Operaţia

 

Fragment

OPERATIA blog, click pentru lectură!

 

 

 

Adrian Botez
OUROBOROS-UL, DE PE „DRUMUL TOIAGULUI”: „Pe masa de operaţie”, de CONSTANTIN STANCU
De mulţi ani, admiram (aproape extatic – pentru că autorul este un şlefuitor desăvârşit al Verbului Orfic…precum Spinoza, care şlefuia lentile, pentru Re-iniţierea Orbilor Lumii!) scânteierile lirice din poemele lui Constantin Stancu…: Fructul oprit, Păsările plâng cu aripi, A privi cu ochiul inimii, Pomul cu scribi…
…Când am primit, de la Haţeg, o carte de proză (cu aspect de roman) din partea domniei sale, autorul sus-zis – prejudecăţile mele (cu totul ruşinoase!) au şi scos capul, obraznice, degrabă, la suprafaţă (mai ales că eu fac alergie la cam toate cărţile premiate, din ultima vreme… – …pentru că, zdrobitoarea lor majoritate, reflectă gradul de rudenie sau amiciţie al autorului, cu vreo autoritate municipală, ceea ce n-are nimic de-a face cu esteticul!): „Eh, nu poate atinge, nici măcar râvni – Desăvârşirea, umblând după doi iepuri, deodată…!”
…Tot ce pot să vă mărturisesc este că, după ce am deschis volumul „Pe masa de operaţie” (Editura Rafet, 2011 – premiul „Octavian Moşoiu”, al Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”, ediţia a IV-a, Rm. Sărat, 2011 – acordat de Asociaţia „Renaşterea râmniceană” – preşedinte Constantin Marafet, cu sprijinul financiar al Consiliului Municipal Rm. Sărat şi al Asociaţiei) – nu l-am mai lăsat…, până când n-am întors pagina şi-am văzut scris: Cuprins…Nici nu am cuvinte (şi nici nu cred că există, în vreo limbă a lumii!) să exprim dezamăgirea că „s-a terminat” cartea…cât am regretat că jocul dramatic al ideilor, „montat” în Teatrul Cosmic – încetase…
…Titlul nu pare deloc îmbietor, pentru cine se opreşte la copertă… – şi nici titlurile celor 12 capitole nu sunt prea îmbietoare… – …cel mult, ciudate: Boala nevăzută, Moartea ca un fel de naştere, Ghimel, Dalet, Misterul frigului, Het, Pâinea cea de toate zilele, Visul, Lamed, Toiagul, Tau, Epistola…
…Dar, iată: Nichita Stănescu – Măreţia Frigului…Deja, începea să se întrevadă „fântâna” dintre lumi! Interesant, zguduitor – dar…nu suficient, încă, pentru interesul Omului Viu. Omului Care Se Caută…întru Veşnicie!
…Noroc că, într-o vară de tare demult, începusem să descifrez tainele fascinante ale limbii ebraice vechi/veterotestamentare (nici până azi nu am lămurit sumedenie de simboluri…) şi studiasem, cu nesaţ, „Cheilor majore şi Pantaclul lui Solomon”, de Eliphas Lévi.
Apoi, pe măsură ce parcurgeam primele (dintre cele 105) pagini ale cărţii (care, de la început, vorbea despre un om care se pregătea, spiritual, să înfrunte o operaţie de extirpare (?!) a unui neoplasm, fixat la un rinichi – şi, parcă era Hristos, încărcat de toate păcatele şi durerile Lumii, înainte de CRUCIFICARE!), mi-am adus aminte de Mircea Eliade şi a lui nuvelă despre „cancer”: Les Trois Grâces…Şi, abia atunci, am avut, deodată, Revelaţia… – …şi m-am dezlănţuit, cu mintea şi sufletul deschise, asupra cărţii lui Constantin Stancu…
… “Dumnezeu n-a putut distruge propria sa creaţie(…). În corpul omenesc totul s-a păstrat, părinte, deci s-a păstrat şi taina vieţii veşnice, cu care fusese dăruit Adam… (…)Păcatul originar n-a putut distruge mecanismul regenerării, ci numai l-a modificat, în aşa fel încât să nu mai poată fi recunoscut. Mai mult, l-a camuflat în nişte procese fiziologice care, aparent, indică exact contrarul regenerării, l-a camuflat în anumite maladii şi mai ales în cea mai primejdioasă afecţiune organică: proliferarea celulelor, neoplasma” (n.n.: tumoarea canceroasă) – spunea Aurelian Tătaru, din nuvela eliadescă.
…Iată cheia! Se întâlneau, de fapt:
1- Omul/POETUL-RE-ARMONIZATOR DE LUMI (Suprafiinţa/Supra-Eul Spiritual, MAGUL INVIZIBIL, multiplicat în ecouri/magi, al “Crăciunului” solstiţial!), cu
2- Dumnezeul Demiurg şi Mântuitor – dar şi cu…
3- ”Cancerul”/probă iniţiatică, Taină Mistică, prin care străbaţi tot infernul, spre a răzbi în Paradis. “Masa de Operaţie” este Cosmosul Fiinţial, în/pe care “operează” Dumnezeu. Supremul Taumaturg/MEDICULCOSMIC/MÂNTUITORUL! Poate fi Masa Cinei Celei de Taină – Poate fi Suprema Masă Resurecţională – CRUCEA!
“Cancerul”, deci, devine Răul cu faţă dublă (precum orice simbol al Marii Tradiţii Terestro-Paradisiace): este puroiul păcatelor noastre: “Îţi indic să te operezi cât mai repede, să scoţi mizeria de acolo, de la rinichi…” – dar şi şansa de a te mântui, prin suferinţă, prin lacrimi lustraţionale, care “curg în sus”, prin misteriul “comunicării mistice” – IUBIREA SUPREMĂ/EROS AGAPÉ: “Aş scrie sau aş plânge poeţii, ei sunt aici, nu-i vedem pentru că sunt sub val, dar lacrimile lor ajung la noi, sunt lacrimi care curg în sus. Ceea ce-i face însemnaţi este durerea lor de a nu ajunge cuvintele lor până la noi” – cf. Boala nevăzută, p. 9.
…Şi de ce, neapărat, “rinichii” sunt canceraţi? Rinichii, care parcă sunt doi foetuşi, faţă în faţă, unul către altul privind, curioşi…încă stagnând în uterul paradisiac…! Sau…numai unul ŞTIE? – iar celuilalt îi este frică, încă, să afle că se află, s-a aflat, mereu, TOTDEAUNA, logic şi legic, în Paradis (cum afirmă şi personajul Orbului Borges – Paracelsus, din “Roza lui Paracelsus”, adresându-se potenţialului ucenic: “- Şi în care alt loc ne aflăm atunci? Crezi, oare, că divinitatea ar putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul ? Crezi, oare, că prăbuşirea constă în altceva deciâ în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis ?)!
Iată ce-i zicea Durckheim – eminentei psihoterapeute şi scriitoare, Annick de Souzenelle (cf. Simbolismul corpului uman, Amarcord, Timişoara, 1999) : “Noi evocăm descrierea biblică a corpului <<Fiului Omului>>, în care rinichii formează o evidentă frontieră între două etaje ale fiinţei. Şi atunci Durckheim izbucneşte de o nouă profunzime din el şi, luând prima hârtie care îi vine la îndemână, trasează desenul pe care l-am păstrat mereu cu religiozitate şi pe care îl transmit pentru prima dată în aceste pagini: el plasează omul aşezat în hara lui, în postura de lotus şi îmi spune: <<Dedesubtul rinichilor, Annick, nu se petrece încă mare lucru. Aceasta trebuie repede integrat. Dar deasupra, da, totul se petrece; şi acolo, la nivelul inimii, acolo numai, ÎL întâlnim, pe Celălalt!>>”
Acum abia înţeleg şi simbolistica desenului de pe Coperta I a cărţii lui Constantin Stancu – un porumbel…cu imaginea dublată-reflectată! Este imaginea întâlnirii ego-urilor – „deasupra”, îl întâlnim, totdeauna, pe „Celălalt”!
…Evident, e cazul să organizăm, de-acum, discuţia despre cartea „cu cheie” a lui Constantin Stancu.
Un ORB misterios (şi la fel de misterios, VINDECAT DE CĂTRE MARTORII CERULUI!), Ilie Roman (care îşi aminteşte, trudnic, terapeutico-magic şi soteriologic, originea divină a NUMELUI PARADISIAC/”NUMA”, deci şi a Formei Iniţiale/”RUPA”!: “Mi-am propus ca la durere, în loc să ţip (…) să mă rog, să strig spre Dumnezeu, gândul meu era astfel spre Cel Prea Înalt, Cel Care Stă Pe Un Munte Înalt, adică – şi mă întrebam cum suna numele acesta, în limba veche, făceam un effort să-mi amintesc, era important pentru mine. (…) până la urmă am realizat că numele era în mine – ELI ELION” – cf. Moartea ca un fel de naştere, p. 14), lasă un text/”epistolă”, unui novice (după modelul borgesian…sperând măcar într-UN ucenic destoinic semantic!) – şi, apoi, dispare în necunoscut (sau, poate, se “transplantează” în… “CELĂLALT”/Cititorul Epistolei Sacre/Mesajului Mântuitor?): “De fapt, autorul lor (n.n.: al semnelor de pe “o coală pătată cu sânge, un sânge care nu s-a evaporate…”) dispăruse în toamna aceea, sau a fugit undeva, în munţi, la o mânăstire (n.n.: manolic-cosmică!), sau într-un sat cu garduri de lemn, ţărăneşti (n.n.: Paradisul) (…) Dacă textul a ajuns la mine, înseamnă că mai trăiesc, sau, cine ştie…Eu trăiesc, Ilie Roman cel real şi cel din vis fac, într-un fel, legătura…Îmi este frică, uneori…” (cf. Epistola, p. 101).
Şi, prin infiltrarea „Celuilalt” (cel din Scrisul/Hieroglifa Omului şi Lumii-Epistolă!), novicele, căutând oameni, într-o veritabilă „questă” a Sfântului GRAAL – află cine este, prin ceilalţi – află, întru frica Sinelui, cine este SINEA! – deci, cine SUNTEM: „Am încercat să-i vizitez pe cei pe care i-a descris în text, să înţeleg simbolurile din numele lor, dar mi-a fost greu să fac o astfel de vizită. Treptat, am înţeles că fiecare reprezenta o literă dintr-o limbă veche şi că era în joc un cuvânt, un mesaj, poate, pentru că literele apropiate, după cum oamenii se apropie de viaţă, pot forma un cuvânt, exact ca în prietenia dintre ei, legătura lor era secretul” – cf. Epistola, p. 102.
Fraza Divină a Lumii, revelată prin IUBIREA-TEXT, produce metanoia (schimbare şi/sau transformare /restructurare de personalitate)! Re-centrarea/Re-orientarea Fiinţei, spre Eul Divin. Prin „kenoză”! (Gr. Kenosis: deşertare, smerire, umilire. Starea de „deşertare” sau de „golire”, pe care Fiul lui Dumnezeu o asumă în Întruparea Sa, ca act de ascultare, faţă de Dumnezeu-Tatăl). Sau, una prin cealaltă…! “Mi-am propus să-mi schimb viaţa, în urma acestui text, să mă retrag undeva la ţară, într-o căsuţă modestă, cu o grădină plină de pomi, cu fântână în curte (…). Şi nu era greu, pe apartamentul din centru voi încasa o sumă bună, o casă la ţară era mult mai ieftină, cu mult mai ieftină…Dar care este preţul cu adevărat?” – cf. Epistola, p. 103.
“Preţul” Paradisului este însăşi Metanoia/Kenoza. “Aparatamentul” Cărnii – să ne lepădăm de el…pentru că nesfârşirea o întrezărim prin “culoarul” dintre lumi (Fântâna/Styx, plătită cu “parola” AUM/OM!!!) – până la Grădina Merelor de Aur/Hesperidelor/Akes Samenos.
…De ce a orbit…ORBUL? Din pricina Cuvântului Radioactiv (şi dez-dumnezeit, ieşit din Logos-ul/Rânduiala Sacră, întru “praful” eminescian: “Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi!”) – al Arhivei/Bibliotecii Babilonice-Cosmos Borgesian…: “Praful era mult şi arhiva neîngrijită (…) se pare că de la praf i s-a tras, era praf de minereuri şi asta vine din toată lumea…” – cf. Visul/Pietre preţioase, p. 64.
Dar ORBIREA (…ca revelare a V.I.T.R.I.O.L.-ului – Otrava METANOIEI, întru Revelarea PIETREI FILOSOFALE!) înseamnă, de fapt, INIŢIEREA întru REVELAŢIA LUMII “DE DINCOLO”…!
…Şi cum se numeau oamenii/semenii, Slove ale Frazei Divine a Lumii – dacă ştii să iubeşti, la modul mistico-hristic?
…GHIMEL (p. 17): TERNARUL-MAMA GENERATOARE-GENERAREA – Împărăteasa/APA: „Era mândru de lucrurile rare şi valoroase din casa sa (…) erau acolo adunate tablouri, vase vechi, ceasuri, medalioane, BUMERANGUL (…). Mi-a arătat un ceas vechi (…) dintr-un sat uitat de lume, dar nu şi de Dumnezeu” şi „subiectul lui era Femeia” – adică, APA! – cf. p. 17)!!! Primul Număr Sacru, Triunghiul lui Jehovah. Mercurul Înţelepţilor: „Vezi, când Dumnezeu are musafiri, le pune muzica aceasta, ca să-i îmblânzească pe oameni, care au nevoie să fie schimbaţi şi muzica poate face minuni…”
…Şi cu Cine nunteşte „GHIMEL” (APA)? Cu Cine – decât cu DALETH/FOCUL? Cuaternarul-Cvadratura. Numele Cercului Perfect. Crucea filosofică. Focul Elementar al Înţelepţilor: „Dalet (…) călător prin lume după jumătatea care dă sens, care rotunjeşte viaţa” (cf. Dalet, p. 22) – o „rotunjeşte” până la OUROBOROS COSMIC…Şarpele Care-şi Înghite Coada, echivalent, în Cosmos, cu Fulgerul Care Uneşte Contrariile, aduce Revelaţia: „…adolescent la aproape cincizeci de ani…(…) Uneori am senzaţia că el mai trece pe străzile oraşului, strâns lângă femeia iubită, două umbre ireale (…) şi nimeni nu pricepe de ce toate acestea trec ca un fulger scurt întere O ZI şi ALTĂ ZI, o lumină ce nu există decât în ochii PRINŢULUI”! (cf. Dalet, p. 26).
…Şi unde se întâlnesc „Ghimel” şi „Daleth”? Altfel decât întru Echilibru, întru Desăvârşirea ARMONIEI/DEZ-ÎMPREJMUIRE ( …pentru a re-ctitori DIZARMONIA/RE-ÎMPREJMUIREA … – totul, adică ceea ce ne-a revelat Coloana Infinitului Brâncuşiană… – până la DE-PERSONALIZARE!) – NU SE POATE!
Deci, CHET! Echilibrul Universal/JUSTIŢIA. Tetragrama cu reflactarea sa. Dublul Stauros (n.n.: STAVROS=CRUCEA!). Cuaternarul multiplicat de binar: „…avea un vers ca un cântec şi un cântec ca un poem (…) părtea că le are pe toate (…) dincolo de aparenţe era drama. (…) Era hăituit, nu o spunea, dar o arăta (…). Iar noi înconjuraţi de gard stăm într-o lume care nu ne mai aparţine de mult. Gardul ne înconjoară, deşi credem că versul ne-a eliberat…”(cf. Het, p. 35).
…Până unde, TOTUL? Pe Axa Lumii/FIRUL DE BUSUIOC, ni se revelează, dincolo de Orb şi Ne-Orb – dincolo de persoana civilă Ilie Roman, sunt Martorii DOI, care-l atenţionează pe Om că nu-i locul lui „aici”, ci în „Biserică”/”ACOLO”/”VISUL SACRU” („De ce stai aici? Stai degeaba, nici nu intri, nici nu părăseşti locul, mai bine ai fi intrat în Biserică” – cf. Martorii, p. 53)… Taumaturgii/STRĂINII Divini, care „croiesc” existenţial Coloana/Spirala Infinită, nu sunt, de fapt, ci…EXISTĂ ESENŢIAL/TRANSSUBSTANŢIAL: „Dar cei doi au fost uitaţi, parcă, nu mai contau, străinii păreau a nu fi din cercul oamenilor, ci erau parcă în plus. Ilie a observat asta într-un fel ciudat, umbrele care stăteau prinse în plasa unei iluzii, aşa erau străinii” – cf. Visul, p. 55).
Este/EXISTĂ, deci, Depersonalizatul Final şi Demiurg… – …ELI ELION!
…Orbul devine, acum, Cel din IZVORUL /REVELAŢIA LUMII/FEREASTRA CERULUI TERESTRU, Cel care VEDE CU INIMA: „FEREASTRA (…) pentru că de aici s-a relevat Planul Lui Dumnezeu pentru om, prin Adam şi Eva, pentru cunoaşterea şi stăpânirea Pământului” – cf. Visul, p. 60.
…Dar nu fără de Suferinţa Izbăvitoare/LACRIMA: „Ioan i-a adus aminte că are un loc în Biserică, unul special pentru el…O lacrimă i-a apărut în ochi…parcă plutea…” – …ca în Crăiasa Zăpezii, când Lacrima i-a redat lui Kay iubirea pentru Gerda…! – ajungând la TOIAGUL/Axa Lumii, la COPACUL PARADISIAC…mereu, însă, cu „toporul” lângă RĂDĂCINĂ, „toporul-FULGER al lui THOR” fiind, de fapt, NOUA RĂDĂCINĂ…adică, Satana-Spirală va însoţi toate „demiurgiile” Sinelui, devenit SINE…! – şi, prin LAMED/Spânzuratul (Desăvârşirea. Sacrificiul. Trecerea. Crucificarea. Spiritul care se separă se materie) – se ajunge la TAU (numărul 21/22, ultima literă a Lumii: Cheia Tarotului Lumii, de TREI ori ŞAPTE. ABSOLUTUL. Rezumatul întregii ŞTIINŢE UNIVERSALE…).
…Nu. Nu e bine ce-am făcut….O carte iniţiatică este DESCOPERITĂ/REVELATĂ, iar nu…povestită/explicată! Dar…ce-am făcut e, de-acum, bine (sau foarte prost!) făcut!
…Această greşeală a mea, însă, sper să nu-i împiedice pe cititorii cărţii să-şi reveleze, mult mai departe decât a reuşit entuziasmul meu…”MESAJUL DIVIN”, simbolurile/litere/semne, către ELI ELION.
…Fără să ne dăm seama, am uitat de Călăuză…adică, de Autorul Constantin STANCU! Da, aceasta este „Condiţia BUNEI/AUTENTICEI CĂLĂUZE”: să fie uitată, atunci când a condus bine, exact, „corect”… – …către Grădină, prin Labirintul-Fântână, vărsând LACRIMA SOTERIOLOGICĂ, pe Drumul Toiagului, până la Rădăcina Copacului-cu-Topor-la-Rădăcină…!
…Ouroboros-ul-Romanul Iniţiatic (şi Eternă Spirală!), care tentează Labirintul Perfecţiunii…! Prin LACRIMA OGLINDIRII EULUI DIVIN… – adică, a…”Celuilalt”…! – pe care eu eram gata să-l alung din Oglinda Mântuirii mele…atât de prostesc ignorant şi suficient ajunge să devină omul, în lumea asta jalnic-„cezarică”!!!

 

 

***

Ladislau DARADICI

JOCUL CREAŢIEI ŞI AL CREDINŢEI ÎN LABIRINTUL NEBĂNUIT AL VIEŢII

(sau o tripla parabolă a existenţei umane)

Constantin Stancu – Pe masa de operaţie (roman)
Editura RAFAET, Râmnicu Sărat, 2011

Romanul lui Constantin Stancu, Pe masa de operaţie, a apărut la Editura RAFAET (2011), obţinând Premiul „Octavian Moşescu” la a IV-a ediţie a Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”. Lucrarea a fost editată în cadrul proiectului „Scriitori râmniceni pentru literatura română”, iniţiat de Asociaţia „Renaşterea râmniceană”.
Se întrepătrund, în acest roman, trei poveşti existenţiale înţelepte şi cuminţi, ca trei ape line prelingându-se spre matca aceluiaşi fluviu al (pe)trecerii omului în această lume, cititorul descoperind o triplă parabolă a rostului şi sensului devenirii noastre. Sunt poveşti semnificative şi alese despre viaţă şi moarte, despre redescoperirea credinţei şi, implicit, despre iluzia izbăvirii prin artă şi ratare.
Cea dintâi surprinde impactul unei boli trupeşti în existenţa individului – personaj anonim, putând fi oricare dintre noi – descoperirea unei tumori deviind cursul (aparent) firesc al unei vieţi, răvăşind destine. Semnificaţia este clară: răul există în noi, în fiecare. Poate invizibil, poate doar ascuns. Purtăm în permanenţă în noi, cu noi, în trupul nostru fragil şi vremelnic, posibile „erori” genetice ori „pietre” (la fiere, la rinichi), „vestigii” din istoria noastră „nevăzută”. Iar când ni se aduce la cunoştinţă că da, răul se află şi în noi, reacţia noastră e întotdeauna aceeaşi: ”părea că nu vorbeşte despre mine, ci despre o altă persoană”, mărturiseşte naratorul-personaj, „credeam că era o eroare, poate o confuzie, ceva, o greşeală în univers”.
În esenţa sa, povestea devine, astfel, un act prin excelenţă experienţial, iar faptele sunt relatate, în cronologia lor, cu naturaleţe şi resemnare. Toate secvenţele acestui plan epic (Boala nevăzută, Moartea ca un fel de naştere, Misterul frigului, Pâinea cea de toate zilele) sunt structurate pe o schemă narativă clasică, convingând prin onestitatea rostirii, înţelepciunea abordării şi o sensibilă „poezie” a trăirilor.
Pacientul este un bărbat matur, inteligent şi cult şi, în ciuda acceptării senine realităţii, nu-şi pierde nici o clipă speranţa. În plus, nu este singur, soţia fiindu-i în permanenţă alături. Este o întâmplare aproape banală, pentru noi, cei bombardaţi zi de zi, pe toate canalele, de tone de dezastre/ nenorociri, însă devastatoare pentru un cuplu de oameni liniştiţi şi care n-au greşit cu nimic nimănui.
Valoarea acestei confesiuni constă în sinceritatea dezarmantă a relatării, în adevărurile general umane pe care le transmite şi care sunt, de fapt, şi ale noastre. Simbolistica secvenţelor este complexă şi profundă. După operaţie, de pildă, acceptându-şi noua stare, în încercarea de a se obişnui cu „asimetria fiinţei” (pierde un rinichi), prima dorinţă a pacientului este de a bea apă de la fântână (obsedat de imaginea oamenilor simpli din Ardeal aplecându-se peste marginea fântânii, ridicând găleata). Soţia va fi cea care îi va aduce apa „pură” de fântână (apa vieţii pentru un trup bolnav, dar şi a speranţei, pentru un suflet îndoit).
Cea de-a doua poveste constă în relatarea unui vis de către acelaşi pacient (pe cale de vindecare): „visul m-a cuprins ca norul”; „era cald în visul meu…” Prin intermediul visului, îl vom cunoaşte pe Ilie Roman, un inginer care şi-a pierdut vederea, acum cerşind, duminică de duminică, în apropierea bisericii (adus acolo de familie). O poveste „rotundă”, în zece părţi, la fel de bogată în simboluri, până şi titlurile secvenţelor fiind elocvente în acest sens: Mila, Păcatul, Firul de busuioc, Martorii etc.
„Apropierea” orbului de biserică devine o parabolă a vindecării omului prin credinţă, dincolo de miracolul propriu-zis săvârşit de cei doi străini, contând apropierea – lăuntrică, de această dată – de Dumnezeu. Pentru că va rămâne la latitudinea sa dacă va înţelege semnificaţia „darului” primit ori va rata şi acest prilej, aşa cum a mai făcut-o, probabil, şi altădată. În ultima secvenţă, intitulată Copacul, imaginea arborelui (zărit într-o grădină, în drum spre noul său loc de muncă) este relevantă: „pe jumătate uscat, pe jumătate plin de rod şi frunze, fructele aproape coapte, mari şi ireale, fără pete, parcă simţeai gustul lor, iar frunzele păreau că pot vindeca prin strălucirea lor, proaspătă şi persistentă”, în acelaşi timp, jos, lângă rădăcini, zăcând „un topor, metalul ascuţit strălucea în lumina zilei, parcă a fost un zâmbet sinistru, dar toate erau trecătoare, gândi o clipă, sunt trecătoare…”
A treia poveste conţine amintirile naratorului privind întâlnirile sale cu poeţii, cu prilejul unor vizite amicale. Este un plan narativ constituit, la rându-i, din alte patru-cinci secvenţe.
Romanul fiind autobiografic, portretele sunt reale, lucru care le face cu atât mai reprezentative/ semnificative pentru condiţia artistului în societatea noastră de la sfârşitul secolului XX şi începutul celui de-al XXI-lea. Ne sunt prezentate, cu amărăciune şi resemnare, destinele în derivă ale unor poeţi (deveniţi acum personaje), împărtăşind soarta lucrurilor „nenecesare” pe care le colecţionaseră de-a lungul anilor, parcă obsesiv, în casele lor.
În roman poeţii poartă, simbolic, numele unor litere din protosinaic (gimmel, deleth, heth, lamedh), iar „portretele” lor inspiră singurătate şi disperare. Simţim acest lucru chiar în atitudinea naratorului: „aş scrie sau aş plânge poeţii…”, mărturiseşte el, aceşti oameni speciali care „sunt sub val, dar lacrimile lor ajung la noi, sunt lacrimi care curg în sus”.
Scriitorii evocaţi sunt, aproape fără excepţie, oameni dificili, săraci, aşteptând – cu naivitate şi umilinţă – ajutorul celor bogaţi. „Bolnavi de boli reale şi imaginare”, par de-a dreptul depăşiţi de problemele existenţiale (destrămarea familiei, soarta copiilor, intransigenţa fraţilor, trădarea prietenilor). Îşi iubesc cu disperare femeile, care, în realitate, îi consideră insuportabili, în cele din urmă părăsindu-i. Citesc cărţi pe care le iubesc şi le urăsc în acelaşi timp şi răspund la scrisori „care nu le-au parvenit niciodată”. Rataţi profesional, îşi irosesc viaţa prin locuri pe care nu şi le-au dorit, fiind „cântăreţi de bal, ospătari la marile sărbători ale naţiei, muncitori în port sau la câmp, cu mâini delicate precum versul lucrează şi îşi câştigă greu pâinea”. Nu se suportă nici măcar între ei şi, „după cum versurile în poem, se urăsc, se iubesc…”
Cu Ghimel, naratorul bea ceai: e în vârstă, însă îi vorbeşte despre femeia pe care o iubise (şi care l-a trădat). Casa lui e un muzeu de lucruri inutile „într-o lume de derută”. Şi-a vândut garsoniera şi un tablou, cumpărând o casă în care locuieşte cu prietena („femeia sa pe vreme de tristeţe”). Cândva băuse mult, căzând prin şanţuri, salvându-se prin poezie. Trăieşte cu nostalgia anilor tinereţii, „când o carte costa puţin, cât o pâine a săracului şi puteai citi, te puteai refugia undeva, în peisajul acesta abstract al iluziilor şi al cuvintelor vii”. Merge cu bicicleta după apă, dar de la o vreme „îl îmbată” doar tristeţea. Pedalând, îi vin cuvintele, „le dictează aerul, orele, lumina”. Apoi le uită. La despărţire, îi spune naratorului: „Va ninge, poate unul din fulgi va purta chipul lui dumnezeu…”
Dalet este poetul cu aer de nobleţe. „Se născuse pentru a fi poet, un poet sensibil, fragil, trăind până la extrem visul sau himera că poetul este altceva, făcut din alt material decât ceilalţi, călător prin lume după jumătatea care dă sens, care rotunjeşte viaţa, după femeia partener în toate şi parte din poem”. Se îndrăgosteşte de o „artistă a sexului”, el are de-acum 50 de ani, însă „himera care îmbracă un poet este una a deşertului în care trăim”. Deşi prevenit de prieteni, „era dispus să zboare până ce aripile i se frâng” (ceea ce s-a şi întâmplat, desigur)…
Cu Het naratorul discută „pe trepte”, poetul pregătea un roman („avea un vers ca un cântec şi un cântec ca un poem, scria bine, cu har şi cânta cu bucurie, părea că le are pe toate, dar nu era aşa, ceva îl trăgea în jos, dincolo de aparenţe era drama…” Divorţează, acuzat de fapte „care nu erau ale lui”, îşi creşte fiul, cărându-l pe la nunţi (unde el e lăutar), îşi îngrijeşte mama, fraţii revendicându-şi partea după moartea ei. Trăieşte cu soţia altui poet şi nu-şi mai termină romanul… Stând pe trepte „în acea zi, o zi unică în felul ei, am avut senzaţia la un moment dat că trăim amândoi o iarnă stranie”, notează naratorul. Iar finalul, pe cât e de superb, pe atât e de dureros: „iar noi, înconjuraţi de gard, stăm într-o lume care nu ne mai aparţine de mult. Gardul ne înconjoară, deşi credem că versul ne-a eliberat…”
Cu Lamed, naratorul stă de vorbă în balcon. Poetul îi face o cafea, apoi „se dezbracă de omul de peste zi”, redevenind artist. Îşi duce viaţa într-o „singurătate populată de epistole” („era un fel de veghetor într-o ţară pe care numai el o cunoştea”). Capitolul care i se rezervă este cel mai consistent (aproape o cincime din roman), e o adevărată nuvelă (Constantin Stancu foloseşte cu succes atât tehnica inserţiei şi a înlănţuirii, cât şi cea a naraţiunii „în ramă”). Lamed are o personalitate complexă. După ce a practicat o duzină de meserii, acum e pensionar „cu obligaţii faţă de cetate, mai mereu în pierdere”, „ezită la ideea unei antologii, parcă îl încurcă, îl reţine ceva, deşi admite că a venit vremea uneia, aşa ca rod şi ca expresie de uitare, poate gândeşte că antologia este un fel de testament şi schimbă ideea…” „A închis uşa după mine ca după un străin”, mărturiseşte, în final, naratorul.
Remarcabil este, în cazul romanului Pe masa de operaţie, rotunjimea şi relativa autonomie a părţilor, dincolo de cele trei planuri narative (şi care nu pot fi separate), secvenţele care compun istoricul bolii, povestea orbului Ilie sau destinul dramatic al celor cinci scriitori fiind foarte bine conturate. Prozatorul evită poetizările inutile şi nu-şi propune nici o clipă să fie, cu tot dinadinsul, un stilist. Luciditatea ideilor şi sinceritatea simţirii fac din aceste frumoase poveşti o triplă parabolă existenţială.
La o primă apreciere, Constantin Stancu ar putea părea un pesimist. Poate prea resemnat în ceea ce priveşte viaţa, moartea, destinul nostru, al tuturor. Eroul operat de tumoare acceptă relativ uşor ceea ce i se întâmplă, nefiind un luptător. La fel pare să fi acceptat şi Ilie orbirea sa. Doar poeţii se zbat, cu neputinţă, inutil, ca peştii pe uscat – poate din pricina asta îi considerase Carl Sandburg nişte animale marine silite să trăiască pe uscat şi râvnind să zboare în văzduh…
Interesant este că atât povestea pacientului, cât şi cea a orbului au un final deschis: fiecare dintre ei mai primind o şansă, rămânându-le, amândurora, speranţa. Doar destinele poeţilor par marcate definitiv de zădărnicie şi singurătate, deveniţi prizonieri ai propriilor obsesii, perdanţi la jocul de ruletă al destinului. Doar lor nu li se mai deschide nici o uşă… Pentru că poet eşti sau nu eşti. Şi dacă nu eşti, trebuie să accepţi acest lucru. Nu are sens să jertfeşti totul pentru o himeră. Altfel rişti să-ţi petreci viaţa în dezamăgire şi eşecuri, sacrificându-i şi pe cei pe care i-ai fi putut iubi şi care te-ar fi putut iubi la rândul lor. Pentru că, în rest, ce ne mai rămâne?
Este ceea ce am înţeles eu din romanul lui Constantin Stancu. Dacă ai ratat şansa să devii un geniu, încearcă măcar să-ţi păstrezi calitatea de om. La urma urmei, nimeni nu-ţi poate pretinde, pe lumea asta, mai mult de atât… Fiecare dintre noi este, în permanenţă, un pacient, un orb şi un poet deopotrivă, „masa de operaţie” din roman, putând deveni, oricând, şi a noastră…

 

***

Radu Igna

A FI ÎN SITUAŢIA DE A NU MAI FI…
Constantin Stancu ( n. 1954), poet trăitor în Haţeg, membru al USR, Filiala Alba-Hunedoara, este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Juridice a Universităţii din Cluj-Napoca şi al unui curs postuniversitar
de economie. A debutat concomitent cu poezie ( 1988) în revistele Orizont şi Braşovul literar şi artistic. Până în prezent a publicat volumele de versuri Păsările plâng cu aripi, Pomul cu scribi, A privi cu ochii inimii, eseurile Poetul la castel (pretexte critice şi eseuri la opera lui Eugen Evu ), Abisul de lângă noi, De la Neantia la Vâltoarea sufletelor (operele unor scriitori din Haţeg ). Este prezent cu poezie şi articole de critică literară în numeroase ziare şi reviste din ţară. Ultima sa carte, romanul Pe masa de operaţie, (editura „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2011, premiat la Festivalul internaţional ”Titel Constantinescu”, ediţia a IV-a) „abordează, precizează autorul într-un articol publicat, tematica bolilor personale pe fundalul bolilor spirituale ale lumii, cu accent pe valoarea fiecărui om şi pune în lumină destinul special al poetului într-o vreme a căderilor.”
Personajul narator, un anonim bolnav de cancer este operat cu succes într-un spital de prima mână. În scurte secvenţe din carte se configurează atmosfera din acel mediu al suferinţei şi vindecării, prin câteva detalii, cum sunt revenirea pacienţilor din adormire după operaţie, vizita permanentă a medicului, a asistentelor.
În planul real al cărţii aflăm că rinichiul afectat de cancer i-a fost eliminat, operaţia a decurs bine, a reuşit, şi că soţia şi-a revenit din starea sa de disperare. Planul spiritual, unde povestirea se împleteşte cu meditaţia, visul şi dragoste, este realizat prin rememorarea unor secvenţe din viaţa personajului narator, adevărate poeme în proză, căruia autorul nu-i menţionează numele în ideea că acesta ar putea fi oricine.
Puţine fapte din biografia naratorului aflăm pe parcursul lecturii. Astfel, vedem că nu este un om obişnuit, ci un autor de apreciate volume de versuri şi că a trebuit să-şi părăsească neînsemnatul său oraş transilvănean pentru a se stabili împreună cu soţia în capitală unde i s-a oferit un loc de muncă. Naratorul insistă mai mult asupra destinului său ca poet. Atunci când a citit poeziile lui Nichita Stănescu şi alţi scriitori a simţit că va deveni poet. „Gândisem toate acestea pe patul de spital în
noaptea ceea, le rememoram, încercam să uit, erau câteva ore în care puteam zbura, doream să înving moartea prin poezie; în Evanghelie este scris că la început a fost logosul, Cuvântul şi cuvântul este Dumnezeu”. Pe patul de spital, prin mintea sa se derulează cu intermitenţe un lung film ale cărui personaje sunt maeştrii poeziei care i-au marcat existenţa. Numele sunt simbolice, sugerează ceva anume pe care cititorul este îndemnat să le descopere.
Ghinel, un subtil descendent al liricii romantice, îşi retrăieşte drama într-o garsonieră înconjurat de obiecte şi cărţi vechi, ascultând muzică clasică şi transpunându-şi stările sufleteşti în poezie.
Subiectul său predilect „era femeia pe care o iubise, care l-a trădat pentru altul mai tânăr”…
Poezia însă l-a salvat, a putut rezista datorită versurilor, datorită marilor poeţi.
„Pentru că, spune naratorul, era o vreme pe care o regreta, în care şi-a pierdut tinereţea,
dar când o carte costă puţin, cât o pâine a săracului şi puteai citi, te puteai refugia undeva, în peisajul acesta abstract al iluziilor şi al cuvintelor vii”.
Un alt maestru al poeziei care i-a influenţat creaţia se numeşte Het, ins prezent prin revistele literare, nevoit, pentru a-şi asigura existenţa, să presteze diferite munci, care nu au legătură cu poezia. Acesta, mărturiseşte naratorul, „a intuit şi mi-a dat drumul în lume, mi-a propus publicarea în revista de literatură şi a scris destul de exact despre poemele mele. Cuvintele acelea au rămas şi pentru mine a însemnat confirmarea a ceea ce era pus în mine”.
Lamed, evocat în final prin redarea amănunţită a unui dialog la o cafea, evocă, cu accente dramatice, momente din viaţa sa în anii comunismului, cum, urmărit şi tracasat de securitate, oamenii puterii i-au distrus familia. Acum, când altfel de oprelişti îi stau în faţă, nu cele ideologice şi politice, scoate cu mari sacrificii o revistă apreciată de confraţi.
„Aş scrie sau aş plânge poeţii, ei sunt aici, nu-i vedem pentru că sunt sub val, dar lacrimile lor ajung la noi, sunt lacrimi care curg în sus. Ceea ce-i face însemnaţi este durerea lor de a nu ajunge cuvintele lor până la noi. Mereu îşi fac planuri că vor veni marii bogaţi ai lumii să le publice versurile, adesea, săraci, rămân cu visele, privesc lumea, citesc cărţi pe care le iubesc şi le urăsc în acelaşi timp, iar seara târziu, când oboseala le roade fiinţa, scriu despre limitele umane, despre ţări pe care nu le-au văzut dar care par mai reale decât cele vizitate de preşedinţi, de regi, de mesageri”.
Trupul bolnavului „începe să prindă o nouă stare”. Se obişnuia cu simetria fiinţei.
Are sentimentul că operaţia încă nu s-a încheiat, altfel de medici îi fac acum altfel de operaţie, cea spirituală. Apoi l-a cuprins un vis „în norul lui spiritual”. Visul telepatic ne transpune în lumea imaginară ceea ce presupune viziune, un anume nivel al conştiinţei în fiinţa umană. În salon este adus un orb, Ilie Roman. Cei din familie au convenit că este bine să-l aşeze aproape de biserică. Acolo oamenii sunt mai miloşi. Orbul este un inginer fost şef într-o uzină. Văzuse cândva, avea amintiri
despre oameni, lucruri, case, oraşul. Oamenii care treceau stau de vorbă cu el şi-l miluiau. Într-o zi, doi străini îi spun că „Celui de Sus nu-i este ascuns”. Asemenea apostolilor, ei îi redau vederea. Scena pare scoasă din Biblie. Mulţimea priveşte şi comentează minunea. Cei doi au fost uitaţi, păreau a nu fi din lumea oamenilor. Pentru Ilie a fost o altă naştere şi se mira „ce capacitatea are creierul uman de a putea să refacă prima zi din viaţa sa”.
Refăcut, poetul înţelege acum cum „Dumnezeu Îşi rescria numele în interiorul nostru încă de la facerea lumii”.
Povestea lui Ilie Roman este o parabolă din care trebuie să înţelegem altceva decât ceea ce ni se spune. Faptul că el a primit textul cu povestea operatului de rinichi, un anonim, şi că acesta a dispărut fără urmă ascunde o altă poveste. Ilie Roman ar putea fi un alter ego al autorului readus la viaţă. Ilie cel real, orbul care şi-a recăpătat vederea, înţelege că numele poeţilor reprezintă ceva, poate o literă
dintr-o limbă veche, poate un cuvânt, sau un mesaj al puterii divine care i-a arătat ce este şi cine este cu adevărat. Drept urmare îşi propune să-ş schimbe viaţa.
Ceea ce face valoarea acestui text, 103 pagini, este subtextul care oferă multe posibilităţi de interpretare în plan religios.
În primul rând credinţa în Cel de Sus, tămăduitorul atotputernic. „Dumnezeu este cel care cercetează omul, inima lui şi rinichii, mă gândeam la acest lucru, ce puteam face pe un pat de spital, ceilalţi nu prea vorbeau, erau marcaţi de eveniment şi eu eram aproape copleşit, dar a vorbi cu El însemnă mult, durerea nu mai avea puterea, sau puterea ei era mult umbrită, aşteptam mângâierea în toate acestea, trupul părea că nu-mi mai aparţine, era al altuia, dar unde putea locui decât acolo, în carnea aceea slabă şi totuşi care rezistă, durea şi poate căuta la ea în orbirea ei de carene ceva care s-o facă mai altfel…”.
Poetul Constantin Stancu se dovedeşte a fi şi un prozator original. Un suflu al poeziei moderne înviorează momentele de tristeţe din această proză. Inspiraţia sa vine din direcţia lui J.L. Boges, legendarul scriitor argentinian, ori din semnele desenate de Umerto Ecco în literatura universală şi din textele creştine vechi, unde simbolurile dau măsura valorii vieţii.

 

 

* * *

Maria-Daniela Pănăzan
Romanul de azi. Metafora vieții în țesătura conștiinței narative
De aceea le vorbesc în parabole, că ei văd fără să vadă, și aud fără să audă și nici să înțeleagă Matei 13,13).

M.M. Bahtin, în cartea sa Metoda formală în știința literaturii, spunea că pentru a crea un roman „trebuie să te deprinzi să observi viața, astfel încât aceasta să devină fabulă de roman, trebuie să înveți să observi conexiuni noi, mult mai profunde și mult mai ample precum și mersul vieții la scară mărită”. Un astfel de observator al vieții interioare profunde, de mare finețe și desăvârșire artistică, este Constantin Stancu în scrierea romanului său Pe masa de operație, apărut la Editura Rafet în anul 2011. Dacă ar fi să îl parafrazăm în continuare tot pe M.M. Bahtin, care a analizat Problemele poeticii lui Dostoievski, romanul de față se încadrează în problematica romanului polifonic, în care eroul este construit ca un glas al autorului, o voce interioară trădând aspecte majore din biografia scriitorului.
Structura romanului poartă amprenta originalității. Alternarea planurilor narative dezvăluie o țesătură interioară a textului care ampretează esența rolului „măștilor” epice ale autorului. Eroul, văzut și revăzut în ipostaze ale conștiinței care traversează profunde perioade de metamorfozare ontologică, este un erou-narator aflat în situație-limită: pe un pat de spital, la un simplu control de rutină, află că suferă de cancer. Tema bolii care macină nu doar trupul ci și sufletul omului este tratată într-o manieră originală. Deși aparent eroul se abandonează în puterea Celui de Sus, neavând forța de a lupta, el recreează, de fapt, întreaga viață, renaște ca pasărea Phoenix. Lupta cu boala e un exemplu de trăire creștină, autentică, menită să reînvie sufletul și să reînnoiască forțele trupului care păreau aripi frânte. Construit pe mai multe voci, eroul-narator se dedublează în mod voit în personajul Ilie Roman, în „vecinul, aproapele”, care la rândul lui este ipostaziat în biblicul orb care și-a recăpătat vederea. Liantul între aceste ipostaze epice distincte și totuși aceleași îl face tocmai tematica bolii: eroul-narator care suferă de o boală fizică (cancer) și Ilie Roman care suferă de o boală spirituală (lipsa vederii=lipsa luminii). Ei se completează reciproc în polifonia „vocilor” autorului care trăiește, plenar, fizic și spiritual, lipsa Luminii, a Cunoașterii, a Adevărului. Căutându-le se va redescoperi pe sine Om nou, renăscut, reînviat, precum în celebra parabolă biblică din Vindecarea celui fără vedere. De fapt, orbi amândoi, la propriu sau la figurat, au avut nevoie de minunea vindecării pentru a-și da seama cât de mare e puterea divină, cât bine poate să facă Dumnezeu oamenilor, pentru a-i reîntoarce la credință, la dragoste adevărată, la viață întru Hristos.
Romanul este însă și un roman liric. Pasaje întregi descriu, într-o viziune predominant lirică, sentimentele dominante ale unor suflete martore ale minunii divine. Narațiunea subiectivă, homodiegetică (despre eroul-narator), se pliază perfect peste narațiunea obiectivă, heterodiegetică (despre Ilie Roman). Între aceste două narațiuni se trasează planuri narative paralele, despre poeții Ghimel, Dalet, Het și Lamed, poveștile lor fiind țesute în structura epică ca legături între cele două planuri narative principale. Lirismul este o trăsătură definitorie a romanului: de exemplu, când vorbește despre reacția soției la aflarea veștii despre boală, naratorul afirmă: ”Vestea asta a fost ca o lovitură pentru soţia mea, am simţit-o şi am auzit-o cum reacţionează, vorbele ei erau ca o rugăciune, ca o implorare, sunetul vorbelor ei erau un strigăt”. Vorbind despre rostul poetului în lume, aflăm că ei „Aşteaptă glasul divin, ceva ca un fulger, sau ca o furtună dar chiar dacă toate vin, în final glasul e altfel de cum cred ei, e mereu altfel, mi-a spus un preot, un fel de susur blând şi subţire care a trecut pe lângă peştera în care s-au închis şi au vrut să moară fără să-şi mărturisească toate poemele…”. Aflat pe masa de operație, eroul-narator simte fiorul profund al rugăciunii: „Mi-am propus ca la durere în loc să ţip, era şi inutil, să mă rog, să strig spre Dumnezeu, gândul meu era astfel spre Cel Prea Înalt, Cel Care Stă Pe Un Munte Înalt, adică, şi mă întrebam cum suna numele acesta în limba aceea veche, făceam un efort să-mi amintesc, era important pentru mine. Nu mi-am amintit imediat, dar până la urmă am realizat că numele era în mine – El Elion. Pe noptieră era Biblia şi o carte despre un poet, m-am gândit la ceea ce însemna asta pentru mine, ce putea să fie un poet într-o lume străină, ştiam că omul este opera de artă a lui Dumnezeu, că El scrisese în mine ceva, că eram purtătorul unui mesaj, că omul avea în el scris în carne, în oase, în mintea nevăzută atâtea, dar în faţa morţii devenea neputincios, pare că pierde mesajul acela preţios, că literele se topesc pentru totdeauna…” În asemenea pasaje lirice se resimte marea admirație a scriitorului pentru poezia lui Nichita Stănescu. Pasajele lirice sunt stănesciene prin esența și mesajul lor adânc întipărit în memoria „glasului” epic care rostește, cathartic, rugăciunea vieții: „Parcă eram adolescent şi mi se părea că iubesc poesia, adică cea cu s nu cu z, era un fel de alint pe care îl făceam venit de undeva, dar care suna mai blând, mai poetic, poesia ca poesie. Era un vis venit de departe, mai dinainte de naşterea mea, un vis trecut prin ninsori şi tăceri… După măreţia acelui frig de adolescent a trebuit să iau lucrurile în serios. După ce am citit acel volum am înţeles cu adevărat că viaţa îmi va fi legată de poesie, că poesia mă va forma ca om şi că voi avea multe de învăţat din experienţa poetică şi că poesia îţi intră în trup ca sângele prin cordonul ombilical… Munţii au intrat atunci pe fereastră cu adevărat… Aş vrut să plâng cu hohote pe patul de spital, mă simţeam singur, lacrimi nevăzute curgeau din ochii mei acolo în întuneric, aşteptând marea operaţie. Sperând, ce puteam face? ” Și exemple ar mai fi…
Romanul Pe masa de operație este însă un roman religios. În compoziția romanului regăsim câteva pasaje biblice preferate de scriitor prin care se anticipează caracterul religios al scrierii. Dar nu doar prin aceastea romanul este religios, ci în mod deosebit prin mesajele pe care le transmite. Pentru Constantin Stancu simbolistica biblică e esențială. El crede că „Dumnezeu îşi scrisese numele în interiorul nostru, în trupul nostru încă de la facerea lumii, era semnătura lui acolo, noi traduceam în limbajul nostru de toate zilele efemerul, nu va rămânea nimic, aparent din toate acestea, dar ceea ce era important fusese gândit şi asta lăsa urme într-o lume nevăzută, poate cei de după noi vor putea recepta toate acestea şi nu se vor pierde pentru că la Dumnezeu nimic nu se pierde oricum.” Conform propriei mărturisiri a autorului, romanul are ca punct de plecare „scrierile vechi, solide şi pe ultimele descoperiri ştiinţifice, începând cu cea mai cunoscută scriere Sefer Yetzirach, dar şi pe analiza făcută de specialişti privind existenţa vieţii ca o formă desăvârşită de creaţie, având în spatele cortinei Creatorul. Vezi cartea Codul lui Dumnezeu de Gregg Braden. Astfel fiecare om are o valoare, iar modul în care ne relaţionăm în viaţă înseamnă un mesaj. Literele, la izvorul lor, aveau fiecare o semnificaţie, astfel că fiecare personaj al cărţii aduce un semn care se integrează într-un mesaj mai larg. Datorită păcatului omului lumea este bolnavă spiritual şi fizic, iar indivizii, prin relaţia cu lumea, sunt bolnavi şi ei nu ştiu de ce. Operaţia este una spirituală, a devenirii, în care putem fi incluşi dacă acceptăm eliminarea răului”.
Despre ce litere e vorba? Am aflat, la o simplă căutare, fără a aprofunda tema, că numele unor personaje din roman sunt de fapt denumirile unor litere din alfabetul ebraic, fiecare având o semnificație lumească, una ezoterică și o valoare numerică . Astfel, Ghimel înseamnă cămilă în sens obișnuit, lumesc, se referă la natură în sens ascuns, ezoteric și corespunde cifrei 3. Dalet semnifică ușa, se referă la autoritate și are valoarea cifrei 4. Het înseamnă perete sau gard, împărțire în sens figurat și corespunde cifrei 8. Lamed semnifică ham sau bici, simbolizează ideea de sacrificiu și corespunde valorilor numerice 12 sau 30. Am putea adăuga aici și ultima literă din alfabetul ebraic, Tav, care apare și sub forma Tau, folosită de scriitorul Constantin Stancu ca titlu pentru ultimul capitol al cărții (Epistola având rol narativ de Epilog, așa cum Boala nevăzută este Prologul romanului). Așadar, Tau / Tav are semnificația de cruce sau semn, înțeles de sinteză și valoare numerică de 22 sau 400. Desigur, m-am întrebat de unde ar proveni această preferință a autorului pentru scrierile vechi și mi-am spus că ea nu poate fi decât izvorul unei profunde însetări de cunoaștere, de încercare de a înțelege sensul vieții noastre și legătura noastră eternă cu Dumnezeu. Este, în structura polifonică a romanului, un dialog al sinelui cu sine, tipic stănescian, dar profund epic, reflectând tendințele romanului de azi, în care discursul romanesc se supune poeticului dar se definește ca un ansamblu plurilingual și plurivocal (cf. lui M.M. Bahtin). Metafora romanului este cronotopul literar-artistic care unește indicii spațiali cu cei temporali într-un ansamblu coerent care dă naștere unui nou tip de roman numit biografic.
Pe masa de operație este și roman biografic deoarece religiosul îngurgitează biograficul în esența sa de la Facere/ Re-facere, pentru că timpul biografic redă fidel imaginea omului ce-și parcurge drumul vieții. Constantin Stancu reușește, în mod miraculos, să asocieze numele personajelor din roman cu mesajele epice pe care dorește să le transmită după ce le filtrează prin sita timpului său biografic. Textul său este, dacă ar fi să-l parafrazăm și pe Roland Barthes, un text plural, în care eroul este același și mereu altul. Eroul-narator, după spusele proprii, „nu are nume, fiecare din noi poate fi cel aflat pe masa de operaţie. Personajele secundare au nume simbolice, pornind de la literele vechi ebraice, limbă în care a fost iniţial scrisă o bună parte din Scriptură (Vechiul Testament). În această limbă se exprimau pentru prima dată scribii şi are cuvinte speciale. În limba română nu există cuvinte echivalente pentru unele mesaje aşa cum o foloseau vechii scribi. Totodată numele Creatorului în limba ebraică veche era YHWH, iar fiecare literă din acest cuvânt are şi o valoare, valoare corespondentă în Tabelul lui Mendeleev, ceea ce arată că viaţa are la bază oxigenul, hidrogenul, carbonul, azotul şi că numele lui Dumnezeu este scris în chiar codul nostru genetic, prin compoziţie. Din acest motiv personajul principal nu are un nume, numele personal este umbrit de numele Creatorului pe care îl purtăm în codul genetic, iar pe de altă parte fiecare din noi este un bolnav. Am explicat în ultimele pagini din roman semnificaţia literelor sau numelor purtate de personaje. Extirparea unui rinichi este simbolică, Dumnezeu cercetează inima şi rinichii omului conform scrierilor sacre” .
Dincolo de această explicație a autorului, aș dori să insist asupra unor sensuri epice profunde pe care le transmite scriitura autorului. Mai întâi aș insista asupra ideii că eroul-narator este un cititor al Bibliei. Mereu ne spune aceasta și ne dovedește că ne aflăm în fața unui cunoscător al textului sacru, așa că legătura cu alfabetul ebraic nu este deloc o întâmplare. În momentele de criză spirituală simte eliberarea prin lectura sacră, profund ancorată în gândirea și limbajului eroului: „Priveam Biblia, o răsfoiam şi am rămas surprins să văd că textele mele preferate, versetele acelea adânc scrise în mine, erau subliniate cu pastă albastră de tatăl său, parcă erau lucruri stabilite, auzite, văzute deja… M-a liniştit cititul versetelor.” Mai apoi, lecturarea Bibliei este un modus vivendi al naratoului / autorului. Înseamnă mod de a trăi, mod de a povesti, mod de a iubi: „La Biblie nu se mai poate adăuga sau scădea nimic… Poţi să stai pe scaun, pe o bancă şi să asculţi ce se spune, să-i auzi pe ceilalţi… La cateheză şi profesorii învaţă, Biblia e un manual bun pe care merită să-l predai şi să înveţi din el, viaţa, dragoste…”
Ghimel, Dalet, Het și Lamed sunt poeți. În aparență ei sunt prieteni ai eroului, în plan simbolic ipostaze epico-lirice ale acestuia, imagini în oglinda drumului vieții, reflectate biografic și trăite profund în plan religios. „Orbirea” lor este simbolică, renașterea lor este datorată poeziei. Salvarea prin poezie este tema preferată a dialogului cu „prietenii-poeți” prin care, de fapt, planurile narative acceptă intertextualitatea ca formă concretă de comunicare cu ceilalți. Ne întâlnim astfel cu autori preferați ai eroului: Nichita Stănescu, George Luis Borges, Sebastian Bach. Poezia și muzica pot salva sufletul unui artist. Mă opresc asupra celui mai interesant prieten, Lamed, care, fără voie, a devenit, în timpul lecturării romanului, poetul preferat. El este Poetul din Cetate, solidar cu timpul său, cu lecturile sale dar și cu societatea în care trăiește („Ştiu că se simte solidar cu toţi artiştii care suferă, iar cu poeţii cu mult mai mult, este în acelaşi copac cu scribi” – NA ), el face legătura cu ultima frază din roman (el vrea să „se retragă la ţară, ar dori o căsuţă la ţară, înconjurată de pomi şi oameni simpli” – la fel cum eroul, în final, mărturisește că „Mi-am propus să îmi schimb viaţa în urma acestui text, să mă retrag undeva la ţară, într-o căsuţă modestă, cu o grădină plină de pomi, cu fântână în curte, să îmi cultiv singur alimentele, verdeţurile”.) În intimitatea acestui poet te simți Acasă, în Frumusețe și Prietenie absolută: „Simt în cameră o frumuseţe a duioşiei de parcă el face un salt de un veac pe aripa unui fluture, e în lume o ruptură cât un fir de mătase, dar până la urmă le adaugă parfumul esenţelor subţiri. Aş vrea să-i spun că punţile de legătură ale fulgerelor mentale ne leagă, dar parcă a spus-o într-un vers, mi se pare cunoscut, dar totuşi nu este…”. Lamed este simbolul sacrificiului suprem, „prin LAMED/Spânzuratul (Desăvârşirea. Sacrificiul. Trecerea. Crucificarea. Spiritul care se separă se materie) – se ajunge la TAU (numărul 21/22, ultima literă a Lumii: Cheia Tarotului Lumii, de TREI ori ŞAPTE. ABSOLUTUL. Rezumatul întregii ŞTIINŢE UNIVERSALE…)” .
Finalul romanului are un mesaj profund religios. Dumnezeu este sensul prim și ultim al vieții omului, El este Creatorul și Izbăvitorul, Cheia înțelegerii oricărui eveniment al vieții noastre efemere. Spre El ne întoarcem mereu, etern, fiindcă singura Salvare o găsim în credință. Iubirea lui Dumnezeu ne salvează, indiferent de profesie, de vârstă sau de naționalitate. Viața noastră este Darul Lui cel mai de preț. Suferința supremă a eroului (vindecat de cancer) este încă o mărturie a existenței divine. La fel ca și vindecarea lui Ilie. Purificare prin artă. Purtificare prin suferință. Purificare prin boală.
În acest roman, deși având doar 103 pagini, regăsim fire narative profunde și multiple precum firele de la războiul de țesut, sensurile nu se epuizează oricâte lecturi ai face. Subterfugiu epic final, epilogul intitulat Epistola, în care aflăm că, de fapt, întreaga narațiune, cu toate meandrele ei, a fost scrisă de un anonim, care a lăsat manuscrisul lui Ilie Roman spre publicare, e o tehnică narativă interesantă. Această voce din off, care ne dirijează finalul narațiunii și oferă căi de interpretare a romanului, ne mărturisește doar că recunoaște stilul scriiturii și că a încercat să-i viziteze pe eroii din roman (ceea ce înseamnă că îi cunoaște!) dar că i-a fost foarte greu să realizeze aceasta, deoarece „Treptat am înţeles că fiecare reprezenta o literă dintr-o limbă veche şi că era în joc un cuvânt, un mesaj, poate, pentru că literele apropiate, după cum oamenii se apropie în viaţă, pot forma un cuvânt, exact ca în prietenia dintre ei, legătura lor era secretul. M-am documentat puţin şi am înţeles că literele erau din proto-sinaitic, apoi am descoperit că e cam greu să afli câte ceva din toate acestea, trebuie să fii iniţiat. Eram şi eu o literă, încercam să înţeleg, un semn, o valoare, o semnificaţie. Trebuia să fac legăturile posibile, textul îmi oferea un culoar, aveam o deschidere, cumva. Apoi am înţeles că fiecare literă semnifica ceva la început, un bou, o casă, bumerangul, peştele, un om cu braţele ridicate, o proptea, o armă, un gard, palma mânii, toiagul, apa, şarpele, peştele, ochii, gura, o plantă, o maimuţă, cap, arc, semnul crucii. Acum semnele acestea pot fi la fel, chiar dacă aud cuvintele într-o manieră ciudată…”
Un roman al experienței asumate. Un roman al sinelui despre sine care înțelege sensuri profund ontologice, un roman despre nădejde, solidaritate, boală, vindecare, credință, iubire. Un roman al Vieții înseși. O capodoperă.
Închei și eu retoric. Dar care este preţul cu adevărat? Și punctez, ca un fel de epilog, prin a recunoaște frumusețea unei scrieri deosebite în care „ființa care se povestește și care transmite, având vocația relatării și deținând rolul de povestitor-cronicar stabilit de comunitatea sa, este homo narrativus situat între zonele sacrului și ale profanului.”

Maria-Daniela Pănăzan

 

* * *

PRESA

EDITURA RAFET A DESEMNAT CÂŞTIGĂTORII CELEI DE-A PATRA EDIŢII

a Festivalului Internaţional de Creaţie Literară “TITEL CONSTANTINESCU’’!!!

În acest an, numărul celor înscrişi a fost cu 47% mai mare decât anul trecut, însumând 237 de creaţii literare, dintre care 43 au fost descalificate  (fiind cărţi publicate deja, ori care au depăşit 220 pag., format A5 – cf. Regulamentul de concurs!), rămânând în concurs 194, dintre care 39 au fost nominalizate la marile premii.

Premiile care s-au acordat:

Marele Premiu „ Titel Constantinescu” – cu publicarea volumului de eseuri:

CAZUL DACIA…ROMÂNIA DE AZI: PREGĂTIREA CEA TAINICĂ (a Drumului spre ROMÂNIA SACRĂ, de ieri, de mâine…de PURURI!) –  de  Adrian BOTEZ

Marele Premiu „ Titel Constantinescu” – cu publicarea volumului de proză:

ROLURI DE COMPOZIŢIE,  ACTE IMPURE – de Geo VASILE

Premiul „Victor Frunză” – cu publicarea volumului de eseuri:

PSIHOTECA – Aforisme şi eseuri – de Eugen   EVU

Premiul „ Octavian Moşescu ” – cu publicarea volumului de proză:

PE MASA DE OPERAŢIE – de Constantin  STANCU

Premiul ,, Alexandru Sihleanu’’ – cu publicarea volumului de versuri:

CAFEAUA DIN PAHARUL IUBIRII –  de Valeriu MATEI (CHIŞINĂU)

Premiul  ,,C.C. Datculescu ‘’ – cu publicarea volumului de versuri:

TĂCERI ASURZITOARE de Tatiana DABIJA (CHIŞINĂU)

Premiul „Florica Cristoforeanu” – cu publicarea volumului de versuri:

A DESCHIS O FLOARE OCHII  – de Marin MOSCU

Premiul „ Dumitru Pricop” – cu publicarea volumului de fabule:

LA ÎNCEPUT A FOST… UMORUL  – de Lucian MĂNĂILESCU

Premiul ,, MIRCEA MICU” – cu publicarea volumului de proză:

THE GODMOTHER –  de Ion IFRIM

Premiul  ,, Slam Râmnic” – cu publicarea volumului de versuri:

CÂNTECE DIN PREPELEAC – cronică pictată-n rime – de Marian ILIE

 

Editura Rafet a hotărât suplimentarea premiilor de la 5 la 10 premii, şi acordarea de premii speciale, constând în publicarea  într-o antologie. Cei care vor primi premiul special al editurii Rafet (şi vor fi, deci,  publicaţi în antologie) sunt: Ionel Necula, Luminiţa Dascălu, Horia Crioşteanu, Manuela Măcelaru, Lică Pavel, Ion Maria, Ioana Voicilă Dobre, Vasile Popovici, Florentina Dalian, Carmen Tania Grigore (Anglia), Valerian Călin, Albert Cătănuş, Constantin Kapitza, Elena Niculescu, Petru Solonaru, Stan Brebenel, Mereuţă Bogdan, Iulia Ştreangă, Carla Schoppel, Monica Mureşan, Cristi Iulian Avram, Elena Olariu, Aurel Avram Stănescu, George Paşa, Elena Chesov (Chişinău/R. Moldova), Tincuţa Bernevic, Ruxandra Niculescu (Elveţia), Mircea M. Pop (Germania).

Cei 10 autori câştigători  îşi vor vedea creaţiile publicate în volum, de către Editura RAFET  – şi lansate în cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Literară “TITEL CONSTANTINESCU’’ , împreună cu “Antologia” ,  în   data  de 13 AUGUST 2011, ora 11.00, la restaurantul ,,OVIDIU’’, din Râmnicu Sărat.

Constantin Marafet

Autorul despre romanul Pe masa de operaţie.

1. Noutatea viziunii asupra existenţei.

În romanul Pe masa de operaţie viziunea se bazează pe scrierile vechi, solide şi pe ultimele descoperiri ştiinţifice, începând cu cea mai cunoscută scriere Sefer Yetzirach, dar şi pe analiza făcută de specialişti privind existenţa vieţii ca o formă desăvârşită de creaţie, având în spatele cortinei Creatorul. Vezi cartea Codul lui Dumnezeu de Gregg Braden. Astfel fiecare om are o valoare, iar modul în care ne relaţionăm în viaţă însemnă un mesaj. Literele, la izvorul lor, aveau fiecare o semnificaţie, astfel că fiecare personaj al cărţii aduce un semn care se integrează într-un mesaj mai larg.

Datorită păcatului omului lumea este bolnavă spiritual şi fizic, iar indivizii, prin relaţia cu lumea, sunt bolnavi şi ei nu ştiu de ce. Operaţia este una spirituală, a devenirii, în care putem fi incluşi dacă acceptăm eliminarea răului. Mesajul se găseşte şi în volumul de versuri semnat de Aurel Pantea Negru pe negru, într-un poem de început interesant, care porneşte tot de la textele vechi… Acolo lumina se stinge în momentul actului de cunoaştere…

Personajul principal nu are nume, fiecare din noi poate fi cel aflat pe masa de operaţie. Personajele secundare au nume simbolice, pornind de la literele vechi ebraice, limbă în care a fost iniţial scris parte bună din Scriptură (Vechiul Testament). În această limbă se exprimau pentru prima dată scribii şi are cuvinte speciale. În limba română nu există cuvinte echivalente pentru unele mesaje aşa cum o foloseau vechii scribi. Totodată numele Creatorului în limba ebraică veche era YHWH, iar fiecare literă din acest cuvânt are şi o valoare, valoare corespondentă în Tabelul lui Mendeleev, ceea ce arată că viaţa are la bază oxigenul, hidrogenul, carbonul, azotul şi că numele lui Dumnezeu este scris în chiar codul nostru genetic, prin compoziţie. Din acest motiv personajul principal nu are un nume, numele personal este umbrit de numele Creatorului pe care îl purtăm în codul genetic, iar pe de altă parte fiecare din noi este un bolnav. Am explicat în ultimele pagini din roman semnificaţia literelor sau numelor purtate de personaje.

Extirparea unui rinichi este simbolică, Dumnezeu cercetează inima şi rinichii omului conform scrierilor sacre. Vedeţi şi analiza făcută  romanului de Adrian Botez, scriitor, critic literar, om de cultură.

Orbirea este boala lumii moderne, omul modern are ochi dar nu vede, are aparate de a plonja în microcosmos sau macrocosm, dar nu vede.

 

 2. Coerenţa construcţiei epice sau incoerenţa ca modalitate literară de prezentare a mesajului.

 

Romanul se desfăşoară pe trei planuri cu legătură între ele. Planul celui operat, aflat pe masa de operaţie. Planul lumii reale în care a trăit personajul principal şi care îi cauzează boala. Planul din vis care se materializează ulterior în personajul continuator al construcţiei romanului, ca mod de a depăşi boala. Dacă personajul anonim dispare (a fost operat), existenţa este continuată de omul din vis, ca expresie a „naşterii din nou” din punct de vedere spiritual, respectiv operaţia a reuşit, iar omul cel nou continuă altfel viaţa, mai aproape de natură, acceptând plata preţului…

Poetul exprimă omul dornic de viaţă, aflat la limita existenţei, pasibil de a ajunge pe masa de operaţie.

Poeţii au nume simbolice, dar accesibile pentru că sunt purtători de mesaj prin viaţa lor. Vezi viaţa poetului Nichita Stănescu sau Lucian Blaga. În subtext se înţelege acest lucru.  Finalul dezleagă misterul, fiind explicit, la fel ca în vechile cărţi apocaliptice…

Am optat pentru un roman scurt, specific vremurilor moderne, cititorii câţi mai sunt, nu au timpul necesar, li se oferă doar esenţa. Un tânăr studiază până la treizeci de ani: facultate, masterat, studii aprofundate, specializare şi nu are timpul necesar lecturilor masive. Se trezeşte la treizeci de ani fără familie, fără copii, apoi urmează ciclul, mult întârziat, acesta este şi motivul pentru care romanul este sintetic…

 3. Expresivitatea limbii române utilizate.

 

Romanul este scris într-o limbă simplă, dar nu simplistă. Poate oricine înţelege povestea, dar gradul de acces la mesaj este gradat, cine înţelege simbolurile, înţelege mesajul final. Am utilizat limbajul simplu al vechilor scrieri, dar în background este un metalimbaj. Pentru asta e nevoie de înţelege simbolurile, cărţile vechi, scopul pentru care a fost creat omul,  mesajul final… Cu alte cuvinte, mesajul este mai complicat, limbajul este direct şi simplu.

Ca să mă explic: J. L. Borgese are o povestire simplă, un om stă pe o bancă, iar alături este un tânăr, tânărul de lângă el este omul acela la o altă vârstă. Limbaj simplu, mesaj elevat.