Archive

Posts Tagged ‘DIALOG’

DESPRE MOARTE ŞI ÎNVIERE


Clara T. VÂLŞAN
Viaţa noastră…

„Sunt oameni care se lasă prinşi în mecanica existenţei şi nu-şi conştientizează acut condiţia de fiinţă-către-moarte…“

convorbire cu poetul CEZAR IVĂNESCU

— Despre bogata şi dramatica mitologie românească a morţii ar trebui să se scrie o întreagă operă, după cum bine observa Mircea Eliade în lucrarea pe care dumneavoastră, domnule Cezar Ivănescu, împreună cu doamna Măria Ivănescu aţi tradus-o, De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei orientale, (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980). Vă invit să desprindeţi din această mitologie românească a morţii câteva motive arhaice asupra cărora poetul Cezar Ivănescu s-a aplecat în teoria d-sale despre bocet şi doina.

Cezar Ivănescu: — Cartea lui Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, apărută cu mari dificultăţi în 1980 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, a fost retipărită în 1995 la Editura Humanitas. Ambele ediţii reproduc prefaţa la traducerea românească, în care Eliade îşi exprimă intentia de a alcătui un al doilea volum al cărţii: „Dar câteva cursuri şi seminarii recente, ţinute la Universitatea din Chicago – despre mitologiile morţii şi riturile funerare, despre urmele scenariilor iniţiatice în ceremonialele grupărilor tinereşti, specifice societăţilor rurale din România şi Europa orientală, şi, mai ales, despre necesitatea integrării materialelor etnologice şi folclorice europene în orizontul istoriei universale a religiilor – m-au convins că De Zalmoxis à Gengis-Khan trebuie completat cu un al doilea volum, în care, alături de studiile despre Colinde şi Căluşari, toate aceste probleme vor fi analizate cu atenta pe care o merită“ (op. cit, p. 5)…

În ce fel s-a desăvârşit sau nu intentia lui Mircea Eliade, nu ştiu, probabil ştiu cei care au acces la manuscrisele marelui savant. Oricum, opinia lui Mircea Eliade despre mitologiile morţii ne-ar fi interesat foarte mult gândindu-ne că în Capitolul V, Meşterul Manole şi Mănăstirea Argeşului şi în Capitolul VIII, Mioara năzdrăvană, din amintita carte, mitologiile morţii sunt atinse şi implicate într-o sublimată viziune religioasă. În afară de cartea lui Mircea Eliade, mai avem o excelentă lucrare de sinteză, Mitologia română (Bucureşti, Editura Academiei, 1985) semnată de Romulus Vulcănescu. Un capitol din Partea a III-a a cărţii este intitulat chiar Mitologia morţii. Aş mai putea cita o carte a lui Constantin Prut, Calea rătăcită (Editura Meridiane, Bucureşti, 1991) şi, fireşte, bibliografia problemei citată de Eliade în cartea lui; toate acestea pentru a spune că lucrarea de referinţă rămâne înmormântarea la români, a lui S. Fl. Marian, studiu neegalat încă în cei o sută de ani care au trecut de la tipărirea lui şi până azi… Cercetarea mea, strict literară şi muzicală, urmând sugestii din Mircea Eliade şi Marian s-a îndreptat mai ales asupra textelor folclorice, bocetele, fragmente incipiente de mitologie, cele mai vechi, mai vechi chiar decât învelişul lor lingvistic actual, şi doinele ca relicte ale unei arte tradiţionale.

Din mitologia românească a morţii, toposul care m-a marcat cel mai profund ţine de viziunea arhaică, răsturnată, a daco-geţilor considerând naşterea o pedeapsă şi moartea o eliberare, o reîntoarcere în sălaşurile zeilor: această viziune autohtonă coroborată cu un gnosticism înnăscut dar şi cultivat şi cu o metodică aducere în câmpul conştiinţei a Calvarului Domnului nostru Iisus Hristos ar forma viziunea mea sintetică asupra morţii: simbologia folclorică românească în mare parte ecumenică, e tot timpul actualizată în durata prezentă şi eternă a dramei christologice: grila creştinismului cosmic funcţionează ca o fatalitate pentru sufletul românesc…

Şi bocetul şi doina ca relicte ne introduc într-o mare artă, religioasă, şi ne instruiesc despre acest rit de trecere care este moartea, mai adânc decât o face întreaga poezie cultă românească; în plus, aceste texte folclorice au încorporat în ele cel mai dens semantism cultural, se străvede în ele, pe lângă semnificaţiile culturale indo-europene, şi un strat originar ţinând de vechea civilizaţie europeană…

Arborele cosmic sau Sufletul-Pasăre, motive arhaice circumscrise în mitologia românească a morţii, sunt motive recurente şi în poezia mea, transfigurate de viziunea tragică, creştină a crucificării nesfârşite.
Cred că pentru un indian, un tibetan sau un român e mai uşor, decât pentru un european oarecare, să întrevadă o reînviere a poeziei tradiţionale, a spiritului religios în care era concepută poezia tradiţională.

— Întorcându-vă la Capitolul VIII, Mioara năzdrăvană, din cartea lui Mircea Eliade, nu pot să nu vă întreb de care dintre exegezele Mioriţei vă simţiţi mai atras? Pe care o consideraţi mai apropiată semanticii morţii? De ce credeţi că exegeza lui Constantin Brăiloiu (Sur une ballade roumaine, La Mioritza, Geneva, 1946) nu s-a bucurat de audienţa pe care o merită şi nu are, după ştiinţa noastră, o traducere, până în acest moment, în limba română?

Cezar Ivănescu: — Normal, cel mai atras mă simt de exegeza lui Mircea Eliade, din care am ales un epigraf pentru cartea mea de poeme Doina: „O situaţie similară se întâlneşte şi în alte regiuni ale lumii şi în alte epoci istorice: să ne amintim numai de evrei şi de vecinii lor aflaţi la confluenţa imperiilor militare. Desperării şi nihilismului nu li se putea răspunde decât printr-o interpretare religioasă a «terorii istoriei». Am discutat în altă parte răspunsurile unor popoare din antichitate şi ale evreilor. Cât despre populaţiile rurale ale Europei Orientale, ele au reuşit să suporte dezastrele şi persecuţiile datorită mai ales creştinismului cosmic la care ne-am referit mai sus. Concepţia unui cosmos răscumpărat prin moartea şi reînvierea Mântuitorului şi sanctificat de paşii lui Dumnezeu, ai lui Iisus, ai Fecioarei şi ai Sfinţilor, permite să regăseşti, fie chiar numai sporadic şi simbolic, o lume încărcată de virtuţile şi frumuseţile de care terorile şi invaziile despuiau lumea istorică. Nu este locul aici să arăt că o asemenea concepţie religioasă nu implică nici pesimism, nici pasivitate. Este vorba de o reinterpretare a creştinismului, în care momentele istorice sunt asumate ca momente aparţinând dramei cristologice şi, în final, transfigurate“. Exegeza lui Mircea Eliade, foarte apropiată de semantica morţii, pune accent pe forţa de creaţie, de transfigurare a unei etnii, iar creştinismul cosmic, creaţie deopotrivă a românilor şi a lui Mircea Eliade însuşi, e destul de aproape de buddhism: am meditat treizeci de ani la o posibilă sinteză între Platon (ca moment de sinteză între gândirea arhaică europeană şi gândirea filosofică modernă), creştinism şi buddhism şi pot spune că umanismul buddhist (cel mai nobil gândit vreodată de fiinţa umană) poate fi uşor înţeles şi acceptat de un creştin care înţelege viziunea lui Mircea Eliade: Buddha nu poate restaura condiţia umană, cosmosul şi pe zeii înşişi, decât acceptând să se încarneze, „coborându-se“ adică, din compasiune pentru tot ceea ce e viu, la „condiţia umană“, la fel cum Fiul lui Dumnezeu nu poate să răscumpere fiinţa umană, căzută şi păcătoasă, decât acceptând crucificarea. Când am descoperit cartea lui Mircea Eliade, imediat după 1970, am început să o traducem folosindu-ne, dacă-mi aduc bine aminte, de un exemplar al cărţii care era proprietatea fostului soţ al Doinei Uricariu, care soţ, fireşte, ne cerea desperat înapoi exemplarul … Într-un târziu, vara mea de la Paris, pictoriţa Dana Roman, ne-a trimis un exemplar nou-nouţ al cărţii… Sigur că ar fi trebuit să se întâmple acelaşi lucru şi cu exegeza lui Constantin Brăiloiu. Să se pasioneze cineva de ea. Într-o vreme, Editura Muzicală, cred, îşi anunţase intenţia de a tipări o serie de Opere de Constantin Brăiloiu. Mărturisesc că nu am ştiinţă dacă intenţia s-a concretizat în vreun fel. Constantin Brăiloiu face parte din acea falangă de autori români foarte importanţi care, totuşi, nu sunt retipăriţi cu cărţile lor, unele fundamentale pentru cultura românească. Alături de Constantin Brăiloiu îi mai pot enumera pe Matila C. Ghika, pe lângă care Paul Valéry e un dulce copil, Pius Servien, George Ivănescu, Octav Onicescu… Nu numai cartea lui Constantin Brăiloiu nu s-a bucurat de audienţa pe care o merita, nici celestul Dan Botta, reeditat de curând cu Limite şi alte eseuri la Editura Crater, nu a avut şi nu are audienţa şi gloria pe care le-ar merita… Dar aici ar trebui să începem un pamflet despre ţoapele intelectuale, aşa că mai bine mă opresc.

— Am să plec de la o formulare premonitorie a lui Marin Preda adresată dumneavoastră: „Nea Cezare, ai să plângi mult, dacă eu am să mor, nea Cezare?“ şi am să vă provoc un răspuns în această direcţie: oare moartea poate fi despărţită de relaţia cu semenul?

Cezar Ivănescu: — Sunt oameni care se lasă prinşi în mecanica existenţei şi nu-şi conştientizează acut niciodată condiţia de fiinţă-către-moarte, aşa cum sunt oameni absorbiţi total de condiţia lor insolubilă de fiinţe muritoare şi trăiesc într-un autism absolut… Parabola buddhistă cu mama care vrea ca fiul ei mort să fie înviat, e foarte actuală pentru omul zilelor noastre… Moartea nu poate în nici un fel fi despărţită de relaţia cu semenul… Eu pot spune că am murit acum douăzeci şi cinci de ani când am primit o iniţiere în secta traumatomanţilor, m-am despărţit de ceea ce se cheamă în mod obişnuit un destin, pentru o misiune. Această distanţă faţă de mine însumi m-a învăţat să fiu mai atent cu ceilalţi, cu ceea ce înseamnă viaţa lor şi moartea lor… Citatul pe care l-aţi reprodus din cartea mea Pentru Marin Preda mă obligă la următoarea destăinuire…

Nu ştiu câtă atenţie îi acordam fiinţei muritoare, însingurate, neconsolate care era Marin Preda în carne şi oase, copilul mefient şi, uneori, sadic din Siliştea-Gumeşti, ştiu însă că măsurăm exact importanţa scriitorului Marin Preda pentru echilibrul atât de precar al vieţii literare româneşti. Ca şi în cazul morţii lui Nicolae Labiş (în cartea pe care i-am consacrat-o, Timpul asasinilor), moartea lui Marin Preda a fost o catastrofă pentru literatura română, a fost exact moartea care a declanşat o evoluţie entropică a literaturii române… Trăind în interiorul unui sistem închis – literatura română din ţară – am simţit întotdeauna că acest sistem are coerenţă, cât a trăit Marin Preda… Toate aberaţiile care s-au petrecut în acest sistem, au fost posibile pentru că Preda nu mai trăia, după Revoluţie… Cred că şi cel mai mare neruşinat pe care l-am cunoscut în viaţa mea, Mircea Dinescu s-ar fi ruşinat, totuşi, să-i fie Preşedinte lui Marin Preda, fiind Preşedintele Uniunii Scriitorilor… Aşa, însă, am asistat la o răsturnare a valorilor la fel de nefastă ca în 1945, după ocuparea României de către trupele sovietice… În timp vom cântări consecinţele morţii lui Marin Preda în 16 mai 1980…

După ce ne-am depăşit propriul univers obsesional, trebuie să ştim ce să facem cu moartea noastră, la fel cum trebuie să ştim ce să facem cu viaţa noastră… Căci viaţa noastră dacă nu e dăruită unei misiuni sau unei fiinţe nu are nici o valoare în sine.

În antichitatea târzie, a existat un filosof grec cinic, vagant, Peregrinos, care a anunţat pe cei doritori să asiste la spectacol ziua şi ora la care va urca pe rug şi-şi va da foc pentru a oferi oamenilor o lecţie de morală; moartea poate fi înfruntată cu inima uşoară, şi cu mintea limpede, nimeni nu trebuie să se teamă de moarte… Sigur că, de la Peregrinos la Iisus Hristos e o distanţă imensă, dar dacă nu putem realiza o Imitatio Christi perfectă, măcar pe Peregrinos să îl avem în minte: o moarte cucerită ca un pământ al oamenilor…

— Aţi scris despre moartea lui Marin Preda, a lui Nicolae Labiş. Cum arată moartea în negativitatea sa, atunci când e vorba de dispariţia a doi creatori de referinţă în literatura română?

Cezar Ivănescu: — În primul rând, ea întârzie ceea ce, fatal, trebuie totuşi să se împlinească… Moartea lui Labiş a întârziat poezia românească în demersul ei de a redeveni discurs violent şi direct social împotriva sistemelor modeme, împotriva tipurilor de societate modernă (fascistă, comunistă, democratică) desacralizată, despiritualizată, proclamând nu doar moartea lui Dumnezeu, ci şi moartea omului; moartea lui Marin Preda a întârziat scrierea acelei capodopere în proză care ar fi trebuit să spună că greul ocupaţiei comuniste de 45 de ani l-a suportat o masă imensă de ţărani care formau majoritatea poporului român, şi nu securistul CIA-ist, membru al P.C.R., Aurel Dragoş Munteanu, revoltat cu puţin înainte de Revoluţie de „dărâmarea satelor româneşti“, devenind apoi pe rând, disident politic, Preşedinte al Televiziunii Române Libere, ambasador al României în USA şi, în final, cetăţean american, ceea ce dintotdeauna voia să ajungă… O mare artă îşi găseşte slujitori pe potrivă; de unicitatea unor autori ca Nicolae Labiş sau Marin Preda ne e dor însă ca de propria copilărie; ea rămâne, acolo, în timp suspendată, sau alunecă în unda timpului, înapoi, împotriva curentului…

— În ce ecuaţie puneţi moartea în piesa de teatru pe care o scrieţi şi pe care aţi intitulat-o „Batalionul sacru“?

Cezar Ivănescu: — Aşa cum aminteam tot în cartea mea Pentru Marin Preda, această piesă de teatru e şi ea rodul câtorva decenii de meditaţie asupra lumii civilizate – care se încheie după opinia mea cu ceea ce numim perioada elenistică, – şi asupra barbariei care ţine de două mii de ani şi a culminat cu acest abominabil secol XX, al totalitarismului deşănţat, al tiraniei majorităţilor neghioabe, al holocaustului, al pragmatismului diabolic…

Lumea civilizată, lumea antică, lumea Macedoniei lui Filip era o lume cu măsură umană, o lume demonică, o lume în care fiul lui Filip al Macedoniei, marele Alexandru, cel mai mare cuceritor al tuturor timpurilor, visa sublim ca Novalis să acţioneze într-o lume plină de sens, el voia să nuntească Europa cu Asia şi ca un mare sacerdot a ordonat nunţile de la Susa în care hopliţii săi şi-au luat mirese asiate… Faptele, cât de uluitoare, erau sigilate de geniul unui om, geniul militar al lui Alexandru, în faptele de arme, geniul unui artist sau al unui meşteşugar în făurirea unei statui din marmura albă sau a unei urne funerare… Lumea barbară, lumea noastră e lumea asasinatului în masă săvârşit de trupele sovietice în pădurea Catyn unde au masacrat floarea ofiţerimii poloneze, e lumea Rusiei actuale pe teritoriul căreia există satele pustii în care au murit şi câinii, sate care, la un loc, fac cât teritoriul Franţei actuale…, e lumea în care milioane de copii mor de foame în vreme ce în statele superdezvoltate se petrec crize de supraproducţie…
Moartea nu mai cutremură pe nimeni în lumea noastră barbarizată, holocaustul ucrainian nici măcar nu e reţinut iar un război cum a fost cel din fosta Iugoslavie este o încoronare a absurdului şi descreierării, o bătaie de joc pentru orice minte care vrea să înţeleagă ceva…

— Ce credeţi, s-ar putea scrie o Carte a morţilor la români?

Cezar Ivănescu: — Într-un fel e deja scrisă dacă strângem într-un corpus de texte folclorice tot ceea ce e mai strălucitor ca realizare literară, de la materialul adunat de S. Fl. Marian şi până azi… În mod cert, în această carte a morţior, ar trebui să intre multe texte descoperite de cercetătorii ieşeni de la Institutul de lingvistică şi folclor al Academiei din Iaşi, texte de o mare vechime, culese din zona Rădăuţilor… Am citit cu ani în urmă un impresionant volum publicat de cercetătorii ieşeni şi mi-am dat seama că folclorul autentic românesc poate încă oferi mari surprize…
 Convorbire realizată de CLARA T. VÂLSAN, revista Transilvania, nr. 4/1996.
Scurtă privire asupra morţii şi învierii

Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat asta: