HAŢEG


PENTRU VIZUALIZARE, DAŢI CLICK PE TITLUL DE MAI JOS!

ARHIVELE DE LA HATEG 2

 

 

 

Ţara Haţegului
În august satele se înalţă-n văzduh
pe aripile raţelor sălbatice,
atunci stejarii trag prin rădăcini
până în frunze oasele celor care au fost.

O mierlă cu o melodioasă coroană pe o aripă
şi o alta pe cealaltă aripă zboară,
zimbrii pasc vocalele ierbii,
înveţi cum se bate tăişul coasei, pe îndelete,
până metalul sună frumos
ca un suflet cântând în ninsoare,
ridici ochii, o clipă, spre femeile
cu trupul mirosind a brad şi veşnicie.

Vine şi dimineaţa mai tăioasă ca ochiul lupoaicei,
mai curată ca sufletul fecioarelor
pregătite pentru ritual la Kogaionon,

te retragi în munte,
înţelegi puterea macilor
de a urca în insomniile statuilor de la Sarmizegetusa…

 

 

Cer de iarbă la Ponorici

 

 

Am urcat spre un cer de iarbă,
visele pământului pulsau în noi,
ne atingeau părul, îl făceau cărunt,
aveam două mii de ani, am fi putut
începe acolo o altă istorie.

Pământul sub tălpi era roşu, nu de sânge, nu de apusuri,
era roşu ca o amintire de adolescent
plecat la război, înainte de venirea ploii.

În toamna aceasta fiecare dac mort acolo
se va ridica, va gusta dulceaţa porumbelor,
în altă parte un soldat roman
îşi va lega sandalele de pulpele pline de pământ roşu,
va veni spre noi ducând un syllabus vechi,
seara este o armură pentru noi,

intrăm în aceeaşi eroare,
cu toate însemnele bucuriei şi victoriei,
cuvinte dace precum greierii sar prin iarbă,
spală-ţi faţă de edictele aerului…

 

Toamnă latină

 

Zilele sunt coapte, miros a grâu şi veşnicie,
se culeg mere la Densuş,
copii se caţără pe gardul toamnei,
intră în mere, e un joc perfect unde germinează
stele de tăcere, iar în golul pietrelor vechi,
inimi de grădinari din alt veac.

Copii se joacă de-a toamna,
cine muşcă din măr eliberează celălalt eu,
eu-ul din primul secol de miracole.

Bărbaţii puternici, în schimb,
sunt îngenunchiaţi de coşurile cu mere,
strivesc iarba coaptă cu genunchii tari,
sunt barbarii care mor, nu se predau.

La Densuş merele cresc la loc
pe ramuri de măr, într-o singură noapte de singurătate,
în carnea loc se cuibăresc anotimpuri neştiute,
iar acolo, pe prundiş, puntea străbate apa dimineţii,
nu mai ajunge pe celălalt mal,
din firul de apă proaspătă,
ca un imn de dragoste,
sar flămânde pietre după inscripţii latine.

 

 

Sarmizegetusa

 

Cetate cu nume de cetate,
mă pierd în istoriile tale multe
ca-ntr-o apă de râu repede de munte,
valurile îmi poartă umbra mai departe
spre alte lumi, cu alte nume.

Ziduri îngropate în pământ,
au crescut merii deasupra,
glasuri care strigă după armuri, cât mai multe armuri,
strălucesc în noapte aceste armuri,
luna se destramă în luciul lor,
păsări de noapte zboară pe deasupra capetelor noastre,

aur îngropat în râuri, sclipiri în pielea pietrelor de munte…

Iată semnul: lumea poate începe cu un munte,
poate sfârşi cu un munte,
cade peste memoria mea o pană de rândunică
din alt edict, poemul de sticlă se sparge în mii de bucăţi,
exilat în provincia unde s-a retras alchimistul…

Constantin Stancu

 

EVENIMENT!

 

ARGUMENT – PEISAJUL CULTURAL HAŢEG

FRAGMENTE DIN RAPORTUL
Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice şi Naturale,
Septembrie, 2009 –

ŢARA HAŢEGULUI
I. Despre educaţie
1.2.4. Educaţia deficitară a populaţiei şi administraţiilor locale. Ritmul lent sau lipsa de interes,ambele inadmisibile, din partea instituţiilor abilitate ale statului pentru rezolvarea problemelor legate de regimul de proprietate al unor monumente sau situri istorice se suprapune peste dificultatea de receptare din partea comunităţilor locale, în primul rând a celor rurale, a sensului unei dezvoltări durabile. Absenţa programelor sistematice de instruire şi educare a comunităţilor pentru recuperarea rapidă a acestei carenţe sporeşte exponenţial şansa distrugerii definitive a patrimoniului vernacular.
Ataşamentul administraţiilor locale şi al populaţiei pentru „casele vechi” este subminat de perceperea acestora ca semne ale sărăciei, nicidecum ca paradigme ale unei tradiţii identitare capabile să susţină coeziunea socială şi să creeze bunăstare printr-o punere în valoare şi utilizare eficientă. Este cazul caselor tradiţionale din lemn sau de zid din Oltenia, zona Haţegului până în Maramureş Covasna şi Dobrogea.
– Curia (curtea) Nopcsa din Densuş.Istoric. Reprezintă un tip de edificiu interesant prin arhitectura sa particulară, jud. Hunedoara, dar mai ales important ca martor al memoriei unei istorii ieşite din comun, conservate încă de tradiţiile orale ale locului. Casele (curţile) care au aparţinut familiei Nopcsa, de la Densuş sau Fărcădin, sunt învăluite de umbrele misterului care a înconjurat membrii numitei familii. Istoria familiei Nopcsa (familia „Noapte”, numele fiind maghiarizat după 1701), una din cele mai celebre din Ardeal, cuprinde personaje contradictorii, aventurieri, nobili şi cărturari şi devine aproape legendară datorită spectaculoasei vieţi a lui Laszlo(Vasile) Nopcsa, nobil ziua şi tâlhar la drumul mare în timpul nopţii, despre care se spunea că ar fi fost celebrul haiduc Faţă Neagră.
Curtea de la Fărcădin este cunoscută sub numele de „castelul Berthelot”, după numele celui căruia regina Maria i-a dăruit casa care aparţinuse familiei Nopcsa.
Numele este împrumutat dintr-un roman al lui Jokay Mor, al cărui personaj central era un anume baron Hatzegy, supranumit tâlharul Faţă Neagră, locul acţiunii fiind chiar Haţegul. Contemporanii, surprinşi de asemănarea dintre acest personaj şi baronul Nopcsa, l-au identificat pe acesta din urmă cu Faţă Neagră, un haiduc care-i tâlhărea pe bogaţi şi-i înzestra pe săraci, iar ziua ducea viaţa de nobil şi demnitar. Nepotul lui Nopcsa-Faţă Neagră, Francisc Nopcsa, a fost un aventurier şi un important om de ştiinţă, vestit paleontolog, de numele lui legându-se descoperirea dinozaurilor pitici din zona Haţegului, lingvist albanolog, autor a cca. 150 de lucrări de etnografie, lingvistică, arheologie, istorie şi geografie, dar şi …Starea actuală. Din păcate, curia Nopcsa din Densuş a fost abandonată după 1989 când s-a construit un nou sediu pentru primărie (instituţia funcţionase până atunci în clădirea curiei). S-a destrămat de la un an la altul, în aşteptarea demolării… Aceeaşi soartă a lovit şi curtea din Fărcădin.
– Biserica Sântămărie Orlea, jud. Hunedoara
Istoric. Închinată Maicii Domnului, biserica este cea mai impunătoare dintre ctitoriile Ţării Haţegului
şi păstrează cel mai vechi ansamblu mural din ţara noastră (1311). Pictorul (rămas anonim) s-a format în ambianţa picturii bizantine – practicată de zugravii de origine slavă (pictores graeci) – contaminată de arta italiană. Construită probabil spre sfârşitul secolului al XIII-lea, în deceniul 1270-1280, biserica se înscrie în tipul de arhitectură provincială romanico-gotică, răspândită de călugării cistercieni în Europa Centrală şi de Est, până în Transilvania.
Starea actuală. Monumentul a suferit grave deteriorări, apa de ploaie pătrunzând prin streşini. Pictura nu a mai fost restaurată şi riscă să dispară, fiind, de la an la an, mai puţin vizibilă.
Acelaşi tip de soluţie îl propun, ca un panaceu pentru aşa zisa „conservare” a galeriilor de epocă romană, cei interesaţi să distrugă Roşia Montană pentru a da curs unei investiţii economice care ar sărăci istoria şi identitatea culturală a României.
– Lucrarea: Radu Popa, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988.
II. Distrugerile
3.2.2. Tipuri de distrugere ale patrimoniului arheologic
Primejdiile care ameninţă supravieţuirea patrimoniului arheologic pot fi, schematic, grupate în două categorii.
Distrugerile non-conştiente. Având în vedere că majoritatea siturilor arheologice se află încă
îngropate în pământ, fără a-şi trăda la suprafaţă existenţa, ele pot fi afectate sau distruse integral ca urmare a lucrărilor de infrastructură, amenajări funciare, agricultură sau alte tipuri de lucrări asupra terenului fără ca persoanele în cauză să fie conştiente de aceasta. Sursa acestei forme de agresiune este lipsa de educaţie a populaţiei.
Lipsa de educaţie şi informaţie generează fenomenul de migrare necontrolată a fragmentelor
arhitecturale, care îşi pierd relevanţa prin scoaterea lor din context. Un exemplu notoriu în zona Haţegului este cel al Bisericii „Sf. Nicolae” din Densuş, unde pentru a înfrumuseţa aleea de acces au fost „împrumutate” baze de coloane, elemente de frize, monumente cu inscripţii romane, majoritatea O altă formă de distrugere inconştientă era, cu ani în urmǎ, generată de unii profesori din învăţământul preuniversitar (în special de istorie), de bună credinţă, dar ignoranţi în probleme de protejare a patrimoniului, care au iniţiative distrugătoare, practicând împreună cu elevii o formǎ periculoasǎ de piraterie arheologică inconştientă, sǎpǎtura neautorizată. provenind de la Ulpia Traiana; la Peşteana (lângă Ulpia Traiana) un soclu de coloană, expus conform gustului unui mic întreprinzător „decorează” intrarea în crâşma satului.
Neglijenţa autorităţilor locale, secondată de neutralitatea sau neglijenţa unor arheologi care nu au ştiut sau nu au fost interesaţi să-şi facă integral datoria, au condus, la Apulum (Alba Iulia), la distrugerea unor complexe arhitecturale romane de mare interes pentru istoria arhitecturii, fără să fie salvată măcar „memoria ştiinţifică” prin cercetări arheologice exhaustive şi înregistrări/ relevee corespunzătoare: sediul guvernatorului roman şi termele au dispărut în tăcere din cauza expansiunii (Haţeg) este un exemplu paradigmatic.
III. Repere
3.4.4. Ulpia Traiana Sarmisegetusa, cu numele său complet Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa, astăzi sat Sarmisegetusa, com. Sarmisegetusa, jud. Hunedoara
Descriere şi importanţă istorico-documentară. Sarmisegetusa romană, considerată una dintre
metropolele Imperiului Roman, a fost prima comunitate de cetăţeni romani întemeiată în inima regatului lui Decebal după cel de al doilea razboi dacic, încheiat în vara anului 106. Din motive strategice, oraşul a fost înfiinţat în Ţara Haţegului (sud-vestul Transilvaniei), la circa 30 km de Sarmisegetusa Regia (Grădiştea Muncelului, în Munţii Orăştiei), vechea capitală a regilor daci.
Etnogeneza românilor şi-a avut rădăcinile în colonizarea romană, iniţiată de întemeierea Ulpiei Traiana Sarmisegetusa. Această realitate istorică, împreună cu impozantele monumente care se mai păstrează in situ, fac din Ulpia Traiana unul dintre cele mai importante monumente ale memoriei istorice şi culturale ale ţării şi, în consecinţă, obligă la o atenţie pe măsură din partea autorităţilor.
Ulpia Traiana Sarmisegetusa se întinde pe 32 ha în interiorul zidurilor şi pe încă cel puţin 100 ha în afara acestora. Identificat la începutul sec. XVI de către umanistul Mezerzius, oraşul roman a avut şansa de a nu fi fost acoperit de aşezări urbane ulterioare. Ruinele puteau fi văzute încă „în picioare” în plin secol XIX, potrivit preotului Ştefan Moldovan, care relatează că s-a plimbat pe străzile oraşului roman printre „clădirile aflate în picioare”. În interiorul zidurilor de incintă au fost dezvelite monumente esenţiale pentru cunoaşterea istoriei Daciei şi a Imperiului Roman, precum forul vechi (forum vetus) sau forul lui Traian, forul nou (forum novum) cu Capitoliul, templul lui Iupiter şi al Triadei Capitoline (cel mai important şi mai spectaculos templu din întreaga Dacie romană). În zona extra muros (în afara zidurilor), s-au dezvelit arheologic un amfiteatru şi seria de temple aparţinând culturii.
Finanţarea (în cadrul programului Phare 2003) în valoare de 7,2 milioane euro – dintre care 6,4 milioane euro reprezentau fonduri nerambursabile – nu a fost obţinută.
Prin calitatea vestigiilor arheologico-arhitecturale şi a mărturiilor epigrafice, Ulpia Traiana Sarmisegetusa este cea mai importantă mărturie a romanităţii situată la nord de Dunăre.
Problemele sitului. Dezvelirea, şi mai ales restaurarea şi punerea în valoare a vestigiilor pe care le păstrează încă, cer o atenţie specială.
Una din problemele acute ale sitului este cea a regimului de proprietate asupra terenului ocupat de oraşul antic, o problemă generalizată în cazul siturilor istorice şi arheologice. În vederea cercetării şi protecţiei, între anii 1998-2000 a fost achiziţionată de către MCC de la localnici o suprafaţă de 16 hectare înţesată cu ruine. Tot atunci, a fost demarat un program de restaurări, dar care a urmat un curs descendent până în vara anului 2005, când au fost cu totul întrerupte. Mai mult, deşi o nouă suprafaţă (cca. 16 hectare cu vestigii) a fost oferită ulterior spre vânzare, MCC nu a fost interesat de cumpărarea lor şi nu şi-a exercitat dreptul de preempţiune.
Cu toate acestea, în starea actuală, vestigiile arhitecturale ale capitalei Daciei romane par să fie total uitate de către autorităţile române. Lipsa de educaţie şi de interes au schimbat fundamental starea vestigiilor capitalei Daciei romane, în timpul care a trecut de la vizita lui Ştefan Moldovan, în secolul al XIX-lea, până în zilele noastre.
Un alt aspect îl reprezintă situaţia din teren: infrastructura nu există, ruinele nu sunt restaurate,
coloane de marmură cu capiteluri superbe zac la pământ, oricine le poate sparge sau fura. Cele mai mari distrugeri au fost săvârşite în primii ani de după Revoluţia din 1989. În anul 2000, principalele fragmente arhitectonice au fost depozitate în două spaţii ale forului lui Traian – care urmau să fie acoperite pentru asigurarea protecţiei materialului litic –, pe o platformă din scânduri groase, care a costat peste 1 miliard de lei vechi. Acoperişul nu a mai fost executat. Prin urmare, lemnul a putrezit, iar blocurile de piatră au trecut prin el, distrugându-şi suportul. Muzeul actual este mic şi neîncăpător, iar muzeul vechi, care ar putea fi declarat monument de patrimoniu, este pe cale de a se prăbuşi. Pe terenurile achiziţionate de statul român între 1998-2000 se practică în continuare agricultura, deoarece nu au existat fonduri pentru a fi înregistrate în cartea funciară.
Pe lângă spectacolul vestigiilor arhitecturale, Ulpia Traiana Sarmisegetusa, situată în una dintre zonele cu cel mai mare potenţial turistic din România, în imediata apropiere a Parcului Naţional Retezat, a vestitelor biserici medievale de la Densuş, Sântămărie-Orlea, Strei, Strei-Sângeorgiu, a Cetăţii Colţ şi a castelului Huniazilor de la Hunedoara, deţine un potenţial turistic excepţional, care, dacă ar fi corect exploatat – potrivit reglementărilor internaţionale adoptate de România – ar aduce mari beneficii economice populaţiei locale, asigurând o calitate superioară a vieţii. O politică inteligentă, susţinută de un management corespunzător, ar fi putut crea până acum o zonă turistică la nivel european, salvând în acelaşi timp monumente de o valoare excepţională.
3.4.8. Germisara (Thermae Germisara, Thermae Dodonae), Geoagiu-Băi, jud. Hunedoara
Descriere şi importanţă istorico-documentară. Aflată aproape de vărsarea râului Geoagiu în Mureş, nu departe de capitala Daciei romane Ulpia Traiana Sarmisegetusa (pe drumul roman care ducea spre Apulum), situl arheologic de la Germisara păstrează, încă, unul din cele mai spectaculoase monumente de arhitectură romană. Din ansamblul sitului fac parte un castru, aşezarea civilă şi vestitele băi (thermae). Complexul băilor este amplasat pe un promontoriu circular (diametru cca 95 m) în centrul căruia se află o cavitate naturală, care forma în antichitate un „bazin” natural în formă pâlnie. În pofida beneficiului pe care existenţa unui arhitect specializat în studiul monumentelor antice şi a urbanismului grecoroman l-a adus cercetării de arhitectură şi înregistrărilor de specialitate în timpul cercetărilor. Bazin pâlnie, plin cu ape termale (cu adâncime maximă de cca. 7 m şi suprafaţa superioară de 12 m/ 18 m). Datorită proprietăţilor curative, este frecventat şi devine loc de cult încă de pe vremea dacilor.
În jurul bazinului s-au descoperit altare şi alte monumente votive (plăcuţe votive de aur), cunoscute astăzi datorită cercetărilor arheologice (închinate unor zeităţi vindecătoare şi protectoare ale apelor termale, Asclepios, Hygeea, Diana, Nymphae). Romanii au păstrat o vreme mai vechiul toponim Germisara (germi – fierbinte; sara – izvor), care aparţinuse aşezării dacice care se întindea între limitele actualului oraş Geoagiu. Ulterior, fiind şi un loc de cult, complexul a luat numele de Termele Dodonei. Ansamblul termelor romane formează un monument istoric de valoare excepţională: caracteristicile organizării pe un teren particular înzestrat cu ape termale, ale amenajării şi funcţionării bazinelor (împreună cu sistemul lor de canale) excavate într-o formaţiune calcaroasă, îl situează la un nivel de importanţă comparabil cu acela al celebrelor amenajări termale de la Hierapolis (Pamukkale).
Probleme actuale ale sitului. Există, se pare, un proiect de restaurare (proiect de cercetare
arheologică, studiu geotehnic şi pavilion de primire a vizitatorilor, lucrări exterioare şi de protecţie a sitului).Acest complex – care ar fi putut deveni printr-o gestionare inteligentă unul din cele mai atractive situri istorice din România şi Europa – se află încă într-o stare deplorabilă. Bogăţia în monumente romane şi medievale a zonei Haţeg – Hunedoara ar putea constitui unul din pilonii dezvoltării de mare perspectivă a comunităţilor locale. Germisara ar ieşi în evidenţă prin particularitatea monumentelor sale săpate în stâncă, prin singularitatea unui sistem balnear roman de excepţie. În acelaşi timp, beneficiile pe care le-ar aduce imaginii României, ca ocrotitoare a ştiinţei şi culturii, ar fi incomensurabile.
Până la finele anului 2007 au fost finalizate doar lucrările de împrejmuire ale complexului. Deocamdată, starea de degradare a complexului îl ameninţă cu dispariţia.
Faptul că a fost introdus în programul de restaurare nu l-a salvat de la degradare, aşa cum nu au fost salvate nici monumentele de la Râu de Mori, Hipogeul pictat de la Tomis şi atâtea altele.
Neglijenţa autorităţilor locale dar şi a cercetătorilor care au studiat parţial situl sunt, probabil,
factori decisivi ai acestei situaţii.
Împrejmuirea bisericii „Coborârea Duhului Sfânt”, Ostrov, comuna Râu de Mori, jud. Hunedoara.
Rezultatul uneia din cele mai spectaculoase forme de migrare a materialului litic roman într-o zonă aflată în vecinătatea Ulpiei Traiana Sarmisegetusa.
Datarea întemeierii bisericii, se sprijină atât pe un document din anul 1360 cât şi pe un altul care atestă la Ostrov, în anul 1402, existenţa unuia din cnezatele Ţării Haţegului şi anume cnezatul lui Dionisius de Oztro (Daneş de Ostrov) este cu siguranţă împrejmuirea romanomedievală
a bisericii din satul Ostrov. S-ar putea spune că împrejmuirea delimitează „nucleul de iradiere sacră” al bisericii în aşezarea pe care o slujeşte aşa cum împrejmuirea unui temenos delimita, sub alte auspicii şi într-o secvenţă temporală mult îndepărtată, zona sacră aparţinând unui templu. Prin prestanţa surprinzătoare a prezenţei sale concrete, împrejmuirea de la Ostrov a stabilit – voluntar sau nu – cu o claritate lipsită de orice echivoc, o linie de cezură originală între spaţiul profan al aşezării şi spaţiul sacru al bisericii şi necropolei sale.
Această împrejmuire, formată dintr-o aglomerare de pietre romane, este excepţională nu numai datorită numărului mare al monumentelor pe care le însumează şi a calităţii acestora de a fi fiecare în parte expresii ale istoriei sau artei imperiale romane, dar mai ales datorită originalităţii sale ca „produs” aflat până nu demult.
Nici monumentele purtătoare de inscripţii nu au avut o soartă mai bună. După ce interesul pentru conţinutul epigrafic al unora dintre altarele sau postamentele incluse în împrejmuire s-a epuizat prin publicarea acestora, monumentele au fost neglijate, astfel încât astăzi puţine dintre ele mai pot fi recuperate.
Împrejmuirea „megalitică” de la Ostrov (numită şi „gard ciclopic” de unii savanţi) a
constituit ea însăşi un adevărat tezaur de antichităţi din care unele piese au fost probabil extrase de colecţionari – cu sau fără voia localnicilor – pe parcursul timpului. Pentru asemenea schimbări de în procesul formării unor istorii şi mentalităţi care interesează în cel mai înalt grad, dar ale ale căror detalii rămân încă, din păcate, preponderent obscure. În cea mai mare parte a traseului, împrejmuirea este invadată astăzi de buruieni, de resturile vegetale rezultate de la înmormântările din cimitir, iar materialul litic se distruge în continuare sub acţiunea agenţilor exteriori.
Profilaturile sunt în majoritatea cazurilor atât de erodate încât nu mai pot fi descifrate, numeroase blocuri au devenit aproape informe.
Migrarea materialului litic în zona Ulpiei Traiana Sarmisegetusa poate fi urmărită începând cu secolul al XVI-lea, mai ales datorită interesului suscitat de inscripţii. Pe parcursul timpului, colecţionari, anticari şi epigrafişti care au colindat zona în căutarea materialului epigrafic, au transmis informaţii preţioase în legătură cu particularităţile fenomenului migrării antichităţilor romane în zona Ţării Haţegului. În special blocurile purtătoare de inscripţii erau transportate din locul descoperirii lor spre reşedinţele nobiliare – începând cu Palatul principilor din Alba Iulia, până la curiile răspândite în numeroase sate din zonă (Bretea Română, Fărcădin, Densuş, Mintia, Nălaţvad, Ostrov, Sântămărie-Orlea, Zam), sau spre alte colecţii particulare (la Deva sau Breazova). Amploarea acestui fenomen este descrisă extrem de sugestiv de către Mihail Ackner, care oferă informaţii importante într-o epocă în care, impulsionat de romantism, interesul pentru antichităţi cunoaşte o revitalizare excepţională: în raportul său cu privire la periegeza epigrafică realizată în anul 1847, Ackner notează că pe parcursul timpului „multe piese zac ascunse, reastupate intenţionat de locuitorii (iobagii) din partea locului, pentru ca ei să nu fie obligaţi a le transporta cu săniile ori cu carele fie la curiile feudalilor proprietari de pământ din satele vecine, fie la Mureş în vederea expedierii lor pe apă spre Viena la curtea imperială” [s.n.] (Mihail. J. Ackner , Die römischen Alterthümer und deutschen Burgen in Siebenbürgen, 1856, p. 18). Numeroase piese sunt transportate şi depuse în curtea bisericilor din zonă, pentru a fi apoi înglobate în ziduri sau utilizate ca postament pentru masa altarului bisericii (cum se poate vedea încă la Almaşu Mic, Nălaţvad, Mintia, Haţeg, Peşteana, Roşia Montană, Abrud, Tuştea, Strei, Streisângeorgiu, Sânpetru, Râu de Mori, Peşteana, Densuş). În secolul XIX, din piesele migrate se formează nu numai colecţii nobiliare, dar şi colecţii importante de antichităţi la liceele din Orăştie, Sighişoara şi Turnu-Severin, datorită acţiunii unor profesori remarcabili – pasionaţi de epigrafie şi de arheologie – ca B. Jánó, C. Gooss sau Al. Bărcăcilă. Clerul se implică şi el în acest gen de acţiuni, cum s-a întâmplat în cazul preotului Ioan Ianza din Grădişte (azi Sarmisegetusa), care colecţiona antichităţi pentru eparhia greco-catolică din Lugoj (IDR, III, 2).
Vezi Radu Popa, Tara Haţegului, p.108 şi urm.; Ferdinand Marsili, Danubius Pannonico-Mysicus, observationibus geographicis, astronomicis, physicis perlustratus ab Aloysio Ferd. com. Marsili. Hagae-Amstelodami, I, 1726; ( apud IDR III/2, p.177); Th. Mommsen, CIL, III, Berlin, 1873 – 1902 apud IDR, III/2.
Sub rezerva unor cercetări necesare în arhive, nu credem să existe un document care să ateste momentul de încheiere a migrării pieselor romane către împrejmuirea de la Ostrov. Este de presupus totuşi că prima parte a secolului XX a marcat sfârşitul migrării acestora.
Ca destinaţie dispunem de mărturia despre cele şase piese extrase de Ariosti în secolul al XIX-lea pentru a fi transportate la Viena, dar, din păcate, şi o mărturie modernă despre două piese mutate la muzeele din Deva şi Sarmisegetusa.
Singurele piese care au fost inventariate graţie aceluiaşi interes exclusiv epigrafic, formează un grup de 21 de blocuri cu inscripţii adunate şi publicate de I. I. Russu.
Dintre cele cele 21 de piese epigrafice menţionate de acesta, nu mai pot fi localizate în ziua de azi nici jumătate. Unele dintre ele mai fac probabil parte din împrejmuirea cimitirului dar sunt deteriorate în aşa măsură încât şi-au pierdut orice urmă de inscripţie şi, în unele cazuri, s-au dezmembrat şi nu mai pot fi recunoscute. În anii din urmă, o echipă de arhitecţi au inventariat din iniţiativă proprie 196 piese arhitecturale (care sunt încă vizibile) şi au dat spre publicare rezultatele studiului fragmentelor de valoare universală.
IV. Propuneri
Propuneri păstrătoare de arhitectură tradiţională;
– Zona Ţara Haţegului – Ţara Zarandului – Hunedoara. Acest peisaj cultural integrează
vechi ţinuturi româneşti din sud-vestul Transilvaniei, peisaje istorice cu valori excepţionale de
patrimoniu cultural şi natural, care se desfăşoară de-a lungul cursului inferior al râului Strei, pe Valea Mureşului şi până în Munţii Apuseni, învecinându-se cu munţii Poiana Ruscă, Retezat şi Şureanu. Patrimoniul cultural cuprinde monumente istorice excepţionale, ilustrând o secvenţă cronologică extinsă (bisericile din Sântămărie-Orlea, Densuş, Strei şi Streisângeorgiu, Râu de Mori, Ostrov, Peşteana, Ribiţa, Leşnic sau Gurasada, castelul Huniazilor din Hunedoara, biserica Sf. Nicolae din Hunedoara, reşedinţe nobiliare ale familiei Cândea la Râu de Mori, Magna Curia din Deva, curiile Nopcsa din Densuş şi Fărcădin, precum şi siturile istorice – arheologice236 de mare notorietate: Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Cetăţile dacice din munţii Orăştiei etc.
– Zona minieră auriferă din Munţii Apuseni
Menţionăm că introducerea singulară a bisericii medievale din Densuş pe lista de aşteptare pentru clasarea în LPM diminuează şansele de reuşită ale acestui demers, eludând importanţa acestui monument ca expresie a unui peisaj cultural complex, definitoriu pentru mediul istoric al Ţării Haţegului. În consecinţă, este necesară delimitarea limitelor topografice ale peisajului cultural pe baza unui studiu de inventariere complexă a monumentelor importante şi a unui proiect de gestionare pe termen lung.
– peisajul cultural Haţeg (cu siturile arheologice împreună cu vestitele biserici medievale
de la Densuş, Sântămărie-Orlea, Strei, Strei-Sângeorgiu, Suseni/Râu de Mori, inclusiv cu
Cetatea Colţ etc.);
V. Măsuri
Măsuri la nivel metodologic:
– construirea unei politici a urgenţelor în conservarea-restaurarea componentelor artistice, bazată pe principiul minimei intervenţii, menită a scoate din pericol componentele artistice ale monumentelor istorice; este modalitatea prin care se pot avea sub control categorii uitate sau în mod nepermis neglijate, cum ar fi picturile bisericilor cneziale din Ţara Haţegului, picturile murale din bisericile ţărăneşti ale veacurilor XVIII-XIX sau picturile vitregitelor biserici de lemn.

Situată la confluenţa Râului Mare cu Streiul, Depresiunea Haţeg (310 m – 350 m altitudine) se află la întâlnirea a trei drumuri care fac legătura între regiunile principale din sud-vestul Transilvaniei.
Teritoriul administrativ al oraşului Haţeg, singura aşezare urbană a întregii zone, de altfel şi centrul social şi economic al Ţării Haţegului, se întinde pe o suprafaţă de 61,6 kmp, în care se includ şi localităţile Nălaţ, Silvaşu de Sus şi Silvasu de Jos.
Cadrul natural este deluros-muntos, ca o fortificaţie naturală aparată de Munţii Orăştiei la est, Parâng la sud, Retezat la vest şi Poiana Ruscăi la nord, formand însuşi nucleul statului dac şi al Daciei romane. Exista totodată şi o reţea hidrografică foarte densă.
Potenţialul turistic al zonei este deosebit şi impresionează orice trecător prin aceste meleaguri, prin frumuseţea locurilor şi a oamenilor săi.

 

Repere istorice
Prima menţiune documentară despre Haţeg, cea din 1247, se regăseşte în celebra Diplomă a cavalerilor ioaniţi. Aşezarea are o veche istorie, fiind încă din sec. XIII reşedinţa cnejilor români locali, încadraţi în Voievodatul lui Litovoi; în anul 1404, devine district şi castru, iar în 1457 cetate regească, ce a trecut ulterior în posesia principilor ardeleni. Din 1669 este învestit cu magistratură autonomă, cu doi deputaţi în Dietă, ca apoi să devină oraş militar, în 1764, prin înfiinţarea unei companii grănicereşti româneşti, care avea ca principal scop apărarea graniţei de sud a Imperiului Austriac.

 

Căi de acces
Haţegul este accesibil pe şosea dinspre Caransebeş (DN68) şi dinspre Simeria sau Petroşani (DN66). Cea mai apropiată staţie de cale ferată este la doar 3 km de oraş, în localitatea Subcetate. Distanţa faţă de municipiul reşedinţă de judeţ, Deva, este de 40 km.

 

 

ARGUMENT – PEISAJUL CULTURAL HAŢEG

 

FRAGMENTE  DIN RAPORTUL

Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice şi Naturale,

Septembrie, 2009 –

ŢARA HAŢEGULUI

I. Despre educaţie

1.2.4. Educaţia deficitară a populaţiei şi administraţiilor locale. Ritmul lent sau lipsa de interes,ambele inadmisibile, din partea instituţiilor abilitate ale statului pentru rezolvarea problemelor legate de regimul de proprietate al unor monumente sau situri istorice se suprapune peste dificultatea de receptare din partea comunităţilor locale, în primul rând a celor rurale, a sensului unei dezvoltări durabile. Absenţa programelor sistematice de instruire şi educare a comunităţilor pentru recuperarea rapidă a acestei carenţe sporeşte exponenţial şansa distrugerii definitive a patrimoniului vernacular.

Ataşamentul administraţiilor locale şi al populaţiei pentru „casele vechi” este subminat de perceperea acestora ca semne ale sărăciei, nicidecum ca paradigme ale unei tradiţii identitare capabile să susţină coeziunea socială şi să creeze bunăstare printr-o punere în valoare şi utilizare eficientă. Este cazul caselor tradiţionale din lemn sau de zid din Oltenia, zona Haţegului până în Maramureş Covasna şi Dobrogea.

– Curia (curtea) Nopcsa din Densuş.Istoric. Reprezintă un tip de edificiu interesant prin arhitectura sa particulară, jud. Hunedoara, dar mai ales important ca martor al memoriei unei istorii ieşite din comun, conservate încă de tradiţiile orale ale locului. Casele (curţile) care au aparţinut familiei Nopcsa, de la Densuş sau Fărcădin, sunt învăluite de umbrele misterului care a înconjurat membrii numitei familii. Istoria familiei Nopcsa (familia „Noapte”, numele fiind maghiarizat după 1701), una din cele mai celebre din Ardeal, cuprinde personaje contradictorii, aventurieri, nobili şi cărturari şi devine aproape legendară datorită spectaculoasei vieţi a lui Laszlo(Vasile) Nopcsa, nobil ziua şi tâlhar la drumul mare în timpul nopţii, despre care se spunea că ar fi fost celebrul haiduc Faţă Neagră.

Curtea de la Fărcădin este cunoscută sub numele de „castelul Berthelot”, după numele celui căruia regina Maria i-a dăruit casa care aparţinuse familiei Nopcsa.

Numele este împrumutat dintr-un roman al lui Jokay Mor, al cărui personaj central era un anume baron Hatzegy, supranumit tâlharul Faţă Neagră, locul acţiunii fiind chiar Haţegul. Contemporanii, surprinşi de asemănarea dintre acest personaj şi baronul Nopcsa, l-au identificat pe acesta din urmă cu Faţă Neagră, un haiduc care-i tâlhărea pe bogaţi şi-i înzestra pe săraci, iar ziua ducea viaţa de nobil şi demnitar. Nepotul lui Nopcsa-Faţă Neagră, Francisc Nopcsa, a fost un aventurier şi un important om de ştiinţă, vestit paleontolog, de numele lui legându-se descoperirea dinozaurilor pitici din zona Haţegului, lingvist albanolog, autor a cca. 150 de lucrări de etnografie, lingvistică, arheologie, istorie şi geografie, dar şi …Starea actuală. Din păcate, curia Nopcsa din Densuş a fost abandonată după 1989 când s-a construit un nou sediu pentru primărie (instituţia funcţionase până atunci în clădirea curiei). S-a destrămat de la un an la altul, în aşteptarea demolării… Aceeaşi soartă a lovit şi curtea din Fărcădin.

– Biserica Sântămărie Orlea, jud. Hunedoara

Istoric. Închinată Maicii Domnului, biserica este cea mai impunătoare dintre ctitoriile Ţării Haţegului

şi păstrează cel mai vechi ansamblu mural din ţara noastră (1311). Pictorul (rămas anonim) s-a format în ambianţa picturii bizantine – practicată de zugravii de origine slavă (pictores graeci) – contaminată de arta italiană. Construită probabil spre sfârşitul secolului al XIII-lea, în deceniul 1270-1280, biserica se înscrie în tipul de arhitectură provincială romanico-gotică, răspândită de călugării cistercieni în Europa Centrală şi de Est, până în Transilvania.

Starea actuală. Monumentul a suferit grave deteriorări, apa de ploaie pătrunzând prin streşini. Pictura nu a mai fost restaurată şi riscă să dispară, fiind, de la an la an, mai puţin vizibilă.

Acelaşi tip de soluţie îl propun, ca un panaceu pentru aşa zisa „conservare” a galeriilor de epocă romană, cei interesaţi să distrugă Roşia Montană pentru a da curs unei investiţii economice care ar sărăci istoria şi identitatea culturală a României.

– Lucrarea: Radu Popa, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988.

II. Distrugerile

3.2.2. Tipuri de distrugere ale patrimoniului arheologic

Primejdiile care ameninţă supravieţuirea patrimoniului arheologic pot fi, schematic, grupate în două categorii.

Distrugerile non-conştiente. Având în vedere că majoritatea siturilor arheologice se află încă

îngropate în pământ, fără a-şi trăda la suprafaţă existenţa, ele pot fi afectate sau distruse integral ca urmare a lucrărilor de infrastructură, amenajări funciare, agricultură sau alte tipuri de lucrări asupra terenului fără ca persoanele în cauză să fie conştiente de aceasta. Sursa acestei forme de agresiune este lipsa de educaţie a populaţiei.

Lipsa de educaţie şi informaţie generează fenomenul de migrare necontrolată a fragmentelor

arhitecturale, care îşi pierd relevanţa prin scoaterea lor din context. Un exemplu notoriu în zona Haţegului este cel al Bisericii „Sf. Nicolae” din Densuş, unde pentru a înfrumuseţa aleea de acces au fost „împrumutate” baze de coloane, elemente de frize, monumente cu inscripţii romane, majoritatea O altă formă de distrugere inconştientă era, cu ani în urmǎ, generată de unii profesori din învăţământul preuniversitar (în special de istorie), de bună credinţă, dar ignoranţi în probleme de protejare a patrimoniului, care au iniţiative distrugătoare, practicând împreună cu elevii o formǎ periculoasǎ de piraterie arheologică inconştientă, sǎpǎtura neautorizată. provenind de la Ulpia Traiana; la Peşteana (lângă Ulpia Traiana) un soclu de coloană, expus conform gustului unui mic întreprinzător „decorează” intrarea în crâşma satului.

Neglijenţa autorităţilor locale, secondată de neutralitatea sau neglijenţa unor arheologi care nu au ştiut sau nu au fost interesaţi să-şi facă integral datoria, au condus, la Apulum (Alba Iulia), la distrugerea unor complexe arhitecturale romane de mare interes pentru istoria arhitecturii, fără să fie salvată măcar „memoria ştiinţifică” prin cercetări arheologice exhaustive şi înregistrări/ relevee corespunzătoare: sediul guvernatorului roman şi termele au dispărut în tăcere din cauza expansiunii (Haţeg) este un exemplu paradigmatic.

III. Repere

3.4.4. Ulpia Traiana Sarmisegetusa, cu numele său complet Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa, astăzi sat Sarmisegetusa, com. Sarmisegetusa, jud. Hunedoara

Descriere şi importanţă istorico-documentară. Sarmisegetusa romană, considerată una dintre

metropolele Imperiului Roman, a fost prima comunitate de cetăţeni romani întemeiată în inima regatului lui Decebal după cel de al doilea razboi dacic, încheiat în vara anului 106. Din motive strategice, oraşul a fost înfiinţat în Ţara Haţegului (sud-vestul Transilvaniei), la circa 30 km de Sarmisegetusa Regia (Grădiştea Muncelului, în Munţii Orăştiei), vechea capitală a regilor daci.

Etnogeneza românilor şi-a avut rădăcinile în colonizarea romană, iniţiată de întemeierea Ulpiei Traiana Sarmisegetusa. Această realitate istorică, împreună cu impozantele monumente care se mai păstrează in situ, fac din Ulpia Traiana unul dintre cele mai importante monumente ale memoriei istorice şi culturale ale ţării şi, în consecinţă, obligă la o atenţie pe măsură din partea autorităţilor.

Ulpia Traiana Sarmisegetusa se întinde pe 32 ha în interiorul zidurilor şi pe încă cel puţin 100 ha în afara acestora. Identificat la începutul sec. XVI de către umanistul Mezerzius, oraşul roman a avut şansa de a nu fi fost acoperit de aşezări urbane ulterioare. Ruinele puteau fi văzute încă „în picioare” în plin secol XIX, potrivit preotului Ştefan Moldovan, care relatează că s-a plimbat pe străzile oraşului roman printre „clădirile aflate în picioare”. În interiorul zidurilor de incintă au fost dezvelite monumente esenţiale pentru cunoaşterea istoriei Daciei şi a Imperiului Roman, precum forul vechi (forum vetus) sau forul lui Traian, forul nou (forum novum) cu Capitoliul, templul lui Iupiter şi al Triadei Capitoline (cel mai important şi mai spectaculos templu din întreaga Dacie romană). În zona extra muros (în afara zidurilor), s-au dezvelit arheologic un amfiteatru şi seria de temple aparţinând culturii.

Finanţarea (în cadrul programului Phare 2003) în valoare de 7,2 milioane euro – dintre care 6,4 milioane euro reprezentau fonduri nerambursabile – nu a fost obţinută.

Prin calitatea vestigiilor arheologico-arhitecturale şi a mărturiilor epigrafice, Ulpia Traiana Sarmisegetusa este cea mai importantă mărturie a romanităţii situată la nord de Dunăre.

Problemele sitului. Dezvelirea, şi mai ales restaurarea şi punerea în valoare a vestigiilor pe care le păstrează încă, cer o atenţie specială.

Una din problemele acute ale sitului este cea a regimului de proprietate asupra terenului ocupat de oraşul antic, o problemă generalizată în cazul siturilor istorice şi arheologice. În vederea cercetării şi protecţiei, între anii 1998-2000 a fost achiziţionată de către MCC de la localnici o suprafaţă de 16 hectare înţesată cu ruine. Tot atunci, a fost demarat un program de restaurări, dar care a urmat un curs descendent până în vara anului 2005, când au fost cu totul întrerupte. Mai mult, deşi o nouă suprafaţă (cca. 16 hectare cu vestigii) a fost oferită ulterior spre vânzare, MCC nu a fost interesat de cumpărarea lor şi nu şi-a exercitat dreptul de preempţiune.

Cu toate acestea, în starea actuală, vestigiile arhitecturale ale capitalei Daciei romane par să fie total uitate de către autorităţile române. Lipsa de educaţie şi de interes au schimbat fundamental starea vestigiilor capitalei Daciei romane, în timpul care a trecut de la vizita lui Ştefan Moldovan, în secolul al XIX-lea, până în zilele noastre.

Un alt aspect îl reprezintă situaţia din teren: infrastructura nu există, ruinele nu sunt restaurate,

coloane de marmură cu capiteluri superbe zac la pământ, oricine le poate sparge sau fura. Cele mai mari distrugeri au fost săvârşite în primii ani de după Revoluţia din 1989. În anul 2000, principalele fragmente arhitectonice au fost depozitate în două spaţii ale forului lui Traian – care urmau să fie acoperite pentru asigurarea protecţiei materialului litic –, pe o platformă din scânduri groase, care a costat peste 1 miliard de lei vechi. Acoperişul nu a mai fost executat. Prin urmare, lemnul a putrezit, iar blocurile de piatră au trecut prin el, distrugându-şi suportul. Muzeul actual este mic şi neîncăpător, iar muzeul vechi, care ar putea fi declarat monument de patrimoniu, este pe cale de a se prăbuşi. Pe terenurile achiziţionate de statul român între 1998-2000 se practică în continuare agricultura, deoarece nu au existat fonduri pentru a fi înregistrate în cartea funciară.

Pe lângă spectacolul vestigiilor arhitecturale, Ulpia Traiana Sarmisegetusa, situată în una dintre zonele cu cel mai mare potenţial turistic din România, în imediata apropiere a Parcului Naţional Retezat, a vestitelor biserici medievale de la Densuş, Sântămărie-Orlea, Strei, Strei-Sângeorgiu, a Cetăţii Colţ şi a castelului Huniazilor de la Hunedoara, deţine un potenţial turistic excepţional, care, dacă ar fi corect exploatat – potrivit reglementărilor internaţionale adoptate de România – ar aduce mari beneficii economice populaţiei locale, asigurând o calitate superioară a vieţii. O politică inteligentă, susţinută de un management corespunzător, ar fi putut crea până acum o zonă turistică la nivel european, salvând în acelaşi timp monumente de o valoare excepţională.

3.4.8. Germisara (Thermae Germisara, Thermae Dodonae), Geoagiu-Băi, jud. Hunedoara

Descriere şi importanţă istorico-documentară. Aflată aproape de vărsarea râului Geoagiu în Mureş, nu departe de capitala Daciei romane Ulpia Traiana Sarmisegetusa (pe drumul roman care ducea spre Apulum), situl arheologic de la Germisara păstrează, încă, unul din cele mai spectaculoase monumente de arhitectură romană. Din ansamblul sitului fac parte un castru, aşezarea civilă şi vestitele băi (thermae). Complexul băilor este amplasat pe un promontoriu circular (diametru cca 95 m) în centrul căruia se află o cavitate naturală, care forma în antichitate un „bazin” natural în formă pâlnie. În pofida beneficiului pe care existenţa unui arhitect specializat în studiul monumentelor antice şi a urbanismului grecoroman l-a adus cercetării de arhitectură şi înregistrărilor de specialitate în timpul cercetărilor. Bazin pâlnie, plin cu ape termale (cu adâncime maximă de cca. 7 m şi suprafaţa superioară de 12 m/ 18 m). Datorită proprietăţilor curative, este frecventat şi devine loc de cult încă de pe vremea dacilor.

În jurul bazinului s-au descoperit altare şi alte monumente votive (plăcuţe votive de aur), cunoscute astăzi datorită cercetărilor arheologice (închinate unor zeităţi vindecătoare şi protectoare ale apelor termale, Asclepios, Hygeea, Diana, Nymphae). Romanii au păstrat o vreme mai vechiul toponim Germisara (germi – fierbinte; sara – izvor), care aparţinuse aşezării dacice care se întindea între limitele actualului oraş Geoagiu. Ulterior, fiind şi un loc de cult, complexul a luat numele de Termele Dodonei. Ansamblul termelor romane formează un monument istoric de valoare excepţională: caracteristicile organizării pe un teren particular înzestrat cu ape termale, ale amenajării şi funcţionării bazinelor (împreună cu sistemul lor de canale) excavate într-o formaţiune calcaroasă, îl situează la un nivel de importanţă comparabil cu acela al celebrelor amenajări termale de la Hierapolis (Pamukkale).

Probleme actuale ale sitului. Există, se pare, un proiect de restaurare (proiect de cercetare

arheologică, studiu geotehnic şi pavilion de primire a vizitatorilor, lucrări exterioare şi de protecţie a sitului).Acest complex – care ar fi putut deveni printr-o gestionare inteligentă unul din cele mai atractive situri istorice din România şi Europa – se află încă într-o stare deplorabilă. Bogăţia în monumente romane şi medievale a zonei Haţeg – Hunedoara ar putea constitui unul din pilonii dezvoltării de mare perspectivă a comunităţilor locale. Germisara ar ieşi în evidenţă prin particularitatea monumentelor sale săpate în stâncă, prin singularitatea unui sistem balnear roman de excepţie. În acelaşi timp, beneficiile pe care le-ar aduce imaginii României, ca ocrotitoare a ştiinţei şi culturii, ar fi incomensurabile.

Până la finele anului 2007 au fost finalizate doar lucrările de împrejmuire ale complexului. Deocamdată, starea de degradare a complexului îl ameninţă cu dispariţia.

Faptul că a fost introdus în programul de restaurare nu l-a salvat de la degradare, aşa cum nu au fost salvate nici monumentele de la Râu de Mori, Hipogeul pictat de la Tomis şi atâtea altele.

Neglijenţa autorităţilor locale dar şi a cercetătorilor care au studiat parţial situl sunt, probabil,

factori decisivi ai acestei situaţii.

Împrejmuirea bisericii „Coborârea Duhului Sfânt”, Ostrov, comuna Râu de Mori, jud. Hunedoara.

Rezultatul uneia din cele mai spectaculoase forme de migrare a materialului litic roman într-o zonă aflată în vecinătatea Ulpiei Traiana Sarmisegetusa.

Datarea întemeierii bisericii, se sprijină atât pe un document din anul 1360 cât şi pe un altul care atestă la Ostrov, în anul 1402, existenţa unuia din cnezatele Ţării Haţegului şi anume cnezatul lui Dionisius de Oztro (Daneş de Ostrov) este cu siguranţă împrejmuirea romanomedievală

a bisericii din satul Ostrov. S-ar putea spune că împrejmuirea delimitează „nucleul de iradiere sacră” al bisericii în aşezarea pe care o slujeşte aşa cum împrejmuirea unui temenos delimita, sub alte auspicii şi într-o secvenţă temporală mult îndepărtată, zona sacră aparţinând unui templu. Prin prestanţa surprinzătoare a prezenţei sale concrete, împrejmuirea de la Ostrov a stabilit – voluntar sau nu – cu o claritate lipsită de orice echivoc, o linie de cezură originală între spaţiul profan al aşezării şi spaţiul sacru al bisericii şi necropolei sale.

Această împrejmuire, formată dintr-o aglomerare de pietre romane, este excepţională nu numai datorită numărului mare al monumentelor pe care le însumează şi a calităţii acestora de a fi fiecare în parte expresii ale istoriei sau artei imperiale romane, dar mai ales datorită originalităţii sale ca „produs” aflat până nu demult.

Nici monumentele purtătoare de inscripţii nu au avut o soartă mai bună. După ce interesul pentru conţinutul epigrafic al unora dintre altarele sau postamentele incluse în împrejmuire s-a epuizat prin publicarea acestora, monumentele au fost neglijate, astfel încât astăzi puţine dintre ele mai pot fi recuperate.

Împrejmuirea „megalitică” de la Ostrov (numită şi „gard ciclopic” de unii savanţi) a

constituit ea însăşi un adevărat tezaur de antichităţi din care unele piese au fost probabil extrase de colecţionari – cu sau fără voia localnicilor – pe parcursul timpului. Pentru asemenea schimbări de în procesul formării unor istorii şi mentalităţi care interesează în cel mai înalt grad, dar ale ale căror detalii rămân încă, din păcate, preponderent obscure. În cea mai mare parte a traseului, împrejmuirea este invadată astăzi de buruieni, de resturile vegetale rezultate de la înmormântările din cimitir, iar materialul litic se distruge în continuare sub acţiunea agenţilor exteriori.

Profilaturile sunt în majoritatea cazurilor atât de erodate încât nu mai pot fi descifrate, numeroase blocuri au devenit aproape informe.

Migrarea materialului litic în zona Ulpiei Traiana Sarmisegetusa poate fi urmărită începând cu secolul al XVI-lea, mai ales datorită interesului suscitat de inscripţii. Pe parcursul timpului, colecţionari, anticari şi epigrafişti care au colindat zona în căutarea materialului epigrafic, au transmis informaţii preţioase în legătură cu particularităţile fenomenului migrării antichităţilor romane în zona Ţării Haţegului. În special blocurile purtătoare de inscripţii erau transportate din locul descoperirii lor spre reşedinţele nobiliare – începând cu Palatul principilor din Alba Iulia, până la curiile răspândite în numeroase sate din zonă (Bretea Română, Fărcădin, Densuş, Mintia, Nălaţvad, Ostrov, Sântămărie-Orlea, Zam), sau spre alte colecţii particulare (la Deva sau Breazova). Amploarea acestui fenomen este descrisă extrem de sugestiv de către Mihail Ackner, care oferă informaţii importante într-o epocă în care, impulsionat de romantism, interesul pentru antichităţi cunoaşte o revitalizare excepţională: în raportul său cu privire la periegeza epigrafică realizată în anul 1847, Ackner notează că pe parcursul timpului „multe piese zac ascunse, reastupate intenţionat de locuitorii (iobagii) din partea locului, pentru ca ei să nu fie obligaţi a le transporta cu săniile ori cu carele fie la curiile feudalilor proprietari de pământ din satele vecine, fie la Mureş în vederea expedierii lor pe apă spre Viena la curtea imperială” [s.n.] (Mihail. J. Ackner , Die römischen Alterthümer und deutschen Burgen in Siebenbürgen, 1856, p. 18). Numeroase piese sunt transportate şi depuse în curtea bisericilor din zonă, pentru a fi apoi înglobate în ziduri sau utilizate ca postament pentru masa altarului bisericii (cum se poate vedea încă la Almaşu Mic, Nălaţvad, Mintia, Haţeg, Peşteana, Roşia Montană, Abrud, Tuştea, Strei, Streisângeorgiu, Sânpetru, Râu de Mori, Peşteana, Densuş). În secolul XIX, din piesele migrate se formează nu numai colecţii nobiliare, dar şi colecţii importante de antichităţi la liceele din Orăştie, Sighişoara şi Turnu-Severin, datorită acţiunii unor profesori remarcabili – pasionaţi de epigrafie şi de arheologie – ca B. Jánó, C. Gooss sau Al. Bărcăcilă. Clerul se implică şi el în acest gen de acţiuni, cum s-a întâmplat în cazul preotului Ioan Ianza din Grădişte (azi Sarmisegetusa), care colecţiona antichităţi pentru eparhia greco-catolică din Lugoj (IDR, III, 2).

Vezi Radu Popa, Tara Haţegului, p.108 şi urm.; Ferdinand Marsili, Danubius Pannonico-Mysicus, observationibus geographicis, astronomicis, physicis perlustratus ab Aloysio Ferd. com. Marsili. Hagae-Amstelodami, I, 1726; ( apud IDR III/2, p.177); Th. Mommsen, CIL, III, Berlin, 1873 – 1902 apud IDR, III/2.

Sub rezerva unor cercetări necesare în arhive, nu credem să existe un document care să ateste momentul de încheiere a migrării pieselor romane către împrejmuirea de la Ostrov. Este de presupus totuşi că prima parte a secolului XX a marcat sfârşitul migrării acestora.

Ca destinaţie dispunem de mărturia despre cele şase piese extrase de Ariosti în secolul al XIX-lea pentru a fi transportate la Viena, dar, din păcate, şi o mărturie modernă despre două piese mutate la muzeele din Deva şi Sarmisegetusa.

Singurele piese care au fost inventariate graţie aceluiaşi interes exclusiv epigrafic, formează un grup de 21 de blocuri cu inscripţii adunate şi publicate de I. I. Russu.

Dintre cele cele 21 de piese epigrafice menţionate de acesta, nu mai pot fi localizate în ziua de azi nici jumătate. Unele dintre ele mai fac probabil parte din împrejmuirea cimitirului dar sunt deteriorate în aşa măsură încât şi-au pierdut orice urmă de inscripţie şi, în unele cazuri, s-au dezmembrat şi nu mai pot fi recunoscute. În anii din urmă, o echipă de arhitecţi au inventariat din iniţiativă proprie 196 piese arhitecturale (care sunt încă vizibile) şi au dat spre publicare rezultatele studiului fragmentelor de valoare universală.

IV. Propuneri

Propuneri păstrătoare de arhitectură tradiţională;

– Zona Ţara Haţegului – Ţara Zarandului – Hunedoara. Acest peisaj cultural integrează

vechi ţinuturi româneşti din sud-vestul Transilvaniei, peisaje istorice cu valori excepţionale de

patrimoniu cultural şi natural, care se desfăşoară de-a lungul cursului inferior al râului Strei, pe Valea Mureşului şi până în Munţii Apuseni, învecinându-se cu munţii Poiana Ruscă, Retezat şi Şureanu. Patrimoniul cultural cuprinde monumente istorice excepţionale, ilustrând o secvenţă cronologică extinsă (bisericile din Sântămărie-Orlea, Densuş, Strei şi Streisângeorgiu, Râu de Mori, Ostrov, Peşteana, Ribiţa, Leşnic sau Gurasada, castelul Huniazilor din Hunedoara, biserica Sf. Nicolae din Hunedoara, reşedinţe nobiliare ale familiei Cândea la Râu de Mori, Magna Curia din Deva, curiile Nopcsa din Densuş şi Fărcădin, precum şi siturile istorice – arheologice236 de mare notorietate: Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Cetăţile dacice din munţii Orăştiei etc.

– Zona minieră auriferă din Munţii Apuseni

Menţionăm că introducerea singulară a bisericii medievale din Densuş pe lista de aşteptare pentru clasarea în LPM diminuează şansele de reuşită ale acestui demers, eludând importanţa acestui monument ca expresie a unui peisaj cultural complex, definitoriu pentru mediul istoric al Ţării Haţegului. În consecinţă, este necesară delimitarea limitelor topografice ale peisajului cultural pe baza unui studiu de inventariere complexă a monumentelor importante şi a unui proiect de gestionare pe termen lung.

– peisajul cultural Haţeg (cu siturile arheologice împreună cu vestitele biserici medievale

de la Densuş, Sântămărie-Orlea, Strei, Strei-Sângeorgiu, Suseni/Râu de Mori, inclusiv cu

Cetatea Colţ etc.);

V. Măsuri

Măsuri la nivel metodologic:

– construirea unei politici a urgenţelor în conservarea-restaurarea componentelor artistice, bazată pe principiul minimei intervenţii, menită a scoate din pericol componentele artistice ale monumentelor istorice; este modalitatea prin care se pot avea sub control categorii uitate sau în mod nepermis neglijate, cum ar fi picturile bisericilor cneziale din Ţara Haţegului, picturile murale din bisericile ţărăneşti ale veacurilor XVIII-XIX sau picturile vitregitelor biserici de lemn.

 

Bun venit la Wikipedia! Dacă doriţi să contribuiţi vă invităm să vă înregistraţi/autentificaţi.

Ţara Haţegului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Ţara Hategului, detaliu dintr-o hartă a Transilvaniei de la 1607, gravată în cupru de cartograful olandez Jodocus Hondius

Ioan (Iancu) de Hunedoara

Ţara Haţegului (maghiară Hátszegvidék, Hatzak; germană Wallenthal ) este un ţinut istoric şi etnografic din colţul de sud-vest al Transilvaniei, judeţul Hunedoara, România. Ţara Haţegului cuprinde depresiunea cu acelaşi nume, dar în „zona de influenţă” a ei se află şi aşezările situate pe cursul superior al Streiului, până la vărsarea acestuia în Mureş. Ţara Haţegului este una dintre microregiunile cu cea mai mare încărcătură istorică din România, aici găsindu-se câteva dintre cele mai importante monumente de arhitectură şi arheologie din ţară. Tot în Ţara Haţegului a fost realizată una dintre cele mai ambiţioase amenajări hidroenergetice din ţară. Zona este cunoscută şi pentru fosilele de dinozauri găsite aici.

Cuprins[ascunde]1 Cadrul geografic

2 Istoric

2.1 Perioada preistorică

2.2 Perioada dacică

2.3 Perioada romană

2.4 Perioada medievală

2.4.1 Cnezii haţegani

2.5 Perioadă imperială

3 Monumente

3.1 Cetăţile şi curţile cneziale

3.2 Cetatea regală a Haţegului

3.3 Bisericile de zid

4 Economie

4.1 Infrastructură

4.2 Amenajarea hidroenergetică

5 Populaţia

5.1 Localităţi principale

5.2 Religie

6 Tradiţii

7 Arii naturale protejate

8 Dinozaurii pitici

9 Citate despre Ţara Haţegului

10 Haţegani celebri

11 Note

12 Bibliografie

12.1 Volume

12.2 Studii

12.3 Alte documente

13 Legături externe

Cadrul geografic

Un colţ din Ţara Haţegului, văzut de la Cetatea Colţ

Ţara Haţegului se află în Transilvania, la întretăierea acestei provincii istorice cu Banatul şi Oltenia. Strict geografic, Ţara Haţegului se suprapune peste depresiunea omonimă, mărginită, la sud, de Munţii Retezat, la est şi nord-est, de Munţii Şureanu, la vest, de Munţii Ţarcu, iar la nord de Munţii Poiana Ruscă. Între aceste limite, Ţara Haţegului corespunde bazinului superior al Streiului, având lungimea pe axa est-vest de cca 50 km şi o lăţime de 30-35 km pe axa nord-sud. În total, din punct de vedere geografic, Ţara Haţegului se intinde pe circa 1300 de km2[1].

Regiunea este drenată de râurile Strei, Râu Mare şi Galbena, cu afluenţii lor. Centrul social şi economic al regiunii este oraşul Haţeg.

Accesul în Ţara Haţegului se face prin trei „porţi”: dinspre oraşul Simeria, pe valea Streiului; dinspre Banat, pe valea Bistrei, trecând pe la Porţile de Fier ale Transilvaniei; dinspre municipiul Petroşani, prin Pasul Merişor-Băniţa [2].

Din punct de vedere etnosociologic şi lingvistic Ţara Haţegului este însă mai întinsă, ea cuprinzând şi aşezările de pe valea Streiului inferior până la vărsarea acestuia în Mureş, inclusiv oraşul Călan [3].

Istoric

Perioada preistorică

În peştera Bordu Mare, pe teritoriul satului haţegan Ohaba-Ponor este atestată una dintre cele mai vechi prezenţe ale omului în România. Este vorba despre câteva falange datate în paleoliticul mijlociu (cca. 100.000-33.000 î.Chr). Tot aici au fost descoperite unelte de cuarţit şi piese de os prelucrate. O descoperire remarcabilă o constituite o vatră de foc din aceeaşi perioadă. Inventarul găsit în interiorul şi în jurul acesteia demonstrează că o parte de hrană era friptă. [4]

Perioada dacică

La limita vestică a Ţării Haţegului se află Porţile de Fier ale Transilvaniei (anticul Tapae), locul unde s-a desfăşurat bătălia decisivă dintre daci şi romani în timpul primului război daco-roman. A fost una dintre cele mai sângeroase bătălii din tot şirul de lupte dintre cele două armate. Pe Columna lui Traian romanii apar ca fiind ajutaţi de Jupiter. Totodată, este singura scenă unde apar soldaţi romani răniţi, iar Traian însuşi îşi rupe hainele pentru a fi folosite ca feşe. După victorie, romanii pătrund în Ţara Haţegului şi prima campanie a războiului din 101102 se încheie. [5] De remarcat că doar la Tapae şi la Cioclovina-Ponorici au fost descoperite fortificaţii dacice liniare, de baraj. Prima era lungă de circa 2 km şi bara accesul în Ţara Haţegului de pe Culoarul Bistrei. A doua măsura peste 2,5 km şi închidea principala cale de acces din Ţara Haţegului spre zona Sarmizegetusei Regia. [6]

Perioada romană

Ruine ale capitalei Daciei romane în comuna Sarmizegetusa

După cucerirea Daciei de către romani, aceştia au fondat la limita de vest a Ţării Haţegului, pe teritoriul actualei comune Sarmizegetusa, capitala provinciei Dacia, Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Teritoriul arondat oraşului roman acoperea practic aproape toată depresiunea Haţegului. Metropola romană a avut ca nucleu castrul Legiunii a IV-a Flavia Felix, staţionată aici probabil încă de la sfârşitul primului război daco-roman (102) [7]

Perioada medievală

După retragerea romană în 271, timp de aproape o mie de ani, nu există izvoare scrise privind istoria Ţării Haţegului. Istoricul Radu Popa apreciază că „alături de celelalte teritorii româneşti şi poate chiar mai mult decât ele, datorită antecedentelor şi situării sale geografice centrale, Ţara Haţegului a parcurs principalele etape de dezvoltare istorică a societăţii daco-romane şi apoi româneşti”. [8]

Şi alţi istorici opinează că Ţara Haţegului a fost una din „pepinierele” din care s-a dezvoltat societatea medievală românească. De altfel, la Streisângeorgiu, acum cartier al oraşului Călan, în zona de influenţă a Ţării Haţegului, se găseşte cea mai veche biserică românească, datată în prima jumătate a secolului al XII-lea. [9]

Limitele ipotetice ale ducatului lui Glad indică faptul că acesta ar fi cuprins şi Ţara Haţegului [10]. Prima atestare documentară a Ţării Haţegului (în original terra Harszoc), datează însă doar din 1247, fiind vorba despre celebra Diplomă a Cavalerilor Ioaniţi, care precizează: „Şi mai îngăduim ca jumătate din toate veniturile şi foloasele ce se vor strânge pe seama regelui de la olatii ce locuiesc în ţara Lytua, în afară de ţara Haţegului cu cele ce ţin de ea, să le culeagă sus zisa casă.” Se constată astfel că, la acea vreme, Ţara Haţegului făcea parte din voievodatul lui Litovoi (Ţara Lytua) cu nucleul în nordul Olteniei. Este de presupus, dată fiind sintagma „cu cele ce ţin de ea” că acest ţinut beneficia de un statut privilegiat în cadrul voievodatului lui Litovoi. [11]
Unii autori consideră că legenda „descălecatului” din Transilvania a Ţării Româneşti ar avea la bază o mutare peste Carpaţi a unor familii conducătoare din Ţara Haţegului. Un argument în acest sens este faptul că numele Basarab, de origine cumană, al fondatorului primei dinastii muntene, se întâlneşte frecvent în Ţara Haţegului în secolul al XIII-lea. [12]

Ruinele cetăţii cneziale de la Mălăieşti

Momentul 1247 marchează începutul desprinderii Ţării Haţegului de voievodatul lui Litovoi şi al integrării sale în Regatul Ungar [13]. Procesul nu decurge paşnic în totalitate. Astfel, în deceniul al VIII-lea al secolului al XIII-lea, un voievod pe nume Litovoi (identic cu cel de la 1247 sau un urmaş al său), opune rezistenţă armată regelui ungar în Ţara Haţegului [14]. Voievodul moare iar fratele său, Bărbat, cade prizonier, răscumpărându-se ulterior, cu preţul plăţii unui tribut către coroana ungară. Aceste evenimente au rămas în memoria locurilor până în ziua de astăzi, dovadă fiind numele localităţii Râu Bărbat, din Ţara Haţegului.

În secolele XIII-XV, procesul integrării Ţării Haţegului în Regatul Ungariei se finalizează, iar puterea este exercitată în numele regelui de către castelanul de Haţeg, care câteodată a fost una şi aceeaşi persoană cu vicevoievodul Transilvaniei [15] .

Cnezii haţegani

Cnezatele, formaţiuni feudale timpurii, au funcţionat în Ţara Haţegului până în secolele XIII-XIV, când regiunea este integrată administrativ în Regatul Ungariei. Istoricul Radu Popa a identificat 11 „mari cnezate” haţegane [16], structuri teritoriale asemănate de autor cu „cnezatele de vale” maramureşene.

Ţinutul haţegan şi-a păstrat o anumită autonomie pe aproape tot parcursul Evului Mediu. Adunările cneziale au continuat să funcţioneze, cu drept de judecată (aşa numita democraţie haţegană), până în secolele XIV-XV, iar cnezii haţegani formau un corp distinct în cadrul armatei transilvănene [17] .

Ruinele curţii Cândeştilor de la Râu de Mori

Din rândul cnezilor haţegani s-au ridicat, prin catolicizare şi maghiarizare, familii aristocratice de prestigiu ale Ungariei şi Transilvaniei medievale, cum sunt Kendeffy (Cânde) sau Kenderessy (Cândreş).

Majoritatea istoricilor consideră că şi ilustra familie a Corvinilor îşi are originile tot în Ţara Haţegului [18],[19],[20].

Eruditul Anton Verantius, în jur de 1550, scria că Transilvania „este locuită de o triplă naţiune, secuii, ungurii, saşii; aş adăuga totuşi şi pe români, care, deşi îi ajung uşor la număr pe ceilalţi, totuşi nu au nici o libertate, nici o nobilime, nici un drept al lor, afară de un număr mic, locuind în districtul Haţeg (…) şi care, pe vremea lui Ioan de Hunedoara, (…) au dobândit nobleţea, pentru că întotdeauna au luat parte neobosit la lupta împotriva turcilor” (Cf. Maria Holban, „Călători despre Ţările Române”, vol. I, Bucureşti, 1968)

Perioadă imperială

Încă de la începutul secolului al XVIII-lea districtul Haţegului, cu centrul său, oraşul Haţeg, se afirmă ca un nucleu al mişcării de emancipare a românilor din Transilvania. Astfel, a doua diplomă a unirii dintre Biserica Ortodoxă din Ardeal şi Biserica Catolică, emisă în 1701 prevedea ridicarea de şcoli pentru români la Alba Iulia, Făgăraş şi Haţeg [21]. Ulterior, în memoriul Supplex Libbellus, înaintat în 1740 de Inochentie Micu împărătesei Maria Tereza, se arată că, deşi românii locuiesc districte întregi, precum Făgăraş, Chioar, Haţeg, ei nu au funcţionari din sânul lor[22], iar într-un memoriu înaintat în 1747 de mai mulţi clerici greco-catolici curţii vieneze, se cer dregători români în cele trei districte [23].

În 1764, o parte a Ţării Haţegului a fost militarizată, în cadrul Regimentului I de Graniţă, cu sediul la Orlat [24]. Două companii ale acestei structuri militare şi-au avut sediul în Ţara Haţegului, la Haţeg (compania II), respectiv la Râu Alb (compania III) [25].

Perioada în care Ţara Haţegului face parte din graniţa militară coincide cu o dezvoltare fără precedent a oraşului Haţeg. Astfel, dacă în 1785-1786 acesta număra doar 400 de locuitori, în mai puţin de 50 de ani populaţia creşte de zece ori, ajungând în 1829-1831 la 4.000 de persoane, cifră care făcea din Haţeg cel mai mare oraş al comitatului Hunedoara, mai mare decât capitala comitatului, Deva, dar şi decât unele din oraşele libere regeşti, cum ar fi Alba Iulia sau Sebeş[26].

Tot din perioada imperială datează o serie de conace dintre care unele au ajuns de dimensiunile unor castele, cum sunt cel de la Nălaţ-Vad (oraşul Haţeg), sau Săcel, ultimul aparţinând celebrei familii nobiliare Nopcsa. Ambele sunt în acest moment într-o stare gravă de degradare. Conace din această perioadă mai există în comuna G-ral Berthelot sau în Peşteana [27]. Şi castelul Kendeffy din Sântămăria-Orlea a primit actuala înfăţişare tot în această perioadă, în 1782.

Monumente

Cetăţile şi curţile cneziale

Turnul din Răchitova

Cnezii haţegani au ctitorit mai multe cetăţi de-a lungul şi de-a latul ţinutului. Până în ziua de astăzi s-au păstrat turnul de apărare de la Răchitova, probabil construit de cnezii de Densuş, şi cetăţile de mici dimensiuni de la Suseni (Cetatea Colţ) şi Mălăieşti; prima servind ca refugiul cnezilor din Râu de Mori iar a doua celor din Sălaşu de Sus.

Turnul de la Răchitova este cel mai simplu tip de fortificaţie din cele trei. Fortificaţia constă dintr-un turn pătrat cu latura de 8,5 m şi ziduri groase de 1,8 m. Intrarea se făcea cu ajutorul unei scări exterioare care ducea la primul etaj. O latură a turnului s-a prăbuşit în urma unui cutremur. [28].

Cetatea de la Mălăieşti cuprinde un turn asemănător celui de la Răchitova, înconjurat ulterior de un zid de incintă căruia i-au fost adăugate bastioane de dimensiuni reduse [29].

Cetatea Colţ, aflată pe teritoriul satului Suseni, comuna Râu de Mori, s-a format de asemenea în jurul unui turn pătrat, căruia i-au fost adăugate un zid de incintă, fortificat cu alte turnuri [30]. Mai mulţi autori consideră că Cetatea Colţ a fost sursa de inspiraţie pentru „Castelul din Carpaţi” din romanul omonim al lui Jules Verne.

Cele trei fortificaţii erau prea mici pentru a face faţă unor armate de mari dimensiuni, aşa că probabil serveau ca locuri de refugiu în cazul unor conflicte între cnezi. [31]

Ruinele unor curţi cneziale sunt vizibile la Râu de Mori şi la Sălaşu de Sus.

Cetatea regală a Haţegului

Turnul Bisericii din Densus

De dimensiuni modeste, în fapt doar un turn hexagonal cu latura de 6,2-6,3 metri, înconjurat de un şanţ de apărare şi un val de pământ, cetatea de la Haţeg a avut în perioada medievală principalul rol militar şi politic în Ţara Haţegului [32]. Fortificaţia este situată la circa patru kilometri de oraşul Haţeg, pe teritoriul satului Subcetate, din hotarul comunei Sântămărie-Orlea. Astăzi este doar o ruină, relativ greu accesibilă.

Cetatea Haţegului este atestată documentar doar la 1317, dar studii recente înclină spre o datare a acesteia apropiată de prima atestare documentară a Ţării Haţegului (1247). Pentru această datare pledează atestarea documentară a unui comite de Haţeg, la 1276, dar, mai ales, similitudinile dintre turnul de la Haţeg şi cel al cetăţii regale a Visegrad-ului, ridicat la 1256[33].

Cetatea Haţegului era locul de unde castelanul administra teritoriul districtului haţegan, în numele regalităţii ungare. Date fiind dimensiunile reduse ale cetăţii şi menţionarea frecventă a unui sediu administrativ al autorităţilor regale în târgul Haţegului, precum şi a funcţiei de vicecastelan, istoricii dau ca sigură dublarea acestei fortificaţii de o construcţie aflată în târg, care nu a fost identificată încă pe teren [34].

Bisericile de zid

Biserica din Ostrov

În Ţara Haţegului şi în zona ei de influenţă istorică se găsesc cele mai vechi biserici de piatră româneşti. Istoricul Radu Popa remarca: „Bisericile de zid din Ţara Haţegului reprezintă cel mai vechi şi mai important grup de monumente medievale româneşti păstrate.” De altfel, ilustrul istoric de artă Virgil Vătăşianu şi-a luat doctoratul la Viena susţinând o lucrare cu tema Vechile biserici de piatră româneşti din judeţul Hunedoara, abordând cu predilecţie bisericile haţegane.

Cel mai vechi grup de biserici haţegane este cel constituit din lăcaşurile datând din secolele XII-XIII:

Biserica din Streisângeorgiu

Biserica din Densuş

Biserica din Peşteana (prima fază)

Biserica din Ostrov (prima fază)

Biserica din Sântămăria-Orlea

Biserica din Strei

Biserici la fel de valoroase, datate ceva mai târziu, sunt cele din Sânpetru, Râu de Mori sau Suseni (Biserica Colţ) [35].

Economie

Principala clădire administrativă din Haţeg

După schimbarea de regim din 1989, Ţara Haţegului a fost puternic afectată de prăbuşirea industriei din zonele adiacente: cea siderurgică în Hunedoara şi Călan şi cea minieră din Valea Jiului. Şomajul în zonă este cel mai ridicat din judeţul Hunedoara [36]: peste 1500 de şomeri în oraşul Haţeg în august 2008. În ultimii ani se constată a ameliorare a situaţiei economice. Astfel, oraşul Haţeg era, în 2006, cel mai mic oraş din ţară în care un mare retailer, grupulTengelmann, a deschis un supermarketPlus Discount – în urma unei investiţii de 1,5 milioane de euro [37]. A urmat în 2007 un supermarket SPAR, reprezentând o investiţie de 2,2 milioane de euro.

Cele mai importante activităţi economice din zonă sunt desfăşurate de Sucursala Haţeg a SC Hidroelectrica SA, care coordonează activitatea celor 12 microhidrocentrale de pe Râu Mare, de Sucursala Râu Mare a SC Hidroconstrucţia SA şi de fabrica de bere din Haţeg a grupului Brau Union. În afara acestora, mai există firme de îmbuteliat gaz lichefiat, construcţii civile, confecţionarea de tâmplărie din aluminiu şi PVC, firme de exploatare forestieră. Capitalul străin este prezent printr-o fabrică franceză de prelucrare a melcilor şi una italiană care se ocupă cu achiziţionarea şi prelucrarea ciupercilor ,

Turismul cunoaşte de asemenea o revigorare, mai ales în zona de vest a Ţării Haţegului, în comunele Râu de Mori şi Sarmizegetusa funcţionând numeroase pensiuni turistice. Cabane există la Gura Zlata, Râuşor, Pietrele şi Rotunda[38] (amenajată pentru Ceauşescu).

Infrastructură

Potrivit statisticilor citate de Consiliul Judeţean Hunedoara [39], reţeaua rutieră a Tării Haţegului este formată din 400 km de drumuri publice şi 300 km de străzi orăşeneşti şi comunale. În 2007 a fost dată în folosinţă centura de ocolire a Haţegului, traficul pe ruta Valea JiuluiCuloarul IV Pan European (DN 66) fiind scos din oraş. Infrastructura feroviară însumează 49 de km de cale ferată aflaţi în exploatare. Cea mai importantă este calea ferată dublă electrificată Subcetate-Pui-Baru-Băniţa, care leagă magistrala de pe Valea Mureşului cu Valea Jiului [39].

Amenajarea hidroenergetică

„Autostrada apelor” din Ţara Haţegului

Unul din principalele cursuri de apă care drenează Ţara Haţegului, Râu Mare, a fost obiectul unei amenajări hidroenergetice masive. Lucrările au început în anii ’70 şi s-au încheiat abia în ultimul deceniu al secolului trecut.

Principalul obiectiv al amenajării este barajul de la Gura Apei, situat în Parcul Naţional Retezat.

Barajul, aflat pe traseul dintre cabanele Gura Zlata şi Rotunda, are o înălţime de 168 de metri, fiind unul dintre cele mai înalte baraje de arocamente din Europa. Centrala electrică subterană de la Gura Apei are o putere de 335 MW.

După ieşirea Râului Mare din munţi, cursul acestuia prin Ţara Haţegului a fost regularizat, fiind realizate mai multe baraje de mici dimensiuni, cu lacurile de acumulare aferente, în apropierea localităţilor Ostrov, Sânpetru şi Sântămăria Orlea.

Amenajarea hidroenergetică Râu Mare-Retezat a fost una dintre marile lucrări hidroenergetice realizate în România în perioada regimului comunist. Centrul acestuia a fost colonia Brazi, situată chiar la ieşirea Râului Mare din munte.

Filmul „Un petic de cer” (1983, regia Francisc Munteanu) a fost inspirat de activitatea de pe acest şantier. Fostele barăci ale muncitorilor au fost renovate, funcţionând acum ca centru de conferinţe al SC Hidroconstrucţia SA.

Populaţia

Potrivit Recensământului Populaţiei din 2002 oraşul Haţeg şi cele 10 comune care se află în Depresiunea Haţegului numărau în total 36.090 de locuitori. Majoritatea covârşitoare a populaţiei o formează românii, dar există şi mici comunităţi de maghiari (430 de persoane de persoane în total), cea mai mare fiind în oraşul Haţeg (303 persoane). Ţiganii sunt prezenţi, de asemenea, în mai multe localităţi, numărând 468 de persoane în total.

Un caz aparte îl constituie muribunda minoritate italiană. În 2002 mai trăiau doar 37 de italieni dintr-o comunitate altădată prosperă şi numeroasă, venită aici din nordul Italiei, ca tăietori de lemne [40].

Localităţi principale

Parcul din centrul oraşului Haţeg

Oraşul Haţeg – populaţie 10.910

Comuna Pui – populaţie 4.624

Comuna Râu de Mori – populaţie 3.546

Comuna Sântămăria-Orlea – populaţie 3.522

Comuna Baru – populaţie 3.044

Comuna Sălaşu de Sus – populaţie 2.782

Comuna Toteşti – populaţie 1.993

Comuna Densuş – populaţie 1.774

Comuna Răchitova – populaţie 1.487

Comuna Sarmizegetusa – populaţie 1.388

Comuna General Berthelot – populaţie 1.020

Sursa: Recensământul populaţiei 2002

Religie

Majoritatea localităţilor haţegane au fost din cele mai vechi timpuri ortodoxe, cu excepţia aşezărilor de „oaspeţi regali” (catolici) de la Haţeg şi Sântămăria-Orlea. Către sfârşitul secolului XVII, în perioada principilor calvini ai Transilvaniei Gheorghe Rákóczi al II-lea şi Mihai Apafi I, o parte a haţeganilor trece la calvinism[41]. O dată cu înfiinţarea graniţei militare, în 1765, satele arondate acesteia trec la greco-catolicism [42]. După scoaterea în afara legii a acestei confesiuni, în 1948, majoritatea redevine ortodoxă.

Tradiţii

Harta turistică

Portul popular în Ţara Haţegului a dispărut din uzul zilnic. Bărbaţii purtau pantaloni lungi, curea lată şi laibăr iar femeile cămaşă, opreg, catrinţă şi pieptar. Pe cap, femeile purtau broboade lungi, ce atârnau, pe spate, până aproape de călcâie. La gât avea salbe de bani sau mărgele iar în faţă şi în spate purtau fote, de obicei negre [43]. În prezent portul popular haţegan mai poate fi admirat doar la nedeie, sărbători populare care au loc în toate comunele din Ţara Haţegului. Un mic muzeu al portului şi tradiţiilor haţegane funcţionează în centrul oraşului Haţeg, în incinta casei de cultură. Parade ale portului popular local au loc cu ocazia „Zilelor Haţegului”, care se organizează de obicei în lunile iulie sau august. Cel mai important târg tradiţional are loc anual la începutul lunii mai, în comuna Pui, şi se întinde de-a lungul DN 66, pe toată porţiunea pe care acesta străbate comuna.

Alte elemente etnografice importante sunt muzica tradiţională – „Haţegana” – dar şi bucătăria specifică, în special virşli (cârnăciori picanţi din carne de oaie şi/sau capră) de Sălaşu de Sus [44].

Arii naturale protejate

Harta Ţării Haţegului în cadrul judeţului Hunedoara

Următoarele arii naturale protejate se află total sau parţial pe teritoriul Ţării Haţegului[45]:

Parcul Naţional Retezat a fost înfiinţat în 1935 iar în 1979 a primit statutul internaţional de Rezervaţie a Biosferei.

 

Rezervaţia ştiinţifică Gemenele este o arie protejată de interes naţional situată în zona centrală a Parcului Naţional Retezat.

 

Parcul Natural Grădiştea Muncelului-Cioclovina, înfiinţat în 2000, se întinde şi pe raza comunelor haţegane Pui şi Baru Mare, cuprinzând şi următoarele arii protejate:

 

Peştera Tecuri este o rezervaţie naturală de tip speologic situată pe raza comunei Baru. Aici se află o stalagmită înaltă de 7 m.

Peştera Şura Mare este o rezervaţie naturală de tip speologic situată pe raza satului Ohaba-Ponor. Adăposteşte una din cele mai mari colonii de lilieci din sud-estul Europei.

Locul fosilifer Ohaba-Ponor este o rezervaţie naturală de tip paleontologic (moluşte fosile de vârstă mezozoică şi terţiară)

 

Geoparcul Dinozaurilor „Ţara Haţegului” este o arie naturală protejată de interes naţional din 2004. În 2005 a fost acceptat în Reţeaua Europeană a Geoparcurilor. Geoparcul este un proiect desfăşurat sub egida Univeristăţii Bucureşti care îşi propune promovarea turistică integrată a Ţării Haţegului şi dezvoltarea ei durabilă pe această bază. În cadrul geoparcului sunt incluse următoarele rezervaţii naturale[45]:

 

Mlaştina de la Peşteana este o rezervaţie naturală de tip botanic. În flora acesteia s-au identificat populaţii de Drosera rotundifolia (Roua cerului), o plantă carnivoră, relictă glaciară.

Calcarele de la Faţa Fetii este o rezervaţie naturală de tip botanic, situată pe raza comunei Râu de Mori. Adăposteşte specii de plante de interes ştiinţific excepţional.

Vârful Poieni este o rezervaţie naturală de tip botanic, situată pe teritoriul comunei Sălaşu de Sus. Aici e singura staţiune certă din ţară pentru specia Plantago holosteum.

Pădurea Slivuţ este o rezervaţie naturală de tip botanic situată în apropierea oraşului Haţeg.

Fânaţele cu Narcise de la Nucşoara este o rezervaţie naturală de tip botanic, situată pe raza comunei Sălaşu de Sus.

Paleofauna reptiliană Tuştea este o rezervaţie naturală de tip paleontologic (ouă de dinozaur) situată pe teritoriul satului Tuştea, comuna General Berthelot.

Locul fosilifer cu dinozauri Sânpetru este o rezervaţie naturală de tip paleontologic(specii de dinozauri, crocodili, broaşte ţestoase), situată pe teritoriul satului Sânpetru, comuna Sântămăria-Orlea.

Fânaţele Pui este o rezervaţie naturală de tip botanic, situată pe teritoriul comunei Pui. Vegetaţia acestor fâneţe reprezintă fragmente ale vegetaţiei de la sfârşitul glaciaţiunii cuaternare.

Dinozaurii pitici

Hatzegopteryx contrasta prin mărimea sa uriaşă – avengura aripilor era de 12 metri – cu restul vieţuitoarelor de pe insulă.

Ţara Haţegului a ajuns notorie pe plan mondial datorită dinozaurilor pitici care au populat zona – pe atunci o insulă în Marea Tetis – în perioada cretacicului. Discovery Channel şi alte posturi internaţionale de televiziune au difuzat în ultimii ani mai multe documentare consacrate acestor dinozauri de dimensiuni reduse.

Primele cercetari asupra dinozaurilor din zona Haţegului au fost facute de baronul Franz Nopcsa (1815-1904), după ce sora sa, Elek Nopcsa, a descoperit în 1895, fosilele unor reptile în jurul castelului familiei din Sânpetru. Cercetarile au fost reluate abia în anul 1977 de către paleontologul Dan Grigorescu, de la Facultatea de Geologie a Universităţii din Bucureşti.

În prezent, se cunosc zece specii diferite de dinozauri din Ţara Hategului, alaturi de zece alte vertebrate, peste 20 de specii de gastropode, zece specii de ostracode şi peste 30 de specii diferite de plante. [46]

Specialiştii explică talia redusă a dinozaurilor haţegani prin condiţiile geografice de acum 65 de milioane de ani, când Ţara Haţegului era o insulă. Dinozaurii de aici s-au adaptat spaţiului izolat şi redus ca dimensiuni în care evoluau, fapt care a determinat reducerea dimensiunilor reptilelor, prin fenomenul numit „nanism insular”. [46]

Citate despre Ţara Haţegului

Castelul Nopcsa din Săcel, folosit acum ca depozit de lemne pentru o şcoală specială

„[Ţara Haţegului] întruneşte în sine tot ce are Ardealul mai bun şi mai frumos.” (Ion Pop Reteganu)

„Dintre toate regiunile locuite astăzi de români la nord de Dunăre, Bănatul şi Oltenia, cu prelungirea lor cea comună în ţara Haţegului, sunt singurele care reprezintă o continuitate neîntreruptă geografico-istorică a neamului românesc-un cuib de unde se romanizau treptat ţările spre apus, spre crivăţ şi spre răsărit, ba indirect şi cele de peste Dunăre, cuibul mereu descărcându-şi prinosul, dar rămânând totdeauna plin.” (Bogdan Petriceicu Hasdeu)

„Iată giganticul Retezat limpede şi aeric. Iată umerii munţilor, iată poalele, iată şesul, iată Valea Haţegului.” (Aron Densuşianu)

„Probabil că nu există în România un perimetru aşa de restrâns care să concentreze atât de multe lucruri de văzut şi admirat.” (Adrian Andrei Rusu)

„Cercetările privind formarea poporului şi limbii române, ca şi începuturile vieţii statale româneşti, au în Ţara Haţegului semnificaţii aparte.” (Radu Popa)

„Bisericile de la Sântămăria Orlea, Ostrov, Colţ, Strei şi mai ales cea de la Densuş depăşesc ca importanţă spirituală mănăstirile Moldovei, pentru că atestă vechimea credinţei ortodoxe pe meleagurile româneşti.” (Dorin Alicu)

„Adevărată capodoperă a naturii” (Ion Conea)

„Una din cele mai frumoase privelişti de poesie ale pământului romanesc” (Ovid Densusianu)

Haţegani celebri

Franz Nopcsa

Petru de Ostrov, primul protopop atestat în istoria românilor, la 1360

Ioan (Iancu) de Hunedoara, voievod al Transilvaniei, regent al Ungariei

Filip More de Ciula Mare, primul umanist de origine română (14781526), episcop catolic de Pecs

Aron Densuşianu, academician, istoric literar şi filolog

Nicolae Densuşianu, academician, istoric şi jurist

Ovid Densuşianu, academician, filolog şi istoric

Franz Nopcsa, paleontolog, unul dintre fondatorii paleobiologiei

Note

Ţara Hategului, detaliu dintr-o hartă a Transilvaniei de la 1667, gravată în cupru de cartograful elveţian Matthaus Merian cel Tânăr

^ Radu Popa, „La începuturile Evului Mediu Românesc. Ţara Haţegului”, pag. 6-7

^ I. Voledi, „Drumuri în Haţeg”, Bucureşti, 1971. passim

^ Radu Popa, op cit., passim

^ Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord.), „Istoria Transilvaniei”, Vol. I, pag. 29-31

^ Pop, Istoria Transilvaniei, vol.I, pag. 132

^ Pop, Istoria Transilvaniei, vol I, pag. 108

^ Pop, Istoria Transilvaniei, vol I, pag. 138

^ Radu Popa, „La începuturile Evului Mediu Românesc. Ţara Haţegului”, pag. 14

^ Popa, La începuturile Evului Mediu Românesc. Ţara Haţegului, pag. 225

^ Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler (coord.), op. cit., Anexa IX

^ Radu Popa, op. cit, pag. 274

^ Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român”, pag. 67

^ Ioan-Aurel Pop, „Istoria Transilvaniei Medievale”, pag. 164

^ Ioan-Aurel Pop, „Români şi maghiari în secolele IX-XIV”, pag. 234-235

^ Radu Popa, op. cit., pag. 280-283

^ Popa, op. cit., pag 165-188

^ Popa, op. cit., pag 282. Vezi şi Ioan-Aurel Pop, „Instituţii Medievale Româneşti”, pag 100

^ Camil Mureşan, „Ioan de Hunedoara şi vremea sa”, pag. 25-30

^ Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler (coord.), op. cit, pag 279

^ Vezi şi „Pál Engel, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei Medievale”, pag. 305

^ David Prodan, „Supplex Libellus Valachorum”, pag. 128

^ David Prodan, „op. cit., pag. 152

^ David Prodan, „op. cit., pag. 180

^ David Prodan, „op. cit., pag. 234

^ Mircea Bucur, „Aspecte din istoria Regimentului 1 grăniceresc român la Orlat”, în Revista Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu” Sibiu, Nr. 1/2002

^ Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler, Magyiari Andras (coord.), Istoria Transilvaniei, vol. III, pag. 60

^ Lista monumentelor istorice din Judeţul Hunedoara

^ Radu Popa, op. cit, pag. 217-219

^ Radu Popa, op. cit, pag. 219-221

^ Radu Popa, op. cit, pag. 221-223

^ Radu Popa, op. cit, pag. 223

^ Radu Popa, op. cit, pag 214

^ Adrian Andrei Rusu, „Castelarea carpatică”, pag 159

^ Radu Popa, op. cit., pag 214-215

^ Vezi Radu Popa, op. cit., pag. 225-246 şi Adrian Andrei Rusu, „Monumente medievale din Ţara Haţegului”

^ Săptămânalul „Replica”, articolul „Distribuţia sărăciei în judeţul Hunedoara”

^ Revista Business Magazin, articolul „Extinderi: Efectul retailerilor internaţionali asupra comunităţilor locale”

^ a b Agenţia de Dezvoltare Regională Vest, „Strategia de Dezvoltare regională 2007-2013, Capitolul V – „Dezvoltarea spaţiului urban” pag. 52

^ a b Proiectul Geoparcului Dinozaurilor „Ţara Haţegului”, secţiunea 2.2 „Contextul economic”, passim

^ Evenimentul zilei, articolul Mica Italie din Ţara Haţegului

^ I. Voledi, „Drumuri in Hateg”, pag. 6

^ Ioan Părean, „Contribuţii la Istoria Regimentului 1 român de graniţă” în Revista Academiei Forţelor Terestre, nr. 3/2000

^ Agenţia pentru Dezvoltare Regională Vest, „Strategia de Dezvoltare a Regiunii Vest 2007-2013”, Capitolul V – „Dezvoltarea spaţiului urban”, pag. 53

^ cf. Agenţia pentru Dezvoltare Regională Vest, „Strategia de Dezvoltare a Regiunii Vest 2007-2013”, Capitolul V – „Dezvoltarea spaţiului urban”, pag. 53

^ a b Ariile Naturale Protejate din Judeţul Hunedoara

^ a b Săptămânalul „Replica”, reportajul „Geoparc cu dinozauri”

Bibliografie

Volume

Radu Popa, „La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului”, Bucureşti, 1988

Adrian Andrei Rusu, „Castelarea Carpatică”, Cluj-Napoca 2005

Engel Pál, „Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei Medievale. 895-1526”, Cluj-Napoca 2006

Camil Mureşan, „Ioan de Hunedoara şi vremea sa”, Bucureşti, 1957

Ioan-Aurel Pop, „Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) în secolele XIV-XVI”, Cluj-Napoca, 1991

Ioan-Aurel Pop, „Români şi maghiari în secolele IX-XIV”, Cluj-Napoca, 2003

Ioan-Aurel Pop, „Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul”, Cluj-Napoca, 1997

Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord.), „Istoria Transilvaniei”, Vol. I, Cluj-Napoca, 2003

Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari Andras (coord.), „Istoria Transilvaniei”, Vol. II, Cluj-Napoca, 2005

Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari Andras (coord.), „Istoria Transilvaniei”, Vol. III, Cluj-Napoca, 2008

Ioan Drăgan, „Nobilimea românească din Transilvania între anii 1440-1514”, Bucureşti, 2000

Şerban Papacostea, „Românii în secolul al XIII-lea, între cruciată şi imperiul mongol”, Bucureşti, 1993

Adriana Pescaru, Eugen Pescaru, „Valori ale patrimoniului hunedorean”, Deva, 2000

Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român”, ediţia a II-a, Bucureşti, 1999

  1. Şerban Bonciocat (foto), II. Mădălina Mirea (text), III. Dominica Macri (trad.), „Haţeg, Ţara Bisericilor de Piatră”, Bucureşti, 2007

Adrian Andrei Rusu, „Monumente medievale din Ţara Haţegului”, Cluj-Napoca, 2008

David Prodan, „Supplex Libellus Valachorum”, Bucureşti, 1967

  1. Voledi, „Drumuri în Haţeg”, Bucureşti, 1971

Studii

Consiliul Judeţean Hunedoara, Proiectul Geoparcului Dinozaurilor „Ţara Haţegului”. Varianta electronică

Agenţia pentru Dezvoltare Regională Vest, „Strategia de Dezvoltare a Regiunii Vest 2007-2013”

Alte documente

Lista Monumentelor Istorice din Judeţul Hunedoara 2004, publicată de Ministerul Culturii şi Cultelor

Ariile Naturale Protejate din Judeţul Hunedoara. Listă elaborată de Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara

Legături externe

Clip pe youtube

Despre amenajarea hidroenergetică Râu Mare Retezat

Proiect de valorificare turistică

Proiectul Geoparcului dinozaurilor din Ţara Haţegului

Locuri din Tara Hategului

[ascunde]v • d • mRegiuni istorice ale României
Regiuni Banat · Basarabia · Bucovina · Bugeac · Cadrilater · Crişana · Dobrogea · Maramureş · Moldova · Muntenia · Oltenia · Transilvania · Transnistria
Subregiuni istorice Ţara Almăjului · Ţara Bârsei · Ţara Făgăraşului · Ţara Haţegului · Ţara Hălmagiului · Ţinutul Herţa · Ţinutul Pădurenilor · Ţara Mocanilor · Ţara Moţilor · Ţara Năsăudului (incluzând Ţinutul Reghinului) · Ţara Oaşului · Comitatul Sătmar · Ţinutul Secuiesc · Mărginimea Sibiului · Ţara Zarandului · Ţara Silvaniei

Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/%C5%A2ara_Ha%C5%A3egului

Categorii: Geografia judeţului Hunedoara | Regiuni istorice ale României | Transilvania

Vizualizări

Articol

Discuţie

Modifică pagina

istoric

Unelte personale

Creare cont / Autentificare

Navigare

Pagina principală

Portaluri tematice

Cafenea

Articol aleatoriu

participare

Schimbări recente

Articolul săptămânii

Ajutor

Portalul comunităţii

Donaţii

Căutare

Top of Form

 

Bottom of Form

Trusa de unelte

Ce se leagă aici

Modificări corelate

Trimite fişier

Pagini speciale

Versiune de tipărit

Navigare în istoric

Citează acest articol

Ultima modificare 09:52, 7 aprilie 2009.

Acest text este disponibil sub licenţa Creative Commons Atribuire-Distribuire în condiţii identice; termeni suplimentari se pot aplica. Vedeţi Termenii de utilizare pentru detalii.

Politica de confidenţialitate

Despre Wikipedia

Termeni

 

Terra HategPOZE VECHI HATEG

 

hateg foto hateg 15hateg parc

0Hateg vechi 18 mare

 

pod Hateg

 

Hategvechi06

 

 

Hateg poza-rezervatia-de-zimbrii-hateg asezare-geografica-prislop rezervatia-de-zimbri-slivut-9 Harta turistica Tara Hategului, Romaniaretezat retezat-izvo.jpg Retezat_Mountain_-_Bucura_Lake_01 retezat lac retezat bucura retezat slaveiul RETEZATUL IZVOR retezat lac RETEZATUL IZVOR RETEZAT IZVO RETEZAT FLORI RETEZATUL IZVOR ParculNationalRetezat04 RETEZATUL IZVOR ParculNationalRetezat17 ParculNationalRetezat20 retezat slaveiul ParculNationalRetezat14 ParculNationalRetezat10 RETEZAT FLORI ParculNationalRetezat13 ParculNationalRetezat05 ParculNationalRetezat04 RETEZAT FLORI RETEZAT IZVO RETEZAT IZVO

Hateg book 1 Hateg book 2 hateg 003 0Hateg vechi 18 mare HATEG hateg hateg 2 hateg 1 HATEG VEDE Cartile Hategului hateg parc hateg april patruHatzeg Hatzeg 001

hateg

piscu păsările Piscu Piscu poza PISCU PISCU 001

 

robennou[1]POZE VECHI HATEGhATEG hATEG 001hateg foto hateg 15

 

POZE VECHI HATEG

 

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: