat cu un memoriu Romei, cerând în continuare expunerea adevărului despre indulgențe. El își mărturisea supunerea, dar cerea revizuirea învățăturii despre indulgențe. Chemat la proces, la Augsburg, în fața lui Cajetan, unde Dieta studia pericolul turc, Luther și-a reluat și nuanțat tezele și a susținut că și papa trebuie să asculte de sinod, iar sinodul de Sf. Scriptură. Cajetan a constat revolta călugărului. Reîntors la Wittenberg, de unde principele elector a refuzat să-l extrădeze, Luther a lansat, la 21 octombrie, un apel „de la un papă rău informat către un papă care trebuie mai bine informat” , ca acesta să facă apel la un conciliu general, așa cum făcuse înainte și Jan Hus.
Roma a trimis un alt mesager, Carol Militz, mai blând decât Cajetan, care a reușit să obțină(la 5-6 ianuarie 1519) o promisiune de la Luther, anume că va tăcea dacă nu va fi atacat. Lucrurile însă s-au schimbat atunci când catolicul Johann Eck(+1543), vice-cancelar al Universității din Ingolstadt. La 27 iunie-16 iulie 1519, reformatorul a participat la o dispută publică, ce a avut loc la Leipzig, asupra primatului papal, cu care prilej a început să creadă că nici conciliul nu este infailibil, ci numai Sf. Scriptură garantează adevărul divin; cât despre epistola Sf. Iacob, invocată de Eck, pentru necesitatea faptelor bune, Luther s-a exprimat că este de paie. Germania, condusă de împăratul Maximilian, s-a divizat, o parte rămânând cu Roma, iar o alta a împărtășit ideile lui Luther. Personalități precum Ulrich von Hutten, cavalerul Franz von Sickigen, profesorul de ebraică Filip Melanchton, Silvestru de Schaumburg și în general umaniștii, care la început credeau că este o simplă ceartă între călugări, au trecut de partea lui Luther. Nu au lipsit excesele și mulți învățați au început să privească cu ochi critici și alte realități din Biserica Apusului.
Denunțat ca eretic, Luther s-a adresat națiunii germane, în anul 1520, prin trei scrieri-program, din cele 30 câte a scris în acel an. Prima: Către nobilimea creștină de națiune germană despre îndreptarea stării creștine, tipărită în august 1520, susținea că dacă papalitatea și clerul nu voiau ca reforma cerută de sute de ani, precum și satisfacerea doleanțelor poporului german, atât de crunt exploatat de lăcomia lor, atunci s-o facă poporul. Iarăși tiparul a ajutat enorm, căci, în câteva zile, peste 4000 de exemplare, din acest manifest, s-au răspândit demolând cele trei ziduri, în spatele cărora se ascundea papalitatea: puterea spirituală, care depășește pe cea lumească, dreptul papei de a explica Biblia și dreptul de a convoca sinoade. Acestora, Luther le opunea preoția universală sau generală, libertatea pentru toți de a explica Sf. Scriptură și dreptul poporului întreg de a decide în adunări soarta Bisericii sale. „Trebuie să te trezești, Germanie!”, striga Luther, căci Donatio Constantini, temelia statului papal, este un fals nemaiauzit; pelerinajele la Roma și sărutarea picioarelor papei să înceteze. „Ne-am săturat de cerșetoria și de dezmățul Ordinelor călugărești; preoții să se căsătorească și să nu mai trăiască, mai departe, într-o rușinoasă stare de promiscuitate; afară cu păgânul Aristotel din teologie; Sf. Scriptură să fie pusă în centrul ridicării poporului”, erau unele din tezele lui Luther.
Al doilea manifest, a apărut în octombrie, același an, cu titlul: Despre captivitatea babilonică a Bisericii, era redactat în limba latină și se ocupa numai cu probleme teologice. În acesta, Luther nega caracterul sacramental al Bisericii , din cele șapte Taine, numai trei admițând: Botezul, Euharistia și într-o oarecare măsură Pocăința, care puteau fi dovedite ca fiind instituite de Hristos. Celelalte erau socotite ceremonii pioase adăugate de oameni. Dar și primele trei Taine se aflau într-o scandaloasă robie a rătăcirii omenești asemănătoare celei din Babilon sau Avignon, căci li s-a răpit și întunecat caracterul primordial. Cel mai rău a fost mutilată Euharistia, spunea Luther, căci li s-a răpit laicilor potirul; minunea prefacerii darurilor este subminată de subtilitățile scolasticismului, iar omul care crede că aduce un dar, pierde, prin denaturarea lui, binecuvântarea cerului. Singurul lucru care se cerea credinciosului era credința, adică primirea harului, căci Taina nu era decât cuvântul legat de un semn văzut; Cât privește Taina pocăinței, s-a deformat prin rușinosul trafic al indulgențelor. „Înapoi la Evanghelie!”, cerea Luther.
A treia scriere, cea mai teologică și, alături de Catehismul Mic, cea mai simplă din câte a lăsat Luther, este Despre libertatea creștinului, redactată în noiembrie 1520. A fost scrisă în limba germană și era adresată papei Leon al X-lea ca un fel de justificare împotriva excomunicării, la care se aștepta. El ataca teologia Bisericii catolice prin faptul că afirma că toți credincioșii sunt preoți ca rezultat al credinței lor personale în Hristos. Subiectele în dispută erau clarificate prin aceste atacuri ale lui Luther împotriva ierarhiei, a Tainelor și a întregii teologii catolice, dar și prin chemarea lui la reformă națională. El a câștigat nobilimea de partea sa.
În 15 iunie 1520, Leon al X-lea a emis bula Exurge Domine, care cenzura ca eretice 41 de teze din scrierile lui Luther, privind mai ales organizarea bisericească și preoția harismatică, și fixa un termen de 60 de zile, pentru retractare. La împlinirea termenului, Luther a răspuns printr-un pamflet intitulat Împotriva Bulei lui Antihrist, după care a ars, în public, bula papală și Corpus Juris canonici, fiind hotărât să-și asume toată responsabilitatea, adresându-se studenților numai în limba germană. Lumea apuseană avea atunci alte priorități, Roma dormea, teologia catolică era în somnolență, iar ideile lui Luther se răspândeau cu repeziciune. Din toate părțile reformatorul era felicitat și încurajat. În aprilie 1521 a fost convocat la dieta de la Worms, pentru a da socoteală de vederile lui. El a plecat spre Worms cu asigurarea protecției din partea prințului elector de Saxa, Frederic, care era și fondatorul universității din Wittenberg. În fața dietei, Luther a refuzat să-și retracteze învățătura, dacă nu putea fi convins, prin mărturia Scripturii sau prin raționament, că greșise. A mai afirmat că-și va menține poziția numai pe această bază și a cerut ajutor de la Dumnezeu. Acestea-s părerile mele și altfel nu pot; Dumnezeu să-mi ajute!. Deși condamnat, a fost răpit de prietenii săi, pe drumul de întoarcere către Wittenberg, și dus la castelul Wartburg, unde a rămas până în anul 1522. După plecarea sa de la Worms, dieta a dat un edict prin care poruncea tuturor supușilor imperiali să-l prindă pe Luther și să-l predea autorităților. Era de asemenea interzisă citirea scrierilor lui. În timpul cât a stat ascuns, la Wartburg, Luther, cunoscut sub numele de cavalerul Jorg, a tradus Noul Testament, după originalul grecesc al lui Erasmus de Rotterdam. Ceva mai târziu, în 1534 avea să traducă și Vechiul Testament, după originalul ebraic, ca, mai apoi, în 1535 să tipărească întreaga Scriptură în limba germană, punând bazele limbii literare germane. Au urmat alte ediții, încât toți germanii aveau Scriptura lor. Mai amintim că Luther nu a fost statornic în cele stabilite în programul său de reformă, căci, demolând o instituție, a postulat o Biserică nevăzută, a dinamitat ierarhia în Biserică, și, prin extindere, orice ierarhie, generând războiul țărănesc condus de preotul Thomas Munzer, în care au fost uciși 100000 de țărani, a îndepărtat cultul sfinților, al icoanelor , al moaștelor,etc., a dat Biblia în mâna creștinilor și îndemnat să o citească și să creadă. Credința era relativizată și individualizată, ne mai exprimând apartenența la aceeași realitate hristică a Bisericii. Nu mai existau reguli, norme sau obligații, fiecare-și era propria normă. Când a văzut ce se întâmplă, l-a îndemnat pe prietenul său Filip Melanchton să întocmească un Catehism, Loci communes, în care Biserica Invizibilă primea un oarecare contur, credința individualizată trebuia să se supună unor principii etc. Luther a îndemnat călugării la părăsirea jurământului depus, el însuși căsătorindu-se cu o fostă călugăriță, Katerina de Bora și având șase copii.
În fața încercării împăratului Carol Qiuntul (1519-1556) de a limita sau stinge urmările reformei, luteranii s-au întărit la dietele din Spira (1529) și Augsburg(1530) unde și-au redactat celebra Confesio Augustana, mărturisirea lor de credință. În 1531 s-a format blocul smalkaldici al protestanților, ca ligă proprie. Abia la Interimul de la Augsburg s-a stabilit compromisul Cujus regio, ejus religio, ceea ce consacră principiul teritorial protestant asupra imperiului teocratic medieval.
Vântul reformei a bătut cu intensitate și-n afara granițelor Germaniei. După Wittenberg, orașele Zurich și Geneva. Elveția acelor timpuri avea un statut cu totul aparte. Era organizată ca o Confederație, compusă din 13 cantoane. Elvețienii, democrați, virtuoși, erau căutați în toată Europa ca soldați mercenari. Ei au alcătuit armatele pe care le-a angajat papa pentru a-l apăra cu forța armelor. Guvernul fiecărui canton era total responsabil pentru afacerile locale, și pentru acest motiv fiecare canton era liber să accepte forma de religie pe care o dorea. De aceea, reforma în Elveția a fost realizată prin acțiunea legată a guvernului local ales democratic. Orașele elvețiene erau de asemenea centre ale culturii și umanismul a reușit să se stabilească în orașele cantonale. Basel avea o universitate faimoasă. Aici și-a editat Erasmus Noul Testament grecesc. Datorită acestor factori, reforma elvețiană a avut ca sursă majoră umanismul. Pe teritoriile elvețiene s-au dezvoltat, în timpul reformei, trei tipuri de teologie. Cantoanele de limbă germană, din nordul țării, au urmat vederile reformatoare ale lui Zwingli. Cele din sud, în care se vorbea franceza, în frunte cu Geneva, au urmat vederile lui Calvin. Mai mult, radicalii reformei, cunoscuți sub numele de anabaptiști, au dezvoltat o ramură extremistă, între cei care la început au activat cu Zwingli. De Zurich mișcarea anabaptistă s-a dezvoltat sub conducerea lui Menno Simons.

În paralel cu Luther, Calvin a continuat dezvoltarea și a perfectat doctrina Reformei în Geneva. Lucrarea lui, Institutele religiei creștine, publicată inițial în 1536 la Basel și urmată de multe alte ediții, a definit noul înțeles al modului de viață creștin și al creștinismului ca structură intelectuală și practică. Printre rezultatele practice cele mai evidente se află ceea ce se numește astăzi Teza lui Max Weber. [2] Conjectura istoricului german este că viziunea reformată asupra nobilității muncii la orice nivel, ciubotar sau doctor în știinte, a vocației dăruite și menținute de Dumnezeu în viața fiecăruia, și în special încrederea nezdruncinată în suveranitatea lui Dumnezeu asupra Universului și a bunătății lui față de creștini, a fost ingredientul principal în crearea și dezvoltarea teoriei și practicii a ceea ce azi numim capitalism. Ideea că Dumnezeul suveran asupra a tot ceea ce se întâmplă a găsit cu cale să se reveleze omului nu numai în teologie ci și în legile naturii a condus la acceptarea științei ca disciplină „distinctă dar nu separată”” în cuvintele lui Calvin, în domeniul cunoașterii lumii.
Influența Reformei a fost binefăcătoare din mai multe puncte de vedere, ca de pildă, teologic, economic și educațional. Răspândirea ideilor ei în țările de limba engleză a fost făcută mai ales prin documentele promulgate la Westminster în 1648 și ulterior prin Catechismul de la Heidelberg.
Teologic, închinarea omului a fost direcționată din nou, după aproape o mie de ani, de la eforturile sale de a-L mulțumi pe Dumnezeu prin forțe proprii înspre Dumnezeul cel suveran însuși. Conștiințele s-au eliberat și efectele nu au întârziat să apară în viața de zi cu zi a cetățenilor și societăților. Posibilitatea siguranței grației lui Dumnezeu a însemnat concentrarea credincioșilor asupra problemelor imediate și scăderea tendinței de a-și arunca speranțele într-un viitor nesigur și șubred atât pe Pământ cât și în viața de după moarte. [14]
Economic, conform tezei lui Max Weber, Reforma este părintele capitalismului și toleranței religioase. Trăirea vocației în viața omului și încrederea credinciosului în suveranitatea lui Dumnezeu au eliminat o mare parte din frica de a risca în afaceri și în treburile societății. Astfel, guvernele Europei au devenit mult mai tolerante și mai puțin opresive, iar în Statele Unite însăși nașterea națiunii Americane era văzuta de către Thomas Jefferson ca un experiment curajos și maiestuos în auto-guvernare al unui popor creștin și reformat.
Insistența asupra legitimității și importanței cunoașterii naturii a dus la promovarea educației. În țările române, de exemplu, înțelegerea calvinistă a creștinismului l-a îndemnat pe Iacob Despot să aducă Reforma în Moldova și să deschidă primul colegiu pe pământ românesc la Cotnari în 1563, cu un an inainte de moartea lui Calvin. De asemenea, Catechismul a fost folsit ca abecedar de către fondatorii Statelor Unite. The New England Primer, publicat în 1777, la numai un an după Declarația de Independență a Statelor Unite, conține textul Catechismului și multe texte biblice. Convingerea acestora era că predarea ideilor Reformei creează, în majoritate, cetățeni onorabili.
Viața religioasă reformată a adus prosperitate materială și morală [15] unei lumi aflate într-o acută nevoie de lumină spirituală. Pelerinii care au emigrat în America datorită prigoanei în Europa datorată credinței lor reformate au creat o societate despre care Alexis de Tocqueville, vizitând Statele Unite la începutul secolului XIX, a observat că „nu am înțeles măreția Americanilor până când nu am vizitat bisericile lor care ard cu focul dreptății și neprihănirii Evangheliei”.

Sursa: Internet, Wikipedia

Categorii:Blogroll, GÂND, PRESA

Acest pământ numit România…

21 noiembrie 2014 Lasă un comentariu

Am primit de la Adrian Botez:

 

GRĂNICERUL

 

 

 

un biet român sunt – închinat:
îmi scriu icoane şi olat
şi limpede desfac pe cer
sufletul meu de grănicer

vecinul meu de-acum mă ştie
că frate-i sunt – îi sunt făclie
dar să nu-mi scuipe în pahar
momiţa să mi-o dea drept har

de vrea cu mine să trăiască
să fie-n limba românească
pe munţii mei se răstignească
şi cu voivozii vorovească

acest pământ şi neam sunt sfinte
cu Hrist doar avem legăminte:
pe-acei ce-mi tulbură izvoare
nebuni ce-mi spurcă vin şi-ogoare
nu eu – strămoşii-i scot din carte:
limba ca lege ne desparte!

străinilor de sfinţi martiri
străini de pajeri şi psaltiri
eu sfat le dau: plece departe
aici de nuntă nu au parte!

norocul în acest pământ
hrănit cu sânge drag şi sfânt
fulger hrănit – valah cuvânt
nu-i pentru ei – ci pentru mume:
pe ei nu-i nasc în chip ori nume!
***

Adrian Botez

Categorii:literature

Traian Dorz, aniversări, versuri, texte care durează. 100 de ani de la naştere. O analiză de Maria-Daniela Pănăzan

