Arhiva

Posts Tagged ‘MANUSCRIS’

POEME

21 noiembrie 2009 Lasă un comentariu

Constantin Stancu

FRAGMENT
DIN VOLUMUL ÎN MANUSCRIS
„ POEMUL CARE SE SCRIE SINGUR „

FACEREA

Încerc să mă rup de ceea ce am fost,
mă sprijin cu mâinile de marginea stâncii,
sunt deja jumătate mineral, jumătate om,
simt durerea despărţirii şi îmbrăţişării …

Încerc să mă smulg dar tăcerea stâncii,
lipsa ei de vorbire,
mă ţine legat încă de-nceput,
carnea şi mineralul nu se amestecă,
dar va veni vremea apoi
când piatra va vorbi într-o limbă veche
pe care a învăţat-o cândva, demult,
când litere i-au fost săpate în carnea ei de piatră
chiar de mine,
cel ce va fi …

SCRIEREA POEMEULUI

…cum să scrii poemul în miezul zilei
când unii oameni mănâncă bucate gustoase,
le înghit cu poftă, le curge unsoarea pe barbă, pe piept,
când unii transpiră şi stropi de sudoare picură
pe bucata de lemn mirosind a pădure şi a iarnă …

… cum să scrii poemul când telefonul plânge
în tăcerea lui albastră şi
rândunele îşi fac cuib la colţul ferestrei
între zidul care leagă nordul de sud şi
zidul care leagă estul de vest,
cum să–l scrii,
mai bine îl trăieşti,
dar nici nu ştii că deja poemul te-a pătruns
ca o sabie în mijlocul zilei
care nu ştii dacă a fost, este,
sau va fi, fiind …

POEMUL

Poemul care nu vine să dea bună dimineaţa,
s-a pierdut pe drum …

Un om şi un poem : omul hrăneşte poemul cu pâinea cuvintelor,
poemul păzeşte omul de boală, de moarte, de uitare …

Aşa a fost cândva,
acum poemul s-a rătăcit:
latră în faţa magazinului unde se vând acordeoane …

COLIVIA DE AUR

Aşteaptă pe fragede poteci fiinţa ta geamănă,
jumătatea pierdută la naştere,
fii răbdător,
nu provoca ninsoarea,
nici albul până când vine el în ochiul tău neînvăţat cu lumina,
eliberat din tăcere …

O, anotimp, ca o cuşcă de aur
în care l-ai prins,
anotimp în care locuieşte
bărbatul fără de trup ….

GÂND STRĂIN

Nu pot scrie pe umbra ta cu lacrimi,
poate locuim într-o clepsidră,
poate ne vom regăsi într-o stâncă pe o planetă străină …

Nu pot scrie pe umbra ta cu sânge,
uneori simt că nu exist, dar această iluzie îmi dă consistenţă,
îmi pipăi umărul, fruntea,
e şi o rană undeva, un gând străin m-a străbătut ca o săgeată,
cuvintele mă străbat, norul vorbelor spuse şi nespuse,
dar existând
în sine dureros de real …

Nu mă urî, nu mă blestema,
strig către aproapele meu
atât de depărtat,
nu vezi că locuiesc într-o altă viaţă …

ŢIPĂT

Ţipăt tăcut,
ca imaginea sfântului
pe cuvintele sale …

SENSUL

Aş putea să le strig adevărul,
să repet adevărul cum se repetă pasărea în aer,
când zboară,
dar tac,
ei nu pot înţelege că la marginea oraşului
începe o altă lume …
Acolo nu rămân vorbele ca umbrele pe ziduri …
Aici – drumuri care duc niciunde,
nu este o cale aici,
e doar un circuit împotriva apei …

Dar e cald
şi aerul se face ondulat,
ca un vas de Cucuteni …

EXISTENŢĂ

Să ne strigăm pe nume,
cu glas tare,
poate va răspunde cineva în locul nostru
şi ne va convinge că suntem reali …

Doresc un punct de sprijin,
un semn, o vorbă,
dar toate tac, închise de miracolul zilei.
Sub mine mineralele se fac flori
şi lumina se deschide ca o mână de bărbat …

Categorii:literature Etichete:

DESPRE SCRISORILE LUI EMINESCU – FRAGMENT DIN CARTEA LUI ADRIAN BOTEZ ” SPIRIT ŞI LOGOS „

17 octombrie 2009 Lasă un comentariu

e. SCRISORILE
Prin însăşi titulatura lor (Scrisoarea + numărul-cifra romană), extrem de impersonală şi de neinclus într-un şir semantizat (deci, neintroducând ideea de devenire, de evoluţie, dinspre ceva mai puţin sctructurat, neîmplinit, spre o eventuală împlinire), Scrisorile sunt feţe ale aceleiaşi forţe spirituale. Se aseamănă cu Vishnu, cel cu cinci (sau zece) înfăţişări-întruchipări (ca variante ale aceleiaşi esenţe divine: se modifică doar funcţionalitatea în lumea aparenţelor).
Din întreaga poezie eminesciană, Scrisorile sunt cele mai mari (mai întinse ca front de acţiune – conştientizare, în Logos, a Spiritului) şi aproape singurele poezii (antume, cel puţin) de confruntare cu fenomenalitatea. Sunt constatări ale paradoxului irealităţii Spiritului, în raport cu haosul, proliferat ca/în lume, ca amprentări active ale Spiritului (devenit, funcţional, cu Logos expresiv).
Problema esenţială nu este a atacului asupra a ceva: constanta definitorie a Scrisorilor este constatarea irelevanţei Spiritului în faţa proliferării propriilor amprentări (Logos) asupra haosului. Problema (morală, subsidiar) a aparentei victorii a Satanei asupra Demiurgului. De fiecare dată, se constată că forţa spirituală nu a realizat activarea nucleului Cain (forţa de autodistrugere a fenomenalităţii) – şi s-a ajuns la o lume care a scăpat de frâul Spiritului şi trebuie readusă în frâul Spiritului:
I. Geniul (“tot ce ai gândit, lumina ce în lume-ai revărsat-o”) este întunecat, înnămolit în “colcăiala” formelor meschine, de-spiritualizate (se produce o inflaţie de gesturi, care neagă Ritualul cosmic şi încearcă să oculteze originea şi existenţa rituală a cosmosului: a lustrui, a aplauda, a fi măgulit, ironică grimasă etc.). Soluţia este replierea spirituală în zona extra-telurică: Luna-Moarte, Ochiul Magic;
II. “…a visa e un pericul (…) de ai iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul” – deci, visătorul-demiurg nu a realizat, prin amprentarea haosului, o lume potrivită lui, ci potrivnică lui, o lume care încearcă să-şi eludeze esenţa, să se autonomineze ca lume, devorându-şi esenţa spirituală, castrând şi uzurpând întemeietorul-Spirit . Soluţia este întreruperea Ritmului Demiurgic (“… ritmul nu m-abate cu ispită.”).
III. “Virtutea ? e-o nerozie; Geniul ? o nefericire”, Soluţia: Focul re-purificator (ţeapa-rază, Vlad Ţepeş-Soarele).
IV. A te iluziona pătimaş, demiurgic, ca Artist-Arhitect-Muzician al cosmosului – “eşti ridicul, înţelege-o” (I-118). soluţia: Nebunia, retragerea în setea liniştii eterne.
V. A visa, a te îmbăta (ek-stasis) în cadrul lumii amprentate (prin Logos – Spirit) şi inflaţia formelor depăşind garanţia amprentelor spirituale ale creaţiei – înseamnă a te opri în starea minte scurtă, haine lungi (în vălurile haosului, neavând nici măcar garanţia amprentării cugetului-minte). Soluţia: Feri în lături – ocoleşte Demonul-Lucifer. Întotdeauna, în lateral vei fi evitat monştrii, vei fi lăsat (pe traiectele frontale ale demiurgiei care avansează) să opereze demonismul: Dalila (Luceafăr). Dar calea monştrilor este calea iniţiatică. Adevăratul înainte-iniţiatic va fi obţinut prin ocultarea-ignorarea sfatului imperativ (Feri în lături!): Te vei iniţia trecând tocmai prin zona-Dalila, frontală.
Adevărul, în fenomenalitatea hiperinflaţionistă, este lucru de prisos. Cosmosul-natură proliferează lupă legile lui autonomizante. Adevărul nu este al fenomenalului, ci al esenţialului. Greşim, atunci când amestecăm, mereu, adevărul, acolo unde nu-i este sorgintea, unde nu e natura sa. Adevărul se dezvoltă cooperativ şi consubstanţial cu Spiritul. Ceea ce rezultă, din confruntarea amprentatoare, sunt forme demonice (pasive, aparent aflate în mişcare paroxistică, paradoxală) şi opuse formelor demiurgice, care par a fi neclintite, dar ascunzând adevărata mişcare, cea de expresie solară, ocrotind şi dinamizând sorii şi zorii (vezi Memento mori, Muntele Solar, de unde “iese zori în coruri dalbe” – I-265).

Categorii:Uncategorized Etichete:

BIBLIA PE VERSURI


EUGEN DORCESCU
ECCLESIASTUL ÎN VERSURI
– FRAGMENT –

1. Aşa grăit-a vechiul Qoheleth 1,
Fiul lui David, regele poet,
El însuși rege în Ierusalim.
2. Așa grăit-a : Havel Havalim 2 !
El, Qoheleth, Ecclesiastul, spune,
În necuprinsa lui în înţelepciune :
Deșertăciune-i tot. Deșertăciune !
3. Într-adevăr, cu ce se-alege oare
Sărmanul ins din truda lui sub soare ?
Ce folosește omul scos din lut 3
Trudind o viaţa-ntreagă neștiut ?
4. Trec generaţii, una câte una,
Si vin, si trec, si trec, si vin întruna.
Pământul doar rămâne-ntotdeauna.
5. Răsare astrul zilei. Si apune.
Gonește din genune în genune,
Spre locul unde iar o să apară
A doua zi. Când va apune iară.
6. Si vântul. Ghem de vaier si suspine,
Se-ndreaptă către miazăzi, revine,
Urcă spre nord, se-ntoarce, dă târcoale
La nesfârșit prin cercurile sale.
7. Se varsă-n mări zăpada iernii toată,
Dar marea nu se umple niciodată.
Pâraie, fluvii, picurii din ciuturi
Vâslesc, ca niște stoluri verzi de fluturi,
La locul lor dintâi, la începuturi.

Categorii:Uncategorized Etichete:

POEME DE CONSTANTIN STANCU


TRUPURI CARE ARD

Un copil ţinea pe umeri firavi un adolescent,
iar acesta ţinea pe umerii săi de argint
un tânăr frumos cu un chip de diamant,
tânărul ţinea la rându-i pe umeri un om matur,
cu un chip de aur,
care şi el ţinea pe umeri săi, pe cel bătrân,
cu părul atins de vremuri
şi toţi cei din piaţa oraşului se mirau
cum putea un copil să ţină pe umeri atâtea trupuri,
cum puteau picioarele sale firave,
neînvăţate cu mersul adevărat să aibă atâta putere …

Iar bătrânul acela şi-a desfăcut braţele
ca pe aripi de vultur şi a alunecat în zbor,
se ridica peste cei ce priveau
şi nu înţelegeam că între cer şi pământ
e o cale aşa de scurtă,
doar trebuie să-ţi desfaci braţele ca pe aripi,
să-ţi pregăteşti mintea şi inima,
să priveşti în sus şi să te laşi împins
de suflarea copilului
care stă sub şirul acestor trupuri în echilibru fragil,
şi care, în urma celui ce zboară,
ard…

DIZOLVAREA IMPERIILOR

Ca un strop de mercur,
curge trupul tău pe treptele dimineţii,
e ceva greu în acest în acest trup,
ceva care mai caută inima pierdută,
ca o bucată de gheaţă se rostogoleşte
imperiul acesta prin imperii de sânge,
prin imperii de aur, de argint de fier, prin imperii de lut,
sunt imperii curgătoare care nu se mai întorc,
şi gheaţa se topeşte
şi în braţele-i lichide cuprinde totul …

ZIUA CA UN DAR

Primele cuvinte mi-au atins inima cu răcoarea lor
ieşită din afara timpului,
ziua aceasta este un dar,
apoi
piaţa cu taraba plină de fructe
care aveau în locul seminţelor ochi,
acolo, în piaţă, printre cumpărătorii orbi
care se sprijineau de câte o monedă,
apoi,
întâlnirea cu mama, o fereastră de gheaţă între noi,
gesturi care au umbra cenuşii,
dar zmeura ca un dar luminează camera,
e darul zilei,
apoi
ceaşca pentru cafea spartă de tine, iubito,
cioburi albe şi surâsul dintre resturile orei viclene …

PLOAIA CA UN ŢIPĂT

Aş vrea să strig către tine,
plouă în sfârşit, de o mie de ani nu ploase,
ţărâna pământului se prefăcuse în litere de lut ars,
strig către tine,
mâna ta de femeie iubită desenează în aer potopul
şi apa umple sufletul oamenilor de corăbii,
este o zi între ploile necesare,
unde viaţa începe din nou la capătul fulgerului …

FLUTURELE

Undeva pe sticla ferestrei s-a oprit un fluture,
se zbătea prins în propria imagine,
era o luptă inegală între fluture şi imaginea fluturelui,
deodată sticla s-a topit
şi a curs ca viaţa animalului de jertfă în amiază,
la picioarele noastre – două aripi firave de fluture …

EROII DE FIECARE ZI

Aş vrea să vezi dincolo de cuvintele noastre
curgerea lină a vieţii,
picăturile de apă de pe podea
şi ceaşca pentru cafea
în care amestecăm liniştiţi istoria acestor vremuri,
pentru ca eternitatea să nu ne fie prea amară …

Discutăm despre lume şi despre noi,
aruncăm în arbori ultimele ştiri,
nici nu ştii cum ne pregătim capetele pentru ghilotină,
o ghilotină subţire,
aproape nevăzută,
din care mai picură sângele cald încă
a celor de dinaintea noastră ….

Locul de sub vremuri este pregătit …

Categorii:Uncategorized Etichete:

POEME HATEGANE DE EUGEN EVU

26 septembrie 2009 Lasă un comentariu

POEME HATEGANE
de Eugen Evu

Doina de jale aina daina

Uitat de somnul ierbilor întoarse
Spre Mumele păduri ce le-au visat
Din seminţii de anotimpuri arse
Mă-întoarce gând desculţ spre vechiul sat

Acolo altui timp, cel dăruit,
Se spune din ursite şi eresuri
S-au stins bătrânii veacului murit
Cu fiecare-n muntele din şesuri

Nici secerişuri nu mai sunt acum
Nici semănate pagini mari sub pluguri
Au năboit doar rugi cu sfânt parfum
Şi-n cimitir sălbăticiţii struguri

S-au scufundat şi crucile de stei
Şi numele străbunilor sculptate
De dălţile ştirbite de scântei-
Nu ai pe cine plânge pe-nserate

Pe Valea Bună ară vânt mistreţii
Pe garduri mierle cuibul nu-şi mai fac
Viespii de foc au ciuruit bureţii
Pe nucul rămuros uscat în veac

Străini de sat din cealalată lume
Au retezat, omizile, livada
Sevele-s stinse-n iasca lor de hume,
Şi-n arhivariul viscolind zăpada

S-a scufundat şi casa cu cerdac
Sub cerul dac- văzduh de duh văzut-
Luaţi-mi cuvintele să tac, să tac!
Se uită-n neamuri moartea-n nevăzut

Doină de jale –n melos aina daina !
Al cui e gândul orb împresurat
Cerşind să iarăşi crească-n veacuri taina
Pe care-au netezit-o morţii-n sat ?

Cei încă vii ţipenii vin şi pleacă
Nici vorba n-o mai ştiu, nici rânduiala,
Spre alte ţări copiii noştri pleacă
Se-alungă singur timpul, ca spoiala

Ah, moartea satului ca rădăcină
E a altoiului de pe butuc
Pietrosul sâmbur ce-a plesnit lumină
Se stinge orb în guşa vreunui cuc

Vin grauri lacomi cu iuţeala nopţii
Şi pradă de pe vârfuri zvon din rai
Miresmele au damful ars al morţii,
Se surpă şi fântânile din grai

De cauţi o vorbă tu eşti retrogradul
Viermele-n poame-i harnic şi mutant
Cum tot ce-a despărţit în viu hazardul
Să-şi afle jertfa cosmicul păcat

Bineţe nu mai dau pe drum niciunii
Satul căzut spre munte răsucit
Ca arătura-n spulberul furtunii
Şi drumu-mi sare-n spate-n plinul lunii,
Sălbăticit şi nemaialtoit.

Sfânt laptele din ţâţele femeii
Seacă izvoare gemene-n făptură…
Ne răzleţim cum altădată zeii
În legea-nstrăinată din scriptură.

Abis dintre sărut şi muşcătură
Abis dintre sărut şi muşcătură

Amintirea

Fecior te căutam desculţ prin lanul de cânepă
Complici subtalaz ameţitor de hlamide-aurii
Vântul ardea rotunjind aşternut sacru
sub zumzet de roiuri
Trântindu-ne umbra spre pădurea din vis
Şi era un izor ca un cuib de mierlă cu tril
între coapse de piatră vie gemând
Cetluit cu licheni violet tremurând rupt sigiliul
Între noi înreruptă cânta stigma lumii bătrână.

Tu acolo suspin de aure dinaintea cuvântului !
Primit darul sărutului precum sâmburii-n fruct
Neruşinea luminii se ascunse atunci prin suspine.
Goliciunea ta m-a văzut adulmecându-mi vigoarea
Contopind iarăşi sfera ce dulce vibra
Cu dintotdeauna ştiut-neştiuta ei
febră a neştirii de-o moarte…

Ah, din cer muşcătura ritmând increatul!

Pulsaţii gemene şi zvâcnet dual
Undeva, fără timpul murit al memoriei,
Extaz indicibil
Sub rozalb liliac înspumatul-i ciorchine.

Şi prin poarta cuvântului
Am recăzut în mister.

Categorii:Uncategorized Etichete:

EUGEN DORCESCU – PSALM

19 septembrie 2009 Lasă un comentariu

P s a l m i
1
1. Preafericit bărbatu-nţelept ce nu se duce
La sfatul celor care fac răul. Nu se-opreşte
Pe calea celui care păcatul făptuieşte
Şi nici nu cleveteşte batjocuri la răscruce.
2. Ci-şi află desfătarea doar în divina Lege.
La ea şi zi şi noapte gândeşte şi se-adapă.
3. Asemeni e cu pomul ce creşte lângă apă
Şi care n-are roade şi frunzele betege.
4. Or, nu-i aşa cu-aceia ce au la suflet răul !
Ei nu pot sta-n picioare la dreapta judecată.
5. Cu cei cinstiţi nu-i afli alături niciodată,
Ci, ca pe-o biată pleavă, îi risipeşte hăul.
6. Căci Domnul ştie bine cărarea orişicui –
Pe drept îl ocroteşte ; cel rău era şi nu-i.

Categorii:Uncategorized Etichete:

GANDURI DE EUGEN EVU

19 septembrie 2009 Lasă un comentariu

Despre Marele meu Necunoscut
sau mica nemurire

Cum în desprinderea succesivă a rachetelor purtătoare a unei lansări, tot astfel şi arderile unei zbor poetic excelsior se cunsumă şi ţintesc cu vârful spre stele pe orbita dinainte stabilită de destin .Un destin al substanţelor ce se esenţializează şi tind spre străvezimile altui orizont, al nopţii lui Novalis.
*
Poeţi filosofi, poeţi egoişti exacerbaţi, poeţi ce se comentează eseistic pe sine, într-o obsedantă ars- poetica ce va eşua în auto-manierism…
Poeţi care scriu în oglinda necunosctului fiinţei lor.
Poeţi care nu se vor auto-cunoaşte niciodată, prin aceea că nu au parcurs itinerariul labirinthic interior.
Poeţi blestemaţi şi poeţi deocheaţi. Poeţi ai sugestiei minore, ai radianţei palide.
Poeţi ai straniului şi poeţi ai hazardului.
Poeţi ai spaimei de moarte şi ai spaimei de existenţă.
*
Vântul şi Somnul – iată două fenomene – dimensiuni misterioase ale fiinţei mele. O stare indicibilă mă cuprinde auzind Vânturile mari, vijeliile, de parcă sunt ecouri ale unei memorii prenatale. Sunt poetul eolian, al tălăzuirilor şi regresiunilor în memorie, în arhetip. Sunt Marele Meu Necunoscut.
*
Mi-e dor de mine însumi.Ne e dor de noi înşine. De cei ce am venit, am fost şi cei ce vom fi. Dacă.
*
Întocmai ca în istorie, sedentarii vor fi mereu devastaţi de nomazi. Prin ceea că barbaria libertăţii e mai tare decât stagnarea ce duce la amorţire şi autism
, la izolare şi determină vulnerabilitatea .
*
Lectura poeziei cere singurătatea cel puţin egală ca valoare singurătăţii creaţiei.
*
Nu mă-ntreba cine sunt : nu ştiu. Nu îmi amintesc, însă nici nu mai vreau să sufăr această
chinuitoare căutare care este mereu în trecut. Vai, trăim supravieţuind în trecutul care e deja mort, şi prea puţin, înspre viitor. Ne rezumăm în acum, suntem captivi în acum, viitorul celor ca noi a trecut.

Categorii:Uncategorized Etichete:

IOAN EVU – POEM

3 septembrie 2009 Lasă un comentariu

Ioan Evu –
Poet De Bunavoie

Altfel mi-am imaginat eu Gradinile

Suspendate ale Semiramidei în nesfârsitele

mele calatorii pe utopice harti.

Fara paznici ca orice minune adevarata.

Dar azi sunt nevoit sa renunt domnule ghid

în favoarea unor miracole mai accesibile.

Cum frumusetea nu poate fi aureola

de pe crestetul acestor îngeri calpi

ce exerseaza con fuoco la trompeta rasaritul

va înapoiez biletul de intrare la carnavalul

urias unde oricum am sosit prea târziu.

Îmi rezerv libertatea de-a ramâne

solidar cu bucurii mai simple.

Însa harpistilor zelosi celor dornici

de biografii pentru uzul budoarelor

azi le declar aici raspicat:

nu detin pasaport spre paradis deoarece nu sper

în frumusetea din dosul usilor plusate.

Nu sunt adeptul lui Zen

dar detest faptele zeilor de tinichea.

Când am împlinit optsprezece ani

tatal meu ceasornicarul m-a alungat

cu reteveiul din Livada Hesperidelor de unde

totusi reusisem sa fur marul de aur al poeziei

Categorii:Uncategorized Etichete:

TARA HATEGULUI


Perioadă imperială
Încă de la începutul secolului al XVIII-lea districtul Haţegului, cu centrul său, oraşul Haţeg, se afirmă ca un nucleu al mişcării de emancipare a românilor din Transilvania. Astfel, a doua diplomă a unirii dintre Biserica Ortodoxă din Ardeal şi Biserica Catolică, emisă în 1701 prevedea ridicarea de şcoli pentru români la Alba Iulia, Făgăraş şi Haţeg [21]. Ulterior, în memoriul Supplex Libbellus, înaintat în 1740 de Inochentie Micu împărătesei Maria Tereza, se arată că, deşi românii locuiesc districte întregi, precum Făgăraş, Chioar, Haţeg, ei nu au funcţionari din sânul lor[22], iar într-un memoriu înaintat în 1747 de mai mulţi clerici greco-catolici curţii vieneze, se cer dregători români în cele trei districte [23].
În 1764, o parte a Ţării Haţegului a fost militarizată, în cadrul Regimentului I de Graniţă, cu sediul la Orlat [24]. Două companii ale acestei structuri militare şi-au avut sediul în Ţara Haţegului, la Haţeg (compania II), respectiv la Râu Alb (compania III) [25].
Perioada în care Ţara Haţegului face parte din graniţa militară coincide cu o dezvoltare fără precedent a oraşului Haţeg. Astfel, dacă în 1785-1786 acesta număra doar 400 de locuitori, în mai puţin de 50 de ani populaţia creşte de zece ori, ajungând în 1829-1831 la 4.000 de persoane, cifră care făcea din Haţeg cel mai mare oraş al comitatului Hunedoara, mai mare decât capitala comitatului, Deva, dar şi decât unele din oraşele libere regeşti, cum ar fi Alba Iulia sau Sebeş[26].
Tot din perioada imperială datează o serie de conace dintre care unele au ajuns de dimensiunile unor castele, cum sunt cel de la Nălaţ-Vad (oraşul Haţeg), sau Săcel, ultimul aparţinând celebrei familii nobiliare Nopcsa. Ambele sunt în acest moment într-o stare gravă de degradare. Conace din această perioadă mai există în comuna G-ral Berthelot sau în Peşteana [27]. Şi castelul Kendeffy din Sântămăria-Orlea a primit actuala înfăţişare tot în această perioadă, în 1782.
Monumente
Cetăţile şi curţile cneziale

Turnul din Răchitova
Cnezii haţegani au ctitorit mai multe cetăţi de-a lungul şi de-a latul ţinutului. Până în ziua de astăzi s-au păstrat turnul de apărare de la Răchitova, probabil construit de cnezii de Densuş, şi cetăţile de mici dimensiuni de la Suseni (Cetatea Colţ) şi Mălăieşti; prima servind ca refugiul cnezilor din Râu de Mori iar a doua celor din Sălaşu de Sus.
 Turnul de la Răchitova este cel mai simplu tip de fortificaţie din cele trei. Fortificaţia constă dintr-un turn pătrat cu latura de 8,5 m şi ziduri groase de 1,8 m. Intrarea se făcea cu ajutorul unei scări exterioare care ducea la primul etaj. O latură a turnului s-a prăbuşit în urma unui cutremur. [28].
 Cetatea de la Mălăieşti cuprinde un turn asemănător celui de la Răchitova, înconjurat ulterior de un zid de incintă căruia i-au fost adăugate bastioane de dimensiuni reduse [29].
 Cetatea Colţ, aflată pe teritoriul satului Suseni, comuna Râu de Mori, s-a format de asemenea în jurul unui turn pătrat, căruia i-au fost adăugate un zid de incintă, fortificat cu alte turnuri [30]. Mai mulţi autori consideră că Cetatea Colţ a fost sursa de inspiraţie pentru „Castelul din Carpaţi” din romanul omonim al lui Jules Verne.
Cele trei fortificaţii erau prea mici pentru a face faţă unor armate de mari dimensiuni, aşa că probabil serveau ca locuri de refugiu în cazul unor conflicte între cnezi. [31]
Ruinele unor curţi cneziale sunt vizibile la Râu de Mori şi la Sălaşu de Sus.
Cetatea regală a Haţegului

Turnul Bisericii din Densus
De dimensiuni modeste, în fapt doar un turn hexagonal cu latura de 6,2-6,3 metri, înconjurat de un şanţ de apărare şi un val de pământ, cetatea de la Haţeg a avut în perioada medievală principalul rol militar şi politic în Ţara Haţegului [32]. Fortificaţia este situată la circa patru kilometri de oraşul Haţeg, pe teritoriul satului Subcetate, din hotarul comunei Sântămărie-Orlea. Astăzi este doar o ruină, relativ greu accesibilă.
Cetatea Haţegului este atestată documentar doar la 1317, dar studii recente înclină spre o datare a acesteia apropiată de prima atestare documentară a Ţării Haţegului (1247). Pentru această datare pledează atestarea documentară a unui comite de Haţeg, la 1276, dar, mai ales, similitudinile dintre turnul de la Haţeg şi cel al cetăţii regale a Visegrad-ului, ridicat la 1256[33].
Cetatea Haţegului era locul de unde castelanul administra teritoriul districtului haţegan, în numele regalităţii ungare. Date fiind dimensiunile reduse ale cetăţii şi menţionarea frecventă a unui sediu administrativ al autorităţilor regale în târgul Haţegului, precum şi a funcţiei de vicecastelan, istoricii dau ca sigură dublarea acestei fortificaţii de o construcţie aflată în târg, care nu a fost identificată încă pe teren [34].
Bisericile de zid

Biserica din Ostrov
În Ţara Haţegului şi în zona ei de influenţă istorică se găsesc cele mai vechi biserici de piatră româneşti. Istoricul Radu Popa remarca: „Bisericile de zid din Ţara Haţegului reprezintă cel mai vechi şi mai important grup de monumente medievale româneşti păstrate.” De altfel, ilustrul istoric de artă Virgil Vătăşianu şi-a luat doctoratul la Viena susţinând o lucrare cu tema Vechile biserici de piatră româneşti din judeţul Hunedoara, abordând cu predilecţie bisericile haţegane.
Cel mai vechi grup de biserici haţegane este cel constituit din lăcaşurile datând din secolele XII-XIII:
 Biserica din Streisângeorgiu
 Biserica din Densuş
 Biserica din Peşteana (prima fază)
 Biserica din Ostrov (prima fază)
 Biserica din Sântămăria-Orlea
 Biserica din Strei
Biserici la fel de valoroase, datate ceva mai târziu, sunt cele din Sânpetru, Râu de Mori sau Suseni (Biserica Colţ) [35].

Categorii:Uncategorized Etichete:

DOCUMENT VECHI DESPRE TARA HATEGULUI


Document

Categorii:Uncategorized Etichete:

DESPRE EMINESCU – FRAGMENT DIN CARTEA SPIRIT ŞI LOGOS DE ADRIAN BOTEZ


Eminescu, ca şi oricare geniu poetic, depăşeşte disperarea individuală, intrând în convenţia metafizică a umanităţii: glasul nu este un glas identificabil în fenomenologic, ci glasul (care transcende şi sunet, şi sens) profetului, al celui care revelează confruntările adâncului metafizic al Spiritului: imperfecţiunile acestui glas nu sunt vini individuale, ci expresii ale imperfecţiunii voinţei soteriologice, a voinţei de (re) iniţiere ale omenirii istorice. El cheamă ceea ce omenirea cheamă: cuvintele nu trebuie judecate după formă şi circumstanţe, după înrudiri de sens şi perturbări prin înrudire; ele trebuie judecate în funcţie de starea de disperare a Spiritului omenesc, după gradul de expresie religioasă la care a ajuns Spiritul uman prin Eminescu (re-ligios în sensul cel mai profund, mistic, al re-legării întru Unul)*.
Poetul de geniu este, mereu, un Samson care simte că templul se prăvale peste el – şi el trebuie să-l ţină încă sus prin cuvinte – singură forţa Logos-ului poate ţine sufletul în lumină. El le-a provocat (cuvintele), tot el trebuie să le insufle, iarăşi, forţa verticalei divine a creaţiei.
Între viziunea eminesciană şi viziunea populară românească, pare a fi o diferenţă destul de mare, în unele privinţe. Dar Eminescu, pe de o parte, exprimă posibilitatea unei viziuni de adâncime şi mult mai veche decât cea valahă (getico-indică sau/şi gotico-getică, daco-hyperboreeană) – pe de altă parte, Eminescu pre-simte (intuieşte) profunzimile adevărate (neperturbate de paraziţii istoriei) ale Logos-ului românesc (ca ordine adâncă a lumii) şi îl exprimă. El exprimă acest Logos (imperceptibil şi profund), iar noi îl simţim, doar. Şi simţim că expresia lui deşteaptă în noi un sine nou, adevărat: oricât ne-am împotrivi, dacă suntem de bună-credinţă, trebuie să mărturisim că, atunci când îl citim pe Eminescu, abia în acel moment ne recunoaştem a fi noi înşine: spusa lui ucide lenea de spunere a noastră – şi simţim că tocmai aşa am fi spus şi noi, dacă el nu ne-o lua înainte cu un efort: efortul-Logos.
Eminescu ne-a impus Logos-ul? Poate. Mai curând, el a luat pulsul Logos-ului naţional mai corect, mai abisal, mai aproape de inimă. Inima sa.
*

Categorii:Uncategorized Etichete:

POEM


TRESTIA

Dansează cu trupul fragil
printre cioburile zilei,
pe cărbunii încinşi ai ştirilor,
dansează până te prefaci în trestie,

auzi, sunetul care declanşează naşterea,
auzi, ţipatul care hrăneşte veacuri flamande,

care sperie vrabia de pe ceasul deşteptător…

Categorii:Uncategorized Etichete:

SIMPLU- POEM


EL

A fost găsit de cei care nu-l căutau,
a fost auzit de cei cărora nu le-a vorbit,
a fost visat de cel nenăscut,
a fost căutat de cei care au murit …

Soarele ca un porumbel s-a aşezat pe ramul de la fereastră,
el ca un gând a intrat în inima mea …
Sunt trăit de el, necunoscutul,
sunt gândit de cel nemuritor,
sunt într-o secundă eternă, ce n-a mai fost …

CONSTANTIN STANCU

Categorii:Uncategorized Etichete:

POEZIE CRESTINA DE COSTACHE IOANID

21 august 2009 Un comentariu

Există Dumnezeu

Nu, nu suntem un vis, o întâmplare,
un lut de sine însuși frământat.
Ci ne-a zidit o Forța creatoare,
o-Ntelepciune fara de hotare.
Exista Dumnezeu cu-adevărat!

Nu, nu suntem jivine-ntunecate,
gonite de un bici ne ‘nduplecat.
Ci noi avem un duh si-o libertate
Si-o inima ce pentru ceruri bate.
Exista Dumnezeu cu-adevărat!

N-ar fi simțit in veci de veci ţărâna
Surâsul unui crin imaculat,
de n-ar fi-ntins Atotstăpânul mina
sa umple-n noi de simţământ fântâna-
Exista Dumnezeu cu-adevărat!

Avem cu noi Scriptura ca dovada,
avem minuni si semne ne ‘ncetat.
Iar cine vrea pe Dumnezeu sa-L vadă
sa stea In fata Lui pe baricada!
Exista Dumnezeu cu-adevărat!

Nu-i calea noastră veșnic însorită,
nu-i viața totdeauna un palat.
Dar o trăim, caci merita trăiți,
când, peste lumea asta mărginita,
Exista Dumnezeu cu-adevărat!

Nu, nu suntem neant! Ce fericire!
Supremul adevăr s-a revelat.
Isus e-n noi, lumini si iubire.
Iar moartea e un zbor spre nemurire.
Exista Dumnezeu! Ce minunat!

Categorii:Uncategorized Etichete:

UN POEM DIN VOLUMUL SCRIITORULUI EUGEN DORCESCU


98
(CHIPUL)

În Facerea – Genesis, Bereshith – ,
aşa cum bine ştie orişicare
din cei ce-n studiul ei s-au adâncit
– că-i credincios de rând sau eremit – ,
în Facerea, capitolul cutare,
se scrie clar, se spune desluşit
că Domnul Dumnezeu l-a plămădit
pe-Adam din lut, după-al Său chip slăvit
şi după sfânta Sa asemănare.

Acestea două-s tot ce omul are
în timpul şi în spaţiul infinit.
Atâta numai: chip şi-asemănare.

Dar, vai, asemănarea s-a pierdut,
prin ispitire şi neascultare,
încă de-atunci, de mult, de la-nceput!
Iar chipul, sub cumplita-nsingurare,
a unui univers înduşmănit,
s-a adunat în sine, s-a chircit,
a decăzut din slavă şi splendoare,
a rătăcit, şi iar a rătăcit,
dar n-a găsit nici pace, nici uitare.
Şi iată-l, piere-ncet, schimonosit,
iar moartea-l ia cu totul, şi dispare…

Defunctul n-are chip. S-a reunit
cu lutul dintru care-a fost zidit
şi care-i urcă, lent, prin capilare,
sorbindu-i în tărâmul nesfârşit
al pulberilor vânăta paloare.

De fapt, cel mort e mort dintru-nceput,
de când asemănarea s-a pierdut.
Chipul nu-i chip, când nu-i asemănare.

*
Cat drept aceea-n sinea mea şi zic:
Fiinţa întru moarte nu-i nimic
decât reminiscenţă şi-aşteptare.
Fiinţa-i şansa ce s-a irosit
şi-acum reface-a erelor cărare,
nădăjduind în Cel ce S-a jertfit
în semn de mântuire şi iertare.

Fiinţa-i drumul tragic, istovit,
al chipului căzut spre-asemănare.

Categorii:Uncategorized Etichete:
%d blogeri au apreciat: