Arhiva
CAMERA ÎN CARE DANSEZI ȘI-ȚI PIERZI MEMORIA
SUNETUL S-A RIDICAT LA CER
SAU
ZIUA CU O INFINITATE DE CAMERE
Aceasta este clădirea cu o infinitate de camere,
intri, treci dintr-o cameră în alta,
devii mereu altceva în cealaltă cameră :
om alb, cal, maimuţă,
om galben, dragon, leu,
om negru, peşte, pasăre,
am albastru, poet, sfânt;
într-o cameră te rogi îngenunchiat în faţa oglinzii,
în alta descoperi sufletul, gheaţa, cristalul,
în alta dansezi până îţi pierzi memoria,
un sunet poate fi cheia de la intrare,
sau cheia de la ieşire,
bate cineva în uşă,
ascultă atent, încearcă să prinzi sunetul,
dar sunetul s-a şi ridicat la cer…
C Stancu ©
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE. Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara-Deva și HORA UNIRII, 20 ianuarie 2022
MUNTELE INTERIOR – JURNAL SIMPLU
GÂNDUL CETATE
Ca tot omul, Constantin Stancu are şi câteva principii de trăit pe acest pământ, principii pe care le-a aflat după ce a citit pe cele ale lui Petre Ţuţea şi care sunt acestea:
CELE ZECE PRINCIPII
Motto: „ Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi „
Biblia – Isus
- Să alegi mai întâi modelul de fiinţa dat de Dumnezeu omului şi arealul spiritual in care te poţi mişca liber şi curat ca într-o cetate apărată de îngăduinţa divină.
- Să înţelegi că sufletul omului nu poate fi preţuit de om şi este unic.
- Sa vorbeşti celor din jurul tău în aşa fel încât să –i zideşti spiritual, să le arăţi ce le este de folos, spre pacea care uneşte oamenii.
- Să le faci oamenilor ceea ce ai dori să-ţi facă ei ţie.
- Să nu-ţi fie teamă de oameni, relaţii, situaţii şi moarte, ci de Dumnezeu, pentru a fi înţelept.
- Să înţelegi că nu suntem aici întâmplător şi că resursele ne sunt limitate în timp ce spiritul tinde spre infinit.
- Singurul semn dat omului muritor este dragostea pentru aproapele său şi iubirea de oameni.
- Să înţelegi că binele nu vine fără ca tu să fi testat înainte pentru acest bine.
- Trupul este şi el creat ca şi sufletul, dar trupul tău poate fi un templu şi că în final nu-ţi aparţine în timpul scurt dat.
- Nu ieri, nu azi, nu mâine, ci acum !
Eugen Evu i-a schiţat un medalion liric:
Prin empatia sufletului cu spiritul, oglindite în limbajul plăcut auzului şi vederii ce se contopesc armonios în substanţa inefabilă a cuvintelor-scântei, lirica poetului Constantin Stancu este dintre cele mai originale, neatinsă de turbulenţele stihiale, inocentă în sensul Fiinţei ce se înnoieşte prin rostire şi ia podoabe sărbătoreşti, prin transfigurare .
O cultură poetică şi religiozitatea creştinilor originari, un fior transcendental scarat în sus, primitor de energie şi transparent ca aurele sferice, o redescoperire prin fiecare poem, a sinelui în Marele Sine Cosmic, sunt câteva din culorile ce simt potrivite cu lucrarea lui însetată de esenţe.
Emoţia este înfloritoare mereu în metafore autentice, condiţia umanului este mereu de a se dărui celorlalţi, iubitoare de aproapele din departe . Între noi trăieşte de mulţi ani poemul viu al prieteniei prin poezie , cuvânt şi vrere de mai bine. Într-atât de mult şi tulburător a scris Constantin Stancu despre cei asemenea lui, Poeţii, încât aceste propoziţii rămân doar o strângere de mână, la marginea unui Unic Cuvânt, cel Viu: de frăţietate şi de bucurie de a ne fi întâlnit pe aceeaşi cale, prin Duh intuită.
Opera sa critică este şi ea structurată original, pe temelia unui sentiment aderent cald, fertil şi cu harul de a decoda în scrisul celuilalt, mesajul de profunzime, dincolo de chipul şi asemănarea fiecăruia.
Iar Eugen Dorcescu, editorul care i-a girat prezenţa în peisajul literar îl recomandă în felul acesta:
Constantin Stancu a debutat, editorial, cu poezie, în anul 1988, la Editura Facla din Timişoara, în volumul colectiv „Argonauţii”, în cuprinsul căruia semna o secţiune („Fructul din fruct”), consistentă, deopotrivă, în plan semantic şi stilistic. Aplecarea spre temele grave, de factură spiritual-existenţială, precum şi versul amplu, meandric, doritor să surprindă mişcarea imprevizibilă a gândului şi simţământului, iată două doar din însuşirile acestui debut mai mult decât promiţător.
Apariţiile ulterioare (poezie şi eseu: „Păsările plâng cu aripi”, 1998; „A privi cu ochii inimii”, 2002; „Pseudo – imobiliaria”, 2005; „Pomul cu scribi”, 2006) au confirmat aceste premise, mai mult, au întărit şi extins aria de cuprindere a scrierilor lui Constantin Stancu. Astfel, peisajul exterior a fost asimilat, treptat, peisajului lăuntric, ideea cvasi-teoretică a tins să devină idee trăită, fiinţa telurică a năzuit, şi năzuieşte, constant, spre puritate si spiritualizare, conştiinţa de sine – ca ins pneumatofor – a transformat, de cele mai multe ori cu succes, în spaţiul liric, dar şi în textul reflexiv, eul empiric în eu artistic.
Desigur că există un viitor pentru fiecare şi Constantin Stancu se gândeşte serios la asta, în sensul că multe nu depind de el, ci de Dumnezeu care poate toate lucrurile, dar înţelege să –şi facă partea sa, fie scris, fie trăit, fie murit, fie visat, dar are ceva stabil în toate acestea: speranţa, credinţa, dragostea, cu toate că e greu de înscăunat un om în acestea trei, fiind simple, profunde şi venind de la început de lume.
Crede ca un naiv că poate va întocmi o carte despre experienţa sa de jurist, mai ales că acum coachingul a început să fie la modă prin sistemele de învăţare, dar e puţin trist pentru că oamenii apreciază pe cei care au ştiinţa ţepii de moment, fără să le pasă de efecte, nu mai văd omul ci excepţiile, procedura, conexiunile, disjungerile, prescripţiile şi moda trecătoare a legislaţiei europene invizibile la nivelul omului de rând … care merge prin Europa pe jos, crezând altceva …
costyabc - hatzegworld 