21 noiembrie 2014 Lasă un comentariu

Dorz 1Dorz 2Dorz 3

De la Maria-Daniela Pănăzan

Categorii:ESEU, literature

Un formular util: extras de cont confirmări solduri. Vine vremea inventarierii: cum stăm cu datoriile sau creanţele…

21 noiembrie 2014 Lasă un comentariu

EXTRAS DE CONT CONFIRMARI SOLDURI (Cod 14-6-3)
la 31.12.2014

______________________________________________________________________________
| Unitatea creditoare Nr. de înregistrare …. din ……… |
| ……………………………. Către ………………………….. |
| Cod de identificare fiscală …… |
| Nr. de înmatriculare la Oficiul Registrului Comerţului ………………… |
| Sediul (localitatea, strada, număr) …………………………………. |
| Judeţul …………………….. |
| Cont ……………………….. |
| Banca ………………………. |
| |
| EXTRAS DE CONT |
| |
| Conform dispoziţiilor în vigoare, vă înştiinţăm că, în evidenţele noastre |
| contabile, la data de ………….., unitatea dvs. figurează cu următoarele |
| debite: |
| …………………………………………………………………. |
| …………………………………………………………………. |
|______________________________________________________________________________|
| Documentul | Explicaţii | Suma |
| (felul, numărul şi data) | | |
|__________________________|__________________________|________________________|
|__________________________|__________________________|________________________|
|__________________________|__________________________|________________________|
|__________________________|__________________________|________________________|
|__________________________|__________________________|________________________|
|__________________________|__________________________|________________________|
14-6-3 t2

(verso)
______________________________________________________________________________
| În termen de 5 zile de la primire urmează să ne restituiţi acest extras |
| confirmat pentru suma acceptată, iar în cazul constatării de diferenţe să |
| anexaţi nota explicativă cuprinzând obiecţiile dvs. Prezentul extras de cont |
| ţine loc de conciliere conform procedurii arbitrale. |
| |
| Conducătorul unităţii, Conducătorul compartimentului |
| financiar-contabil, |
| L.S. …………….. ……………………….. |
|______________________________________________________________________________|
| Unitatea debitoare Nr. de înregistrare …. din …………… |
| ……………… Către ……………………………….. |
| ……………… …………………………………….. |
| |
| Confirmăm prezentul extras de cont pentru suma de ………………. lei,|
| pentru achitarea căreia (se va completa după caz): |
| a) am depus la bancă ordinul de plată nr. ….. din …………………… |
| b) am depus la Oficiul Poştal nr. … mandatul poştal nr. … din ………. |
| c) urmează să efectuăm plata într-un termen de ……………………….. |
| Obiecţiile noastre privind sumele din prezentul extras de cont sunt |
| cuprinse în nota explicativă anexată. |
| |
| Conducătorul unităţii, Conducătorul compartimentului |
| financiar-contabil, |
| L.S. …………….. ……………………….. |
|______________________________________________________________________________|

Categorii:PRACTIC

Bagajele noastre cele de toate zilele

21 noiembrie 2014 Lasă un comentariu

Vise

 

Aţi adunat capetele românilor căzute la Stambul,
prin toată Europa, prin lumea întreagă,
aveţi şi puţin sânge pe gulerul cămăşii,
iar între dinţi, praful de aur al puterii…

Vă îndepărtaţi tot mai mult
spre o altă culoare,
semnul că visele voastre sunt în expansiune,
în curând veţi atinge marginea de sare a veacului,
de aceea nu întoarceţi capetele înapoi,
nu ţipaţi când purtătorul de bagaje va rătăci bagajele…

 

 

Constantin Stancu

Categorii:literature, POEMUL

Astra blăjană nr. 4/2014. Lecturi de suflet. Portrete, cărţi, eseu, amintiri, scriitori care pun pasiune în textele lor…

21 noiembrie 2014 Lasă un comentariu

Astra blăjană nr. 4/14, click pentru lectură

Din revistă:

Feri

Propunere: Maria-Daniela Pănăzan

Categorii:literature, REVISTA
%d blogeri au apreciat: