Arhiva

Archive for the ‘GÂND’ Category

Ultimele zile! America și restul lumii. Peisajul spiritual vechi și nou – Oamenii vor fi sălbatici și împotriva binelui!


 

Ultimele zile. O descriere de acum aproape două mii de ani, actuală și profundă

 

Apostolul Pavel, prin anii 65-67, a scris o epistolă către un ucenic al său, Timotei. Era a doua epistolă. El dorea să-și încurajeze elevul, să-i transmită o învățătură sănătoasă, bazată pe adevărul divin. Îl considera pe Timotei apropiat, un copil al său și ar fi dorit ca acesta să vină la Roma pentru a-l ajuta.

Apostolul Pavel dorea să-l facă mai bun, să-l conștientizeze de faptul că în biserica/ colectivitatea pe care o conducea e nevoie de o muncă aplicată, bună, trainică, serioasă.

Oamenii trebuiau/ trebuie să se schimbe spiritual.

Direcțiile mesajului său erau: suferința, continuitate în muncă, perseverență în învățătură, curajul.

Îl face conștient de scopurile pe care Dumnezeu le-a plasat în Biblie pentru oamenii care doreau să aibă o relație cu El. De asemenea, Timotei trebuia să știe să-și aleagă prietenii, oamenii din biserica pe care o păstorea ca lider religios mai tânăr.

În capitolul al III-lea din epistolă descrie „vremurile din urmă”.

Descrierea este pertinentă și astăzi, actuală și exactă.

Apostolul Pavel:

 

2 Timotei 3

 

„3 Să știi că ultimele „zile” (ale existenței pământului) vor fi parte a unei perioade de timp dificil.

2Oamenii (acelor vremuri) vor fi: egoiști, iubitori ai banilor, lăudăroși, aroganți, insultători, neascultători față de părinți, nerecunoscători, lipsiți de sfințenie,

3lipsiți de afecțiune, imposibil de convins, calomniatori, fără autocontrol, sălbatici și orientați împotriva binelui.

4Ei vor mai fi trădători, imprudenți și foarte orgolioși. Vor iubi mai mult plăcerile decât pe Dumnezeu;

5și vor avea (doar) o religie căreia îi vor contesta (practic) forța (de influență pozitivă în viața lor). Îndepărtează-te de acești oameni!

6Între ei sunt unii care intră în case și reușesc să seducă pe femeile cărora le lipsește autocontrolul și care sunt conduse de diferite dorințe păcătoase.

7Aceștia vor încerca mereu să învețe, fără să ajungă vreodată la cunoașterea completă a adevărului.

8Ei urmează exemplul lui Iane și al lui Iambre care s-au opus lui Moise. Sunt oameni care au mintea degradată, fiind descalificați în ce privește credința.

9Dar nu vor mai progresa; pentru că nebunia lor va fi evidentă pentru oricine, exact ca în cazul celor doi oameni.

10Tu ai remarcat învățătura mea, comportamentul meu, decizia mea, credința mea, răbdarea mea, dragostea mea, perseverența mea.

11Ai văzut cum am fost persecutat și câte adversități am suportat în Antiohia, în Iconia și în Listra. Dar Stăpânul m-a scăpat din toate acestea!

12De fapt, toți cei care doresc să trăiască o viață dedicată lui Cristos, vor fi persecutați.

13Dar oamenii răi și înșelători vor progresa în răul pe care îl practică, înșelând (pe alții) și fiind (auto-)înșelați”.

 

(Traducere varianta BVA, trad. Viorel Silion).

A consemnat C Stancu

Categorii:CREDO, GÂND, HAŢEG, ISTORIA

Theodor Damian: Pandemie și credință

28 decembrie 2020 Lasă un comentariu

Theodor Damian

 

Pandemie şi credinţă

 

Am sperat că scăpăm, dar n-am scăpat. Noroc că speranţa nu moare. Dum spiro spero.Speranţa este menită să întărească şi să valideze credinţa. Câtă vreme sper, cred –Dum spiro credo.

Pandemia a lovit omenirea ca un război nevăzut şi văzut în acelaşi timp. Nu vedem inamicul dar vedem victimele. Ca în lupta cu puterile întunericului. Nu le vezi dar consecinţele sunt concrete, simţite. Ne-a lovit tare la începutul anului. Pentru protejarea noastră au fost impuse restricţii cu totul neaşteptate, pentru mulţi neimaginate.

Citim, auzim, vedem zilnic la buletinele de ştiri cifre, statistici îngrijorătoare, înfricoşătoare. Până  nu a venit moartea la pragul tău cifrele rămân cifre şi statisticile rămân statistici. Dar deodată auzi că un prieten e în spital, că un vecin a murit, că cineva din familie este infectat. Am parcurs întregul an 2020 în această stare duală: pentru unii, veștile proaste sunt acolo, undeva. Pentru alţii, se întâmplă că ele sunt aici şi acum.

Unii sfidează realitatea, alţii o trăiesc cu frică şicu cutremur. Anul se încheie curând, dar iată, nu şi războiul nevăzut. E ca un vulcan care izbucneşte şi nu ştii câtă lavă încă mai are de vărsat. Stai în preajma morţii. Sau fugi. Dacă poţi. Vulcanul este localizat, duhul cel rău însă nu. Cum vedem, nici virusul. Unde să fugi?

Timp de aproape un an de zile oamenii s-au obişnuit, ori au început să se obişnuiască, ori, Doamne fereşte, vor trebui să se obişnuiască a trăi cu duşmanul în coastă. Ca atunci când locuieşti pe un teren minat. Nu ştii când calci pe mină şi explodezi. Dar umbli, cât poţi de atent, însă fără nici o garanţie de siguranţă, cu speranţa şi rugăciunea în suflet.

Doamne apără şi păzeşte! Pandemia a produs o transformare benefică în om la nivel spiritual. Mă refer în special la lumea mea, a credincioşilor creştini, pe care o cunosc direct. O transformare se va fi produs în viaţa tuturor oamenilor indiferent de religie, de filosofie, de concepţie de viaţă pentru că fiecare este afectat într-un fel sau altul.

Dar pentru noi, cei credincioşi, transformarea se concretizează în sporirea credinţei în Dumnezeu, în înmulţirea rugăciunii care ne apropie de Dumnezeu.

Ştim că la nevoie omul recurge la Dumnezeu. Nu generalizăm însă. Dar tocmai, pentru că a venit nevoia peste noi, se validează zicala: recurgem la Dumnezeu. Nu ştim:poate asta este lecţia pe care El a decis să ne-o dea ca să reconsiderăm ABC-ul existenţei umane. Nihil sine Deo. De ce acum? Poate aşa cum a zis Sf. Pavel despre Întruparea Domnului în istorie, că s-a petrecut „la plinirea vremii” (Gal. 4, 4). A socotit Dumnezeu că acum este momentul pentru o astfel de lecţie. Noi ştim că lumea merge prost. Nu merge în direcţia conformă menirii ei. Dar cât este de aproape de prăpastie, cât mai este până acolo, nu ştim. Dumnezeu însă ştie. De aceea El alege momentul lecțiilor şi tipul de lecţie.

Pandemia aceasta ne face să privim viaţa altfel. Una e să gândeşti că trăieşti şi că vine vremea să mori, într-un fel sau altul, şi speri să ajungi la o vârstă cât mai înaintată, morţile premature fiind considerate excepţii, şi alta e să trăieşti cu moartea la uşă sau în casă. A venit la vecinul tău, e foarte aproape de tine. Mai rău: auzi de un prieten drag că a murit, de o rudă apropiată. Nu de bolile noastre obişnuite cu care am învăţat să trăim, ci de acest virus care este şi care nu-i, dar, de fapt, care este peste tot. Când nu te aştepţi poate fi la tine.

Suntem ca evreii în Egipt când îngerul morţii trecea pe la fiecare casă şi pentru ca locuinţa ta să fie ocolită trebuia să ungi uşorii uşii cu sângele mielului pascal. Acolo exista acest remediu. Aici şi acum ce facem? Evident, ne supunem rânduielilor autorităţilor noastre atât cât este posibil. Respectând aceste rânduieli de precauţiune ne arătăm responsabili unii faţă de alţii. Dar altceva?

Altceva este doar acest lucru: să strigăm Abba, Părinte! Aceasta este prima şi cea dintâi teologie. Ca să-L chemi astfel pe Dumnezeu înseamnă să-ţi fi venit în fire, după frumoasa expresie din pilda fiului risipitor. Plecarea din casa părintească: nerecunoaşterea autorităţii tatălui, a Părintelui. Venirea în fire: pocăinţa; „scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu” şi voi striga: „Părinte, am greşit” (Luca 15, 18). Nu poţi striga: Părinte! decât după ce-l recunoști pe tată ca părinte sau pe părinte ca tată. Dar a-l recunoaşte înseamnă a-l re-cunoaşte, a-l cunoaşte din nou. Cândva l-ai cunoscut, apoi l-ai renegat, l-ai uitat. Acum îl cunoşti iar. Îl recunoşti. Noroc că el stă cu braţele deschise. Aşa te-a şi aşteptat tot timpul strigându-ţi în conştiinţa de fiu îndepărtat: Fiule, vino acasă!

Fiul, fiica, noi suntem cazul celui credincios care este conştient de legătura cu Dumnezeu, doar că a lăsat ca aceasta să slăbească, să se rupă.

Dar, cum ziceam, mai sunt şi cei de alte orientări religioase, filosofice, cu alte concepţii deviaţă. Desigur, şi aceştia sunt afectaţi de pandemie, şi ei, sau dintre cei apropiaţi lor, cad victime virusului ucigaş. Nu se poate ca şi în sufletele acestor oameni să nu se producă o transformare. La noi cei credincioşi transformarea poate însemna întoarcerea la Dumnezeu. La ceilalţi însă, ea poate însemna pornire în căutarea lui Dumnezeu. Aşa cum minunat scria Blaga într-un poem (Ioan se sfâşie în pustie): „Unde eşti Elohim?/ Umblăm tulburaţi şi fără de voie/ Printre stihiile nopţii te iscodim/ Sărutăm în pulbere steaua de sub călcâie/ Şi întrebăm de tine, Elohim”!

Războiul, cum se vede, e în toi. Specialiştii în această pandemie spun că ne aşteaptă o iarnă „neagră”. Prin această metaforă referitoare la moarte ni se dă un sfat: vigilenţă! Mască, distanţă, igienă, izolare, pază bună prin toate mijloacele. Aşa trebuie să fie.

Dar cea mai bună pază, înainte de toate celelalte, vine din sfatul marelui apostol Pavel: „Fraţilor! Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (II Cor. 5, 20).

 

Decembrie 2020

New York

 

Acuarelă. D-na Constanța Abălașei Donosă

Categorii:CREDO, GÂND

Lőrinczi Francisc-Mihai: Migranți fără bagaje, epopeea tranziției…


Constantin Stancu face o radiografie a societății actuale, cu șariajele și derapajele ei, cu manevrele politice și șarlatania mediatică, juridică, toată devălmășia unei tranziții prelungite este amestecată în pasta unei narațiuni care are în centrul său localitatea Vadu Ars. Scriitorul observă o societate în derivă, dezorientată, ruinată de frumos și de morală, golită de religios, cu hazardele ei sociale, punând sub lupă problematica migrației.

După o perioadă de emigrație în Anglia, Ana Nor decide să revină în țară, să pornească o afacere și să încerce să se așeze la casa ei, într-un cuvânt, să se întoarcă acasă, dar destinul îi este potrivnic și spune, nemulțumită, cuvinte dureroase: am venit dintre străini și aici am dat de alți străini și mai străini. Parcă aud vorbele lui Brâncuși, „când am plecat v-am lăsat săraci și proști și acum vă găsesc și mai săraci și mai proști”. Durerea că nimic nu se schimbă substanțial, doar la suprafață. Metehnele rămân. Problemele majore sunt uitate. Și scriitorul așază în curgerea romanului câteva dintre ele: inginerii financiare, delapidări, escrocherii, problema lipsei de educație și a influenței nefaste a tehnologiei asupra gândirii active a elevilor: li se tocește creierul, lipsurile din sănătate și afacerile cu medicamente, promovarea unei arte de joasă altitudine, problema emigrației, a prostituției, transportul și comerțul cu carne vie, sclavia modernă, despăduririle și furtul lemnului, apoi manipularea, șantajul și abuzul de putere, criza forței de muncă și emigrarea masivă a tinerilor, pe când în țară se înregistrează un număr mare al celor care sunt fără serviciu, promovarea mediocrității, a nepotismului, o paletă largă, până la modificări genetice ale produsele alimentare. Până și mierea e falsificată. Și apoi corupția la nivel înalt și manipularea politică a maselor alcătuiesc peisajul unei tranziții la începutul mileniului trei, într-un feroce război hibrid.

 

Lőrinczi Francisc-Mihai

 

Aici:

https://carturesti.ro/carte/migranti-fara-bagaje-476347276?gclid=Cj0KCQjwpNr4BRDYARIsAADIx9zoWcbmKtw4Xr6vUgZsF7JzKmCVJdb_iUiNNVpx4lO3GYQsC5aMMAgaAo02EALw_wcB

Categorii:CARTEA, GÂND

Cartea anului 2019: Dragă Cioran… Cronica unei prietenii, de Alina Diaconu

29 decembrie 2019 Lasă un comentariu

 

Cronica unei prietenii –

Epistolă despre Cioran, de Alina Diaconu

 

 

 

Prietenia este o întâmplare tot mai rară în vremurile din urmă. Cultul prieteniei înseamnă mult pentru o persoană, pentru această epocă a concurenței acerbe. Alina Diaconu revine în spațiul literar românesc după mai mulți ani de călătorii. Ea ne prezintă cronica prieteniei cu Emil Cioran, personalitate complexă a secolului al XX-lea, cu implicații în spiritualitatea românească. Cartea Dragă Cioran (Cronica unei prietenii), apărută ca semnal editorial, traducerea din limba spaniolă de Grabriela Banu, coordonator editorial Anca Sîrghie, ne prezintă o epocă, un stil de gândire, o relație profundă dintre o scriitoare pasionată și un gânditor de excepție: Emil Cioran. Scriitoarea pune pasiune în textul încredințat tiparului și spațiului public, reușește să unească eternitatea cu prezentul, plecând de la o prietenie specială. Maria Codama (partenera de viață a lui J.L. Borges) are câteva cuvinte de început, un Prolog de suflet, ea notează: „Îmi amintesc când Borges și cu mine, fiind la Paris, l-am vizitat pe Cioran. A fost o experiență de neuitat să ascult părerile despre diferiți autori, unii dintre ei îndrăgiți de amândoi, alții nu, și totdeauna în discuție apăreau toate argumentele pentru a sprijini o alegere sau o a justifica o respingere” (Prolog, p. 5). Prieteniile, iată, se stabilesc fie prin alegeri, fie prin respingeri, spațiul nu are un rol esențial, importantă este empatia.

Cu o demnitate elegantă și necesară, Alina Diaconu se prezintă cititorului român în Autogeografie. Era nevoie de o reluare a relației cu lumea culturală din România. Din anul 1959 autoarea a părăsit țară datorită situației politice din vremurile acelea, când sferele de influență din lume s-au stabilit pe căi politice, generate de ultimul mare război mondial.

Alina Diaconu a trăit o viață complexă și complicată, marcată de evenimente importante, evenimente care au curs spre mintea ei cu accente tragice sau cu bucurii spirituale intense.

  • A trăit în trei centre de geografie emoțională: România, Franța, Argentina – o aventură care a conturat liniile geografice după puncte de tensiune greu de anticipat la început.
  • A trăit aventura limbii spaniole, exilul a forțat-o să preia din esența unei alte culturi noi puncte de referință.
  • Scrisul i-a oferit evadarea de care avea nevoie, universul ei s-a extins în limite nebănuite, pe noi coordonate, într-o lume destul de liberă.
  • Experiența exilului i-a permis să înțeleagă că pierderile afectează conștiința, credințele, scopurile, a pierdut ființe dragi, casa cu tot ce înseamnă vatra românească, iubirile și posibilele iubiri, peisajele, limba română.
  • Identitatea scriitoarei s-a consolidat treptat, într-o lume complicată, străină și apropiată în același timp.
  • Recunoaște cu sinceritate că Eugen Ionesco și Cioran i-au influențat viața într-o mare parte, aceștia i-au schimbat perspectivele și paradigmele.
  • A cunoscut două dictaturi: dictatura proletariatului din România (perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej, pionul lui Stalin în această zonă a Europei) și dictatura militară argentiniană sub diferitele forme și proceduri politice specifice în America de Sud.
  • A cultivat prieteniile cu diferiți scriitori, precum cu poetul Alberto Girri sau cu Borges, ori alți scriitori cunoscuți pe plan mondial.
  • A practicat o literatură a rupturilor, a provocărilor pe care lumea modernă o determina, a analizat substanța complexă a omului, mergând pe linia de limită: cărți bune – cărți ratate.
  • A practicat „exaltarea uimirii”, bazată pe imaginația fără frontiere, atingând lucrurile minunate și înspăimântătoare în același timp, oniricul, fantasticul…Călătoriile spirituale au un loc aparte în construcția literară. Titlurile cărților sale dau o deschidere spre o lume a realității fantastice: Îndrăgostită de un zid; Sfâșiații; Penultima călătorie; O femeie misterioasă; Pat de îngeri…

La final, Alina Diaconu recunoaște cu o deschidere tulburătoare și esențială: „În încheiere o să spun, ca și alți scriitori, că nu știu din ce pricină scriu, nici pentru cine, nici de ce” (p. 15).

Autoarea ne prezintă în carte câteva tablouri specifice privindu-l pe Emil Cioran: o biografie, o realitate brutală și concretă, întâlnirile cu marele gânditor, interviurile vii și percutante, convorbirile telefonice, articolele scrise despre acesta.

Cartea schițează o personalitate complexă: scriitor, partener de dialog în cosmosul pipăibil, absențele și prezențele scriitorului, iubirile secrete ale acestuia, face un portret al Simonei, partenera de călătorii spirituale și în geografia imediată, reia atmosfera scrisorilor lui Cioran sau a viselor cu acesta, declarațiile sale, descoperirile pe care le-a făcut în urma lecturilor din opera marelui om; traducerile, întâlnirile sale cu personalități de excepție: Mircea Eliade, Borges, Ionesco etc.

Notele din jurnalele de călătorie susținute de Alina Diaconu sunt exacte, se pot reține clipele cadru ale vieții lui Cioran, locurile unde a trăit, timpul miraculos întâmplat, preocupările sale simple sau preocupările privind viața comunităților. Se pot decela angoasele, revelațiile, viziunile, bucuriile simple și tragedia unei lumi uzate, aflate la apogeu, fără o ieșire de siguranță în istorie.

Un capitol aparte este Cioran și Ionesco – Spiritul secolului nostru. Un reportaj imaginar, ideile și temele provin din diferite surse: note, scrisori, cărți, conversații, întâmplări cu voie și fără de cenzură.

Reținem câteva idei despre viziunea lui Cioran asupra lumii:

  • Omul este afectat de păcatul originar, este atins de la început de cădere.
  • Omul va rezista prin nevoia de absolut, toate vor dispare la final.
  • Forța va câștiga continentele, nu puterea convingerilor, lumea se va clădi cu spada.
  • Utopia este otrăvită de apocalipsă.
  • „Cu cât se dezumanizează mai mult un imperiu, cu atât se dezvoltă mai mult contradicțiile de care va pieri” (p. 85) – un citat necesar, real de dureros, pertinent.
  • În lumea modernă omul este captiv, subjugat până la hărțuire.
  • Bomba nucleară este o consecință a dramei umane: omul se autodistruge de la Creație, un rezultat logic al destinului omenesc.
  • Cu durere a sufletului, Cioran explică pe larg ce înseamnă „porcăriile istoriei”, capcanele și eșecul civilizației.
  • Iubirile secrete ale gânditorului definesc omul: a avut ca parteneră de viață pe Simone Boué, o femeie cu un destin discret și miraculos, ea a transcris la mașina de scris, cu un devotament mistic, opera lui Cioran. De remarcat și pasiunea pentru Frierdgard Thoma (30 de ani, cu un fiu) o nemțoaică, profesoară de filozofie, la apusul vieții (70 de ani), între ei declanșându-se o relație intensă. Simona a fost partenera luminoasă de viață pentru Cioran, cu un final dramatic. Thoma a fost momentul dramatic, insuportabil al iubirii care sfâșie.
  • Cioran a dorit și a rămas un apatrid, un om legat de timpul său, de Dumnezeul pe care l-a omis (negat după unii comentatori) de cele mai multe ori, dar bazându-se pe ideile profunde ale creștinismului. A fost un demers complicat pentru a evita trădarea și pentru a nu fi obligat să accepte un destin impus de regulile lumii moderne care galopa spre un globalism complex și dureros. A trăit din surse modeste, a scris liber de orice constrângeri, s-a pus în brațele unui timp carnivor, a vizitat Franța pe bicicletă, modest iubitor de miracole, misionar al absolutului greu de atins.

Cartea mai reține multe aspecte din viața marelui personaj care a trezit societatea românească și care a marcat cultura europeană prin faptul că a acceptat să trăiască simplu și modest la Paris, scriind în limba franceză, gândind ca un mare vizionar, capabil să accepte epoca la limita dintre prezent și autodistrugere.

Traducând din aforismele prietenului și filozofului, Alina Diaconu punctează unele idei, remarcabile pentru gândirea acestuia:

„Poți să fii mândru de ce ai făcut, dar ar trebui să fii cu mult mai mândru pentru ce n-ai făcut. Orgoliul acesta trebuie să fie inventat” (p.139).

„Cu cât detești mai mult oamenii, cu atât mai copt ești pentru Dumnezeu, pentru un dialog cu nimeni” (p. 142).

„Faptul că viața nu are niciun sens este un motiv pentru a trăi, poate că singurul” (p. 144).

Scriind despre întâlnirile cu Cioran, pregătindu-se pentru dialog și interviuri, Alina Diaconu notează cu o emoție profundă și mistică: „Nu știu dacă are ochi pe deplin albaștri. Mi-i amintesc limpezi, dar nu țin minte nuanța exactă de azuriu sau verzui. În schimb, îmi amintesc vesta de lână gri, jerseul de culoarea drojdiei de vin și pot să-i descriu pantofii. Dar tonalitatea exactă a ochilor…” (p. 35).

Cioran mărturisea, răspunzând la întrebările puse:

„Sunt apatrid, acesta este visul meu de-o viață: să nu fiu nimic. E un sentiment de libertate extraordinar. Sunt un cetățean care trăiește în Franța, dar nu sunt francez. Administrativ sunt <<apatrid>> și-mi place pentru că este în consens cu ideile mele. Francezii mă consideră francez fiindcă scriu în franceză și ei sunt foarte mândri când un scriitor străin scrie în franceză. Pentru francezi, patria esențială este franceza, și de asta îmi place Franța. Au cultul limbii, iar asta nu există nicăieri altundeva” (p.38).

De reținut sentimentul fericirii, mai rar la Cioran, sentiment legat, iată, de România: „Copilăria a fost singura epocă fericită din viața mea, pentru că stăteam la munte. M-am născut în Transilvania, chiar între Carpați, la 12 km de un oraș important, Sibiul. Și Sibiul a jucat un rol foarte important, dar sătucul acesta, Rășinari, mi-a lăsat amintiri de neșters” (p. 35).

Despre personalitatea lui Emil Cioran se mai pot reține multe taine și căderi, plus tragedia de a fi legat doar de existența pură, pentru că el experia (trăia valorile curate) datul faptelor ca un miracol, în sensul profund, religios, până la limite. Despre scrisul pe care îl practică un om, care are ceva de spus, el reținea: „Sunt unele afirmații pe care le faci în singurătate, ca și cum ai fi Dumnezeu. Scrisul este un act de megalomanie. Îl faci ca și cum ți-ai scrie testamentul. Și atunci, evident că într-un sens absolut, este tot atât de absurd ca și a respira. Când scrii te afli singur cu tine însuți, nu gândești la consecințe, nici la ceilalți. Ca și cum ai sta singur în fața Neantului. Astfel de afirmații pe care le face cineva pot părea absurde celorlalți, dar sunt adevărate pentru sine, mai ales în momentul când le scrie. Când cineva e singur, este un Dumnezeu. Și de aceea scrisul este ceva extraordinar, pentru că te întreci cu Dumnezeu” (p. 39).

Această cronică, geomonografie a unei prietenii, are înserate fotografii, anexe, autoarea face numeroase trimiteri la publicațiile în care au apărut unele texte, are bibliografia necesară lămuririi în timp și spațiu a evenimentelor, trimiterile de subsol lămuresc contextul, care de multe ori este mult mai complex decât o simplă expunere a narațiunii.

Titlurile cărților scrise de Cioran este revelatoriu și explică tot contextul istoric și cultural, în sens absolut: Ispita de a exista; Căderea în timp; Despre neajunsul de a te fi născut; Exerciții de admirație; Acest afurisit eu…

Cioran, după părerea mea (subiectivă, evident), ținând cont de teologia sec. al XIX-lea și teologia sec. al XX-lea (americană și germană), este și un mare teolog existențialist, nu numai un mare scriitor și om de cultură, având în vedere și principiile din teologia sistematică, o știință bine conturată în ultimele secole în vest. A fost solidar cu cei care au acceptat „demitizarea” sau „cultura” ca parte integrantă a lumii religioase, ori chiar „istoria” ca modul în care se relevă Demiurgul în lume. Pe linia Conciliul Vatican II (anii 60) care a acceptat în sfera catolicismului (și nu numai) faptul că sunt persoane care cred în Dumnezeu fără să  fie dedicați unui cult cu tot ce înseamnă acest lucru…

Este cunoscută teoria cu „Dumnezeu a murit”, atât de populară în anii 60-70 în occident, corect este să vedem lucrurile în această perspectivă: „trăim ca și cum Dumnezeu a murit” – și Cioran asta exprimă. Fractura dintre generații o dovedește și, din acest motiv, este acceptat de tineri. Ei redescoperă o lume pierdută prin modul în care a scris Cioran, legând în stilul culturii moderne valorile și generațiile. Scrisul său este proaspăt și pătrunde în inima omului dispus să accepte trendul istoriei. Din acest motiv el este actual și are o viziune corectă și atrage prin modul în care exprimă ideile. Se adresează acelui „afurisit eu”…

 

 

Constantin Stancu

 

 

 

 

Categorii:CARTEA, GÂND, ISTORIA, SCRIITORI

Memoria fotografiei: Lancrăm, 2019 – Constantin Stancu și Virgil Todeasă discutând despre festival


3 MARTIE – ZIUA SCRIITORULUI… Cărți și evenimente…


Categorii:GÂND, SCRIITORI

Ziua mondială a toleranței /International Day for Tolerance – 16 noiembrie 2018

16 noiembrie 2018 Lasă un comentariu

Ziua mondială a toleranței (International Day for Tolerance) este marcată, anual, la data de 16 noiembrie.

Această zi fost proclamată la data de 16 noiembrie 1995, în cadrul Conferinței generale a UNESCO de la Paris, când s-a emis „Declarația principiilor toleranței”, enunțată în 1986, care definește termenul de toleranță ca fiind respectul, acceptarea și aprecierea diversității și bogăției culturale, a manierelor de exprimare, a calității noastre de ființe umane.

În anul 1996, Adunarea Generală a ONU, a invitat țările membre să sărbătorească în fiecare an această zi, prin acțiuni de promovare a toleranței și păcii, prin activități la care să participe atât instituțiile de învățământ, cât și publicul larg.

Într-o lume a globalizării, diversității și mobilității, toleranța în familie, în comunitate sau între state, reprezintă o necesitate principală.

Toleranța a fost plasată printre valorile fundamentale care stau la baza relațiilor internaționale în secolul XXI (Declarația Mileniului, 2000).

Website oficial: aici

Foto: Imagini din Hațeg

 

Categorii:GÂND, PRESA

VREMURILE DIN URMĂ. O viziune asupra timpului pe care îl halim cu poftă…

10 octombrie 2018 Lasă un comentariu

VREMURILE DIN URMĂ

 

Câteva idei lansate cu aproape două mii de ani înaintea noastră

 

 

 

Întâia epistolă a lui Pavel către Timotei

 

Capitolul 4

  1. Dar Duhul spune lămurit* **, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească deduhuri înselătoare si†† de învăţăturile dracilor,

*Ioan 16:13; 2Tes. 2:3; 2Tim. 3:1, etc.; 2Pet. 3:3; 1Ioan 2:18; Iuda 1:4, 18.

**1Pet. 1:20. 2Tim. 3:13; 2Pet. 2:1; Apoc. 16:14. ††Dan. 11:35, 37, 38; Apoc.

9:20

  1. abătuţi* de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul** rosu în însusi cugetul lor.

*Mat. 7:15; Rom. 16:18; 2Pet. 2:3. **Efes. 4:19

  1. Ei opresc* căsătoria si întrebuinţarea bucatelor** pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luatecu mulţumiri†† de către cei ce cred si cunosc adevărul.

*1Cor. 7:28, 36, 38; Col. 2:20, 21; Evr. 13:4. **Rom. 14:3, 17; 1Cor. 8:8.

Gen. 1:29; Gen. 9:3. ††Rom. 14:6; 1Cor. 10:30

  1. Căci orice făptură a lui Dumnezeu este bună, si nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumiri, 5. pentru că este sfinţit prin Cuvântul lui Dumnezeu si prin rugăciune.

 

 

Epistola sobornicească a lui Iuda

  1. Cum vă spuneau că în vremurile din urmă vor* fi batjocoritori, care vor trăi după poftele lor nelegiuite.

*1Tim. 4:1; 2Tim. 3:1; 2Tim. 4:3; 2Pet. 2:1; 1Pet. 3:3

  1. Ei sunt aceia care* dau nastere la dezbinări, oameni supusi poftelor firii**, care n-au Duhul.

*Prov. 18:1; Ezec. 14:7; Osea 4:14; Osea 9:10; Evr. 10:25. **1Cor. 2:14; Iac.

3:15

 

A doua epistolă a lui Pavel către Timotei

 

Capitolul 3

  1. Să stii că în* zilele din urmă vor fi vremuri grele.

*1Tim. 4:1; 2Tim. 4:3; 2Pet. 3:3; 1Ioan 2:18; Iuda 1:18

  1. Căci oamenii vor fi iubitori de sine*, iubitori de bani**, lăudărosi, trufasi, hulitori††, neascultători de părinţi*†, nemulţumitori†*, fără evlavie,

*Filip. 2:21. **2Pet. 2:3. Iuda 1:16. ††1Tim. 6:4. *†1Tim. 1:20; 2Pet. 2:12;

Iuda 1:10. †*Rom. 1:30

  1. fără * dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori**, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine,

*Rom. 1:31. **Rom. 1:31. 2Pet. 3:3

  1. vânzători*, obraznici, îngâmfaţi; iubitori** mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu;

*2Pet. 2:10. **Filip. 3:19; 2Pet. 2:13, etc.; Iuda 1:4, 19

  1. având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea*. Depărtează-te de oamenii acestia**.

*1Tim. 5:8; Tit 1:16. **2Tes. 3:6; 1Tim. 6:5

  1. De altfel, toţi* cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi.

*Ps. 34:19; Mat. 16:24; Ioan 17:14; Fap. 14:22; 1Cor. 15:19; 1Tes. 3:3

  1. Dar* oamenii răi si înselători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii si se vor amăgi si pe ei însisi.

*2Tes. 2:11; 1Tim. 4:1; 2Tim. 2:16

  1. Tu* să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat si de care esti deplin încredinţat, căci stii de la cine le-ai învăţat;

*2Tim. 1:13; 2Tim. 2:2

  1. din pruncie cunosti Sfintele* Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus.

*Ioan 5:39

  1. Toată * Scriptura este insuflată de Dumnezeu si de folos** ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire,

*2Pet. 1:20, 21. **Rom. 15:4

  1. pentru ca* omul lui Dumnezeu să fie desăvârsit si cu totul destoinic** pentru orice lucrare bună.

*1Tim. 6:11. **2Tim. 2:21

Categorii:GÂND, ISTORIA

Hațeg, o istorie în imagini


Categorii:FOTO, GÂND, HAŢEG

21 MARTIE – ZIUA POEZIEI. Oameni și cruci… Geamantanul cu poeme


Oameni și cruci

 

Cruci pentru toate mărimile posibile de eroi, pregătite pentru oameni vii,

telescopice, elastice, cu sisteme de prindere, cu șuruburi și piulițe,

cu gheare metalice, pentru ca individul să fie bine fixat acolo, sus,

să fie văzut din toate pozițiile, din toate timpurile.

 

Poziția pe cruce este bine calculată,

nu se vor abate nici un milimetru de la planul stabilit.

 

Cruci moderne, pliabile, putând fi montate la intersecții, prin parcurile

din care au fost evacuați ultimii corbi,

lângă fântâni arteziene care mișcă apa și lumina după o muzică secretă.

 

Cruci bune, solide, bine scoase la strung sau la freză,

ori imprimante 3 D.

Individul acomodabil trebuie să fie dezbrăcat de hainele sale,

de ideile sale, de sentimentele sale –

 

gol pe crucea pliabilă și telescopică.

 

Se vor putea vedea toate membrele sale, toate organele sale,

oricum toți avem un Big Brother de unică folosință,

mereu atent la proceduri, la borduri și la boli.

 

Cum vă zic: Individul va fi pus gol pușcă

pe crucea lui cea mai confortabilă și

toți vor explica în detaliu cum pe un om

îl poți cunoaște după lumina care, iată, cade

de undeva de jos sau dintr-o parte.

 

Cum vă zic: Lăsați ștergarele înflorate în jurul coapselor,

e dezbrăcat și e vid pe crucea Sa de toate zilele…

 

 

C Stancu

Categorii:GÂND, literature, POEMUL

Balerină în trafic pe autostradă


Lampa veche

Cu lampa veche, pe care aureola este rugina,

priveşti spre colţul acela uitat,

plin cu efecte pentru soldaţii din primul război mondial,

miroase a timp fraged lângă asfinţitul oglindit în tabachera de argint

a unui soldat din cel de al doilea mondial…

Mai sunt jucării stricate ale copiilor care au migrat spre ţinutul de zăpezi,

din ele ai putea înjgheba un transatlantic,

arcuri vechi destinse,

asemeni insectelor carnivore adormite peste pradă,

pipa veche a profesorului de istorie,

unde s-a ascuns un şoarece alburiu,

un păianjen de tutun de undeva, din sud, unde acum e vară…

În lampa veche sare un greier ce seamănă

cu flacăra de spirit de Veneţia,

acolo apele au ridicat spirtul până în dreptul ferestrelor

şi el pluteşte, pare o atlantidă iluzorie, inflamabilă…

Tragi fitilul mic – nerv de balerină în trafic pe autostradă –

el cade în inima ta, arzând…  

Categorii:GÂND

Istorii banale

Categorii:GÂND

Mesagerul


Schimbarea inimii

 

 

În dimineaţa aceasta de vară în care îngeri calcă pe aripi de păsări, chiar pe tril de păsări, chiar pe inimi de păsări,

mă întreb de poate fi sau ce nu poate fi poetul,

singur între gândurile sale ca nişte munţi pe care rezistă zăpada şi în miezul verii…

 

El, mesager fără ştire,

dar cu permisiunea păsărilor migratoare

şi, vai, păsările nu lasă urme în aer, când se-nalţă,

nu vedem pe ce se sprijină, dar au atâta viaţă şi

viaţa lor se aseamănă cu melodia neştiută de început de vremuri…

 

O, mesagerul, care nu ştie ce faţă a văzut şi unde,

învăţând veşnicia, dar limitat de cuvintele sale,

închis în cetatea cuvintelor sale,

pe care le-a primit de la cei dinaintea sa şi

care le-au primit de la Dumnezeu, când ne-a învăţat să dăm nume lucrurilor şi să punem semne, cu răbdare, cu viaţă, cu moarte, cu tăcere…

 

El, poetul mesager, păstrându-se curat într-un timp ce alunecă spre putrezire,

într-un trup ce putrezeşte,

cu o inimă ce se poate opri cândva,

speriat de irealitatea fiinţei sale,

fragil ca o pasăre pe vreme de furtună,

fragil ca un ochi ce poate fi locuit

de vederea cu inima…

 

El, mesagerul, urcă pe scările de piatră spre cer,

şi piatra rezistă şi vorbeşte folosind cuvintele poetului,

el, care aduce vestea naşterii unui om,

a naşterii poemului şi

a naşterii păsării din oul unui tril.

 

El, care stă pe zid cu o banală cumpănă veche,

pregătit să măsoare cetatea şi zidul pe care stă,

pregătit să măsoare sufletele celor din cetate,

el care nu se lasă atins de cutremur,

dar în el cad toate:

dimineaţa, cuvintele, păsările, cetatea, poemul acesta, cititorul şi, mai ales, scribul,

cel care s-a spălat pe mâini înainte de a scrie poemul acesta şi

s-a îmbrăcat cu haine curate,

şi-a schimbat inima…

 

 

C Stancu

 

Categorii:GÂND

Răzvan Theodorescu: Picătura de istorie la români – Locul, soarta și utopia…


 

Sursa: Răzvan Theodorescu, Picătura de istorie, București: Editura Fundației Culturale Române, 2002.

Care Europă, care Europe?

Categorii:CARTEA, CREDO, GÂND, ISTORIA

Medalion liric: Constantin Stancu


Eugen Evu

 

Medalion  liric

 

Prin empatia sufletului cu spiritul, oglindite în limbajul plăcut auzului şi vederii ce se contopesc armonios în substanţa inefabilă a cuvintelor-scântei, lirica poetului Constantin Stancu este dintre cele mai originale, neatinsă de turbulenţele stihiale, inocentă în sensul Fiinţei ce se înnoieşte prin rostire şi ia podoabe sărbătoreşti, prin transfigurare .

O cultură poetică şi  religiozitatea creştinilor originari, un fior transcendental scarat în sus, primitor de energie şi transparent ca aurele sferice, o redescoperire prin fiecare poem, a sinelui în Marele Sine Cosmic, sunt câteva din culorile ce simt potrivite cu lucrarea lui însetată de esenţe.

Emoţia este înfloritoare mereu în metafore autentice, condiţia umanului este mereu de a se dărui celorlalţi, iubitoare de aproapele din departe . Între noi trăieşte de mulţi ani poemul viu al prieteniei prin poezie , cuvânt şi vrere de mai bine. Într-atât de mult şi tulburător a scris Constantin Stancu despre cei asemenea lui, Poeţii, încât aceste propoziţii  rămân doar o  strângere de mână, la marginea unui Unic Cuvânt, cel Viu: de frăţietate şi de bucurie de a ne fi întâlnit pe aceeaşi cale, prin Duh intuită.

Opera sa critică este şi ea structurată original, pe temelia unui sentiment aderent cald, fertil şi cu harul de a decoda în scrisul celuilalt, mesajul de profunzime, dincolo de chipul şi asemănarea fiecăruia .

 07.01.2007

0320

 


 

CONSTANTIN STANCU

 

STRADA CARE DUCE SPRE CER …

 

Noaptea cade pe asfaltul orb ca o bilă de aur,

copiii se joacă neştiutori cu acest dar,

o împing spre centrul cetăţii,

aud ţipetele lor uşoare ca frunzele,

visele mi se prefac în vin şi vorbele în pâine,

apoi bila de aur se opreşte la picioarele lui Dumnezeu,

copii tac zidiţi în minune,

eu tac zidit în cuvânt,

strada pe care locuiesc duce spre cer …

 

 

VREMURI

 

Există o vreme a iubirii pure

când autovehiculele trec

prin trupurile adolescenţilor îndrăgostiţi,

cu mare viteză,

iar ei se sprijină de un sărut,

există o vreme a tăcerii,

sunetul precum săgeata lasă o urmă

ca o zbatere de pleoapă,

şi lacrima în care locuieşti,

poţi striga peste câmpul înflorit

ca spre o cetate,

adolescenţii se sprijină de un sărut…

 

 

FRUNZĂ ÎN CĂDERE

 

Ceea ce ţine viaţa în noi nu se vede,

dar există,

bucură-te că locuieşti în trupul acesta,

întristează-te de neputinţa ochiului tău,

de imposibilitatea auzirii cu umărul …

 

Floarea de câmp durează foarte puţin,

dar câmpul cuceritor se-ntinde spre veşnicie,

cel orb nu vede, cel verde nu înmugureşte….

Cel ce există este foarte departe,

nu-l vezi, nu-i vorbeşti,

dar este mereu cu tine …

 

Cum poţi turna culoarea frunzei în cădere

în paharul tău, toamna,

când greierii se-ascund în aureolele sfinţilor …

 

 

NINSOARE ÎN BABILON

 

Mai ninge-n Babilon, zăpada acoperă finalul,

zăpada e umbra iubirii,

mai ninge-n Babilon,

statuile suferă de frig,

oamenii s-au îmbolnăvit de veşnicie,

întotdeauna mai rămâne cineva

care va scrie cuvântul Babilon pe zăpada proaspăt ninsă…

 

SEMNUL IERBII

 

Urme de trupuri pe un verde iluzoriu,

ţipătul copilului care îşi pierde fluturele,

vorbele apei care strigă spre izvoare,

poate paşii tăi în iarba înaltă,

ca un sigiliu de negustor de pe vremuri,

şi nu s-ar lega trecutul de viitor

dacă animalele nu ar ieşi la păscut pe iarba aceasta …

 

Dar ce rămâne după iarba înflorită-n primăvară, în toamna de acum ?

poate dragostea ca semn, piatra scrisă cu sânge

roşul ce răzbate verdele crud şi real …

 

 

FRUNZA VIŢEI DE VIE

 

O, frunza viţei de vie,

scrisă pe toate părţile,

vorbe neînţelese într-o limbă veche,

picură litere vii de carne, între o lume şi altă lume,

cade prin mine frunza viţei de vie,

cu suferinţă simt că mă transform într-o altă fiinţă,

care nu mai recunoaşte vara aceasta …

Frunza viţei de vie plină de retine,

nu te întoarce să lupţi cu îngerul …

 

 

INSECTA

 

O insectă se opri pe cuvântul abia scris,

cerneala proaspătă nu se uscase

şi ea, insecta se acuplă cu semnele acelea vechi,

era atâta dragoste în jur,

ca un aer nerespirat,

apoi insecta îşi deschise aripile

şi zbură spre un alt manuscris

şi m-am întrebat dacă acel cuvânt scris de mine

va căpăta şi el aripi şi ce viaţă va avea,

va trăi veşnic sau va dura cât viaţa unei insecte,

doar cât o banală zi

în care avem libertatea de a scrie despre Dumnezeu …

Categorii:GÂND
%d blogeri au apreciat: