Arhiva

Posts Tagged ‘POEZIA’

POZIA CA SEMN

19 Noiembrie 2010 Lasă un comentariu

EI

Motto :

“Un tăciune si-un cărbune,

Taci poet provincial,

Ca s-a reformat chestura

Şi-ti duc versul la canal…”

Ioan Evu – ”Doina reformată

 

 

Ei.

Ei se-mbracă-n haine străine, first hand,

se hrănesc cu alimente preparate după o reţeta străina,

se iubesc după o moda străina,

vorbesc între ei la telefoane străine,

se salută în limba engleza,

au amintiri comune din Germania,

sau Insulele Marshall,

dar se-njura româneşte…

Ei

urinează la temelia casei de lemn,

urina lor inflamabilă aprinde

Muzeul Satului, Muzeul Omului,

Muzeul Ideii,

se visează miniştri,

pregătiţi să valseze cu televizorul,

ei,

născuţi de MAMA MOARTE…

ei,

vor fi înmormântaţi intr-un ţipăt…

Anunțuri
Categorii:literature Etichete:

DESPRE VIERU Se ştie că suferinţa este un motor indispensabil (şi nicidecum suficient) al creaţiei autentice. În acest sens, destinul a fost peste măsură de „darnic” cu Grigore Vieru.

2 Septembrie 2010 Lasă un comentariu

Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.
Grigore Vieru

Se ştie că suferinţa este un motor indispensabil (şi nicidecum suficient) al creaţiei autentice. În acest sens, destinul a fost peste măsură de „darnic” cu Grigore Vieru. Ce îl particularizează însă în mod categoric pe el în această asociere este faptul că, spre diferenţă de o probabilă majoritate a poeţilor, suferinţa lui Vieru nu are cause personale, individuale, ci este expresia unei drame colective, anume situaţia unei comunităţi întregi de oameni de a deveni proscrişi în propria lor ţară – pe pămînturile de care ţara se leapădă şi pe care le declară străine. Această dramă el o trăieşte zi cu zi, noapte cu noapte, în toate fibrele fiinţei sale. Puţine sunt poemele vierene unde să nu fie sezisabilă trauma individului marcat, direct ori indirect, nu numai de cele petrecute la Ialta, acum 65 de ani, dar şi de evenimente „politice” mult mai recente. Dacă sunt necesare – ori inevitabile – clasificările, Vieru nu poate fi categorisit altcum decît poetul care, prin asumare voluntară şi definitivă, devine vocea durerii neamului, poetul tragediei naţionale a poporului romîn.

Poetul Vieru, omul Vieru, patriotul şi iubitorul de neam Vieru, a fost pe baricadele reîntregirii mutilatei fiinţe naţionale pînă în ultima zi a vieţii sale. Modul însuşi cum ne-a părăsit – într-un suspect accident de trafic, venind de la o comemorare în memoria nu altuia decît Eminescu însuşi, cel pe care cu extremă generozitate pentru limba noastră îl egala cu ea (vezi „Cîntec basarabean”, în cuprinsul acestui volum) – e simptomatic.

Nu ne simţim capacitaţi a emite evaluări definitive, afirmînd că sacrificiul lui Vieru a fost inutil. Dar starea realităţii în care (supra)vieţuim în Romînia exact acest lucru îl indică. Triumful deplin şi ireversibil al forţelor răului. Este, în definitiv, un fals, chiar dacă unul involuntar, a scrie ori rosti acest substantiv propriu („România”) fără a preciza imediat că e vorba de un mit, de o fantezie pur politică. O fantezie susţinută pe baze exclusiv ideologice, pe un traseu deşert, a cărui destinaţie putativă este himerica „integrare europeană”. O Românie ce cată a se redefini după procustienele directive trasate nu de vreun „congres al partidului”, ci de la tribuna celor cu funcţii supreme în administraţia şi cultura românească, a căror misie e să ne arate cum ne putem debarasa rapid şi fără urme de „cadavrul din debara numit Eminescu”. Un areal al existenţei morbide, unde confiscarea se confundă cu firescul, şi unde tot ce se întreprinde, de la confirmările şi para-confirmările amputărilor teritoriale pînă la entuziasmul auto-lobotomizării culturale, se face cu omniprezentul deziderat de a fi pe plac celor puternici. O redefinire deci nu prin afirmare valorică, ci prin auto-anihilare, prin spirit lacheist şi prostituist. „Integrare” au făcut şi Stalin şi Hitler în 1939 prin reprezentanţii lor Molotov şi respectiv Ribbentrop, implementînd-o cu tancurile – un argument, e drept, mai puţin sofisticat decît cel al „nivelului de viaţă”, cel al „drepturilor umane”, ori cel al „democratizării”, triada vînturată infatigabil de propaganda occidentală de astăzi. Imperialismul forţei brute, al invaziilor militare şi ocupaţiei fizice, este succedat de cel cu mînuşi albe numit globalizare. „Formele se schimbară, dar răul a rămas”, ar zice Eminescu.

Realitatea, aşadar, este complet alta. Realitatea se cheamă, de exemplu, „republica molotova”, după unica perifrază justificabilă ce am auzit despre această plăsmuire cartografică pînă în prezent. Realitate se mai cheamă şi ion iliescu şi petre roman, guvernanţii care încă din august 1991 s-au grăbit să „recunoască” acest avorton al istoriei drept viabil şi legitim – după speranţa lor, întru eternitate. Realitatea mai poartă egal de ruşinoasele nume emil constantinescu şi victor ciorbea, care cu de la sine putere au făcut cadou – repetăm: făcut cadou – tot nordul Bucovinei şi întreg sudul Basarabiei noilor noştri vecini de la răsărit încă din iunie 1997. Ce avantaje personale au obţinut indivizii respectivi prin aceste „tranzacţii de vindere a ţării pe parcele”, evident nu cunoaştem. În democraţia noastră incurabil originală, nu vom cunoaşte nicicînd. Ce ştim însă cu siguranţă absolută e că toţi aceşti şi-au înscris temeinic şi irevocabil numele în Cartea Infamiei, alături de tache ionescu, alexandru vaida-voevod, carol al doilea, mihai pacepa şi alţi trădători de neam. Tuturor acestora, şi celor ce le vor continua spiritul, le dedicăm poemul următor:

TESTAMENTUL LUI MANOLE

El, stăpînul de-atunci
Cu obraz neschimbat
De-a istoriei munci.
Noi, sub bici şi porunci
Am răbdat şi-am sperat.

În poeme soldat
Şi-n războaie poet
De pe-al său parapet
Cu stiloul-stilet
Ori cu pumnul a dat.

Pe cei slabi i-a scuipat
Pe puternici i-a lins.
Cu-ai săi fraţi, înadins
Şi cu-al ţării cuprins
El s-a răscumpărat.

Cîte holde-atîţi crai
În al nostru regat
De căpuşe mînat…
În satanic alai
Au supt gura de rai.

Cînd nimic n-a rămas
Din cel plai fermecat
Trişti, în minţi ne-am retras…
Pînă ne-a-nstrăinat
Limba, al minţii glas.

Peste hău, triumfal
Monument şi-a-nălţat.
O, păstor ancestral
Dintre neguri chemat
La judeţul final!

Manole, Manole
Tu, soţ şi părinte
Al durutei ginte
De blestem desfă-ne
Vieţile redă-ne!
Aşa ne-am rugat
Şi l-am implorat.

Iar el, meşter mare
Cetăţean de-onoare
În zid uzurpat
Ne-a înmormîntat
La apus de soare.

Frauda şi travestiul numite „România”, cea care va rămîne în istorie drept „patria care îşi devorează fiii credincioşi” e încă ţinută cumva pe patul său de muribund, într-o stare de agonie perpetuă, cu respiraţie artificială, cu infuzii valutare şi efuzii patriotarde. Ce nu conştientizează însă cei care ne vînd – atît cît a mai ramas din noi – e faptul că spiritele din scrinul Pandorei de ei slobozite se vor întoarce ca un bumerang pentru a-i stîrpi. Prin „legitimarea” (adică legitimare la nivel pur politic) entităţii hitlero-staliniste de peste Prut, prin „dialogul european” ce ei acordă incondiţional separatiştilor de la Chişinău, ei au creat precedentul ce posibilitează cît se poate de real şi cît se poate de probabil „iugoslavizarea”, dezintegrarea treptată a ţării. Pentru ei, „integrarea prin dezintegrare” nu reprezintă măcar un paradox. Dacă avem o „Republică a Moldovei de Est”, nu e cazul să ne mirăm că vom avea şi o Republică a Moldovei de Vest, o Republică a Ardealului, o Republică a Banatului şi aşa mai departe. Vieru însuşi ne atrage atenţia, în unul dintre aforismele sale: „Dacă sunt doi domnitori în ţară, se va găsi şi al treilea”. Şi nu sunt necesare abilităţi speciale pentru a prezice că relaţiile diplomatice Bucureşti-Iaşi, Bucureşti-Cluj, Bucureşti-Timişoara etc vor fi nu mai puţin cordiale decît cele dintre Bucureşti şi Chişinău.

PAUL ABUCEAN

Categorii:literature Etichete:

VIERU, POEZIA CA DEFINIŢIE …

2 Septembrie 2010 Lasă un comentariu

PRIMIM DE LA NICOLAE BĂCIUŢ:

GRIGORE VIERU ÎN LIMBA ROMÂNĂ ŞI ALTE TRADUCERI DIN ANTOLOGIA APĂRUTĂ LA EDITURA „NICO” ÎN TRADUCEREA LUI PAUL ABUCEAN

Aceştia suntem noi

Aceştia suntem noi :
Buni cît se cuvine
În mijlocul răului.
Răi – niciodată.
Se miră noaptea
Că a clocit sub ea
Întuneric,
Dar au ieşit
Pui de lumină.

Así somos (Aceştia suntem noi)

Así somos:
debídamente buenos
en médio de la maldad.
Malvados – jamás.
Se maravilla La Noche
que,
habiendo ella enclocado
tiniebla,
le han salido pollitos
de Luz.

Nous sommes ainsi (Aceştia suntem noi)

Nous sommes ainsi:
dûment bons
au milieu de la perfidie.
Méchants – jamais.
Se merveille La Nuit
voyant sortir de ses oeufs ténébreux
des poulets
de Lumière.

This Is How We Are (Aceştia suntem noi)

This is how we are:
duly kind
mid wickedness.
Evil – never.
It baffles The Night
to see that,
having hatched mirk,
out come chicks of Light.

Ediţie apărută cu sprijinul

ASOCIAŢIEI „NICOLAE BĂCIUŢ”

PENTRU DESCOPERIREA, SUSŢINEREA ŞI PROMOVAREA VALORILOR CULTURAL – ARTISTICE ŞI  PROFESIONALE

540390 Târgu-Mureş, ROMÂNIA, Str. Ilie Munteanu nr. 29

Categorii:literature Etichete:

LA JUDECATĂ …

1 Septembrie 2010 Lasă un comentariu

PRIMIM:

SUNT REGII LUMII STRÂNŞI LA JUDECATĂ…

sunt regii lumii strânşi la Judecată,
îngenuncheaţi sub clopote de cer ;
El nu-i un vis: e Trăsnet şi e Tată!
…s-a şters cotlonul laşului: „eu pier”…

în nemurire surghiuniţi – cenuşă
venit-a-acel „acum” de necrezut:
căci spre Hristos – doar lamura e uşă!
…acum – ferice-i cel ce-a fost durut!

n-ai un’ să-mpingi nici după cin’ te-ascunde:
privirea Lui te arde – te pătrunde –
iar împăraţii neamurilor toate

se zvârcolesc în pulberi preadeşarte…
smerenia nu-i mască de o seară:
nu-ţi jupoi viaţa? – ‘geaba cauţi Scară!
***
ADRIAN BOTEZ

Categorii:literature Etichete:

PRIMIM DE LA ADRIAN BOTEZ: DESCÂNTECE DE VARĂ!


BUREŢI PÂNDITORI

miros de greu-al-pământului
bureţii: stingheri
bănuitori pânditori şi bâlbâiţi de sfială – ies de după
un trunchi de copac – fără fală – şi
mă-ntreabă – în şoaptă
îndelungită – hodorogită – clefăită – câte şi
mai câte – despre
mersul prin văzduhuri al stelelor – văzduh şi
stele pe care ei – din pivniţa vintrelor (având-o gazdă pe
bufniţa răstigniţilor
asfinţiţilor nopţii) – nu le vor vedea niciodată

nu – niciodată – de-acolo – dintre spaimele pitite-ale
lutului slutului – atât de
trist – mutului – nu se va vedea
scrisul de foc de pe coperţile
văzduhului
duhului

***

DESCÂNTEC DE MUNŢI

mărăcine de poveste
şuierată printre creste
a muntelui veste
din ceţi de pădure
din iernile sure
din paseri stârnită
în stele oprită…

…lumini de paing
doar pe-aici se ning…

ninge-o iară
tu vlăstară
de ocară
răsărită-n ochi de vară

din cleştar
arde iar
dor de vis
fără hotar

te-ai scornit din crai de vifor
fulger din guşă de prihor
şi-ai aprins amar
iarba de zadar
zamfir de trifoi
la nunta în toi
zeii mici cei doi

şi-a venit o slută
o bufniţă mută
şi-a tăcut tăcerea
şi-a orbit durerea!

dintre ploi
flori de sloi
am suit în munţi
pe cărări de frunţi
doara doarelor
maica norilor
şi a descântărilor

acolo-i lumină
Dumnezeu suspină
peste-o apă lină –
în cercure crină!

ADRIAN BOTEZ

Categorii:literature Etichete:

PILDELE ÎN VERSURI DUPĂ EUGEN DORCESCU, UN GÂND DE DUMINICA


Să-ţi intre bine-n minte şi-n urechi:
Nu clătina cumva hotarul vechi!
Să nu clinteşti străvechii bolovani,
Plini de licheni, de ierburi şi de ani,
Care-au hotărnicit câmpii, păduri,
Fâneţe şi livezi şi arături,
Care despart şi-mbină munţi şi văi –
Aşa cum au dorit părinţii tăi.
(22,28)
*
Nu osteni s-ajungi bogat. Nu-ţi pune
Priceperea în avuţii. Vrei oare
Să le priveşti, năuc, cum prind să zboare
Ca vulturul? Căci bogăţia are
Aripi. Nu e a ta. Doar ţi se pare.
Planează, dispărând, ca prin minune –
O acvilă de vis, topită-n zare.
(23,4-5)
*
Să nu mănânci din pâinea celui care
Se uită cu ochi răi. Să nu pofteşti
Bucatele-i, de-ar fi şi-mpărăteşti.
Chiar dacă te îmbie, sus şi tare,
Zicându-ţi: Bea, îmbucă ce doreşti!,
În suflet poartă cugete haíne
Şi inima lui nu e pentru tine.
De-aceea, pe-ospătar şi pe paharnic
Respinge-i. Gustă prânzul tău modest.
Altfel, curând vei vomita amarnic,
Te vei căi. Şi praful s-a ales
Din graiul tău cu gentileţe dres.
Ţi-ai risipit cuvintele zadarnic.
(23,6-8)

Categorii:literature Etichete:

UN POEM RĂTĂCIT…


LAMA DE CUŢIT
Lui Elvis Presley

Cum aş putea să te fac să crezi,
Este în puterea ta să accepţi raza blândă a lunii să-ţi atingă mâna ce scrie,
Dar până la urmă vei învăţa să plângi şi lacrima ta va cuceri partea nevăzută a lumii …
Precum în altul aşa şi în tine,
sângele îşi curăţă carnea din care ai fost făcut,
mi-a rămas în minte titlul unui tablou:
ce frumos miroase lama de cuţit când taie lemnul de santal,
dar poate mi s-a părut,
e atât de demult în lumea aceea de parcă nu a existat …

Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat asta: