Arhiva

Posts Tagged ‘EMINESCU’

FRAGMENT DIN CARTEA „SPIRIT ŞI LOGOS” DE ADRIAN BOTEZ – DESPRE EMINESCU

23 Octombrie 2009 Lasă un comentariu

e.1. Scrisoarea I
Ziua este o perioadă inutilizabilă şi, în acelaşi timp, care întrebuinţează şi epuizează zadarnic energiile ochilor umani, împrumutaţi de către Spirit (vremelnic). Sara aduce şanse de a înlocui atât ochii-gene ostenite, ca sfere de energie exprimată (epuizate în inutil), cât şi lumânarea, ca substitut (în zona semantică a derizoriului) al soarelui – prin ochiul magic al Lunii, ochiul ciclopic, care foloseşte energiile spirituale nu pentru satisfacerea gesturilor-convenienţe şi a acţiunilor-prejudecăţi – ci pentru
a. descoperirea nedescoperitului;
b. pentru sinteza semantică a substraturilor nevăzute.
Spiritul produce o mutaţie de ordin metempsihotic, o glisare a eului spre bătrânul dascăl – şi a bătrânului dascăl în punct de mişcare, pentru ca, din nou, eul să primeze, păstrând calităţi ale bătrânului dascăl (demiurgia, în primul rând).
Scrisoarea I este o poemă a sintezei anamnezelor fundamentale ale eului: de la punct de mişcare, la Atlas – axa lumii (substitutul lui Atlas este degetul lui mic-axis mundi, (“Universul fără margini e în degetul lui mic”); degetul mic este degetul inutilizabil în fenomenal (în activităţi diurne, exoterice, fals eficiente); degetul mic este degetul esoteric (mistic, folosit ca axă a fierberii vrăjilor-demiurgii negre) – degetul ca depozitar al energiilor magice, neconsumate de trupul uman în timpul “sec” (secătuit semantic) al zilei-vieţii. La vrăji, se foloseşte degetul mic al unui spânzurat (adică legănat, dat peste cap, învârtejit, circular, în lume nouă), în magia neagră. Deci, sinteza eurilor demiurgice este între magie albă-atlantică şi magia neagră-pitagoreică (între lumea-strălucire de izvoară şi lumea-vecie într-un număr).
Acţiunea punctului de mişcare este acţiunea eului spiritual, care-şi creează demonii (haosul opoziţional, contrastiv). Din nunta demonică şi acţiunea conjugată, se nutresc contururile fundamentale, amprentate asupra haosului: lume, lună, soare, stihii. Sunt contururile ideale, categoriile existenţiale, arhetipurile cosmice – iar nu cosmosuri “reale”, ca proliferări aberante.
Roiuri luminoase sugerează începutul unei mişcări de amprentare spirituală, colaterală eului central: roiul şi roitul presupun mişcări dezordonate, de neanticipat. De la roiuri, ca filiere demiurgice încă dependente (prin simbolul solar albine) de eul spiritual, se trece la muşunoaie de furnici (acţiuni aberante, situate în zona obscur-proliferantă, chtoniană, de necontrolat; sunt faptele acumulate absurd, nonsemantic, muşunoaie-înălţări ale promiscuităţii fojgăitoare, deci false înălţări; fapte ale golemilor; furnicile şi muştele sunt sugestii asupra ucenicului vrăjitor-Satana-al-cosmosului; putrid, care se pierde, prin proliferare, semnificaţia fundamentală, cu Logos-ul amprentării demiurgice – şi dă sensuri derizorii şi parodice gesturilor fracturate tot mai depărtat de gesturi fundamental-ritualice.
Noaptea pururea adâncă – este captarea demonului cosmic şi revenirea în indistincţie, retragerea derizoriului într-un nou atotînglobator şi potenţial gest liturgic.
Retragerea liturgică, pentru anihilarea parodiilor de eu spiritual, se numeşte Apocalips; închiderea-rănii-soare = vindecarea de iluzii-văluri, de hiperinflaţia razelor; planeţii îngheaţă şi îşi dezvăluie esenţa luciferică, răzvrătită, nesupusă – fiind predaţi lui Cain, echivalentul funcţiei de autodistrugere a lumii. Stelele compromise în conjuncţii întâmplătoare cu cojile-oameni, sunt retrase în frunze de toamnă, în vegetalul cristic, nudul-cruce: Arborele Cosmic este nevăzut şi etern, aparenţele perturbatoare, parazite, compromise (frunzele) pot pieri.
Timpul dinafara firii-Spirit îşi întinde trupul, deci nu se mai deghizează în gesturile meschine-limitatoare; se echilibrează din nucă în palat (templul-trup mistic al cosmosului). Când dispare conştiinţa limitării, dispare teroarea păcatului. Întinderea pustie este sinonimă cu autorevelarea purităţii absolute, a posibilităţii de mântuire, de regăsire a paradisului-veşnicie, din care s-a căzut.
Deci, retragerea elementelor de inflaţie formală (şi parazit-derizorii), precum şi întinderea-veşnicie – duc la reconcentrarea în jurul arborilor categoriali mistici ai paradisului, arborii nevăzuţi: Arborele Cunoaşterii şi Arborele Vieţii Veşnice.
Căderea, în aceste circumstanţe, este tocmai renunţarea la ceea ce poate cădea-decădea din spirit – este lepădarea de fiinţa fiinţătoare, în favoarea Fiinţei Supreme. Totul cade – înseamnă că totul capătă conştiinţa necesităţii transcenderii (conştientizarea stării de cădere este premisa efortului de re-transcendere). Căderea va fi, deci, inversă: reintegrare în starea originară, de la care s-a decăzut. Căderea este negarea decăderii şi, deci, înseamnă suprema înălţare. Tăcerea (totul cade, totul tace), este garanţia acestui suprem misteriu al înălţării prin cădere – căci tăcerea este recomprimarea Spiritului, în Sinele Suprem.
*
* *
Ritualul de recuperare spirituală este confruntat cu fiinţa umană, ca ipostază înstrăinată de Spirit, colaterală Spiritului. Sensul este invers faţă de demiurgie, este sensul decăderii; de la talpă la frunte (“Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti / Şi suind în susul scării, pân’la frunţile crăieşti”). Trupul Fiinţei decăzute nu este amprentă spirituală, ci este scară: este părăsirea inimii pulsatorii (sferic activante), în favoarea coastelor-trepte – care presupun dezintegrarea ritualului – plutire sferică, în paşi trudnici, sacadaţi, rupţi progresiv de forul originar (se trece de la Demiurgul-cu-un-singur-pas-numit-Facere, la cosmosul-paşi de re-iniţiere). Mişcarea în zona paşilor proliferaţi pe scara coastelor ( anulată fiind inima-centru) se face întru pierderea spirituală (se parcurge nu o viaţă, ci un schelet); proliferarea scrierilor este direct proporţională cu proliferarea indiferenţei (“a mele scrieri” trec în brăcuirea scrierilor; “… peste un veac, / Peste tomuri brăcuite aşezat şi el un brac”), proliferarea necunoaşterii, a minimalizării şi microscopizării; a) atât a popoarelor (microscopice popoare, b) cât şi a minţii, ca amprentă (depreciată prin inflaţia) a Spiritului ( “Vre o umbră de gândire …Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost ?”…). Ochii-privire sunt înlocuiţi de “Solzul de sticlă” al ochelarilor (privirea îngheţat-ironică a Satanei-haos). Ordonarea ideilor în şiruri devine colb în mişcare browniană, derizoriu (“…Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari”), imensitatea frunţii gânditoare devine coadă (“aşezându-te la coadă”…), spaţiul demiurgic al paginii-cosmos se reduce la partea de jos, nota prizărită întru nerozie (“… te-o strânge-n două şiruri… / În vreo notă prizărită sub o pagină neroadă”). Nerozia este incapacitate spirituală, Anti-Spirit-chaos (Nefărtatul). Ochii sunt verzi – ca sulful iadului. Ordinea de scară divină a ideilor-cărţi, e transformată în scară profană, vraful-bracul, scară blocată, pe care nu te urci, ci pe care poţi s-o răstorni, căci nu ai trepte de urcare, ci omogenizare a treptelor-segmentări ale verticalei (practic, desfiinţarea funcţiei iniţiatice a treptei); pe bracul-scară nu urci, ci te aşezi, apreciind-o cu coada fiinţei, nu cu fruntea fiinţei.
În astfel de condiţii, amintirea şi anamneza fiind reduse, demiurgia îşi pierde sensul. Zidirea şi sfărâmarea (Atribute ale Demiurgului) devin prizonierele chtonianului acoperitor (“Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi … orice-ai spune / Peste toate o lopată de ţărână se depune.”), sub lopata îngropătoare sau sub scândurile, care s-au plictisit să mai întruchipeze crucea renaşterii. (…gânduri / Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri”). Asistăm la un derizoriu, care atinge limita anti-demiurgiei. (Şi totuşi, patru scânduri ar putea re-alcătui Crucea Eliberatoare…).
Mâna demiurgică, sceptrul falic (“Mâna care-au dorit sceptrul universului…”), cuprinderea – sunt obiecte-Spirit care trebuie să-şi retragă de pe “piaţa cosmică” surplusul (enorm inflaţionist) de forme şi gesturi.
Atracţia copiilor degeneraţi ai demiurgului este mistică: îl urmează spre groapa nevăzută, spre zidul, dincolo de care se reface ritualul demiurgic. Există o coeziune şi o logică a Răului-coeziune, care intersectează logica şi axiologia binelui; alaiul-coeziune (“convoi de-înmormântare-/ Splendid ca o ironie, cu priviri nepăsătoare…”) asistă, de fapt la propria condamnare a demonului, care s-a dovedit necooperant (sau cooperant întru propria înfrângere) şi neputincios spiritual. Inflaţia gestuală şi verbală sunt etapele antecondamnării Satanei-haos, sunt forţele absorbţiei, autocreate de Satana-haos. Logos-ul atinge pragul cel mai acut al deteriorării, Va vorbi mititelul (“Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el)”, lustruind: (ruptura Luminii de esenţa sa, dedublare-oglindă, cu propensiuni spre plutonic): avem de-a face cu o posteritate degenerată (de fapt, un Apocalips al Logos-ului), care nu mai ajunge sensul: se înlocuieşte semantica prin sunete, mimând ritmul: aplauzele (simboluri ale desemantizării sunetului, degenerare orfică extremă), aerul cu prana sfântă este înlocuit cu umflarea nărilor cu demonica prostie agresivă calomniatoare, aer blocat în boala-umflare (secătuire spirituală a aerului purificator: “Şi prostatecele nări / Şi le umflă orişicine în savante adunări”), savant devine sinonim cu paroxismul impotenţei spirituale (care este pierderea conştiinţei apocalipsului-Logos, a conştiinţei sterilităţii spirituale ultime), răul pro¬li¬ferează, ca ultima fază a decrepitudinii sale, scandate (parodii agresive ale simfoniei orfice), pete (parodieri ale demiurgului-punct de mişcare, ajuns acum în sfera de sens a Apocalipsului, prin deteriorare completă şi sistematică a structurilor de amprentare ale Spiritului asupra haosului), păcate, vini, oboseli, slăbiciuni, mizerii,(parodii, caricaturi ale diversităţii amprentării spirituale, adusă în registrul înjosirii-demonizării: mizeria-înjosire a Spiritului a atins pragul paroxistic).
Cain şi-a desăvârşit misiunea (stimulând autosubminarea lumii Răului, a lumii înjosite în derizoriu), Răul s-a absorbit în spaţiul iniţial şi iniţiatic. A rămas privirea magică a ochiului ciclopic al Lunii (Luna plină, care pluteşte pe “mişcătoarea mărilor singurătate”), ochi, ca centru al paradisului re-creat (arborele sacru-cosmic devine vizibil, floarea se scutură ca ploaie fertilizantă semnificativ, codri, izvoare etc. Spiritul a re-transcens Logos-ul, circular, după momentul eschatologic: “arbori ce se scutură de floare…”). Luna-ochi magic conţine, prin conştientizarea (şi conţinerea) nucleului energetic spiritual:
a. geniul demiurgic-rază (“raza ta şi geniul morţii”)
şi
b. forţa Cain, geniul morţii prin riguroasa pază asupra tentativelor de proliferare satanică a haosului, devenit, prin amprentare spirituală-cosmos.
În Scrisoarea I, Eminescu creează imaginea (arhetip) a Negustorului Sacru:
“Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii, / Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii”.
Se observă uşor reiterarea a două imagini arhetipale ale poeziei eminesciene:
a. negrele corăbii (în Luceafărul: “Pe mişcătoarele cărări / [Luceafărul] Corăbii negre duce”, sau, în Împărat şi proletar, corăbii-schelete de lemn: “Pe undele încete îşi mişcă legănate / Corăbii învechite scheletele de lemn” (I-52) – sugestii asupra luntrei lui Charon (pendul pe apele Styxului – sau imagine a semicercului ocult-negru, care completează, întru divin, lumea) şi
b. aurul (misticul aur: “zilele de aur” – starea de Mythos a Logos-ului (I-28), vise-oi din aur (I-247), trimiţând tot la starea, regresivă, de Mythos refăcut prin Visare – de fapt, aurul ocult, aurul alchimic, piatra filozofală, prin care alchimistul stăpâneşte destinele-forţele cosmice).
Eminescu nu creează decât arhetipuri, în Scrisoarea I (ca pretutindeni, în poezia sa, de esenţă ritualică) – deci, nu încape derizoriul. Aşa încât:
a. scândura tărăbii (scândura din lemn, lemnul ascunde Focul Sacru, lemnul-tarabă este orizontalizat funebru): exoterismul lumii (aspectul de tarabă) ascunde esoterismul lumii (Focul-aur). Lumea e oferită neiniţiaţilor ca tarabă – dar socotită (operaţia de încifrare ocultă) ca aur;
b. lumea e împărţită – şi hotarul împărţirii nu poate fi decât cel arhetipal, dintre iluzia-val plutitor – şi esenţa-aur (înscris în [semi]cercul negru al corăbiei, semicercul scufundat-propulsat spre zona Revelaţiei: “hale albastre”, “hale sure”-submarine, subacvatice). Imaginea negrei-ocultei corăbii este imaginea lumii iluzorii-(schelet)-arca lui Noe, purtând (pe cine?) dinspre infinit spre infinit.
Deci, Neguţătorul (ca Arhetip) este sinonim cu Magul, care împarte-socoteşte-desparte, adică este cel care veghează asupra Legii Cosmice (dharma).

*
* *
Poezia e o tranzacţie sacră: primeşti Logos Uman, Cititorule, pe care, prin Credinţă, îl retransformi în Logos Sacru, deci îl refaci, ca Torţă-Spirit, pe Poet. Diavolul cu ochelari-luciferici, din Scrisoarea I, transformă, mereu, colbul în esenţa duală (“două şiruri”), apoi în smerenia demiurgică (“la coadă”), unificatoare, prin care se porneşte, dinspre începuturi, iarăşi, roata Firii Spirituale, Demonul Colbului redevenind Geniul-Atlas al stării de Creaţie. Cântarul-Dualitate, în contact cu Logos-ul Pur, atent supravegheat, ca-n litaniile hinduiste (“aticismul limbii tale”) – îşi va transforma cele două talere-cupe în Unicitatea Potirului Graal – în forţa demiurgică-apocaliptică (“Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi …”).
*
* *

Anunțuri
Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat asta: