Arhiva
Istoria României, câteva argumente, între o scriere şi alta… Nouă milenii de istorie contra a 50 de ani de istorie…
Toţi ROMÂNII şi toţi INTELECTUALII DE PE TERRA trebuie să citească articolul de mai jos! (cititi şi daţi-l mai departe!)
Punctul de vedere al doamnei prof. dr. Maria Luminiţa
Rollé, Universitatea din Edinburgh
În Europa de Vest nu se cunoaşte istoria României şi cei care o vizitează acum văd sărăcia materială de astăzi, şi nicidecum milenara ei bogăţie culturală si spirituală.
In plus, propaganda maghiară din SUA se bazează pe milioanele de dolari ale domnului Soros, care finanţează edituri şi opinii la Bucureşti, în timp ce în Elveţia am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) că Transilvania a apărut în secolul XIII si de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) că poporul român a dispărut timp de 1000 de ani ca să reapară, ca prin miracol, în secolul XIV !
Cu toate acestea, nimeni nu menţionează că cea mai veche scriere din Europa a fost atestată arheologic în 1961, tot în Transilvania, în satul Tărtăria, pe râul Someş, în judetul Alba, de către profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afară de România, tăbliţele de la Tărtăria, datate 4.700 î.e.n., au făcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) şi au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Deşi românii ştiau să scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esenţial nu este nici în ziua de azi, după mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc şi nu apare în manualele de istorie.
Ce ne spun specialiştii din România ? În 1998 s-a publicat (Editura Enciclopedică, Bucureşti) de către un colectiv academic sub conducerea unei , prof.dr. Mihai Bărbulescu, culmea culmilor, de la aceeaşi Universitate (din Cluj), care nu spune ca profesorul Vlassa a descoperit tăbliţele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, tăbliţele de la Tărtăria sunt menţionate cu semnul întrebării într-o foarte scurtă frază, fără nici un comentariu:
Dar domnul Bărbulescu nu-şi aduce aminte oare că scrierea proto-sumeriană apare cu 1000 de ani mai târziu şi că cea cicladică, proto-greacă, după 3000 de ani? El a uitat că metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3500 î.e.n.? Că tracii sunt primul mare popor indo-european care intră în Europa tot în jur de 3500 î.e.n., cu mai mult de două milenii înainte ca celţii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii să apară pe harta Europei ? Şi că tracii ocupau tot teritoriul între Munţii Ural şi Tatra de la est la vest şi de la Marea Baltică la Dunăre si Marea Neagră de la nord la sud? De asemenea, şi în acelaşi context, nici un specialist în istoria României nu atrage atenţia asupra altui „detaliu” primordial, şi anume că limba traco-dacică este cu mii de ani anterioară latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) şi că, în consecinţă, limba română nu se trage din latină, pentru că, deşi din aceeaşi familie, există istoric înaintea latinei, deci este o limbă proto-latină. Latina se formează din etruscă şi greacă, care, deşi amândouă indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, răspândit în lumea mediteraneană a epocii. În plus, etruscii ei înşişi erau o ramură a celţilor, coborâţi în sudul Alpilor în jur de 1200 î.e.n. La rândul lor, celţii erau o ramură a tracilor care migrau spre vestul Europei, şi erau numiţi ca atare, adică traco-iliri până în secolul VI î.e.n., când se deplasează din Noricum (Austria ) spre Alpii elveţieni, unde se numesc helveţi.
Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea şi însăşi existenţa poporului român dau de gândit. Cine schimbă şi interpretează istoria României? În mozaicul de limbi şi popoare de pe harta
Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe acelaşi teritoriu, şi o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiară şi nici nu putea fi când strămoşii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursă turco-finică nu numai a ungurilor, dar şi a bulgarilor (care năvălesc în România şi în teritoriile Bizantine din sudul Dunării în secolul VI), a turcilor şi a finlandezilor din zilele noastre. Hunii pătrund în Europa până la Paris, Roma şi Constantinopole sub Atila în secolul V, dar se retrag spre Ural până în secolul IX, când năvălesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea dată de daci liberi (80%) amestecaţi cu slavi (20%).
Poporul şi limba dacă sunt deci cu mult mai vechi decât poporul roman şi limba latină, dar cele două limbi erau foarte asemănătoare, şi de aceea asimilarea s-a făcut atât de repede, în câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mării Negre, nu numai că a învăţat daca imediat, dar în şase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Munţii Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care Împăratul Traian (de origine iberică) le-a dus la Roma ca să refacă tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1000 de ani, după căderea Constantinopolului sub turci în 1453, tributul plătit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formă de „ţechini”. Şi tot în aur se plătesc în ziua de astăzi anumite interese în România, după ce tezaurul naţional de 80 tone-aur a fost vândut de Ceaşescu la licitaţie în Zürich şi cumpărat de Banca Angliei.
Cele 14, nu care romane, ci milioane de români din afara României înţeleg şi simt acum, mai bine ca niciodată, sensul versurilor transilvane „Munţii noştri aur poartă, Noi cerşim din poartă-n poartă!”
În aceeaşi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane şi a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura şi civilizaţia europeană şi-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizanţul devine capitala Imperiului Roman. Deşi se studiază istoria şi limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat „barbar” şi „incult”. Nici un istoric elveţian nu a fost capabil să-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici măcar Ana Comnena! Nimeni nu cunoaşte aici cultura şi civilizaţia Bizantină, religia ortodoxă („ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ) şi cu atât mai puţin istoria şi tradiţia română. Faptul, esenţial, că analfabetismul nu exista în Bizanţ, dar exista în Europa de Vest în aceeaşi perioadă este şi mai necunoscut. Academiile „păgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice, etc.) au fost toate închise în secolul VI, iar când în cele din urmă universităţile au început să apară în Occident în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de Biserica Romană şi studiau teologia. Numai călugării şi clericii ştiau carte, se îmbogăţeau prin exproprierea de pământuri în favoarea mânăstirilor, şi luau puterea în toate ţările vestice, prin misionarism şi prozelitism la început (prin teroare şi Inchiziţie mai târziu), până în secolul XI, când ultimul ţinut liber, al vikingilor din Scandinavia, cade sub puterea Romei Papale.
Renaşterea italiană apare ca o consecinţă clară şi directă a căderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masă a savanţilor Bizantini către Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeşte 5000 de savanţi exilaţi din Bizanţ într-un singur an la Florenţa, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante şi Boccacio, şi unde vor picta Michelangelo şi Leonardo da Vinci.
Între timp, cultura Bizantină este păstrată şi cultivată în ţările Române (de exemplu la Putna), care
nu numai că îşi păstrează autonomia faţă de Imperiul Otoman, plătind-o în aur – ca de obicei – dar voevozii români trimit anual aur în Grecia pentru a susţine mânăstirile ortodoxe (de exemplu la Muntele Athos).
În Occident, o scurtă istorie a României apare în 1943, scrisă de Mircea Eliade în engleză la Lisabona şi publicată la Madrid („The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943), şi republicată peste alţi 50 de ani în România („The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, Bucureşti, 1992).
În timp ce prima istorie serioasă a Bizanţului apare, tot în engleză, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, ” A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toată bunăvoinţa lui de a reabilita „misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici măcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv că nu ştie greaca, nici veche nici nouă.
În final, se pune întrebarea de ce nouă milenii, atestate arheologic, de civilizaţie neîntreruptă pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar şi în România ? Cu ce se ocupă istoricii români ? Si reprezentanţii României peste hotare? Cine promovează cultura milenară a României ? Dacă dentiştii, şi nu profesorii de română, vor să facă scoli în română la Geneva, să nu ne mirăm dacă profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în acelaşi oraş.
În 1996, când am fost la Bucureşti pentru a face cercetări în mitologia tracică la Academia Română, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mă interesează tracii şi dacii, când acesta era subiectul de predilecţie al lui Ceauşescu, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mă întreb ce contează 50 de ani de comunism în comparaţie cu cele 9 milenii de istorie românească?
Prof. dr. Maria Luminiţa Rollé
Universitatea din Edinburgh
Academic Consultant in European Mithology
De pe Internet, via Dumitru Hurubă, scriitor…
EMINESCIANA, UN CONCURS PENTRU FRUMUSETE IN ANUL 2014
Repetarea OPERAŢIEI… Repetarea timpului în netimp…
Am primit de la Maria-Damiela Pănăzan:
Romanul de azi. Metafora vieții în țesătura conștiinței narative
De aceea le vorbesc în parabole, că ei văd fără să vadă, și aud fără să audă și nici să înțeleagă Matei 13,13).
M.M. Bahtin, în cartea sa Metoda formală în știința literaturii, spunea că pentru a crea un roman „trebuie să te deprinzi să observi viața, astfel încât aceasta să devină fabulă de roman, trebuie să înveți să observi conexiuni noi, mult mai profunde și mult mai ample precum și mersul vieții la scară mărită”. Un astfel de observator al vieții interioare profunde, de mare finețe și desăvârșire artistică, este Constantin Stancu în scrierea romanului său Pe masa de operație, apărut la Editura Rafet în anul 2011. Dacă ar fi să îl parafrazăm în continuare tot pe M.M. Bahtin, care a analizat Problemele poeticii lui Dostoievski, romanul de față se încadrează în problematica romanului polifonic, în care eroul este construit ca un glas al autorului, o voce interioară trădând aspecte majore din biografia scriitorului.
Structura romanului poartă amprenta originalității. Alternarea planurilor narative dezvăluie o țesătură interioară a textului care ampretează esența rolului „măștilor” epice ale autorului. Eroul, văzut și revăzut în ipostaze ale conștiinței care traversează profunde perioade de metamorfozare ontologică, este un erou-narator aflat în situație-limită: pe un pat de spital, la un simplu control de rutină, află că suferă de cancer. Tema bolii care macină nu doar trupul ci și sufletul omului este tratată într-o manieră originală. Deși aparent eroul se abandonează în puterea Celui de Sus, neavând forța de a lupta, el recreează, de fapt, întreaga viață, renaște ca pasărea Phoenix. Lupta cu boala e un exemplu de trăire creștină, autentică, menită să reînvie sufletul și să reînnoiască forțele trupului care păreau aripi frânte. Construit pe mai multe voci, eroul-narator se dedublează în mod voit în personajul Ilie Roman, în „vecinul, aproapele”, care la rândul lui este ipostaziat în biblicul orb care și-a recăpătat vederea. Liantul între aceste ipostaze epice distincte și totuși aceleași îl face tocmai tematica bolii: eroul-narator care suferă de o boală fizică (cancer) și Ilie Roman care suferă de o boală spirituală (lipsa vederii=lipsa luminii). Ei se completează reciproc în polifonia „vocilor” autorului care trăiește, plenar, fizic și spiritual, lipsa Luminii, a Cunoașterii, a Adevărului. Căutându-le se va redescoperi pe sine Om nou, renăscut, reînviat, precum în celebra parabolă biblică din Vindecarea celui fără vedere. De fapt, orbi amândoi, la propriu sau la figurat, au avut nevoie de minunea vindecării pentru a-și da seama cât de mare e puterea divină, cât bine poate să facă Dumnezeu oamenilor, pentru a-i reîntoarce la credință, la dragoste adevărată, la viață întru Hristos.
Romanul este însă și un roman liric. Pasaje întregi descriu, într-o viziune predominant lirică, sentimentele dominante ale unor suflete martore ale minunii divine. Narațiunea subiectivă, homodiegetică (despre eroul-narator), se pliază perfect peste narațiunea obiectivă, heterodiegetică (despre Ilie Roman). Între aceste două narațiuni se trasează planuri narative paralele, despre poeții Ghimel, Dalet, Het și Lamed, poveștile lor fiind țesute în structura epică ca legături între cele două planuri narative principale. Lirismul este o trăsătură definitorie a romanului: de exemplu, când vorbește despre reacția soției la aflarea veștii despre boală, naratorul afirmă: ”Vestea asta a fost ca o lovitură pentru soţia mea, am simţit-o şi am auzit-o cum reacţionează, vorbele ei erau ca o rugăciune, ca o implorare, sunetul vorbelor ei erau un strigăt”. Vorbind despre rostul poetului în lume, aflăm că ei „Aşteaptă glasul divin, ceva ca un fulger, sau ca o furtună dar chiar dacă toate vin, în final glasul e altfel de cum cred ei, e mereu altfel, mi-a spus un preot, un fel de susur blând şi subţire care a trecut pe lângă peştera în care s-au închis şi au vrut să moară fără să-şi mărturisească toate poemele…”. Aflat pe masa de operație, eroul-narator simte fiorul profund al rugăciunii: „Mi-am propus ca la durere în loc să ţip, era şi inutil, să mă rog, să strig spre Dumnezeu, gândul meu era astfel spre Cel Prea Înalt, Cel Care Stă Pe Un Munte Înalt, adică, şi mă întrebam cum suna numele acesta în limba aceea veche, făceam un efort să-mi amintesc, era important pentru mine. Nu mi-am amintit imediat, dar până la urmă am realizat că numele era în mine – El Elion. Pe noptieră era Biblia şi o carte despre un poet, m-am gândit la ceea ce însemna asta pentru mine, ce putea să fie un poet într-o lume străină, ştiam că omul este opera de artă a lui Dumnezeu, că El scrisese în mine ceva, că eram purtătorul unui mesaj, că omul avea în el scris în carne, în oase, în mintea nevăzută atâtea, dar în faţa morţii devenea neputincios, pare că pierde mesajul acela preţios, că literele se topesc pentru totdeauna...” În asemenea pasaje lirice se resimte marea admirație a scriitorului pentru poezia lui Nichita Stănescu. Pasajele lirice sunt stănesciene prin esența și mesajul lor adânc întipărit în memoria „glasului” epic care rostește, cathartic, rugăciunea vieții: „Parcă eram adolescent şi mi se părea că iubesc poesia, adică cea cu s nu cu z, era un fel de alint pe care îl făceam venit de undeva, dar care suna mai blând, mai poetic, poesia ca poesie. Era un vis venit de departe, mai dinainte de naşterea mea, un vis trecut prin ninsori şi tăceri… După măreţia acelui frig de adolescent a trebuit să iau lucrurile în serios. După ce am citit acel volum am înţeles cu adevărat că viaţa îmi va fi legată de poesie, că poesia mă va forma ca om şi că voi avea multe de învăţat din experienţa poetică şi că poesia îţi intră în trup ca sângele prin cordonul ombilical… Munţii au intrat atunci pe fereastră cu adevărat… Aş vrut să plâng cu hohote pe patul de spital, mă simţeam singur, lacrimi nevăzute curgeau din ochii mei acolo în întuneric, aşteptând marea operaţie. Sperând, ce puteam face? ” Și exemple ar mai fi…
Romanul Pe masa de operație este însă un roman religios. În compoziția romanului regăsim câteva pasaje biblice preferate de scriitor prin care se anticipează caracterul religios al scrierii. Dar nu doar prin aceastea romanul este religios, ci în mod deosebit prin mesajele pe care le transmite. Pentru Constantin Stancu simbolistica biblică e esențială. El crede că „Dumnezeu îşi scrisese numele în interiorul nostru, în trupul nostru încă de la facerea lumii, era semnătura lui acolo, noi traduceam în limbajul nostru de toate zilele efemerul, nu va rămânea nimic, aparent din toate acestea, dar ceea ce era important fusese gândit şi asta lăsa urme într-o lume nevăzută, poate cei de după noi vor putea recepta toate acestea şi nu se vor pierde pentru că la Dumnezeu nimic nu se pierde oricum.” Conform propriei mărturisiri a autorului, romanul are ca punct de plecare „scrierile vechi, solide şi pe ultimele descoperiri ştiinţifice, începând cu cea mai cunoscută scriere Sefer Yetzirach, dar şi pe analiza făcută de specialişti privind existenţa vieţii ca o formă desăvârşită de creaţie, având în spatele cortinei Creatorul. Vezi cartea Codul lui Dumnezeu de Gregg Braden. Astfel fiecare om are o valoare, iar modul în care ne relaţionăm în viaţă înseamnă un mesaj. Literele, la izvorul lor, aveau fiecare o semnificaţie, astfel că fiecare personaj al cărţii aduce un semn care se integrează într-un mesaj mai larg. Datorită păcatului omului lumea este bolnavă spiritual şi fizic, iar indivizii, prin relaţia cu lumea, sunt bolnavi şi ei nu ştiu de ce. Operaţia este una spirituală, a devenirii, în care putem fi incluşi dacă acceptăm eliminarea răului”.[1]
Despre ce litere e vorba? Am aflat, la o simplă căutare, fără a aprofunda tema, că numele unor personaje din roman sunt de fapt denumirile unor litere din alfabetul ebraic, fiecare având o semnificație lumească, una ezoterică și o valoare numerică[2]. Astfel, Ghimel înseamnă cămilă în sens obișnuit, lumesc, se referă la natură în sens ascuns, ezoteric și corespunde cifrei 3. Dalet semnifică ușa, se referă la autoritate și are valoarea cifrei 4. Het înseamnă perete sau gard, împărțire în sens figurat și corespunde cifrei 8. Lamed semnifică ham sau bici, simbolizează ideea de sacrificiu și corespunde valorilor numerice 12 sau 30. Am putea adăuga aici și ultima literă din alfabetul ebraic, Tav, care apare și sub forma Tau, folosită de scriitorul Constantin Stancu ca titlu pentru ultimul capitol al cărții (Epistola având rol narativ de Epilog, așa cum Boala nevăzută este Prologul romanului). Așadar, Tau / Tav are semnificația de cruce sau semn, înțeles de sinteză și valoare numerică de 22 sau 400. Desigur, m-am întrebat de unde ar proveni această preferință a autorului pentru scrierile vechi și mi-am spus că ea nu poate fi decât izvorul unei profunde însetări de cunoaștere, de încercare de a înțelege sensul vieții noastre și legătura noastră eternă cu Dumnezeu. Este, în structura polifonică a romanului, un dialog al sinelui cu sine, tipic stănescian, dar profund epic, reflectând tendințele romanului de azi, în care discursul romanesc se supune poeticului dar se definește ca un ansamblu plurilingual și plurivocal (cf. lui M.M. Bahtin). Metafora romanului este cronotopul literar-artistic care unește indicii spațiali cu cei temporali într-un ansamblu coerent care dă naștere unui nou tip de roman numit biografic.
Pe masa de operație este și roman biografic deoarece religiosul îngurgitează biograficul în esența sa de la Facere/ Re-facere, pentru că timpul biografic redă fidel imaginea omului ce-și parcurge drumul vieții. Constantin Stancu reușește, în mod miraculos, să asocieze numele personajelor din roman cu mesajele epice pe care dorește să le transmită după ce le filtrează prin sita timpului său biografic. Textul său este, dacă ar fi să-l parafrazăm și pe Roland Barthes, un text plural, în care eroul este același și mereu altul. Eroul-narator, după spusele proprii, „nu are nume, fiecare din noi poate fi cel aflat pe masa de operaţie. Personajele secundare au nume simbolice, pornind de la literele vechi ebraice, limbă în care a fost iniţial scrisă o bună parte din Scriptură (Vechiul Testament). În această limbă se exprimau pentru prima dată scribii şi are cuvinte speciale. În limba română nu există cuvinte echivalente pentru unele mesaje aşa cum o foloseau vechii scribi. Totodată numele Creatorului în limba ebraică veche era YHWH, iar fiecare literă din acest cuvânt are şi o valoare, valoare corespondentă în Tabelul lui Mendeleev, ceea ce arată că viaţa are la bază oxigenul, hidrogenul, carbonul, azotul şi că numele lui Dumnezeu este scris în chiar codul nostru genetic, prin compoziţie. Din acest motiv personajul principal nu are un nume, numele personal este umbrit de numele Creatorului pe care îl purtăm în codul genetic, iar pe de altă parte fiecare din noi este un bolnav. Am explicat în ultimele pagini din roman semnificaţia literelor sau numelor purtate de personaje. Extirparea unui rinichi este simbolică, Dumnezeu cercetează inima şi rinichii omului conform scrierilor sacre”[3].
Dincolo de această explicație a autorului, aș dori să insist asupra unor sensuri epice profunde pe care le transmite scriitura autorului. Mai întâi aș insista asupra ideii că eroul-narator este un cititor al Bibliei. Mereu ne spune aceasta și ne dovedește că ne aflăm în fața unui cunoscător al textului sacru, așa că legătura cu alfabetul ebraic nu este deloc o întâmplare. În momentele de criză spirituală simte eliberarea prin lectura sacră, profund ancorată în gândirea și limbajului eroului: „Priveam Biblia, o răsfoiam şi am rămas surprins să văd că textele mele preferate, versetele acelea adânc scrise în mine, erau subliniate cu pastă albastră de tatăl său, parcă erau lucruri stabilite, auzite, văzute deja… M-a liniştit cititul versetelor.” Mai apoi, lecturarea Bibliei este un modus vivendi al naratoului / autorului. Înseamnă mod de a trăi, mod de a povesti, mod de a iubi: „La Biblie nu se mai poate adăuga sau scădea nimic… Poţi să stai pe scaun, pe o bancă şi să asculţi ce se spune, să-i auzi pe ceilalţi… La cateheză şi profesorii învaţă, Biblia e un manual bun pe care merită să-l predai şi să înveţi din el, viaţa, dragoste…”
Ghimel, Dalet, Het și Lamed sunt poeți. În aparență ei sunt prieteni ai eroului, în plan simbolic ipostaze epico-lirice ale acestuia, imagini în oglinda drumului vieții, reflectate biografic și trăite profund în plan religios. „Orbirea” lor este simbolică, renașterea lor este datorată poeziei. Salvarea prin poezie este tema preferată a dialogului cu „prietenii-poeți” prin care, de fapt, planurile narative acceptă intertextualitatea ca formă concretă de comunicare cu ceilalți. Ne întâlnim astfel cu autori preferați ai eroului: Nichita Stănescu, George Luis Borges, Sebastian Bach. Poezia și muzica pot salva sufletul unui artist. Mă opresc asupra celui mai interesant prieten, Lamed, care, fără voie, a devenit, în timpul lecturării romanului, poetul preferat. El este Poetul din Cetate, solidar cu timpul său, cu lecturile sale dar și cu societatea în care trăiește („Ştiu că se simte solidar cu toţi artiştii care suferă, iar cu poeţii cu mult mai mult, este în acelaşi copac cu scribi” – NA[4]), el face legătura cu ultima frază din roman (el vrea să „se retragă la ţară, ar dori o căsuţă la ţară, înconjurată de pomi şi oameni simpli” – la fel cum eroul, în final, mărturisește că „Mi-am propus să îmi schimb viaţa în urma acestui text, să mă retrag undeva la ţară, într-o căsuţă modestă, cu o grădină plină de pomi, cu fântână în curte, să îmi cultiv singur alimentele, verdeţurile”.) În intimitatea acestui poet te simți Acasă, în Frumusețe și Prietenie absolută: „Simt în cameră o frumuseţe a duioşiei de parcă el face un salt de un veac pe aripa unui fluture, e în lume o ruptură cât un fir de mătase, dar până la urmă le adaugă parfumul esenţelor subţiri. Aş vrea să-i spun că punţile de legătură ale fulgerelor mentale ne leagă, dar parcă a spus-o într-un vers, mi se pare cunoscut, dar totuşi nu este…”. Lamed este simbolul sacrificiului suprem, „prin LAMED/Spânzuratul (Desăvârşirea. Sacrificiul. Trecerea. Crucificarea. Spiritul care se separă se materie) – se ajunge la TAU (numărul 21/22, ultima literă a Lumii: Cheia Tarotului Lumii, de TREI ori ŞAPTE. ABSOLUTUL. Rezumatul întregii ŞTIINŢE UNIVERSALE…)”[5].
Finalul romanului are un mesaj profund religios. Dumnezeu este sensul prim și ultim al vieții omului, El este Creatorul și Izbăvitorul, Cheia înțelegerii oricărui eveniment al vieții noastre efemere. Spre El ne întoarcem mereu, etern, fiindcă singura Salvare o găsim în credință. Iubirea lui Dumnezeu ne salvează, indiferent de profesie, de vârstă sau de naționalitate. Viața noastră este Darul Lui cel mai de preț. Suferința supremă a eroului (vindecat de cancer) este încă o mărturie a existenței divine. La fel ca și vindecarea lui Ilie. Purificare prin artă. Purtificare prin suferință. Purificare prin boală.
În acest roman, deși având doar 103 pagini, regăsim fire narative profunde și multiple precum firele de la războiul de țesut, sensurile nu se epuizează oricâte lecturi ai face. Subterfugiu epic final, epilogul intitulat Epistola, în care aflăm că, de fapt, întreaga narațiune, cu toate meandrele ei, a fost scrisă de un anonim, care a lăsat manuscrisul lui Ilie Roman spre publicare, e o tehnică narativă interesantă. Această voce din off, care ne dirijează finalul narațiunii și oferă căi de interpretare a romanului, ne mărturisește doar că recunoaște stilul scriiturii și că a încercat să-i viziteze pe eroii din roman (ceea ce înseamnă că îi cunoaște!) dar că i-a fost foarte greu să realizeze aceasta, deoarece „Treptat am înţeles că fiecare reprezenta o literă dintr-o limbă veche şi că era în joc un cuvânt, un mesaj, poate, pentru că literele apropiate, după cum oamenii se apropie în viaţă, pot forma un cuvânt, exact ca în prietenia dintre ei, legătura lor era secretul. M-am documentat puţin şi am înţeles că literele erau din proto-sinaitic, apoi am descoperit că e cam greu să afli câte ceva din toate acestea, trebuie să fii iniţiat. Eram şi eu o literă, încercam să înţeleg, un semn, o valoare, o semnificaţie. Trebuia să fac legăturile posibile, textul îmi oferea un culoar, aveam o deschidere, cumva. Apoi am înţeles că fiecare literă semnifica ceva la început, un bou, o casă, bumerangul, peştele, un om cu braţele ridicate, o proptea, o armă, un gard, palma mânii, toiagul, apa, şarpele, peştele, ochii, gura, o plantă, o maimuţă, cap, arc, semnul crucii. Acum semnele acestea pot fi la fel, chiar dacă aud cuvintele într-o manieră ciudată…”
Un roman al experienței asumate. Un roman al sinelui despre sine care înțelege sensuri profund ontologice, un roman despre nădejde, solidaritate, boală, vindecare, credință, iubire. Un roman al Vieții înseși. O capodoperă.
Închei și eu retoric. Dar care este preţul cu adevărat? Și punctez, ca un fel de epilog, prin a recunoaște frumusețea unei scrieri deosebite în care „ființa care se povestește și care transmite, având vocația relatării și deținând rolul de povestitor-cronicar stabilit de comunitatea sa, este homo narrativus situat între zonele sacrului și ale profanului.”[6]
Maria-Daniela Pănăzan
[1]Constantin Stancu, http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/criticul-de-serviciu-pe-masa-de-opera-ie, accesat la 20 august 2013.
[2]Cf. http://www.diane.ro/2012/08/alfabetul-ebraic-simboluri-si.html, accesat la 19 august 2013.
[4]Pomul cu scribi este titlul unui volum de versuri al lui Constantin Stancu (NA – MDP).
[5]Adrian Botez, http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/criticul-de-serviciu-pe-masa-de-opera-ie, accesat la 20 august 2013.
[6] Ion Vlad, Aventura formelor. Geneza și metamorfoza „genurilor”, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1996, p. 13
Iată omul! UN AN NOU CU ALTĂ VIZIUNE! La mulţi ani, boieri mari, calfe şi zidari! Un semn de la Caravaggio, Omul ca model!
Vatra veche nr. 12/2013. Pasiunea literaturii la Nicolae Băciuţ. Sumar, poemele iernii, proza care cheamă viaţa, eseu cu piper, dialog incomod, întrebări, răspunsuri care ard…
Urare de Ion PACHIA-TATOMIRESCU, langa Piramida Extraplata…
Coniferică
(de 24 Decembrie 2013)
Sunt cel ce a-ntâlnit pe Moş Crăciun,
pe drum, între stejar cu vâsc şi-alun –
El are-un obicei: de-a trage de perciun
pe cei isteţi, avertizându-i că li-e bun,
că-n miezul astei nopţi fără tutun,
chiar lângă cogaionic brad, eternul nun,
cinci pungi de aur, fiecărui pune, nu-n
contul prea „muls“ de şeful băncii, la dejun –
c-aşa-i, certifică şi Pasărea Măiastră,
privind c-un laser-ochi spre Dumneavoastră:
pe lângă galbeni şi bunurile-i toate,
să vă dea Moşul: Fericire, Sănătate
şi Ancestronic-Bradul-Dac-de-Unitate…!
Ion PACHIA-TATOMIRESCU,
tot de la Piramida Extraplată…
Revista Algoritm Literar nr. 8/2013. Director: Ioan Barb. Senior editor: Silviu Guga. Deasupra deasuprelor: cultura, poezia, proza, eseu, cartea ca spectacol, plus miracolul în Babilon……
Revista Poesis nr. 10-11-12/2013. Poezia ca sarbatoare…
David şi Goliat… Lupta dintre generaţii, dintre sisteme, lupta cu îngerul, capul visătorului, ca un trofeu… Un tablou, actual, de Caravaggio……
Colegii de la Roben SRL vă trimit o felicitare din suflet… Mai există timp pentru minuni!
Dumnezeul meu… Un gand de Adrian Botez
MĂRTURISIRE
Dumnezeul meu – Dumnezeu al
luminii înțelepte și al
umbrei celei drepte – Dumnezeu al
izvoarelor neșovăitoare – aflate mereu cu
toate șoaptele
pline – la porțile grele-ale
pământului – atotcercetătoare
Dumnezeul meu începe din
mânăstirea pădurilor – unde
cercetează copitele inorogului și
solzii orbitori ai lemùrilor – începe din fâlfâirile
vultùrilor – din cremenea și
fulgerările rodnice ale
munților – din copacul cu păsări cel
trainic – din
înalt și din
tainic
Dumnezeul meu – Dumnezeu al
nunții între soare și lună – al
cântecului de strună – dar și al
dezbătutului sfat al
mumelor – al giuvaierelor zării și-al
adâncului mării – al drumului și-al
drumelor – al smaraldului
frunții și al dogorilor potolite-n
iubire și-n glăsuire de
aștri
Dumnezeul meu nu mi se arată între
trăsnet și spaimă – nici nu mă
suduie – nici nu-mi ia din haină – ci șade noaptea în
mijlocul lacului – și privește – fermecat și
pe gânduri – cum
lebăda unduie
Dumnezeul meu – Cel Care nu mă vrea
vierme ori tină – ci mă ridică
în slava Sa lină – și frate
îmi spune – întru toate cele
orânduite și bune
Dumnezeul meu nu mă vrea rob de pe
alt mal – ci doar să sorb – din când în
când – dimpreună cu El – din
Potirul Graal
Dumnezeul meu nu are sânge pe
mâini – și nici prejurul Lui nu e
privegheat de câini: Dumnezeul meu
este mai înalt decât visul – mai
împăcat decât paradisul
Dumnezeul meu este
harnic în lemn cioplitor: năzuiește
astfel – spre inimă – spre
foc – spre alean și spre
dor – și mă ia lângă El – să-i fiu
în răstimpuri – deșteptat
ajutor
Doamne – cu Tine dimpreună
trudesc până la focurile de
seară – iar mâine dimineață
tot ce-am început azi – vom continua
cu împreună-bucurie – cu ochii împrospătați și
treziți de apa vie
iară
***
Adrian Botez
Spirale literare, o nouă viziune asupra literaturii. Maria Daniela Pănăzan şi eseul care lămureşte, cronici, recenzii, semnale. Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2013, Colecţia OPERA OMNIA…
Lörinczi Francisc-Mihai: Popas pe malul gândurilor. Eseuri… Editura CronoLogia, Sibiu, 2013. La Tribunalul literelor, recenzii, comentarii subiective, eseuri, ritualul necesar…
Despre întrupare, un semn de sărbătoarea Naşterii Mântuitorului, câteva cuvinte potrivite în decembrie 2013
Fragment din cartea Cunoaşterea lui Dumnezeu.
Autor: Karl Barth
Editura: Herald, Bucureşti-2011
costyabc - hatzegworld 
