Arhiva

Posts Tagged ‘ESEU’

Adrian Botez despre „Dor de absolut” la Dan si Emil Botta

18 septembrie 2013 Un comentariu

DOI FRAŢI-POEŢI – DOUĂ DESTINE. ELEMENTE EMINESCO-ROMANTICE, ÎN OPERA POETICĂ A FRAŢILOR DAN ŞI EMIL BOTTA

 

 

Orice ar zice (sau, mai exact, ce n-ar zice şi nici nu zic!) istoriile literaturii române, din ultimul veac (de la George Călinescu, Eugen Lovinescu, Ion Negoiţescu, dicţionarul lui Mircea Zaciu ş.a.) – şi până la aceea a lui Alex Ştefănescu şi, mai cu seamă, la cea extrem de subiectivistă şi cu grave deformări de ordin axiologic, a dlui Nicolae Manolescu!), Adjudul, ca şi Răşinarii Sibiului, este un loc special, în România: dacă Răşinarii Sibiului i-au dat, ca spirite superioare, pe Octavian Goga şi pe Emil Cioran – Adjudul a dat, egal, României/Valahiei două Duhuri alese: pe Fraţii Orfici – Poeţii-Fraţi DAN şi EMIL BOTTA.
Amândouă, după opinia noastră, aplecându-se, într-o adâncă reverenţă, în faţa Duhului Protector al Valahilor – EMINESCU – dar reverenţa lor neînsemnând, nicicum, epigonism, ci creativitate, originalitate, complementaritate, faţă de Demiurgul Logos-ului Valah.
Da, două valori apropiate, prin caratele talentului, harului artistic – doi fraţi, pe care i-a născut, aici, la noi, în Moldova de Mijloc, zbaterea apelor şi luncilor Siretului şi Trotuşului…Unul era Alb, altul era Negru. Unul era „înalt, blond, frumos, şi zâmbetul lui era peste putinţă de descris (de statuie? de femeie? de copil trezit dintr-un vis cu animale cuvântătoare?)” – Dan Botta – cf. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, text apărut în „Prodromos”, nr.7, iulie 1967, p. 19-21 – celălalt era Duhul “Întunecatului April”… – Emil Botta.
Prin Înalta Voire a Dumnezeului Celui Mare şi Bun, cele Două Duhuri de Înaltă Lumină ale Neamului Românesc s-au născut într-o familie de medic – tatăl fiind THEODOR BOTTA – şi al unei misterioase femei-directoare de orfelinat – AGLAE – al cărei tată, FRANCESCO MARIA FRANCESCHI (stabilit în Moldova în 1872, tehnician la Fabrica de zahăr, din Sascut!) – era corsican de origine. Adică, din patria unei Mari Furtuni Planetare: Împăratul Napoleon I Bonaparte (cel care, din născare, s-a numit, destul de vaticinar, deşi se trăgea din nobilimea măruntă : Napoleon BUONAPARTE – “partea cea BUNĂ”!). Din câte ştim azi, totuşi, Francesco Maria Franceschi era din familia/clanul lui Filippo Antonio Pasquale di Paoli – DUŞMAN al lui Napoleon…Se pare că bejenia familiei Franceschi a început chiar de pe acele vremi.
…Dar să ne întoarcem pe malurile Siretului nostru…
DAN BOTTA este fratele cel mare. Se naşte, însă, într-o zodie a discreţiei ucigaşe de renume – dovadă că, azi, puţini români ştiu că Emil Botta a avut un frate. Un frate născut pe 26 septembrie 1907, în Adjud, mort pe 13 ianuarie 1958, la Bucureşti…Doar 51 de ani de epifanie… – “îşi începe studiile liceale la Liceul Unirea din Focşani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. Urmează, apoi, studii universitare clasice (limba latină şi limba greacă) la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, fiind dublu licenţiat în Educaţie Fizică şi Sport. Publică în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine etc. Participă la conferinţele grupului Criterion şi este cooptat în comitetul de redacţie al revistei, apoi va face parte, sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de direcţie al Enciclopediei României, proiectul debutând în 1938”…Apoi, dispare din ochii oamenilor preagrăbiţi, pe când cădeau zăpezile cataclismice, cosmice, ale anului 1958…” în urma unui atac de cord”, cum îl expediază frivol şi abandonează misterului cosmic, ziarele vremii, pe acest Pontif al Frumuseţii, al Incantaţiei şi al Fervorii:
“(…)De departe sună cornul, /Cornul serii, cornul mării, /Cornul surd al întristării, /Cornul mării, cornul serii, /Cornul jelei şi-al pierzării!
(Cornul mării, cornul serii)
…A se observa, extrem de clar, preluarea motivului eminesciano-romantic, cu valenţe –uranico-thanatice, al “cornului”-punte de eros, spre mediul selenico-thanatic (“Mai departe,mai departe,/Mai încet, tot mai încet,/Sufletu-mi nemângâiet/Îndulcind cu dor de moarte.//De ce taci, când femecată/Inima-mi spre tine-ntorn?/Mai suna-vei, dulce corn,/Pentru mine, vreodată?” – cf. Mihai Eminescu, Peste vârfuri) . “Cornul” danbottian (“Cornul jelei şi-al pierzării!”) conţine, la nivel semantic, aceeaşi orficitate fascinantă, precum la Eminescu – dar are, din păcate, şi un plus de deznădejde, provenit dintr-o mai insistentă ancorare în ontologia terestră (care stă sub semnul dublu direcţionat semantic, zbatere existenţială-stingere:“seară”-“mare”).
Sau, tot întru lira Eminescului:
“Muge-adânc un cerb în codru, /Codrul freamătă adânc, /De vânt crengile se frâng, /Muge-adânc un cerb în codru, /Muge-adânc şi nu e modru/Gândurile să-mi înfrâng.//Muge cerbul singuratic, /Echo duce tânga-i lung, /Glas de bucium lung-prelung;/Peste codrul singuratic/Cade viforul tomnatic, /Nu pot jalea să-mi alung.//Muge-un cerb, Diana Doamna/Lui din ceruri se întristă, /Plânge-n nori ca-ntr-o batistă, /Muge cerbul. Nicicând toamna/N-a mai fost atît de tristă” – cf. Dan Botta – Muge-adînc un cerb în codru.
Motivele eminesciene ale “codrului”, ca topos sacru şi, respectiv, al “buciumului” hermetic, motive care acţionează în câmpul semantic al frământărilor cosmogenetice, sunt păstrate, cu anumită rezervă personală de viziune, de către adjudeanul nostru. “Codrul freamătă adânc” – spune DAN BOTTA, înţelegând, prin “freamăt”, frământarea cosmogenezei interiorizate, întru premoniţia morţii-toamnă (“Peste codrul singuratic/Cade viforul tomnatic,/ Nu pot jalea să-mi alung”) – atunci când Eminescu, demult, nuanţase, întru cosmogeneză nuntită cu etnogeneză-valahogeneză, în Scrisoarea III: “Ce mai freamăt, ce mai zbucium!/Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium”. De observat cum “singurătatea” neo-romantică şi egotist-subiectivă a lui DAN BOTTA – pornise dintru un Eminescu care îşi vedea etnogeneza feerico-mioritic: “freamătul” codrului şi glasul de bucium nasc, la Eminescu, violenţa sublim-reactivă, a unui neam valah, despre care, azi, nu mai ştim aproape nimic… – un neam valah al “armei” reactive, dar şi al existenţei întru lumină cosmică, un neam închinat Soarelui şi Lunii, stelelor etern-lucitoare (“coifuri lucitoare”) şi cometelor-“capete pletoase” etern-trecătoare şi etern-vaticinare/mistic-revelatoare (“ies din umbra-ntunecoasă”):“ (…) la poala lui cea verde mii de capete pletoase,/Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă”.
Pe de altă parte, amestecul de thanatic şi orfic, prin reactivarea “buciumului” aminic (din poemul Peste vârfuri), aproape că şochează, la DAN BOTTA (poemul Muge-adânc un cerb în codru), prin fidelitatea faţă de semantica eminesciană: “Echo duce tânga-i lung, /Glas de bucium lung-prelung”.
Ceea ce surprinde, oarecum, la DAN BOTTA, în acest poem, este devierea-degradarea semanticii atmosferei cosmice a “buciumului” şi a “codrului”, până la simbolistica –întunecării spirituale-uitării, semnificată de “batistă” (“Plânge-n nori ca-ntr-o batistă”) – şi, ca urmare, se înregistrează o importantă deviere a încărcăturii mitologice a Dianei-Artemis (eminesciene), zeiţă a Lunii, soră, luminător-săgetătoare (deci, apocaliptic-demiurgică şi spiritual-iluminatoare -), a lui Apollon-Soarele, zeiţă care, prin îndoirea-arcuirea mâinilor, defineşte-închide, la modul demiurgic, bolta lumii create (“Ah! acum crengile le-ndoaie/Mânuţe albe de omăt, /O faţă dulce şi bălaie, /Un trup înalt şi mlădiet.//Un arc de aur pe-al ei umăr, /Ea trece mândră la vânat/Şi peste frunze fără număr/Abia o urmă a lăsat“ – cf. Mihai Eminescu, Diana) – către o Diană a lui DAN BOTTA, care Diană danbottiană se deplasează, clar, spre câmpul semantic al Maicii Cosmice (Maica Domnului Hristos-MATER SELENE, MATER SUSPIRIORUM, MATER TENEBRARUM, MISTICA MATER FERTILAE ET FECUNDA/ALMA MATER): “Diana Doamna Lui din ceruri”. “Întristarea” ei/Doamnei din ceruri nu are, însă, valenţe soteriologice, ci, mai curând, rămâne la stadiul de expiatoare cosmic-autosacrificială: “(…)Diana Doamna/Lui din ceruri se întristă, /Plânge-n nori ca-ntr-o batistă, /Muge cerbul. Nicicând toamna/N-a mai fost atît de tristă”. Dar, în mod evident, “cerbul” care “mugeşte”, cu tot pesimismul manifest al lui Dan Botta, se înscrie şi rămâne în câmpul semantic al Copacului/Stâlpului Logos-ului Ordonator-Cosmic. Al Parashabdei – Sunetul Întemeietor-Demiurgic. Adică, păstrează semantica originar-aminică: cf. M. Eminescu, Povestea Codrului: “Împărat slăvit e codrul,/Neamuri mii îi cresc sub poale,/Toate înflorind din mila/Codrului, Măriei sale.//Lună, Soare şi Luceferi/El le poartă-n a lui herb,/Împrejuru-i are dame Şi curteni din neamul Cerb” – dar şi cf. M. Eminescu, Memento mori: “Apoi iar se pierde-n codrii cu trunchi groși, cu frunza deasă,/Unde-n arborul din mijloc e vrăjita-mpărăteasă (…)Sara sună glas de bucium și cerboaice albe-n turme/Prin cărările de codru, pe de frunze-uscate urme (…)”. Neamul Românesc este echivalent cu Stâlpul (Brâncuşian!) Central al Cosmosului (Muntele MERU!), echivalent cu Forţa Demiurgiei Cosmice – şi i se deleagă, de către divinitatea uranică – Forţa Cosmogenetică.
Tristeţea Eros-ului din versurile danbottiene “Nicicând toamna/N-a mai fost atît de tristă” – păstrează ceva din demiurgia mistică, conţinută în celebrul verset eminescian: “Totuşi este trist în lume”, din finalul “Florii albastre”.
… Cât de repede îi expediem noi, înafara planetei Terra, pe cei care “nu mai sunt”. “Unde sunt cei care nu mai sunt?” – întreba, îndurerat, Nichifor Crainic, despre toată generaţia tânără interbelică…”Sunt, TOŢI, în vesela şi iresponsabila uitare a românilor!” – ar trebui ecoul să răspundă. Pentru că nu este drept ca DAN BOTTA să fie dat uitării, numai pentru că a avut adânci şi sincere crezuri şi înţelegeri naţionalist-legionare – nu este drept să fie aproape complet dat uitării un atât de sever şi iluminat Poet, un eseist eremit, înţelept precum Sfântul Buonaventura, cel vindecat de Sfântul Francisc – …şi un Înger Traducător, din greaca zeilor Sofocle (Oedip Rege) şi Euripide (Troienele), din franceza vagantului regal, François Villon (Balade şi alte poeme), sau din engleza magului Shakespeare (Regele Ioan, Richard al III-lea)… – din americana onirică a lui Edgar Allan Poe şi din germana diamantină a lui Goethe sau din portugheza conchistadorică a lui Ferreira de Castro… – …un mare şi harnic savant tracolog (în anul 1944, DAN BOTTA începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteză thraco-romană-bizantină, care durează 14 ani şi însumează 1200 de pagini) – ba chiar sanscritolog! – în fine, ARHEUL ARTISTULUI ROMÂN, pentru că DAN BOTTA a înţeles că Scrisul este o Religie, că nu trebuie să-ţi măsori opera cu…camioanele (de maculatură, fireşte!), ci că orice scrie Artistul Arhetipal, de fapt sculptează pe Stânca Eternităţii, din Paradisul Lui Dumnezeu.
…Mai mistic: DAN BOTTA (ca şi fratele său, Emil, fireşte!) este DESCENDENT DE VOIEVOZI ŞI MAGI AI CETĂŢII DACICE A MARAMUREŞULUI: “(…)descendentul unei vechi familii nobiliare ardelene, strămoşii săi Martin şi Mihail Botha fiind recunoscuţi, la 1579, drept voievozi ai Cetăţii şi Ţinutului Chioarului, din Maramureş” – cf. Horia Brad, Dan Botta. 50 de ani de la moarte. Nobilitatea neamului său după tată a fost confirmată de Christofor Bathory (în 1579), înrudită fiind familia sa cu episcopul Ioan Bob, co-autor la Supplex Libellus Valachorum!!!
DAN BOTTA este, alături de Mihai Eminescu, de N. Densuşianu şi Blaga, printre extrem de puţinii români care au înţeles, cu clarviziune, că Neamul Românilor, ROMÂNII-VALAHII, ca expresie de Duh! – nu alcătuiesc, în existenţa lor de sute de mii de ani, ca strămoşi ai Europei şi ai Lumii întregi – o…”cultură minoră”, cum s-a înşelat un alt român major, contemporan cu DAN BOTTA – răşinăreanul Emil Cioran: “Credea (alături de alţi câţiva, printre care mă număram) că dacă o cultură îşi revelează conştient esenţele – într-o creaţie poetică, în filozofie, într-o operă spirituală – devine prin însuşi acest fapt o CULTURĂ MAJORĂ; chiar dacă, datorită limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulaţie universală” – cf. Mircea Eliade, idem. Şi afirmă, demonstrând meticulos, la nivel de lingvistică şi mitologie, că VALAHII sunt, prin strămoşii lor daci, ETNODEMIURGI TEREŞTRI (a se vedea studiile tracologice ale lui DAN BOTTA – neagreat de învăţăceii impostorului Lucian Boia: cf. Bogdan Neagota, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, în lucrarea Dacismul şi “fenomenul originar”, în studiul culturii populare: “<> era, pentru Dan Botta, chintesenta întregii Europe rasăritene, <>, bântuită în imaginaţia poetului de fantasmele uni trecut exemplar (Apollo şi Dionysos, Orfeu şi Zalmoxis”)..
…Şi, tot din mărturia extrem de preţioasă a lui Mircea Eliade, aflăm că DAN BOTTA era VÂNĂTOR DE ARHEI : “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esenţe. De aici, de asemenea, convingerea lui că numai „clasicismul” (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa exemplară de inspiraţie. Pentru că, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îţi revelezi esenţele şi înveţi să le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un „clasicist”, credea Dan Botta, putea identifica marile creaţii ale poeziei populare. Ceilalţi cercetători rămâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)”.
Şi, iată dezvăluirea eliadescă, despre Dan Botta, pe care l-a înţeles cum nimeni nu l-a înţeles şi l-a văzut înconjurat de Lumina Taborică a Fixării Arheilor, într-un Nou Paradis, cel mai sever şi mai străluminat Paradis – cel al ARTEI:
“(…)Nu credea în realitatea literară a obiectelor şi acţiunilor de toate zilele.
În fond, pentru el, reale – şi deci susceptibile de a interesa un artist – nu erau decât arhetipurile, imaginile exemplare, modelele ideale. De aceea, aşa-zisul clasicism al lui Dan Botta, cu toată erudiţia greco-latină pe care o implica, nu era rezultatul unei „învăţături” – ci, înainte de toate, un mod de a fi în lume.
Pentru Dan Botta, lumea devenea reală când începea să-şi reveleze structurile ei profunde; adică, atunci când ochiul minţii începe să desprindă, înapoia aparenţelor, imaginile eterne, figurile mitice. Pătrundeai misterul unei nopţi de vară când izbuteai să ţi-o revelezi ca în aceste versuri din CANTILENĂ: „Pe vânturi ascult/ Orficul tumult,/ Când şi-ardică struna/ Fata verde, Una,/ Duce-i-aş cununa… ”
(…) Dan Botta avea mare slăbiciune pentru acest teritoriu în care se înfruntaseră de-a lungul secolelor egeeni: grecii, thracii, ilirii şi romanii. Era într-un anumit fel o geografie sacră, pentru că pe plaiurile şi munţii aceştia oamenii întâlniseră pe Apollo şi Dionysos, pe Orfeu şi Zamolxis. Timpul încremenise, acolo – şi odată cu el, peisajul. Lumea aceasta, care aşteaptă vrăjită de mii de ani, era şi lumea poetului” – Mircea Eliade, idem.
…Cu puţin înainte de despărţirea de Eliade (şi, la nu multă vreme, şi de lume!), l-a luat deoparte pe Magul Eliade şi i-a şoptit: „<>”. Este şi maniera Aminului Valahilor, de a doini, cu amar şi “dor fără saţiu”…!!!
Şi iată dovada alduirii ca iniţiat zalmoxian, ÎMPĂRAT AL DUHULUI! – a lui Dan Botta, de către Magul Mircea Eliade: „<>, reluă el după câteva clipe, loc de verdeaţă şi de odihnă…>>. August 1942. Era printre cei care înţeleseseră” – cf. Mircea Eliade, idem, Chicago, 1960.
***
…Fratele negru, EMIL BOTTA, a avut parte de recunoaştere publică generoasă, fie şi numai prin faptul că a dat numele celui mai vechi liceu din Adjud…! Dar Fratele cel Negru a avut parte de o dezvoltare socială incomparabil mai largă decât Fratele cel Alb, DAN BOTTA: dincolo de Poetul Întunecatului April, nimeni nu-l poate uita, dacă l-a văzut, pe ACTORUL Emil Botta, cu o voce care parcă venea de la Mumele şi Vâlvele Pământului. Rolurile Ion Nebunul, din Năpasta lui Caragiale – precum şi Regele Ondinilor, din Ondine, de Jean Giroudoux – nu pot fi nici imitate, nici repetate! Niciodată, de nimeni altul: doar să…”înconjori”, reverenţios, pe lângă Imperiul Dramatic-Interpretativ al lui Emil Botta…!
…Se naşte, cum am zis, în aceeaşi familie de medic şi de urmaşă a corsicanilor vendettei, ca şi Dan – …se naşte, pe 15 septembrie 1911, la Adjud – şi prinde ceva mai multă viaţă decât Dan: pleacă “pe partea cealaltă”, în 24 iulie 1977, începutul călătoriei mistice fiind la…Bucureşti!
… Visând, de mic copil, să devină actor – fuge de acasă, la vârsta de 15 ani.În 1929 se înscrie la Conservatorul de artă dramatică din Bucureşti, pe care îl va absolvi în 1932. După ce joacă pe scenele mai multor teatre bucureştene şi din provincie, devine actor al Naţionalului bucureştean. Interpretează rolul unor personaje majore, din dramaturgia lui Shakespeare, Goethe, Cehov, Caragiale.
Apoi, lumea cinematografică, din epoca aşa-numit “comunistă”, îi va oferi destul de multe şanse expresive, pentru a-şi valorifica talentul şi maniera de interpretare unică (Se aprind făcliile(1939), Viaţa nu iartă, 1958, Erupţia, 1958, Când primăvara e fierbinte, 1961, S-a furat o bombă (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Paşi spre lună( tot în regia lui Gopo), Pădurea spânzuraţilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Răscoala, 1965, De-aş fi… Harap alb, 1965, Şah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.
Voce lirică unică, pusă, mereu, sub semnul tragicului, dar şi al măştilor unui actor cu teatrul în sânge.

…Ca poet, a debutat, cu poemul Strofă ultimă, în revista lui Tudor Arghezi,”Bilete de papagal”.
Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu rataţi”, din care s-au desprins şi filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat (fiind mai puţin orfic decât Dan – şi mai mult ludic, dar, în niciun caz, nu până la…Minulescu!) al generaţiei Criterion: pentru versurile sale, Emil Cioran-Apostatul cu Teancuri de Măşti, Nicolae Steinhardt Cel Naiv şi Blând… – aveau un adevărat cult.
…Este autorul unei poezii negre, existenţialiste, dar, totul, prins într-o horă carnavalescă, de Sabat Negru…a jocului de cuvinte (uneori profund, alteori facil! – dar, totdeauna, impresionant, rostit întru gravitate!) – cu personaje dintr-o mitologie proprie a morţii, în consonanţă cu filosofia trăirismului interbelic. E un poet al măştilor, eul lyric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morţii şi a neputinţei.
…Orice actor de geniu (şi EMIL BOTTA a fost!), care trăieşte în mijlocul hărmălaiei teatrale, este extrem de SINGUR! De aceea, credem că Fratele cel Negru se autodefineşte ireproşabil, dincolo de Mistica Nordului (cf. p. 197, Noapte din Andersen: “Cumplite-s aceste misterii: aicea, tu, moartă,/şi afară-n tenebre, vikingii pândindu-ne casa”), dincolo de metafizica Blestemului către Simion Dascălul şi către Bureţi… – prin CUC, pasărea singurătăţii, dar şi a reversibilităţii metanoice – …dar şi “ondină” fascinantă şi pururi misterioasă, a Mareelor Codrului, “ştimă” care atrage (dacă ar putea, LUMEA ÎNTREAGĂ!), către Misteriile Thanatice şi Regenerator-Soteriologice ale Codrului şi ale lui Isis-Cybelle.
Dinspre “sleirea” şi “frigul” tenebrelor infernale – spre “FOCUL” ŞI “VÂNTUL-FURTUNA” ORFICĂ A REVELAŢIEI, prin LOGOS-Cuvânt-cu-Cuvânt şi “fluieratul” Noului Orfeu, deci ORÂNDUITUL SINE, ÎNTRU NOUL PARADIS, PRIN REVELAŢIA STIHIILOR ARTEI-CA-LOGOS… – dinspre SÂNGELE BLESTEMAT-BINECUVÂNTAT AL GRAALULUI/”Ulciorul cu Cucută” – spre “…stele fumegânde şi FOCURI CRESCÂNDE…”!):
“am înlemnit/la vederea cucului,/un cuc de pripas/la casele noastre./ce mai cuc sărac/ i-am văzut şi faţa/slăbita, sleită./eu cu jonglerii,/eu cu clovnerii/încerc să-l încânt/cu vânt cucu vânt./să-l distrez cu nimic/pe Fluieră Vânt/Frig în ochi îi arunc/din ulcioare de cucută/îi dau să bea,/ulcioare de foc îi întind/pe pat cu cuie îl culc,/fac din cuc fachir,
lopeţi de pământ/arunc peste el/şi stele fumegânde/şi focuri crescânde …/eu cu clovnerii,
eu cu jonglerii” (Fachir)
…”FAQR” înseamnă, în arabă, şi “sfânt”, şi “sărac cu punga şi bogat cu Duhul” – adică, ÎNŢELEPT! ÎMPĂRAT AL DUHULUI…!!!
…Opinia noastră este că şi Emil Botta (ca şi fratele său, Dan!) îi datorează acel “primo movens” al Poeziei sale – lui MIHAI EMINESCU!
Nu mai departe decât în poemul mai sus-citat, Fachir, Emil Botta urmează, cu originalitate îmbinată cu smerenie, învăţătura eminesciană (inclusiv cea conţinută în numela Sărmanul/[”FACHIRUL”] Dionis!): actul artistic este întemeiat şi pus în lucrare doar prin îmbinarea armonică a ludicului umano-orfic (“Fluieră Vânt”) cu sacrificialul şi sacralul. Ceea ce Eminescu numea “Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate”, din prima ars poetica eminesciană – finalul poemului Epigonii (unde “jocul” sugerează latura ludică a actului artistic, iar “icoana+glasuri tremurate” trimite, direct, la sacralul autosacrificial creştin) – Emil Botta foloseşte îmbinarea de “clovnerii/jonglerii” (deci, ludicul, cu efecte dedus-transcendente!), cu “fachirul” pneumei cosmic-sacrale (“cu vânt cucu vânt”/Cuvântul Demiurg, prin CUCUL Reversibil/Resintetizator de Lumi, prin CUCUL Crucificat întru Misterul Demiurgic al Primăverii!), “culcatul” întru “cuiele/raze” ale Revelaţiei şi Înviatul Martiric, întru cosmicul nebulos, cosmicul înviat ciclico-spiralat, dintru noua cosmogeneză – de sub semnul Crucii-SAPĂ şi evoluând dinspre “stele fumegânde” spre “focuri crescânde”: “ulcioare de foc îi întind/pe pat cu cuie îl culc,/fac din cuc fachir,/lopeţi de pământ/arunc peste el/şi stele fumegânde/şi focuri crescânde …” Rezultatul este Opera-Poezie/Răstignirea Orfică – disjunsă, major, de personalitatea terestră a Poetului.

Expresionismul, trăirismul şi neo-modernismul “pierdutului” şi carnavalescului Emil Botta i se topesc acestuia (în bulboanele propriei fiinţări expresive!), treptat şi cu înalt rafinament eminescian, până vede nevăzutele/esenţele – în ROMANTISM (împrumută de la Eminescu nu doar viziunea, ci până şi vocabularul: “vrajă”, “muri”, “lună”, “suspin de ape” etc.!): “De m-ar atinge vraja/romanticei păduri!/Şi brazii să-şi înalţe/întunecaţii muri” (cf. Comentariu la o viaţă pierdută).

Până şi viziunea asupra lui Lucifer împrumută enorm, din punct de vedere al semanticii evolutive a poemului, al topicii şi al vizionarismului, din Luceafărul eminescian: “Făt-Frumos Isus peste Ape/te uită cum trece. Apa suspină./Domniţă Trestie, te înclină/când trece Domnul./(…)Cu imaginea eretică a lunei aproape,/vieţuiesc, rătăcesc./Oh, singurătate de argint,/spânzurato de cumpăna fântânelor,/ lună, lună, zână a zânelor,/nu mă vrăji./Încă mai am o brumă de cer,/o fâşie de noapte,/o stea – dacă pier” (cf. Lucifer). De observat că Emil Botta pricepe nemăsurat mai mult decât criticii lui Eminescu, din funcţia eminesciană a Lunii-Zână-a-Zânelor, a Trestiei Bidirecţionate (Ontologico-Psihopomp) şi a Fântânii Transcendente, ba insistă chiar şi asupra colaborării lui Lucifer cu Mumele Elementarităţii Cosmice şi cu Duhul Lumii şi cu cel al Omului Cosmic (“Frumoase ceruri, nobile ape,/atât de nobile că setes mi-o mint!”). La un moment dat, pare că intuieşte, mirabil, până şi FAŢA CRISTICĂ a lui Lucifer (“Deschide-te, mormânt arzător”/Făt-Frumos Isus peste Ape/ te uită cum trece”), valenţele luciferice, fortificatoare pentru om şi izbăvitoare pentru cosmos, ale acestuia… – …numai că, spre deosebire de cosmico-dinamicul Duh Valaho-Eminescian – înneguratul Poet Emil Botta preferă să zăbovească/tândălească, extatic şi molatic, la hotarul dintre viaţă şi moarte, dintre clarobscur şi lumină. Rezultatul este, mai curând, REVERIA, decât MÂNTUIREA!

…Ceea ce impresionează, încă şi mai mult, la Emil Botta, în ce priveşte gena sa eminesciană – este aplecarea sa, profund incantatorie şi cu valenţe apotropaice, asupra istoriei eroice româneşti medioevice (incantaţie parcă mai primitiv-orginară, chiar, în ritmarea ei exterioară – decât a Maestrului-AMIN!). Rămân, adânc, în memoria noastră sentimentală, poeme precum: p. 383 – Bocetul al lui Ion Vodă Armanul, mai numit şi cel Cumplit, Răstignitul Valahiei, pe patru cămile, de către turci, după bătălia pierdută, de la Roşcani-Finţa/1574 (“M-au întrebat /că de ce moarte am murit,/ce de patimi am suferit./Pe mâna cămilelor m-au dat/şi numai sufletul meu neadormit/ştie ce-a pătimit. /Iară sufletul meu /în judecată le-a strigat/pe câteşipatru cămilele/care sufletul/de trup l-au depărtat,/pe cocoşatele/pe care cu sângele meu le-am zugrăvit/în sânge tot, le-am împodobit (…) Cămaşa de piele/nu le-au putrezit, ciolanele nu s-au risipit,/ele, ciolanele,/au înflorit”), Pe Câmpia Turzii (unde a fost asasinat Mihai Viteazul/1601) – p. 211 – (“…Şi blestematul şi procletul Iacob Beuri, valonul,/ca un demon fuge din cort /Adevăr spui că Mihai dormea dincolo, mort, că a fost împlinit sacrilegiul, că smulsă e împărăteasca viţă?/ Nu, stelelor, nu aveţi de ce roşi,/nici voi, căpăţâne de criţă,/lefegii şi pigmei, /sperjurul fiind trăsătura voastră de căpetenie, / actul prim al catehismului vostru./Vă sperie luminatu-i leş,/ căci împăcată eşti, omenire, cu stricăciunea şi moartea,/dar cu moartea morţii, ba”), Iacob Beuri, valonul (numele mercenarului valon care l-a străpuns, laş, pe Mihai Viteazul cel singur, în propriu-i cort, de pe Câmpia Turzii: “Oh, Mihaiu, stângaciul,/ne-ar fi zdrobit, el, Măreţia, Retezatul, Copaciul” – p. 241– după vorba cronicarului: “Şi căzu trupul cel frumos [n.n.: al lui Mihai Viteazul], ca un copaciu…”) – şi, mai cu seamă, Misail Călugărul şi Simion Dascălul – p. 470 (doi dintre cei trei copişti, interpolatori în pasajele cronicii lui Grigore Ureche, crunt calomniatori, hulitori şi blasfemiatori ai Neamului Valah, în folosul altor neamuri vecine!): “Vai vouă Misaile,/ tristeţi şi bureţi (…) Ce fel de călugăr eşti Misaile?/Ce hram porţi Misaile?/(…) Şi tu Simioane Dascăle/ce mutră ai?/ Ce isoane ţii tu/Simioane?/Voi sunteţi fum, vai vouă, fum.//(…) Voi sunteţi, vai vouă,/vânzarea neamului vostru./Şi încă şi mai rău:/sunteţi Misail,/sunteţiSimion,/tristeţi şi bureţi, vai vouă!”).

Dacă ar fi să tragem o concluzie, în legătură cu influenţa Eminescului-Aminului, asupra Poeziei celor doi fraţi Botta – am putea sintetiza, parţial, deocamdată, o deosebire evidentă: Dan Botta eminescianiză, adânc, preponderent la nivelul formei – pe când Emil Botta eminescianizează, cu precădere, la nivelul ideatic, al conţinutului. Dar ambii fraţi îl urmează, cu zel de neofiţi, pe Eminescu, ca pe o Călăuză Mistică, pe tărâmul Mitologiei Daco-Valahe!!!

…Românul, de etnie evreiască, Andrei Oişteanu (care se pronunţă, insistent şi cu o violenţă cu totul nefirească, şi împotriva Aminului Românilor…!) – face un studiu despre…ne-înţelepciunea lui Emil Botta (cf. Andrei Oişteanu, în rev. Arta Sport: EMIL BOTTA ŞI “LECŢIA DE OPIUM” – 14 mai 2008), dar tonul articolului (care-l vizează şi pe un alt legionar, pe genialul Ion Barbu/Dan Barbilian) este atât de insinuanto-insidios, întru demolarea zeilor valahi, încât, pur şi simplu, nu ne interesează: şi Edgar Allan Poe era dipsoman şi narcoman, dar, prin asta, E. A. Poe şi-a dovedit, mai curând, dispoziţia martirică faţă de Artă, decât voinţa de autodegradare prin viciu! Ca şi Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Gérard de Nerval, Tristan Corbière, Jules Laforgue, Francis Joseph Thompson, Émile Verhaeren, Oscar Wilde, Fernando Pessoa etc. etc..…deci, o întreagă generaţie, aceea a simboliştilor “romantico-postromantici”!
…Este, fireşte, şi cazul lui EMIL BOTTA!
…Nu-l putem părăsi, pe Emil Botta, printre opiniile “oiştene” – deci, ne vom resorbi, taumaturgic şi soteriologic, în Dorul lui fără Saţiu, pentru a fi şi rămâne, noi şi tot Neamul Nostru Românesc, alături şi “trăirind” întru Magii noştri adjudeni:
“De un dor fără saţiu-s învins/şi nu ştiu ce sete mă arde./Parcă mereu din adînc,/un ochi răpitor de Himeră/ar vrea să mă prade./Şi pururi n-am pace,/nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,/izvoare sub lună, ori dornică ciută,/nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută./E atîta nepace în sufletul meu,/bătut de alean şi de umbre cuprins…/Un dor fără saţiu m-a-nvins,/Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu…”
…Sperăm ca această “sete meree”, de necuprins/”dor fără saţiu”, să nu se stingă, niciodată, pentru noi, “Vechea Gardă” (dar cu Credinţă în Dumnezeu şi în Viitorul Neamului Românesc!). Şi, mai ales, tragem nădejdea să-i “învingă setea meree” pe Poeţii locului şi “pururi n-aibă pace” şi “nimic nu-i stingă, nimic nu-i aline”, pe această “planetă de TESTARE A DUHULUI UMANO-DIVIN”, care este Terra… – decât …Nestinsul şi Nealinatul DOR DE ABSOLUT!

prof. dr. Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:

Drama unor generaţii…


DOUĂ GENERAŢII SUCCESIVE – FĂRĂ CREZURI…!

PRELIMINARII

– Fragment-

V-CASTRAREA GENERAŢIEI CONTEMPORANE

…Ce se întâmplă, însă, de atunci încoace? Ultimele două generaţii succesive, adică generaţia mea şi, respectiv, aceea a copiilor mei – sunt generaţii de-a dreptul jalnice, cvasi-avortate:

I-una (a mea), cea a anilor 1950-1970, nu s-a lămurit (deşteptat), încă, spre o lumină fixă/reală, spre o Stea a Nordului,

II-cealaltă (a copiilor mei), a anilor 1980-2000, n-are chef să se deştepte… Şi, curând, nu va mai avea PENTRU CE SĂ SE DEŞTEPTE!!!

…Eroismul şi modurile existenţial-eroice, cu finalităţi martirice, transcens-soteriologice – au dispărut. A rămas doar o imensă năuceală, o cosmică nedumerire, o continuu-progresivă întunecare/opacizare a rosturilor umane. Şi, apoi, în fine, o stare de pasivitate/prostraţie/alienare şi de indiferentism, de iresponsabilitate/inconştienţă sinucigaşă!!! O generaţie care îşi masacrează, cu cinism, şi-şi caricaturizează, cu inconştienţă, LIMBA (deci, Duhul!), o generaţie care escamotează, imbecil, semantica Patriei-Neamului, o generaţie care permite existenţa de partide ucigaşe de Patrie-Neam, care îngăduie exmatricularea Sabinei Elena, pentru că şi-a purtat, pe cap, TRICOLORUL ROMÂNESC, ÎN ROMÂNIA! – o generaţie care este complet indiferentă că numai alogenii şi iudeo-masonii sunt la conducerea ţării lor, deşi vede (sau PARE că vede…!) jaful generalizat, şi asasinatul generalizat, şi trădarea generalizată, în cultură-spiritualitate (a se vedea cazul lui Horia Roman-Patapievici şi a expoziţiei, cică româneşti, de la Bochum: „OMAGIU LUI IUDA”!), ca şi în economie…o generaţie care permite desfiinţarea statalităţii României şi a poporului român, respectiv a naţiunii româneşti, prin crearea „euroregiunilor economice”, ca fază de tranziţie spre FĂURIREA MARELUI IMPERIU IUDEO-MASONIC EUROPEAN (după modelul celui americano-babilonic, aneantizator de Duh!) – o generaţie care permite invadarea, de către Max Rich, a Roşiei Montane şi exploatarea apocaliptică, de către iudeo-americanii de la „Chevron”, a gazelor de şisturi (care, în SUA, fac să explodeze chiuvetele din apartamentele cetăţenilor!), o generaţie care permite vasului cu deşeuri radioactive „Flaminia” să „se spele” în portul Constanţa şi americanilor să ne transforme în roboţii lor militari, şi în victimele scutului antirachetă – iar UE & SUA să ne transforme şi în victimele lui Băsescu-Braunovici şi a lui Ponta-Naumovici… – ESTE O GENERAŢIE CASTRATĂ!!!

Preoţii nu mai au, ca scop definitoriu, mărturisirea Cuvântului Demiurgic-HRISTOS, profesorii nu mai au ca scop definitoriu educarea, întru Duh evolutiv-spiritual hristic, a generaţiilor de nuclei umano-divini, medicii nu mai au ca scop definitoriu vindecarea trupului, spre deblocarea energiilor spirituale (am rămas cu gura căscată, într-o seară – şi n-am mai închis-o până azi! – auzind un medic că îşi numeşte pacienţii – „beneficiari”…!).

Iar politicienii nu mai au ca scop definitoriu apărarea POLIS-ului/CENTRU AL ACŢIUNII RITUALICE… – ci distrugerea, prin trădare inconştientă – a POLIS-ului SACRU…!!!

Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:

NEUTROSOFIA LA FLORENTIN SMARANDACHE. PARADOX ŞI SENS


PRIMIM DE LA EUGEN EVU

Despre paradoxism şi neutrosopfie

Lui Florentin Smarandache

Florentin Smarandache a preferat acest mod empiric, experimentist, de a „ citi” lumea ca pe o carte, o incomensurabilă carte sinoptică, în dualitate: conştienţă şi inconştienţă,-ţinta unei „ conştientizări” a realităţii ce se dezvăluie prin „ pipăire”, prin atingerile egoului cu Sinele. Sinele este considerat de gnostici şi d creştinism a fi Hristosul, adică al doilea om Adamic, primordial, omul unificat prin cunoaştere – revelatorie.
„ Paradoxul este o caracteristică a scrierilor gnostice”, scrie marele filosof elveţian Carl Gustav Jung – „ Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu”. Irecognoscibilul este mai apreciat ( accesibil, n) – decât absenţa echivocului, pentru că absenţa acestuia „sfâşie taina obscurităţii lui şi îl prezintă astfel ca pe ceva cunoscut. Aceasta este o uzurpare care ispiteşte intelectul uman la hybris, întrucât dă iluzia că ar fi ajuns deja, printr-un act de recunoaştere ( adeverire, n) –în posesia misterului transcendent şi că l-ar fi „înţeles”. Aşadar paradoxul corepsunde unei trepte superioare a intelectului şi redă mai fidel situaţia reală, tocmai pentru că nu reprezintă ceea ce nu poate fi cunoscut, în mod abuziv, drept ceva cunoscut”. ( ibid). Oare se opate „ opera” în acest sens semiotic şi hermeneutic, cu cifrele aşa cum se poate cu literele- cuvintele, în poezie de exemplu?
*
Lumea- carte este sinoptică, este interconetare macro- micro- cosmică. Autocunoaşterea este suferinţă, este riscul asumat al ego-ului în căutare spre regăsire a Sinelui ( cosmic) –
din arhetip. Diferenţierea, discriminarea de acest tip produc un proces dureros pentru psihicul uman, „ orice progres pe drumul ( calea ( cunoaşterii ( revelaţiei mistice sau „ intelectuale) – se cucereşte prin suferinţă. Astfel, scrierea conţine gestul – impulsul Sinelui „ latent” în fiecare „ scrib” sau „ apostol” misionarist, ceva din drama întrupării ca Logos în lume, aşadar Opus ( opera) propriilor transformări care se cer comunicate altora şi asta prin precipitarea liturgică în profan a spiritului „ care se agită în om”.
„ În psihologia creştină ritul şi dogma sunt concepute numai ca factori exteriori şi nu sunt trăite ca procese interioare „ (ibid.).
*
Ce este opera dacă nu drama întrupării, cum spune Ion Popescu Bradiceni „ facerii şi corpului” ? Fiul omului, Adam secundus, este totalitatea proeminentă care transcende conştiinţa”. Trauma celui „ născut, ci nu făcut” este a fiului, preluată din trauma Mamei ( Matria, Mater- Materia?) amintind clar de cenzura divină a Genezei pentru femeia umană: „ vei naşte în chinuri”. Toţi teozofii numesc Sinele ( omului actual) – ca fiind Hristosul. Dualismul este condiţia, însă unii afirmă azi că ei sunt „ trialişti”, ceea ce sună a „ rebeliune „ luciferă ? Cartea( literatura modernă) continuă a fi, poate fi, astfel, un obiect de cult (!) –şi este- o evanghelie apocrifică, ce se adaugă la nesfârşit în devenirea ( autocunoaşterea de tip socratic şi aristotelic) – cumva fractalic întru revelaţia Sinelui arhetipal în uman.
*
Omul este astfel o entitate ce se auto- zideşte, edifică pe Sine, ca Sine în conlucrare cu Id-ul- prin Duhul Sfânt, paraclet.
*
Găsim acestea înţelegând literatura creştină foarte timpurie, în aşa numitele Faptele lui Ioan, apocrife. ( Se cunosc cel puţin 33 de apocrife descoperite la Qumran şi Nad Hamadi). (Enoh, Luca, Iuda, Maria Magdalena…) .Liturgia este un proces de individuaţie, însă şi …artele, pe colateralele sacrului în profan.
Individuaţie, autocunoaştere, revelaţie a Sinelui, „ trezire în lume”.” Căci nu ţi-ai putea da seama ce suferi, dacă eu nu ţi-aş fi fost trimis de Tatăl ca Logos ( Cuvânt)…Dacă tu ai cunoaşte suferinţa, ai avea nesuferinţa” este un fragment pur ENUNŢ PARADOXIST atribuit lui Hristos de către „ Faptele lui Ioan”. Noul Testament are un stil absolut antitetic-paradoxal, deseori neepurat de paradigma – spiritul Evangheliilor reţinute selectiv de unii apostoli, reminiscenţe ce sună straniu: „Nu ne duce pe noi în ispită”( Matei, 10, 16).Tatăl iubitor apare aici ca ispititor – diavolesc !, devreme ce ar face aşa ceva cu Fiul Său dar şi al Omului, n). Sau „ Fiţi înţelepţi ca şerpii” ( Ioan 10, 34; „ Voi sunteţi Dumnezei”( Luca, 6,4)…Paradoxal este şi enunţul „ Cine e aproape de mine, e aproape de foc” , sau „ Căci nimic nu este ascuns care să nu se vrea a fi descoperit”/Matei, 10, 26..ş.a.
Eugen EVU

Categorii:literature Etichete:

CONDITIA ARTISTULUI NASCUT, SAU Artiştii au fost, din antichitate – …a se vedea Socrate, Petronius, Seneca… – şi până azi…a se vedea „cazul Eminescu”, dar si cazurile „micro”: Labiş Nicolae, Ivănescu Cezar…! – CEI MAI PERICULOŞI OAMENI! Pentru că ideile sunt /vin dintr-un plan transcendent, pe care “EI” nu-l pot controla (…decât prin ceea ce se poate controla, în lumea celor văzute: adică, trupul, cu nevoile lui fiziologice, şi…buzunarul, prin care se pot sau nu se pot întreţine „rezistenţele” biologicului, faţă de răzvrătirile Duhului!). Artiştii AUTENTICI sunt iubiţi de Hristos (mai înalt Duh Artistic decât acela DEMIURGIC ÎNTRU FACEREA ÎNTREGII LUMI – …de fapt, a tuturor variantelor „lumeşti” – NU ESTE…) – sunt, deci, Martirii Ultimei Vremi! – cea dinainte de „trecerea Duhului Umano-Divin în Noua lui Stare”.


PRIMIM DE LA DOMNUL ADRIAN BOTEZ:

A ŞASEA SCRISOARE “LA UN PRIETIN”…: DIN NOU, DESPRE U.S.R., HIDRA DIN LERNA ŞI ARTIŞTI (…UNII CU…MULTE RÂNDURI DE GHILIMELE!), DAR ŞI DESPRE APOCALIPSĂ, DESPRE SEMNE VĂDITE DUHULUI ŞI DESPRE NECESITATEA UNUI NOU ORDIN DE DUH ŞI DESPRE “CAVALERII MARTIRIULUI ULTIMEI VREMI…”

Stimate Maestre –

Structura formată oficial (USR-ul) este prea putredă, pentru ca să mai „reziste” la „reforme” şi „revoluţiuni”…Se prăbuşeşte, ca un măgar supraîncărcat…sub povara propriei nesimţiri şi corupţii şi ticăloşiri înmărmuritoare, CVASI-GENERALIZARE A NEOPLASMULUI PLURI-CORUPŢIEI: MORALE, ECONOMICE, INTELECTUALE etc. (…parcă e posedată, “uniunea” asta, de Diavol!) – …dar ce-i mai teribil este că, precum Hidra din Lerna…nu moare “cum se moare”, ci …SE MULTIPLICĂ RĂUL, cu cât am vrea să-l localizăm/izolăm şi exorcizăm/“sterilizăm” şi/sau restrângem. Aşa că nu este indicat, cred eu, să facem/creăm” nişte „structuri mântuitoare”, din reziduuri otrăvite…din pâclele Diavolului/Marelui Iluzionist.

…Totusi, suntem in Kali-Yuga…Kali este şi Zeiţa Morţii. Nu e bine să ne unim cu cadavrele – că ies, din spurcata împreunare – moroi, vârcolaci…tot soiul de draci.

…După umila mea părere, în climatul actual, de corupţie cvsi-generalizată (şi acceptată precum un lucru normal, chiar amuzant! – cf. interviul dat de dl Calistrat COSTIN, şeful filialei USR-Bacău – domnului Aurel POP – în ultimul număr al revistei Citadela-Satu Mare, pe mai-iunie-iulie-august 2010 – aceasta este epoca „hristoşilor mincinoşi”, în care Răului i se zice Bine!: „Aurel Pop: În majoritatea domeniilor există grupuri de interese şi corupţie. Suferă domeniul culturii de un asemenea flagel ? Calistrat Costin: „Interese” cu „grupurile” de rigoare vor fi cât lumea („lume”, nu se ştie încă, dacă procreată de cineva cu vreun „interes” anume…). Iar „corupţia” (mare sau mică) e scrisă în legile omeneşti, n-ai ce-i face! Cred că şi domeniul acesta al nostru, al literelor, suferă de flagelul respectiv, dar e o „suferinţă” oarecum suportabilă, era să zic aproape nevinovată (…)” – nu este posibilă nici măcar „o structură în structură”: doar dacă, din aproape în aproape, din om în om (precum focurile de pe dealuri, din Evul Mediu românesc…), se poate strânge/ASAMBLA o NOUĂ, AUTENTIC NOUĂ – structură, perfect paralelă cu cea a USR-ului sau mai ştiu eu a ce „societăţii/asociaţiuni scriitoriceşti” (dar care poartă, în germene, prin oamenii veniţi în interiorul lor, CORUPŢIA, VANITĂŢILE DEŞARTE ŞI ORGOLIUL LUCIFERIC ŞI VIDUL SEMANTIC… – deci pierzania/”împuţirea” Laptelui Luminii/Artei/Duhului!).

…În acest Nou Ordin de Duh – trebuie să vină NUMAI Duhurile Alese de/prin Intuiţia Martiriului Artei Sublime. Şi să vină NUMAI pentru revelarea şi proiectarea de VIZIUNI ARTISTICO-SFINŢITE… – ca semnale vitale/de speranţă ale Posibilităţii Continuării Vieţii Spirituale pe Terra – spre LUMEA CELOR RĂMAŞI VII LA/ÎNTRU DUH!

…Dar această structură (poate „secretă”, aproape ilegală! – pentru că, în România, ca şi în întreaga lume globalizată… – corupţia este singurul lucru legal… – iar impostura – SINGURUL LUCRU NORMAL, OFICIAL ACCEPTAT, de către statalitatea masonică!!!), chiar dacă va reuni oameni de reală/autentică valoare profesională – mă îndoiesc că va putea urni şi un mecanism de promovare a operelor de Duh. Singura OPERĂ DE DUH – să rămână Revelaţia (fără şovăieli penibile, fără “scâncete” şi tribulaţii!) spre Nădăjduirea în Viaţa Re-Sfinţită…!!!

Tot ce ţine de BAN – …şi, nu doar complementar, ci PRIORITAR!!! : de promovarea fluxurilor de idei/Luminilor Duhului, este controlat/dirijat de STATUL MASON!!!

…Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, vă rog frumos să vedeţi pe cine promovează dnii N. Manolescu şi H. Gârbea, ca „modele scriitoriceşti-poeticeşti”, în ultimii ani (2005-2010): după dnul Vakulovschi şi dna Ioana Bradea – pe dl Mihail Gălăţanu (dacă nu-i cunoaşteţi „opera”, daţi, vă implor, pe Google…dar nu înainte de a vă pune masca de gaze şi a vă asigura că nu sunteţi tocmai departe de toaletă…!!!). Şi mie (la rândul meu) mi-a fost revelat “cazul Gălăţanu”, de o bună prietenă, mereu branşată, “fierbinte”, la “realitatea” culturală românescă…!

…Artiştii au fost şi rămân (sub masca de indiferentism „jucat” şi sub mecanismul […câtă energie, câtă subtilitate psihologică, şi ce „lucitoare”/năucitoare, „prometeică” străduinţă pune Dracul, în „opera de caricaturizare”…DE ZECE MII DE ORI MAI MULTĂ TRUDĂ, DECĂT CEA LUMINOASĂ, A LUI DUMNEZEU, DE ARMONIZARE A REALULUI-LUME!] – de construire a imaginii ARTISTULUI-MILOG!) – deci, Artiştii au fost, din antichitate – …a se vedea Socrate, Petronius, Seneca… – şi până azi…a se vedea „cazul Eminescu”, dar si cazurile „micro”: Labiş Nicolae, Ivănescu Cezar…! – CEI MAI PERICULOŞI OAMENI! Pentru că ideile sunt /vin dintr-un plan transcendent, pe care “EI” nu-l pot controla (…decât prin ceea ce se poate controla, în lumea celor văzute: adică, trupul, cu nevoile lui fiziologice, şi…buzunarul, prin care se pot sau nu se pot întreţine „rezistenţele” biologicului, faţă de răzvrătirile Duhului!). Artiştii AUTENTICI sunt iubiţi de Hristos (mai înalt Duh Artistic decât acela DEMIURGIC ÎNTRU FACEREA ÎNTREGII LUMI – …de fapt, a tuturor variantelor „lumeşti” – NU ESTE…) – sunt, deci, Martirii Ultimei Vremi! – cea dinainte de „trecerea Duhului Umano-Divin în Noua lui Stare”.

…Acest Nou Ordin al Lui Hristos (… eu îi zic aşa, pentru ca să pot comunica, mai uşor, cu dvs. – dar numai Unul Dumnezeu ştie ce nume are şi dacă are NUME! – pentru că, în Împărăţia Lui nu se numără, nici nu se numeşte, ci SE ARMONIZEAZĂ TOTUL, ÎNTRU SUBLIMA TĂCERE A LUMINII DUMNEZEIEŞTI!!!) – se întemeiază, pe zi ce trece, din toţi cei care înţeleg că, pentru Mărturisirea Adevărului, trebuie să se pregătească a face orişice sacrificiu, ORICÂT DE MARE ŞI ORICÂT DE MIC! – încununându-ţi opera chiar cu MARTIRIUL DE TIP HRISTIC!!! Dar acest din urmă lucru ar fi FAVOAREA SUPREMĂ! – …NU ORICINE MERITĂ Drumul Golgotei Mântuitoare!!!
Să ne bucurăm, ca de Suprema Sărbătoare, dacă El ne alege fiinţa, pentru Martiriu!
…Pentru că numai asta/Martiriul Hristic înseamnă “a-l urma pe Hristos” – să înveţi a-I purta Crucea, pe Golgota Adevărului Revelat!!!

…Eu socotesc că problema (aparent „useristă”…!) atinge niveluri foarte complexe ale socio-politicului mondialist/anti-spiritualist, DE AZI! – şi, în acelaşi timp, sunt convins că, dacă vom face eforturi de meditaţie energică, de SCARĂ-RUGĂCIUNE, vom străbate către soluţii transcendente/transcendentalizante, pentru re-structurarea „realului” (cam în felul acesta se va produce, printr-o selecţie a Duhurilor extrem de puternice, de pe Pământ, ceea ce numeste Biblia – Apocalipsa/Viziunea, dimpreună cu Sfârşitul ACESTEI lumi…şi inceputul Noii Lumi, construită pe cu totul alte valori decât cele, azi, acceptate: valorile EXCLUSIV ale Duhului… – …creştinismul [„general”…] numeşte asta „Mântuire”, antroposofia numeşte asta „stadiul Vulcan”… – eu o numesc cu numele Ortodoxiei: Calea Mântuitorului Hristos, Calea Cea Dreaptă!!! – precum o numeau şi Tracii/Dacii/DAOI: Poporul Lupului Fenrir Purificatorul Lumii / Poporul Căii Drepte!!!).

…Probabil (SIGUR!) că mă socotiţi un individ cu „minţile hăt, zburătăcite binişor”…, un fanatic. N-ar fi prima oară când aş fi etichetat astfel. Dar eu cred că sunt foarte lucid, în această descripţie a situaţiei date (…veţi zice: „niciun nebun adevărat nu va recunoaşte că e nebun, deci, că este la mii de leghe depărtare de luciditate…” – …dar este tare greu de a mai fixa, mai ales azi, limitele între lumi şi gândiri…”etichetele” nu ajută la nimic: „simţi sau nu simţi REVELAŢIA”/”ai sau nu ai Lumina din/în tine” – …asta este, în definitiv, dintotdeauna, problema „HARULUI”…) – şi cred că aşa trebuie să fie ŞI AŞA VA FI. Cu noi sau fără de noi.
…CAVALERII MARTIRIULUI ULTIMEI VREMI au şi apărut: dacă nu, prioritar, printre artişti (şi asta este, din păcate, prea-adevărat…!), atunci, printre monahii cei cuvioşi şi monahiile sfinţite…printre unii sărmani preoţi de parohie sau de spital, dar şi printre oamenii simpli şi cinstiţi…!!!

…Nu se soluţionează problema USR?! Ei, şi?! Se va soluţiona, MĂCAR, problema Libertăţii Duhului/Mântuirea întru Harul Noii Lumi…Tot ar fi ceva…gândesc eu.
Dar las, fireşte, şi loc pentru părerile contrare, absolut inevitabile – de tipul: “Eşti un tâmpit!” Sau: “Când ai luat ultima leucă în dovleac?!” etc. etc.

…Poveşti de adormit copiii, nu?! Poate. Eu continuu a zice, însă:
Doamne-ajută!
Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi caldă prietenie,
Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:

POLEMICI INCORECTE POLITIC, SAU Şi cărturarii s-au adresat în aceiaşi termeni partidelor care se înfruntă chiar înăuntrul aceleiaşi naţiuni: fiţi voi cei mai tari, au spus ei fiecărei tabere, ţinând seama de pasiunea ei, şi eliminaţi tot ce vă încurcă; descotorosiţi-vă de prostia de a vă păsa de adversar, de a stabili cu el o relaţie de dreptate şi de înţelegere”.


PRIMI DE LA ADRIAN BOTEZ:

O PRIMĂ PAGINĂ LA DOSARUL PROCESULUI, DE DATA ACEASTA, AUTENTIC, AL COMUNISMULUI: “POLEMICI INCORECTE POLITIC” , DE THEODOR CODREANU

Iată ce spunea Julien Benda, în Trădarea cărturarilor, Humanitas, Buc., 2007, pp. 113-114 (publicată în 1927, reeditată în 1946 şi în 1958) : „Cărturarii moderni au propovăduit acest realism nu numai naţiunilor, ci şi claselor. Au spus atât clasei muncitoare, cât şi burgheziei: organizaţi-vă, întăriţi-vă, luaţi puterea sau, dacă o deţineti, străduiţi-vă s-o păstraţi; nu vă sinchisiţi, în relaţiile cu clasa adversă, de milă, dreptate sau alt moft, cu care destul aţi fost păcăliţi. Şi nici măcar n-au spus: fiţi aşa, fiindcă aşa trebuie; au spus (şi în asta stă noutatea): fiţi aşa, fiincă aşa cer morala şi estetica; dorinţa de putere este semnul unui suflet elevat, dorinţa de dreptate este semnul unui suflet josnic (…) Şi cărturarii s-au adresat în aceiaşi termini partidelor care se înfruntă chiar înăuntrul aceleiaşi naţiuni: fiţi voi cei mai tari, au spus ei fiecărei tabere, ţinând seama de pasiunea ei, şi eliminaţi tot ce vă încurcă; descotorosiţi-vă de prostia de a vă păsa de adversar, de a stabili cu el o relaţie de dreptate şi de înţelegere”.
Cartea lui Theodor Codrenu, Polemici incorecte politic (alcătuită pe baza unor articole, publicate, de-a lungul vremii, în diverse reviste: Însemnări ieşene, Origini-Atlanta/Georgia/USA, Cafeneaua literară-Piteşti, Pro-Saeculum-Focşani, Oglinda literară-Focşani, Salonul literar-Focşani, Orizont literar contemporan-Vaslui, Sinteze-Bacău etc.), vine să “aducă la zi” consecinţele cinismului “cărturarilor” trădători (din România contemporană, în primul rând!). Pe parcursul a 18 capitole (la Patapievici, un caz clinic de schizofrenie– autorul simte nevoia unei “radiografii”, pe parcursul a…12 subcapitole!) – periplul analitic încheindu-se cu capitolul “miscellaneic” Realismul gândirii transdisciplinare în filozofia creştină (fragmente) – sugerându-se, foarte probabil, dar nu cu certitudine, o soluţie (care, evident, e necesar de dat acestei lumi aflate în plin proces de dezagregare morală, de trădare a Sinelui şi, deci, şi a Sinei noiciene!). Parcă prea multă atenţie acordată esoterismului, nietzsche-anismului şi disputei asupra “sacralităţii umanităţii violente” – şi o preafiravă conclusivitate asupra soluţiei creştine a omului: “Creştinismul face inutilă orice cunoaştere esoterică. Nu întâmplător gnosticismul şi masoneria se simt ameninţate şi încearcă, de secole, să contrapună realismului biblic – iniţierea esoterică” (cf. p. 234); “Societăţile arhaice nu sunt atât de neghioabe pe cât cred modernii. Ele au motive întemeiate să considere unanimitatea violentă drept divină” (cf. p. 242); “Dar victimizându-l pe Dumnezeu, omul se victimizează pe sine. Şi recăderea în barbarie planează veşnic deasupra capului său, ca adevărata sabie a lui Damocles” (cf. p. 243). Niciodată filosofia nu a rezolvat, decisiv, măcar UNA dintre problemele umanităţii – pe când intuiţia revelatorie – DA! Deci, nu s-ar fi zis niciun neadevăr şi n-ar fi avut nimeni de pierdut, printr-o simplificare “limpezitoare” a discuţiei asupra soluţiei (eventuale) a creştinismului. Dimpotrivă.
Să revenim, însă, la „corpul” propriu-zis al cărţii.
Theodor Codreanu, dotat cu profund spirit critic şi ideolog de mare onestitate morală (în linia lui Ibrăileanu), manifestă, în cartea sa recent apărută (Polemici incorecte politic) o fineţe de chirurg şi o ironie voltaire-iană, în analizarea şi identificarea/„decuparea” corectă a ariei sale de acţiune (şi analiza se face „ab originem”! – şi neuitând să se constate consecinţele lui/ei cataclismice, în planul civilizaţiei şi culturii mondiale, dar, mai cu seamă, în planul culturii naţionale româneşti a ultimelor decenii) – acţiune profund (i)morală, devastatoare de mentalitate/existenţă şi de civilizaţie umană, a acestui concept, care bântuie lumea modernă, cu o înverşunare demnă de Inchiziţie, de Gestapo sau de Mossad: „political correctness”.
“<>, ultimul avatar al marxismului cultural” (cf. Cuvânt înainte, p. 5); „Cum corectitudinea politică e marxism cultural, în locul minorităţii proletare s-a venit cu minoritatea culturală” (cf. O nouă stafie a „corectitudinii politice”, p. 186). Absolut adevărată, acestă identificare a comunismului, a aşa-zisei „stângi politice”, sub aparenţele (mereu înşelătoare, de la Revoluţia Franceză de la 1789 încoace!) „dreptei”! Comunismul şi liberalismul, cum am afirmat-o, şi noi, de nenumărate ori, nu sunt decât cele două feţe ale Ianus-ului masonic – ale „crivăţului ideologic”, pervers şi diversionist, pornit să bată drumurile lumii, de trei veacuri încoace. Şi tot bâlciul acestei „brambureli” a… „mâinilor” – prinde extrem de uşor la vulg… – mai ales pe timp de criză (economică, financiară – morală, mai cu seamă!).
Ba, Theodor Codreanu merge mai departe, şi reaminteşte, pentru mult prea numeroşii uituci ai lumii, teoria lui Iuri Andropov – a celor patru stadii ale partidului comunist – asta, ca să pricepem, odată pentru totdeauna, că vindecarea de comunism nu vine printr-o simplă declaraţie publică, groaznic de bâlbâită şi pur formală – declaraţie venită din partea unui comunisto-securist zurbagiu, de tipul lui Băsescu, manipulat „ideologic” (cu perversitate persuasivă şi înfiorător de slugarnică!) de către doi vechi troţkişti, Vladimir Tismăneanu şi Traian Ungureanu – cărora li se adaugă doi falşi dizidenţi, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu… – nu mai punem la socoteală, aici, şi struţo-cămila antinaţională/apatridă, extrem de dubioasa figură a lui Horia-„Romanul Patapievician”! – toţi aceştia fiind „serviţi”/oferiţi românilor, prin toată mascarada promo-ului mass media! – drept… „modele moral-comportamentale”…!): „Nu ne mai poate înşela însă nimic, după ce unul dintre stâlpii bolşevismului, Iuri Andropov (fost şef KGB!, apoi, secretar general al PCUS…), a elaborat teoria celor patru stadii ale partidului comunist (…): 1-partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2-când numele de comunism se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3-prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4-revine la putere într-un cadru aparent democratic” (s.n. – cf. O nouă stafie a „corectitudinii politice”, p. 180).
Cu alte cuvinte, din capcana comunisto-marxistă nu se poate scăpa, printr-o logică pur umană! Pentru că demonul comunist are şi oferă toate răspunsurile, la tot ce poate întreba mintea limitată, meschină şi „uitucă” (stimulată, continuu, spre uitare, de către „ei”!) a omului. Şi, fireşte, pentru a-l menţine pe om într-această continuă stare de buimăceală faţă de sofismele şmechere, „stăpânii” lui (mondiali şi naţionali) îi furnizează o mare… LIPSĂ! „Lipsa de mize majore”. Da, are dreptate, din nou, Theodor Codreanu: numai „pe/cu fleacuri” se ţine o naţiune şi olume, spre a fi transformată în turmă! „Mizele majore ale culturii şi civilizaţiei româneşti sunt din nou ocultate (s.n.). Julien Benda observa meteahna aceasta şi-n sânul culturilor occidentale. De aceea, el a vorbit de <

>” (cf. Cuvânt înainte, p. 6). Da, o meteahnă universală – sau, mai bine zis, exportată, cu mult succes (şi sub cele mai pidosnice forme! – curat Proteu!), de către Occidentul masonic – odată cu…”Revoluţia Franceză”, atee şi regicidă (pentru ca oamenii să “scape” de reperele cosmico-stabile!). “Marxismul a devenit, mai întâi, freudo-marxism (…). Gluma s-a ideologizat, având rădăcini în internaţionalismul clasic (…). Dacă vom compara doctrina corectitudinii politice cu marxismul classic – aeemănările sunt frapante (…) Ambele sunt ideologii totalitare. (…) <> au devenit transhumanţa şi brânza preparată de ciobanii români, dar şi cimpoaiele scoţiene (…). Cum se crede că civilizaţia viitorului va fi aceea de tip gay şi pentru a nu jigni noul tip de familie, acelaşi cod european (n.n.: absolut smintit!) propune să nu mai utilizăm termenii dd soţ, soţie, mamă, tată – ci partener şi parteneră. Va fi <> ca un copil să spună: <> Altfel părinţii se vor simţi discriminaţi şi…nu-i vor da!” (cf. De la Marxism la corectitudinea politică, pp. 8-10).
Ce urmări au aceste perverse “proiecte ideologice” (având drept scop o…”lume a nediscriminării” – de fapt, A DISCRIMINĂRII MAJORITĂŢILOR!!!), în cultura şi în Duhul românesc? Mari şi grave sunt consecinţele – şi, evident, acestea se văd mai clar şi sunt resimţite cu duritate maximă, la nivelul reperelor moral-existenţiale. A se vedea impostura enormă a lui Ion Petru Culianu, mass media (aservită complet acestei tâmpenii “rodnice” pentru ticăloşii lumii: political correctness…), dar şi diverşi scriitori “modelari” (citeşte: diversionişti interesaţi…) fiind vinovată/vinovaţi de crearea “mitului prieteniei Eliade-Culianu”. NU e nimic adevărat, doar că I.P. Culianu era “corect politic”, deci înregimentat turmei masonie, pe când Mircea Eliade nu a abdicat, efectiv, niciodată, de la crezurile sale legionare (absolute incorecte politic, “bien sür”…!). Dovada peremptorie: Institutul de Istoria Religiilor, din România, nu se numeşte “Mircea Eliade”, ci, cum altfel: “I.P. Culianu”! Păi, dacă I.P. Culianu a putut zice ceva ce i-ar fi încleştat maxilarele lui Eliade: Eminescu este un poet blestemat, “care a dus întreaga naţiune în prăpastie”…(cf. Culianu, Eminescu şi patologia “corectitudinii politice”, p. 19) – …apoi, da, merita recompensat dl Culianu, pentru un asemenea panseu…”blestemat”!
…Dar, de fapt, bolovanul de care se împiedică (şi se vor împiedica până la Judecata de Apoi!) masonii lui “political correctness” este chiar…Eminescu!
Rolul lui Sisif, în acestă farsă sinistră, a demolării “mitului”-Eminescu, l-a luat, “de bună-voie şi nesilit de nimeni”, cine altul decât şeful U.S.R. – dl N. Manolescu! Dar trebuie să recunoaştem că avea omul motive serioase, nu glumă! Pentru că, nu-i aşa, “canonul”-Modelul Spiritual al Neamului Românesc, mucegăise… – trecuseră două secole (nesfârşite!) de “canonizare” a lui Eminescu – deci, trebuia injectat şi “pulsat” sânge proaspăt, în arterele românilor! Sângele unui…Cărtărescu Mircea, să zicem (că tot nu scapă el o bursă în străinătate, mititelul, de la nen’su Manolescu…!).
“Canonizarea lui Eminescu este cheia de boltă a carierei de critic literar a lui Titu Maiorescu. Deşi o ştie prea bine (n.n.: că numai prost nu e dl ambasador al României la UNESCO, stabilindu-şi sediul la Paris…de unde conduce şi USR-ul, printre altele…), Nicolae Manolescu îşi începe de aici propria contradicţie. Din promotor al canonului, el se transformă (…) în ideolog mascat al Şcolii Resentimentului, care şi-a făcut un titlu de glorie din distrugerea canonului (…). Argumentul dintâi al distrugătorilor de canon este că noţiunea de <> (…) nu funcţionează în literaturile occidentale şi, în consecinţă, ar fi o invenţie a naţionaliştilor români (…). Vai, ce mai haz fac resentimentarii când îi refuză lui Eminescu forţa gândului filosofic! Care e dincolo de filosofie! Mă gândesc cu bucurie şi cu mirare că tot ceea ce-i refuză distrugătorii de canon lui Eminescu (n.n.: în România!) se află contrazis de două femei exemplare din cultura occidentală: Rosa del Conte şi Svetlana Paleologu-Matta. (…) . Contemplând, de departe, Istoria critică a literaturii române, constaţi că pare a fi fost scrisă pentru a demonstra că literatura română nu putea decât să evolueze, de la 1521 (…), până la splendorile estetice ale lui Mircea Cărtărescu, autorul care primeşte cele mai numeroase şi mai înalte elogii, din cele 1.500 de pagini. Centrul canonic al literaturii române devine Levantul, apreciată drept sinteza epopeică a acestei literature. De departe, nu există operă poetică, nici chiar Ţiganiada, care să se ridice la imaginarul exploziv, uriaş, de poezie pură, din Levantul. Dacă e să căutăm un Shakespeare român, acesta nu e de găsit în Eminescu, ci în Mircea Cărtărescu” (cf. Eminescu şi canonul occidental, p. 53).

…Ar părea că asistăm la un bâlci grotesc.. – în cel mai bun caz, la un carnaval, în care măştile se schimbă, mereu, de nu mai poţi fi sigur nici de propria ta identitate…Dar totul, toată acestă „maşină infernală”, dată pe mâna „cărturarilor” ticăloşi, face parte dintr-un construct diabolic şi extrem de sofisticat, a cărui realizare a fost defalcată pe decenii şi ani. Scopul, finalitatea acestui construct? De-construcţia mentalului uman, DE-CONSTRUCŢIA REPERELOR SACRAL-STABILE, ÎNTRU ETERNITATE!!! – şi dobândirea unor zombies, fără identitate. Pentru că atacurile diabolice se fac la temelia unui dat sacru: Neamul şi Arheii Săi. În terminologie modernă şi cam aproximativă: naţiunea, naţionalismul, Duhurile naţionaliste (tot ce ţine de „naţionalism” – este în sensul dăinuitor şi constructiv, nu vă speriaţi, vă rog!). Lichidezi naţiunea/Neamul, lichidezi şi familia (altă redută fundamental-umană, „contrată” cu pidosnicia…), lichidezi toţi arheii şi, mai cu seamă, pe Arheul Neamului – deci, în fine, lichidezi Omul, fiinţa Umano-Sacrală! „Într-adevăr, Eminescu simboliza arheul românilor (…) Eminescu sesizase o situaţie cu totul aberantă, în societatea românească: naţiunea profundă era tratată ca <>, batjocorită de o oligarhie care nu-şi cunoştea decât măruntele interese de grup, într-o corupţie generalizată”.
Mai mult, Eminescu aduce cu sine şi conceptul de Ortodoxie Creştină – aşa cum bine pune în discuţie Theodor Codreanu creştinismul eminescian – “contrându-l”, pe bună dreptate, pe Răzvan Codrescu, care afirmă: “Eminescu n-a fost un Sfânt, ci un Geniu”. Da, nu orice Geniu e Sfânt, dar orice Sfânt este Geniu! Şi, prin modul cum a modelat Logos-ul Românesc, prin martiriul său pentru Adevăr, Eminescu, chiar dacă n-are nevoie de niciun “calendar”, este un Mare Spirit/DUH Tutelar al Neamului Românesc! Dimpreună cu Voievozii Martiri…Este un Creator-Demiurg de Logos-Neam, un Martir, un Apărător al Adevărului-Hristos – deci este un Mare Spirit/DUH al Dreptei Căi – ceea ce, evident, se traduce, de către spirite ceva mai puţin “înţepenite” (deci, de Spirite cu adevărat ORTODOXE, nu doar formalisto-structuraliste…sau, cum sugerează Theodor Codreanu: marxiste!: “Nu cumva rezultatul are ceva din încercarea ideologiei marxist-leniniste de a izola numai sămânţa <> depistată în câteva texte ale poetului şi de a oculta restul?”) decât cel al dlui Răzvan Codrescu, drept “ÎNALT DUH AL ORTODOXIEI” .
…Ne oprim aici, cu prezentarea sistemului ideatic al cărţii, cu analiza şi comentariile.
Cartea lui Theodor Codreanu este atât de densă şi atât de trepidantă, în expunerea sa ideatică, în seducătorul “teatru al ideilor” (dar în sens major, revelatoriu de Adevăr Curat, de Necontestat!) – încât se citeşte pe nerăsuflate. Mai rămâne, însă, lucrul cel mai important şi singurul folositor, dintr-o/pentru o carte (de acest calibru de Duh) citită: cititorii să n-o azvârle, într-un ungher, căscând plictisiţi, după lecturare, întrebându-se ce film să mai vadă la TV, ce e-mail-uri mai au de verificat, ori ce serial vor fi pierdut, din pricina timpul “răvăşit” cu această carte (unică, în felul ei: nu s-a mai scris, din 1989 încoace, mai “pe şleau” şi mai sistematic, mai colocvial-convingător – despre imensele primejdii, despre râpele şi prăpăstiile fără fund, pe lângă care trecem, zi de zi – din ce în ce mai inconştienţi, ca hipnotizaţi, cu ochii închişi…).
Această carte ar putea “ridica (voievodal!) puricii la nivel de movile-munţi”, dar numai dacă cititorii îşi vor pune întrebarea, în modul cel mai serios: “Ce vor să zică vorbele imnului paşoptist, devenit, acum, Imnul nostru de Neam?!”
Fără cititori “deşteptaţi”, această carte, cu toată valoarea ei ideatic-informativă de excepţie, va avea aceeaşi soartă cu a oricărei alte terfeloage, din “revoluta”, “anacronica” – de mulţi, prea mulţi ochi părăsita – “Galaxie Gutenberg”…
…Şi aş mai îndrăzni să afirm ceva: această carte ar putea să se constituie (numai să existe voinţă… – nu politică, ci de OAMENI ADEVĂRAŢI, ÎNSETAŢI DE ADEVĂRUL FIINŢĂRII LOR PE TERRA! – o primă pagină la dosarul procesului, de data aceasta, autentic, al comunismului…!!!

prof. dr. Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:

PORTRET DE SCRIITOR: Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele şi nu văd imagini de reclamă şi nici telenovele.Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei şi foşnetul frunzelor.Refuz artificialul, nu mai vreau beţivi şi fumători, vreau oamenia devăraţi sau fără oameni.Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin.”


PRIMIM DE LA ADRIAN BOTEZ:

MIRCEA MICU – CEL MARE LA DUH…

… Micu Mircea s-a născut la 31 ianuarie 1937 în comuna Vârşand, judeţul Arad, pe graniţa cu Ungaria. Tatăl a fost ofiţer de Jandarmi, mort în timpul războiului, mama casnică. A copilărit şi şi-a făcut şcoala primară în satul vecin, Grăniceri, la un unchi al său după mamă. Având în familie doi intelectuali, crescuţi în spiritul Şcolii Ardelene, beneficiază de lecturi literare so-lide. În 1950, se mută la Arad, urmează un an cursu-rile Liceului „Moise Nicoară“, după care se înscrie la Şcoala Pedagogică de Învăţători. După absolvire, frecventează cursurile Facultăţii de Filologie, vreme de trei ani. Se angajează în învăţământ, la Şiria (satul lui Slavici), predând ca profesor su-plinitor. Îşi dă definitivatul în Surdo-pedagogie. Ocupă, rând pe rând, postul de redactor la Staţia locală de radio, redactor la ziarul local din Arad.

În 1965, vine în Bucureşti şi este angajat la Uniunea Scriitorilor, unde a ocupat diverse funcţii administrative, până în 1989. A lucrat şi la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, editând o serie de almanahuri literare. Este membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1970. După 1989, conduce revista săptămânală „Viaţa Capitalei“, apoi este inspector-şef la Direcţia de cultură a Capitalei şi, din 1992, director al cotidianului „Cronica Română“. Debutează în 1968 cu volumul „Nopţile risipitorului“, după care publică alte cărţi de poezie – „Teama de oglinzi“ (1970), „Vânătoare de seară“ (1971), „Murind pentru prima oară“ (1972), „Poeme pentru mama“ (1973), „Cu inima în palmă“ (1974). Este şi autor al mai multor volume de parodii: „Dracul verde“, „Parodii de la A la Z“, „Cetiţi-le ziua“, fiind considerat printre cei mai buni parodişti, alături de Topârceanu şi Marin Sorescu.

A scris şi numeroase cărţi de proză, iar cu romanul „Patima“, apărut în 1972, se afirmă ca un pozator redutabil în buna tradiţie a Şcolii ardelene, fiind comparat cu Slavici, Agârbiceanu, Titus Popovici. Criticul Nicolae Manolescu îi consacră o cronică laudativă, romanul fiind apreciat drept cea mai bună carte de proză a anului. Volumul doi al romanului apare în 1975, împreună cu primul său titlu „Semnul şarpelui“. Alte cărţi de proză: „Secretul doamnei de zăpadă“ (1976), „Singur în Mongolia“ (1989), precum şi seria de „Întâmplări cu scriitori“, trei volume, un fel de istorie literară, amuzantă, ai căror eroi sunt scriitori din epocă. Eseuri şi portrete, profiluri, sunt prezente în volumul „Miere şi fum“ (1989). După romanul „Patima“, regizorul Mircea Veroiu a ecranizat un film „Semnul şarpelui“. În 1978, debutează în dramaturgie cu piesa „Avram Iancu“, pusă în scenă la Teatrul Naţional din Cluj.

După revoluţie, Mircea Micu publică mai rar şi este prezent în presa scrisă cu numeroase articole şi eseuri pe care nu le-a reunit într-un volum. Dintre volumele apărute după anii ‘90, amintim „Viaţa în pijama“ (1999), „Singur în Mongolia“ (1991) – proză – „Poeme pentru mama“ (2000), „Ascuns în lacrimă“ (2002), ambele de poezie, şi un original „Dicţionar sentimental de poezie“, volumul I, apărut în 2002, care conţine o altă serie de portrete. Este autorul mai multor scenarii radiofonice, iar pentru cărţile de poezie, proză şi dramaturgie a fost laureat cu Premii ale Uniunii Scriitorilor. Este laureat al Premiului de excelenţă al Academiei Române. A tradus din lirica universală şi a colaborat constant la aproape toate revistele literare ale vremii. La revista „Luceafărul“, spre exemplu, a avut o rubrică intitulată „Rememorări“, pe care a susţinut-o până în 1989, vreme de 20 de ani. Romanul „Patima“ a fost tradus în limbile poloneză şi rusă. În anul 2003, apare cartea de rememorări literare „Întâmplări vesele cu scriitori trişti“, o radiografie amuzantă, dar şi plină de veridicitate despre viaţa scriitorilor din deceniul şapte şi opt. Despre Mircea Micu s-a scris mult. Critici ca Mihai Ungheanu, Marian Popa, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Laurenţiu Ulici l-au apreciat drept un scriitor complet, în sensul că a practicat toate genurile literare cu succes.

Volumele sale, tipărite înainte de revoluţie, precum şi cele de după, au cunoscut o largă audienţă în rândul cititorilor, apărând într-un tiraj de peste un million de exemplare.

În ultimii ani, Mircea Micu a colaborat şi la posturile de televiziune, rea-lizând emisiunile „Cafeneaua literară“ şi „Ateneul artelor“.

Premii literare:
– Poezie: „Poeme pentru mama“ – Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, 1979;
– Proză: Romanul „Patima“ – Asociaţia Scrii-torilor Bucureşti, 1980;
– Teatru: „Avram Iancu“ – Asociaţia Scriitori-lor Bucureşti, 1978;
– Premiul Naţional al Ministerului Culturii şi Cultelor, 2003.

***
…Am găsit, pe blogul lui Mircea Micu, un citat din Justin Capră (inventator şi inginer român genial – dar, ca la români – aproape necunoscut…! : ” inventator, măturător, filozof şi pustnic” – “românul care a inventat rucsacul zburător folosit acum de americani în călătoriile spaţiale, stă la Baloteşti, într-o casă austeră ca o chilie. Când l-au „vizitat“, hoţii i-au făcut pagubă doar pentru că au lăsat uşa deschisă la plecare. Era iarnă, el era plecat din localitate şi centrala a consumat gaz cât pensia lui pe o lună” – îl prezintă, cu amuzament amar, ziariştii de la Gândul…) : “Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele şi nu văd imagini de reclamă şi nici telenovele.Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei şi foşnetul frunzelor.Refuz artificialul, nu mai vreau beţivi şi fumători, vreau oamenia devăraţi sau fără oameni.Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin.”
Sunt sigur că citatul acesta îl rezuma, ca atitudine de Duh, în proporţie de peste 90%, pe Mircea Micu. Da, a fost un om prietenos, “pontos” (…parcă şi cam fumător…) – dar, mereu, îi luneca, în ochi, o privire neliniştită…Sunt sigur că, în acele momente, se gândea cât de bine i-ar fi fost nu în adunări festiviste, ci…pe malul apei, pescuind…cu muzica “ciripitului păsărelelor” si cu “foşnetul frunzelor” deasupra capului.
Emigrând nu neapărat “în Mongolia” (atât de fascinat era de figura mistică, nobilă, AUTENTICĂ, nu cea falsificată de istorie, a lui Ginghis-han…), ci…”în pădure” .
…Am citit din Mircea Micu, pe apucatelea…l-am privit şi ascultat, la TV şi l-am ascultat la radio. “Faţă către faţă” şi strângându-i mâna mică şi nervoasă – …asta s-a produs abia acum un an, cu ocazia unui Festival Naţional de Poezie – organizat, cu toată osârdia, la Râmnicu Sărat, de amicul şi editorul meu, Constantin Marafet. Avea Mircea Micu o privire scânteind, parcă s-ar fi pregătit, într-una, să spună o anecdotă bună…savuroasă…dar o amâna! – şi, pentru că era nevoit s-o amâne, se încruntase puţin…Avea mişcări zvâcnite şi paşi melancolici, străbătând spaţiul într-un dans puţin şui.
…Am stat lângă el, la masa prezidiului…dar festivitatea, cu convenienţele ei, îl încorseta…de aceea, a ţinut un discurs lung (ca timp fizic), dar atât de scurt, prin scăpărările de Duh, care săltau prin sală, precum spiriduşii… – un discurs prin care voia, pesemne, să se exorcizeze de orice păcat al constrângerii de Duh…
Marele său Duh se zbătea, încă de atunci, încă de multe vieţi (pentru că pofta lui de viaţă liberă era cât pentru un nou popor!) – în cuşca astei lumi!
…Când s-a stat la masa de protocol – el a fost aşezat la o masă din faţa mea. Mă privea stăruitor…apoi una dintre premiante i-a înmânat un manuscris, şi Mircea Micu, să nu pară că nu e amabil, s-a înclinat, precum un truver al timpilor cei vechi şi fascinanţi…Dar gândurile îi erau, deja, tare departe. După o vreme, iar m-a privit, cu sfredel în ochii puţin dilataţi, din pricina feţei osoase…apoi, s-a sculat brusc de la masă, dând “plecarea”! M-a salutat cu o mică reverenţă, spunând: “Să trimiţi materiale la Literatorul. Îmi place curajul cu care scrii. Să ne re-întâlnim cu bine!”
…Da, Mircea Micu: sigur că ne vom întâlni, într-o lume “cu mult bine” în ea, spre deosebire de asta, UNDE DUHUL TĂU, MULT PREA MARE PENTRU DIMENSIUNILE EI MESCHINE, N-A MAI ÎNCĂPUT… – şi, nervos şi rezolut (că n-aveai timp de pierdut!), ţi-ai dat, fără preaviz, demisia!
…Dumnezeu să-ţi facă ochii – stele! Când voi privi, în vara asta (poate şi-n alte veri, dacă mă mai amână oleacă, şi pe mine, Domnul…!), spre cer – voiesc să-ţi revăd ochii aceia cenuşii şi, totuşi, atât de luminoşi, privindu-mă cu stăruinţă.. – şi, în sfârşit, să aud, de dincolo, ceea ce n-ai putut să-mi spui, la acea masă, de la Râmnic, atunci…Odihnă bună să-ţi dea Dumnezeu, pe malul celor patru fluvii din Paradis… – cu “foşnetul frunzelor” deasupra capului… – şi asta, până ne vom re-întâlni, mai… “explicativ”!
La bună re-vedere, Maestre! Să m-aştepţi calm, căci voi veni, negreşit şi foarte curând! Iar eu, când zic o vorbă, apoi vorbă de bucovinean/”neamţ” este!

prof. dr. Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:

UN GÂND DESPRE JERTFĂ


PRIMIM DE LA ADRIAN BOTEZ:

A PATRA SCRISOARE „LA UN PRIETIN” : DESPRE „BOLI DE REVOLTĂ”, DESPRE DISPARIŢII DE VOIEVOZI SFINŢI, LUAŢI DE FARMECUL CEL RĂU… DESPRE SENTIMENTUL LIPSEI ŞTAFETEI DE LUPTĂ ŞI DESPRE MÂNGÂIERI DUHOVNICEŞTI, DESPRE CIUMA CUMPLITĂ A MANELELOR ŞI DESPRE VIITOARELE ÎNTĂRIRI DE LA HRISTOS-DUMNEZEU…

…Mulţumesc, din tot sufletul meu, pentru copleşitor de frumoasele dvs. cuvinte şi încurajări!
…Dvs. spuneţi despre mine că, odată ce “am pătruns în inimile românilor” (ce mult m-ar bucura să fie aşa, măcar a mia-milioana parte!) – „nu mă mai poate dărâma nimeni”…
Dar, ştiţi, există (pe lângă duşmanii mei umani… – ticăloşii, trădătorii, impostorii – care mă scoală, în plină noapte sau în revărsat de zi [dacă apuc să moţăi un picuş!], cu telefoane mai şoptite, mai cu voce tare şi …”înjurătoare”…!) – da, mai există cineva care stă gata să mă doboare: se numeşte „doamna” Moarte, o doamnă tare venerabilă, care-mi bate la uşi şi la ferestre, tot mai des…
Dragă frate întru Duh, frate “de peste mări şi ţări” – bolile strânse într-o viaţă de om – şi agravate, zi de zi, prin hărţuială a ticăloşilor, prin stres, dar, mai cu seamă, printr-o stare de revoltă continuă şi exasperant de neputincioasă – m-au şubrezit, atâta cât şi un vânticel ceva mai „hotărât”, mă doboară…
…Uitaţi, spre exemplu: m-am dus să-mi destind nervii şi să-mi întăresc Duhul (torturat de un an întreg de necazuri, năpaste şi nedrepte şi drăceşti hărţuiri…), în Munţii Bucovinei, în „matricea” mea – şi am dat, şi acolo, nu doar de puhoaie de ape – ci, mai grav (profund şi persistent grav!), de urâte trădări de glie şi de Duh: răzeşii lui Ştefan cel Mare au devenit nişte cerşetori cu pensiuni, după ce şi-au vândut (pe nimica toată!!!) păgânilor (de toate soiurile: sectanţi olandezi, suedezi, nemţi etc. – dar şi mafioţilor noştri …”autohtoni”, înghiţi-i-ar pământul…!) ocina strămoşească, blazonul lor de Cavaleri ai Sfântului Voievod!!! Şi, acum, pe ocina răzeşească, peste Munţii Sfinţi, peste Pâraiele Sfinte şi Înlăcrimate – călăresc, sfidător precum stegul desfăşurat al Satanei – DE PARCĂ DUMNEZEU A MUNCIT SĂ FACĂ LUMEA ASTA NUMAI ŞI NUMAI PENTRU MAFIOŢI ŞI PENTRU CEI FĂRĂ CREDINŢĂ ŞI FĂRĂ SUFLET!!! – vilele mafioţilor şi casele de rugăciune (nişte şandramale oribile!) ale străinilor de Duhul Pământului!!! Şi asta, DREPT ÎN PRAG DE SIHĂSTRIE A VORONEŢULUI, de nu mai poate bietul şi sfinţitul sihastru, Părintele Cocan Cleopa, să-şi mai ţină slujbele pentru Mântuirea Neamului Românesc, din pricina urlătoarelor manele şi a mugetelor “rock”…! (pentru că, da, în casele de rugăciune, se pare că asta e muzica plăcută acelui Dumnezeu al lor, despre care nici nu voiesc a ştire, până nu devine el mai puţin…satanic şi ceva mai “silenţios” şi până ce nu-şi determină “discipolii” să fie, măcar, mai discreţi…).
Pur şi simplu, mă trag spre groapă, aceste semne ale nemernicirii poporului meu, care îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, de la Sfinţii Voievozi, de la propriul Duh şi Suflet…
…Dar cine să lupte, contra acestei situaţii de prăduire a ţării şi de involuţie a Duhului de Neam? Străinii? Păi, nu ştiu străini europeni (şi vecini!) care să ne iubească, deşi numai pace am adus şi numai bine am făcut, în toată istoria Europei – Europă care ar fi fost TOTAL islamică, de-ar fi fluturat steagul Profetului pe Marea Moschee de la Lisabona! – … dacă n-ar fi existat JERTFA Sfinţilor şi Tarilor şi Responsabililor cu Creştinătatea, Voievozi ai noştri medievali, dimpreună cu armiile lor de arhangheli, cu norodul lor într-armat – TOŢI, dispăruţi, ca luaţi de un farmec rău, din manualele tineretului nostru – acum, o turmă …“turmentată”, complet rătăcită/debusolată, care a pierdut aproape coplet Lumina de Călăuzire a Lui Dumnezeu…!!!
…Nu: noi trebuie să luptăm! Munţii, apele, pădurile – fireşte, vor lupta, dar întru legea lor – legea lor de munţi, de ape, de păduri… – dar NOI AVEM LEGEA NOSTRĂ DE OAMENI, DATĂ DE DUMNEZEU! – deci, întru această lege trebuie să luptăm! Să nu acceptăm ticăloşia, trădarea, impostura etc. – dar nici pe ticăloşi, trădători etc.! Dar noi, ăştia, “bătrânii”, când ne vom culca, osteniţi, în pământ… – oare vom avea parte de Urmaşi Luptători, vom avea, oare, discipoli, pentru continuarea Ştafetei Luptei pentru Existenţa Purificată a Neamului Românesc? Nu ştiu…nu simt această potenţială preluare de ştafetă – …pentru că pipăi nişte “muşchi sufleteşti” prea slabi, prea lipsiţi de vlaga Credinţei şi Ştiinţei, la urmaşii noştri…
…Ştiti bine cum zice românul nostru vechi: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă!” Dumnezeu ne-a dăruit Grădina Maicii Domnului (nu “Land of Choice”, nu “Explore the Carpatihan Garden”, NU!) – şi noi ce am facut din ea? Am prăduit-o şi-am pângărit-o şi am maimuţărit-o – am ferfenitzit-o DE TOT, că nici nu se mai cunoaşte Mâna Lui Dumnezeu, în ea!
…Munţii, pământul ăsta – după câte rele şi neascultări dumnezeieşti am făcut, după câte distrugeri ale Facerii Sfintelor Mânuri ale Lui Dumnezeu – …cred că ar fi mai logic şi perfect îndreptăţit să ne scufunde pââââână în cel mai mare adânc al iadului!!!
…Şi, apoi, Dumnezeu să-şi plămădească altfel de „capodopere ale Zilei a Şasea”…infinit mai luminoase şi mai ascultătoare, decât astea de-acum, care suntem, chipurile… noi! Ptiu!
***

…Părintele Iustin Parvu (de la Mânăstirea Petru Vodă/Neamţ), ca şi Părintele Arsenie Papacioc (de la Mânăstirea Techirghiol), mă mângâie, prin zisa lor, precum că Hristos va întoarce acest popor spre Hristos, înapoi! – adică spre faţa lui trans-istorică, de Neam-al-Lui Dumnezeu…Eu încerc să fac eforturi uriaşe de Duh, să cred, să încerc a căpăta viziuni despre acele binecuvântate, viitoare vremuri ale re-luminării Neamului.
Încerc. Dar greu îmi mai este să şi reuşesc, când aud manelele „dăbălăzate”, până şi pe ferestrele casei de ţăran cuminte, de la munte …nu mai zic de ferestrele casei de profesor universitar…după miezul nopţilor de…”week end”!
…Doare, tare mai doare!
…Tembelismul manelelor, care a înlocuit, aiuritor, CEA MAI FRUMOASĂ ŞI SĂNĂTOASĂ, LUMINOASĂ ŞI VIGUROASĂ (…IAR NU TEMBEL-TÂNGUITOARE ŞI ÎNTUNECOASĂ, CA STRECURATĂ PRINTRE GRATIILE DE PUŞCĂRIE DE DREPT COMUN, PLINĂ OCHI CU ŢIGANI INFRACTORI, CU MÂRLANI ŞI GOLANI DE LA MAHALA!!!) – CEA MAI PROFUND SEMNIFICATIVĂ MUZICA POPULARA DIN LUME! Au ţiganii cu mult mai multă personalitate, forţă de convingere, forţă de impunere a “gustului” – decât românii – strănepoţii celui mai vechi şi sfânt şi numeros neam european – TRACII?! Dacă este aşa – înseamnă ca poporul nostru a degenerat, în fibra sa, CUMPLIT! Să nădăjduim că nu şi definitiv…nu ireversibil…!!! Să ne rugăm Lui Dumnezeu – SĂ NU FIE CEVA DEFINITIV ŞI IREVERSIBIL! Pentru că, mai mult decât Cuvântul – MUZICA ascunde „seismograful” de Duh al unui popor: pentru că Muzica vine din cele mai adânci fântâni ale fiinţei umane…unde încă n-a apucat să se facă „de Cuvânt”…ci a rămas, încă, la stadiul de Lacrimă…Or, cât de soioasă şi de „asfaltată” lacrimă ŞI TOTAL VLĂGUITOARE DE DUH! – este…MANEAUA! Şi nu aparţine, nicicum şi de niciunde, Arheului Românesc!!! CI ZONEI DE ÎNMLĂŞTINARE ŞI CEDARE MORALĂ TOTALĂ, ZONEI INFRACŢIONALE! Nu avem nicio scuză, în această privinţă!
…Cum nu au nici cei care au văzut trădarea, cu ochii şi inima lor, şi au acceptat-o, chiar cu bucurie dementă, neghioabă – parcă drogaţi, parcă posedaţi de diavol!!!
Doamne,-ajută acest popor, să se întoarcă la Duhul lui de Neam, ales de Dumnezeu! Şi, Doamne, cu Nesfârşită Mila Ta, ajută-ne să întrevedem, şi noi, Mântuirea întru Neam – spălarea poporului în Lumina Sfântă a Neamului Transistoric!!!
…Iertaţi, vă rog frumos, frate “ de peste mări şi ţări”, aceste momente de slăbiciune şi de întristare ale sufletului meu…

Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi dragoste frăţească, întru Duh de Sfântă Românie,
Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:

DESPRE POEZIA LUI ADRIAN BOTEZ

12 iulie 2010 2 comentarii

SCRISUL CA DESTIN
Impresii legate de poezia domnului Adrian Botez
de Luminiţa Aldea
Ani în şir am trăit cu durere, şi neputinţă, şi lacrimă în suflet că nu voi găsi niciun poet contemporan care să fi evadat din temniţa mocirloasă a postmodernismului – această epocă Kali-yuga a artei – spre care să strig: Iată Poetul! şi să am faţă de el, măcar în parte, veneraţia, respectul şi fruntea plecată ca în faţa lui Eminescu.
Mircea Dinescu a murit înainte de a se naşte ca poet sau a rămas prizonier blestemului din cuvintele: „Mircea, fă-te că lucrezi!” – şi în el nimic nu mai este poezie. Mă întreb dacă a fost vreodată; dacă era poezie ceva din „scârţa-scârţa, pâinea şi tărâţa” – …atât îmi vine în minte, din poezia lui Dinescu…
Mircea Cărtărescu s-a născut puţin, a bătut puţin din aripile poeziei şi apoi s-a stins din el starea de graţie a versului, de parcă niciodată nu ar fi fost.
Unde e poetul?! Spre cine să privesc dincolo de postmodernism şi de cuvinte goale?!… Unde să găsesc Omul ce dă sufletul cuvintelor înapoi!?…
Întâmplarea a făcut să citesc poezie scrisă de domnul Adrian Botez şi să exclam fericită: Iată Poetul!
Îi scriam, într-un mesaj, la puţină vreme după ce am descoperit versul lui:
V-aţi gândit ca sunteţi cel mai mare poet contemporan?… Nu e o lauda fără rost. Simt trăirea, şi viul, şi durerea, şi neputinţa, si ţipătul spre cer în vers… Simt pământul respirând… Simt toate rugăciunile trăite, dar nespuse… Simt marea luptă a omului de a fi pe măsura Creatorului. Tot dorul de Dumezeu şi de puritate a unei generaţii şi a unui neam il simt…
Nu sunt cuvinte goale, ca un balast şi puse fără rost şi purtand titlu POEZIE aşa cum face o întreagă generaţie de scribălăi ce işi spun unul altuia poete.
Poezia e rugăciune către cer, e starea cea mai pură a unui om, iar eu simt la dvs rugăciunea şi starea pură.
Da, uneori sunteţi prea profund şi eu nu înţeleg; alteori nu prind ideea sau nu imi merge la suflet ceea ce aţi scris. Dar de cele mai multe ori simt sufletul viu al cuvintelor izbucnind ca un vulcan din vers.
De exemplu poezia „Când scrii o carte” e şocanta pentru mine. Eu nu simt aşa când scriu. Nu e un cancer în mine scrisul şi nici nu avortez un monstru la final când e gata cartea. La mine scrisul e o beatitudine, e stare de gratie, e cel mai mare dar pe care mi l-a dat Dumnezeu. Nu creşte în mine ceva monstruos, ci înfloresc în cuvinte. Durerea degetelor şi a mâinii dupa ore în şir de scris e cea mai dulce durere. Îmi iau cu mana stângă mâna dreaptă amorţită de scris şi o port ca pe un prunc, o mângâi ca să-i treacă durerea, dar de-abia aştept să vină altă durere… Imi încep scrisul cu o rugaciune şi îl sfârşesc cu o multumire catre cel ce mă inspiră.
În „Seara vorbesc cu fratele Hristos” mi se pare totul colosal. E minunat să-ţi poţi arăta rănile Lui şi El să le arate pe ale Sale. Să-ţi ia palma şi să-ţi sufle in ea pulbere de stele, să-ţi ungă rănile şi să le facă să înflorească…
Aveţi ceva din Arghezi, ceva din Nichita Stănescu, ceva din Eminescu – ce acum este parte a aerului ce il respiram si face parte din fiinta noastra ca apa, e împărtăşania noastră cu vis – dar dincolo de ei sunteţi ADRIAN BOTEZ. Aveţi o voce deja inconfundabilă… V-aţi hrănit cu spiritul marilor înaintaşi, dar aţi mers mai departe şi aţi găsit drumul dvs. – şi acestea erau primele impresii după ce am citit puţin.
Acum, că am citit mai mult, a devenit certitudine că acele prime impresii sunt adevărate, că nu m-am înşelat. Prin slovele domnului Adrian Botez ieşim din băltirea puturoasă a postmodernismului (exemplu:
„Ce bani buni ai facut tu, fa Patrie,
Cu turcaleti, cu arabi, cu libaneji si curji,
in boschete sau direct din picioare
Toti stiu ca esti meseriasa cand dai din bucile tale, fa Patrie,
Ale tale sunt paraiasele de sperma care-ti curg printre sani,/
Ale tale izvoarele de fecale!/
Ce frumoasa esti tu, fa Patrie si cum ne lasi sa ti-o bagam toti intre picioare,
Stai si tu la noi macar o data, fa Patrie, sa ne dam si noi drumul in tine!/
Ce sfinctere si ce rozeta ai, fa Patrie,/
Nimeni nu da asa de bine din cur ca tine?…”
– cf. Mihail Gălăţanu – O noapte cu Patria) –
şi ne mutăm cu slovele în teritoriul literaturii adevărate, unde există mari teme şi înălţimi de neatens, spre care poetul, ca un Icar, vrea mereu să zboare. Poezia şi-a regăsit aripile, a redevenit zbor! A redevenit rană din suflet şi e scrisă cu sânge:“Prolog /cel ce întoarce pagina /rămâne pe amândouă /palmele – cu sânge”. Credinţa, căutarea unui sens al vieţii, dorul de Dumnezeu şi nostalgia absolutului, neputinţa, teamă – nu de moarte (“nu-i greu /şi-i atât de aproape să mori: /ninge-ntre noi şi moarte cu iluzii – docile dureri”), ci de viaţă trăită fără rost şi fără a te fi ridicat vreodată la înalţimea a tot ceea ce a pus Creatorul în tine, mizeria lumii oglindită în vers – dar nu spre râia mocirloasă, din cuvintele tembele (e o blasfemie să le numesc poezie ) ale lui Gălăţanu, ci spre “florile răului” ale lui Baudelaire, sau “mucegaiurile” lui Arghezi – înfloreşte ca soră de slovă şi de durere, în versul fratelui meu de cuvânt, Adrian Botez.
Mereu e o căutare a lui Dumnezeu, cu care vrea să facă pace în poezia“Pax”, şi a sinelui, o nostalgie, până la lacrimă, a absolutului pierdut – şi mi se pare că, prin poezie, are loc regăsirea, împăcarea, liniştea, măcar în parte. Poetul Adrian Botez e o îngemănare stranie şi sigur dureroasă, de dor de Iisus şi de a fi Don Quijote pe pământ. E crudă soarta de a fi răstignit între raiul poeziei (prin care cauţi Mântuitorul) şi rătăcirea prin lume, ca un om prăpădit cu o mârţoagă. Poete, nu fi trist de soarta ta! Gândeşte-te că se putea infinit mai rău: Ce te făceai dacă erai Mihail Gălăţanu?!…
Vezi acum, poete, ce mult te-a iubit Dumnezeu!?… Te văd în vers, te simt răstignit între coroană de spini şi moartea lumii şi nu pot decât să suspin şi să spun că şi eu ştiu cum este să fii ceva fără nume ce nimeni nu a mai fost: „Chemaţi visele la vorbitor/chemaţi visele la vorbitor – şi spuneţi-le/că eu – în adâncul temniţei – mor/să-şi caute – tot printre cei cu înspinată/coroană – stăpân:/ să uite/din mine – tot ce nu/am sângerat să rămân”.
Dincolo de zbucium şi de părăsire, dar o părăsire aleasă ca şi cale şi primită cu bucurie pentru a găsi Mântuitorul „nimeni nu te iubeşte – Criste – decât cel de tot părăsit”, am găsit şi liniştea, pacea absolută a creatorului: „Meditaţii ramificatoare/ daţi-mi un pat – o carte şi lumină:/ e mai mult decât lumea: este linişte/reîntocmesc simetriile – răvăşite de plictisul vulgului/ *iată-mă iarăşi – până la brâu/ în băltoaca de raze a piscului: sunt regele – toate/ sălbăticiunile capătă – pe piei ori/ între coarne – flacăra Crucii”. Are totul, deşi nu îşi doreşte mult. Un pat, o carte, lumină! Cu atât de puţin, singur, devine rege peste gânduri, peste cuvinte şi cu ele reclădeşte lumea. E în poezie totul: apa, cerul, lumină, credinţa, mântuirea, răstignirea, dorul, iubirea, şi poetul scrie cu patimă, cu furie – de parcă s-ar termina timpul şi el încă nu a terminat de născut lumea lui de cuvinte. Am lăcrimat citind un vers ce a stârnit în mine furtuni de neputinţă şi am înţeles durerea profundă a poetului vertical, drept, demn – ce nu găseşte în jurul lui un singur om cu fruntea sus, ci doar moluşte ascunse în cochilii de suflet sterp: „O vreme/ oamenii vii au fugit/ în melci – au fugit/ în propriile minţi: nu mai vezi unul/ teafăr – cu fruntea sus /deci – nu mai are pentru cine fi zi”. Pentru cine să mai răsară soarele, pentru cine să mai fie zi? Pentru cine să mai fie lumină?! . Caut un OM! Caut un singur OM cu fruntea sus, ca pentru el să merite să fie zi! – ţipă poetul, şi ţipătul lui de vers îmi împrăştie în trup, din unghii până în ochi şi din lacrimă până în şoapte, ace ascuţite de durere. Obsesiv, apare în poezie aripa, ca organ vital ce leagă poetul cu cerul – dar, până la cer, mai întâi îl învaţă zborul. Şi iată şi disperarea tipică domnului Adrian Botez că aripa, miraculoasa aripă ce face din oameni îngeri, ar putea fi devorată de vermi ca oricare mădular: “Aripa/ ostenită – am lăsat aripa – în carne/ să se-ngroape: dintr-odată/ viermii –au cuprins-o – ca pe/ orice nevrednic mădular”. Rugăciunea care urmează e magistrală; poetul se roagă lui Dumnezeu să-i scoată aripa de sub prăduirea viermilor ca s-o poată iar închina cerului şi în felul acesta ea devine o axis mundi între om şi Creator. Sentimentul meu e că aripa ar fi sufletul omului ce trebuie să fie salvat de la distrugere, de la moarte. Un vers frate cu cel despre aripi este: „ce-ai să striveşti – Doamne – dacă voi/ luneca dintre solzi – şi duh mă voi face?” şi aici văd certitudinea că poetul se poate salva total dintre solzi, din carne, din putrezire – şi să devină duh şi, în felul acesta, Dumnezeu nu va mai avea nimic de strivit, de descompus ca fiind materie; Poetul adevărat este numai Duh.
Poezia, harul – nu vin oricum şi la oricine. Cuvântul înfloreşte după ce “mi-am dat peste deget cu/ Tine – Doamne/ şi m-a durut ca-n cer –/fără strigăt şi-adaos: de-atunci scriu în/ neştire” – deci poezia e o lovire de Dumnezeu, o întâlnire cu demiurgul ce doare ca în cer. Pentru cei ce scriu cu sufletul, cu inima ca o rană, pentru cei ce cred că scrisul e religie şi ţine de sacru – sunt normale teama şi ţipătul mut către cer: ”doar-doar Ţi-i aminti de vreun nume/ care să aibă fie şi-o umbră de sunet/ din mine”. Poete, dacă eu îţi aud glasul, eu care sunt o măruntă făptură a lui Dumnezeu, poate ţi-l aude şi EL. Dacă eu plâng de versul tău, nu spun că plânge şi Dumnezeu, dar sigur cade în palma Lui lacrima mea născută din poezia ta. E destul, poete, ca să ştii că numele tău va rămâne!? E destul ca să se atenueze puţin teama?!… A-ţi fi frică când scrii, că slova ta nu s-a adăpat din curcubeu şi nu a atins cerul, e normal, am şi eu aceeaşi teamă – dar ce crezi, poete, că Gălăţanu are vreo teamă!? Nu, el scrie de parcă ar da cu măturoiul prin WC şi e nevinovat, săracul! Vinovaţi, criminali de cuvinte, de cultură şi de moartea spirituală a unui popor sunt cei ce spun că fecalele lui Gălăţanu sunt poezie.
Nu se închină lumii poetul, chiar dacă îi face oglindă ei scriind, căci scrisul este o cale între poet şi Dumnezeu, nu între poet şi lume: „Ars poetica/ toate le avem de vorbit – eu şi Dumnezeu”, iar scrisul se naşte, nu din cuvinte bolborosite aiurea de un om singur, fără conştiinţa sacrului şi a eternităţii, şi care se visează demiurg, când aruncă zoaie peste cuvinte, ci se naşte miraculos când „în final – Dumnezeu/ somnoros – se culcă pe braţul meu/ drept: dintr-odată/ prind să-mi tremure sub/ deget – fosforescent/ Literele”. Ce frumos! Ce înalt! Eu nu mai am ce să spun despre un asemenea vers, căci cuvintele mele ar fi o întinare. Între poetul inspirat şi Dumnezeu – nimeni nu are voie să se bage. Citesc cu sfială, ca pe o rugăciune, şi ascult muzica ce se naşte din tăcerea de după vers. Clipele de inspiraţie maximă sunt rare, apoi urmează starea de muritor normal, şi limitat, şi păcătos: „orice pas:/ călcarea unui păcat: sunt/ plin de muşcăturile disperate ale păcatelor – care/ se afundă – schelălăind – sub ţărână” pe care poetul o descrie tot în „Ars poetica” sa şi îngempănarea celor două stări ale condiţiei umane, de Creator şi păcătos, este şocant-dureroasă. Iarăşi sunt alături aripa şi carnea, îngerul şi păcatul, înălţimile şi abisul, noroiul şi azurul.
Uneori Poetul e dur, e inchizitorial, e fanatic, dar cum să fii altfel, când vezi că se intră cu bocancul, pe aurul cuvintelor limbii române, pe graiul lui Eminescu?! Cum să fii când se distruge ţara, când pleacă pruncii de acasă, când nu mai ştii în ce să crezi?! Cum altfel să fii, în vremuri în care lumea pare că şi-a pierdut busola?! Cum să fii, când se pune lacăt pe vis şi se rup toate aripile şi se distruge Credinţa!? …În vremuri din astea se nasc oameni – puţini, e drept – care propovăduiesc, ca Sfântul Ioan în pustiu. Slujesc, cu slova, pământul şi neamul cărora le aparţin – şi naţionalismul e ca o flacără vie şi e o cale, în vremuri în care se pare că nu mai avem nimic sfânt. După ce am citit un articol de publicistică i-am trimis domnului Adrian Botez următorul mesaj:
Dur, inchizitorial, dar adevărat!
Vedem că e rău, vedem că mai coborâm mereu câte o treaptă în jos şi nu putem decât cu slova să slujim pământul ce ne ţine si neamul ce ne este leagăn. Sper să nu ne judece niciodată copiii si urmaşii că nu am făcut tot ce am putut. Şi din mormânt o să mă apăr: nu am spus „da” oricât am fost de flămândă, nu am spus „da” nici când mi-era gura uscată de sete, nu am spus „da” nici măcar când mi-au condamnat cuvintele la moarte deşi in ele locuia viaţa adevarată si spiritul acestui pământ… nu am spus „da” niciodată, daca „da”-ul era împotriva credinţelor şi valorilor mele! Şoparlele ce conduc astăzi visându-se igoane sacre pot să ne rănească oricât ca nu mai doare, doar copii, doar urmaşii să nu o facă… Ei să inţeleagă că am fost împotriva valului când totul se demola… Tot ei să spună dacă a fost mult sau puţin asta…
Cred ca suntem de aceeaşi parte a baricadei, profesore!

Patriotismul e religie sfântă, e datorie şi e cale. Două tulpini întregesc omul şi poetul Adrian Botez: credinţa şi patriotismul şi niciuna nicialtul nu sunt vorbe goale, ci sunt sângele ce îi curge prin vene, sunt respiraţia ce îl însufleţeşte, sunt raţiunea lui de a trăi. Toată poezia lui îmi spune că fără patrie, fără străbuni şi fără credinţă el nu ar putea trăi. Am vărsat o lacrimă amară şi nu am mai găsit niciun cuvânt – eu care de obicei am cuvinte şi le folosesc uşor – de scris citind: “Rugăciunea unui copil”:
„Despre-acest neam de toţi călcat
Când sfinţi Te-or întreba
Spune-le că-i adevărat:
L-ai luat în slava Ta

Să le spui curat
Că l-ai înălţat
De unde l-ai luat:
Pe-o gură de rai
Pe-un picior de plai…”
Să mai întreb, să mă mai mir cum ţi-a venit, poete, să pui alături durerea neamului meu, de toţi călcat – de sublimul vers al Mioriţei!? Cum ţi-a venit să plângi atât de frumos cu vers!?… Ştiu, poete… Ştiu… Plânge pământul şi străbunii în tine plâng – şi nu te lasă să taci… Şi dacă ai omorî vocea din tine, ar fi păcat, păcat de moarte, şi nu ai mai găsi mântuire.
…Normal că este prezentă şi “tema dragostei de natură” (…), ca la orice poet mare. „Se-nalţă munţii pân’ la nimb de nori” e o simfonie de cuvinte ce îmi da o stare de beatitudine, de extaz. Nici nu ma mir ca ultimul vers este: „…renunţ să mai fiu eu”… – de parcă în faţa măreţiei şi frumuseţii munţilor devii insignifiant. În alt vers, natura e un templu sacru „înalte sfaturi de coroane ţin copacii/ sub duh de raze şi sub cerul sfânt /pădurea-i vuiet de lumină – aprinşi macii/ o catedrală-n rugăciuni şi legământ”.
Iubirea şi iubita ţin şi ele de un teritoriu al sacrului şi poetul se întreabă mirat: “de ce nu aflăm – oare – nimic despre rai/ când mângâiem – îndelung
/ Insistent/ cu dragoste – pielea femeii de lângă noi?” şi eu nu mă mir deloc că, iubind, poetul căuta raiul. Muzicalitatea versului, cântecul aproape de beţie a fericirii completează perfect imnul de slavă închinat iubitei ce e slăvită, chiar şi dacă stelele s-ar prăbuşi, chiar şi dacă ar cădea foc peste case, căci iubirea e mai puternică şi mai veşnică decât timpul: „De-acum, şi stele să se prăbuşească,/ Şi nori de foc să cadă peste case -/ Iubirea mea, în luntre de mătase,/ Iubirea mea, mai mult decât lumească,/ În paradisul veşnic te-a răpit:/ Prin toate câte-atingi – eu te-am slăvit!”
Tema dominant-esenţială a poeziei domnului Adrian Botez este credinţa – raportarea la divinitate. Toate celelalte teme pălesc sau sunt mici, prin comparaţie cu tumultul şi vibraţia înălţător-sfâşietoare a căutării căii spre Cer. “Măreţie are nu omul: suferinţa lui” – spune un vers, şi eu m-am gândit imediat la Iisus şi la sacrificiul lui, ce l-a făcut măreţ. Există Calea-ca-Înălţare-prin-Durere, găsirea prin sacrificiu, descoperirea prin rană. Nu se nasc oameni adevăraţi şi nici poeţi în puf şi într-un ocean de viaţă roz. Poezia nu locuieşte în palat şi Poetul nu se naşte în avion sau zgârie-nori. Lângă bordeie, lângă foame, lângă plâns, lângă luptă aprigă cu viaţa şi cu soarta – înfloreşte nufărul poeziei, aşa cum se deschide sublima floare, deasupra apelor negre. Şi după toată durerea, vine binecuvântarea, vine iluminarea: „ nu vin ca sclav la Tine – Hriste: vin/ să-mi recunosc rănile – în/ Rănile Tale”. Aceeaşi temă a metamorfozării umilinţei în biruinţă – e obsesivă şi vitală în acelaşi timp – o găsim şi in versurile minunat de melodioase aducând a descânt: „Venit-a ceas/ Venit-a ceas – venit-a ceas/ Din mine-n Domnul nu e pas:/ Prefac zvârcolul umilinţei/ În cald colind al biruinţei”.
Îmi place până la a nu mai şti de mine muzica din poeziile: “Prigoană de doină”, „Cântecul cavalerilor rourei”, „Licornul”, “Doina ghiocului”, “Venit-a ceas”, “Rugăciunea unui copil”. Este în ele dulceaţa pură a versului popular, în special a doinei şi eu nu mai ştiu de citesc sau cânt, căci undeva, în inima mea, versul a devenit una cu cântul. Scântei de Mioriţa, lacrimi de Eminescu şi cântec de fluier sunt în versurile “în dulcele stil clasic”: „Lacrimă de păsări/ Fir de busuioc/ Cuvântaţi în plaiul/ Fără de noroc. / Florile-n puhoaie/ Lujere de cai/ Scapătă-n poveste/ Şi în joc de nai”.
Mă apropii de sfârşitul călătoriei mele prin lumea poeziei domnului Adrian Botez. Nu ştiu cu ce cuvinte să închei. Nu sunt critic literar „profesionist”…M-am apropiat de versuri cu sfială şi cu teamă. Nu am vrut să strivesc nimic… Am săpat prin cuvinte înţelesuri şi taine. Am visat, am zburat şi am plâns cu fiecare vers. Am simţit răstignirea între lume şi Dumnezeu, am simţit frământarea, căutarea, zbaterea neputincioasă în faţa sorţii, i-am simţit iubirea pentru acest pământ şi dorul ca o sete de Iisus. Am simţit toate astea – şi totuşi nu ştiu cum să închei… Am să las versurile poetului să facă încheierea. E mai frumos versul lui decât orice cuvânt de-al meu. Citeşte cu sfială, dragă cititorule… Te vei împărtăşi cu Har şi vei întâlni un OM vertical:
“Bilanţ
n-am asuprit – şi n-accept – decât spre Dumnezeu
îngenuncherea
pe cine m-a împins să cad – nu-l iert: prea scurtă-i viaţa – s-o priveşti
îndatorat mocirlei
nu am lovit de câte ori puteam: e bine – doar aşa
nu mi-e frică de un capăt prea scurt al puterii

slab poţi să fii – uneori – cât mai
rar: ticălos
niciodată

cine greşeşte din credinţă- nu
greşeşte – dar când el
ager – şi-a cântărit grijuliu – bunătatea – deja
simt neplăcut pe obraz- încleiate a moarte
balele Iudei

nu la mormânt aştept să-mi vină oameni – nici
de sus – apoase lacrimi să mă stropească
sub pământ

aş vrea – ca otrava cea bună – care
asmute-n plumb – răutatea şi
măreţia divină a aurului – de neoprit
să pătrund – prin ureche – ori
minte – sau ca sfânta muzică însăşi: în sufletul celor
puţini – dar aleşi întru Duh – care-mi citesc
fiece epitaf: versul smuls
din rărunchii durerilor mele
cu patimă
trecute

doar aşa mi-ar fi dat – în vecie – să
obţin un prim armistiţiu – cu
Dumnezeu”.

11 iulie 2010 Luminiţa Aldea

Categorii:literature Etichete:

ROMÂNIA CREŞTINĂ, UN GÂND ÎN FURTUNĂ


PRIMIM DE LA ADRIAN BOTEZ:

HRISTOS NU VA VENI ÎN MAHALA…
– marginalii despre România Creştină… –

…Eu sunt român, tu eşti român…noi, cu toţii, suntem români! Deci, parcă toate-s în regulă, nu?! Unde mai pui, că statisticile cele fudule ale Satanei grăiesc precum că, în România, am fi…87% Creştini Ortodocşi, adică, toţi aproape, ai Dreptei Căi spre Mântuire şi Rai!!!
Ei bine, NU! Pentru ca nu ajunge să-ţi zici „român”, ca să şi fii ROMÂN! Şi nu-s destul statisticile, ca să te facă, din nesimţit – cel mai nobil Duh al planetei Terra: CREŞTIN!
…”Ne-a fost frică, am fost ameninţaţi… – ni se crăpa inima de milă şi faţă de bieţii copilaşi, să nu dea ei bacul, ooof şi aoleu! – …de aia am venit să facem bacul!” – ba se milogeau, ba ne înfruntau, colegii noştri, profesori „români” (de limbi străine…), ieri, prin cancelarii. De fapt, mita Iudei, cei 270 până la 600 de RONI (cu care Antihristul-Funeriu i-a ispitit!) s-au constituit în „teroare” şi-n „lacrimi” de… „mila bieţilor copilaşi” (pe care „copilaşi, de fapt, îi educaserăm şi crescuserăm NOI, cei „bătrâni”, cei care ne voiam DEMNITATEA DE ROMÂNI /CREŞTINI, ÎNAPOI! – …iar nu puţoii, care n-au avut măcar obrazul să refuze banii Iudei, cu argumentul de bun-simţ că noi, cei mai în vârstă, am muncit şi în februarie, la Română, şi în aprilie, la Informatică, fără niciun ban, sub incidenţa argumentului ministerial precum că…”muncim în cadrul programului şi orarului şcolar”…deşi, de fapt, intram la examen la 8 dimineaţa şi ieşeam de la examen, la 8 seara!). Şi, evident, n-au avut verticalitatea de a fi solidari cu noi, întru APĂRAREA ONOAREI, NU A BANILOR! – ca DASCĂLI DE DEMNITATE, AI UCENICILOR NOŞTRI, împotriva celor ce batjocoreau, scuipau, călcau în picioare Viitorul Duhului de Fiinţare Românesc!
…O Românie Creştină nu se poate întemeia pe reacţiile Iudei! Unde mai punem, că Iuda a avut mustrări de conştiinţă, care l-au îndemnat să arunce banii trădării, în Curtea Marelui Templu din Ierusalim, în obrazul lui Caiafas-Demagogul şi Mincinosul! Or, „sindicatele galbene” nu au nici minima conştiinţă mustrătoare, a lui Iuda…! Goliţi/golite de Duh, deci, satanizaţi/satanizate de-a binelea…!
…O Românie Creştină nu se poate întemeia pe „dansul sindicalist al pinguinului”, scălâmbăiat, cu mişcări obscene şi cretine, O MANIFESTARE NU SINDICALISTĂ, CI DE MAHALA! – …ca reacţie, în faţa tragediei care ameninţă, cu scufundarea în faliment şi cu venirea, la „butoanele” comenzilor existenţial-fiinţiale româneşti, a „board-ului” masonic al UE (ca în Bulgaria anilor trecuţi), înlocuind (probabil, definitiv…) conducerea României – guvernanţii de azi, care şi-au împlinit misiunea genocidă, vor primi, fireşte, reşedinţe şi adăpost pentru preţioasele lor hoituri, prin America de Sud (ca şi naziştii) şi adăpost pentru mormanele de bani, prin care au ucis, financiar, România – în Insulele Cayman… (şi îngropând speranţele noastre, că România va fi, cândva, condusă şi de…ROMÂNI)! O Românie AUTENTIC Creştină n-ar fi rămas nesimţitoare, în faţa batjocoririi inteligenţei şi Duhului ei, când miniştri evrei, precum Vlădescu şi Berceanu, au declarat, în public, că puteau să ne mai mintă şase luni, dar nu s-au mai sinchisit de noi… – deci, s-au decis să…ne sfideze cu…adevărul (adevărul lor, de briganzi şi venetici!) – …nu-nu, ci România aceea AUTENTIC Creştină ar fi pus mâna pe BICI, precum Hristos! Căci ZARAFI se numesc, şi cei doi, şi ceilalţi dintre guvernanţii care ne iau drept handicapaţi mental, de atâţia ani încoace – şi zarafii sunt cei mai fideli şi încăpăţânaţi închinători Banului/Viţelului de Aur, scuipând în faţă pe Hristos-Lumina Lumii!
…Amintiţi-vă ce scria evreul Cezar Lazarovici: „România este grădina evreilor şi noi vom făuri acolo noul Israel Numai noi, evreii, suntem în măsură să decidem cine să conducă România, pentrucă numai nouă ne-a dat Dumnezeul lui Israel această putere supremă asupra voastră “.
…România Creştină trebuie să fie o zonă unde duşmanii noştri, de două mii de ani încoace, să nu mai îndrăznească să joace tontoroiul morţii şi să scuipe, cu poftă nebună, pe mormintele strămoşilor noştri martiri!!!
…Noi ştim că „România ascunsă”, de care vorbea regretatul Artur Silvestri, există – şi, cine vrea, o găseşte prin colţuri smerite, de mânăstiri, de biserici, dar şi în sufletele arzătoare ale unora dintre laicii care nu apar pe „micul ecran” al ruşinii şi pângăririi de Duh! – …dar, deocamdată, „mişeii fac punte” la „opera” de aneantizare a Duhului Romniei Creştine! Iar cei „cu stea în frunte” încă nu îndrăznesc să se arate şi să-şi facă simţită forţa spirituală, prin care să întoarcă „crugul” sorţii poporului român, spre Metafizica Revelaţie a Neamului Românesc, Cel din Veac…! Oribilul monstru tembel de Funeriu (turbat împotriva Religiei şi, în special împotriva Bisericii Ortodoxe!) conduce, TOTUŞI, Educaţia, Cercetarea ( a ce?! – a celor mai noi metode „mengelice”, de genocid?!) – şi… Soarta Tineretului, în România! Un ungur „adus de vânt”, Cseke Attila, conduce Destinul Sănătăţii Trupeşti a Românilor – iar un alt urmaş al hunilor, Kelemen Hunor, conduce Destinul Duhului Cultural Românesc!
…Evreii din spatele lui Gold Corporation „Roşia Montană” (chipurile, „firmă canadiană”…), în speţă, firmele lui Mark Rich , vor să otrăvească pământul şi apele şi pe oamenii României (…şi nu numai: ungurii urlă, mult înaintea românilor, că li se otrăveşte Tisa! – iar noi nici habar n-avem că la fel se va întâmpla, cu apele Sfântului Ardeal, pâna în Sfântul Istru/Danubius-Dunăre!!!).
…România Creştină nu se poate întemeia pe aceste Trădări Naţionale! – şi pe mii şi mii de alte trădări: numai faceţi un efort de memorie, şi amintiţi-vă de anul 1991, când Iliescu a recunoscut „statul independent Republica Moldova”…sau anul 1997, când Emil Constantinescu a semnat Tratatul cu Ucraina, prin care renunţam la pretenţiile noastre, legitimate de Istorie şi de sângele atâtor sute de mii de strămoşi, asupra Basarabiei, Herţei, Nordului Bucovinei, Insulei Şerpilor… – şi anul 2007, când Băsescu nu numai că n-a „închis” participarea absurdă şi trădătoare de interese naţionale româneşti (…şi să oprească hemoragia de sânge tânăr românesc… – e vorba de tinerii fraieri, mercenari lacomi de arginţii Iudei – taman 30 de dolari pe zi!) la/în războaiele altora (petroliştii americani!)…şi tot Băsescu, care nu numai că „neguţează” Limba şi Istoria şi Geografia Românilor, cu ungurii din „HarCov” şi Târgu Mureş, dar „binecuvântează” şi înfiinţarea Partidului Civic Maghiar (cu primă formă, aparent inofensivă: Forumul Civic Maghiar…!). À propos de „forumuri civice”: şi românii au, cică, o „societate civilă”, formată din toţi alogenii şi trădătorii şi schilozii (de Duh!) ai acestui pământ (tip Patapievici, directorul ICR, care, la Bochum, în Germania, iniţiază şi expune …cel mai scabros şi dement ”Omagiu lui Iuda”! -…sau madam Alina Mungiu-Pippidi, care blasfemiază cumplit creştinismul, în piesa de teatru – ???!!! – Evangheliştii… – sau Andrei Cornea, care strigă, din fundul bojocilor, la aniversarea martiriului, ordonat de Masonerie, al lui Corneliu Zelea Codreanu-Vizionarul Neamului Românesc, în veacul al XX-lea: „Bine i-au făcut!”…dar şi ceilaţi „intelectuali” de serviciu: Liiceanu, care-l tutelează pe Băsescu, Pleşu, care l-a…”consiliat” pe Băsescu…Traian Ungureanu, cel care, dimpreună cu dl Cotoi-Sever Voinescu, i-a întrecut în ditirambi pe cei mai vajnici pupincurişti ai „epocii de aur”: “Personalitatea preşedintelui Traian Băsescu transcende Galaxia!” etc. etc. etc. – aici, la “etc.”, putând intra, fără nici cea mai mică jenă, micii dictatori “colaterali”, de tipul lui N. Manolescu şi ai lui…”ceata lui Piţigoi”! – precum şi “mii de mii” de jurişti, profesori, ingineri conformişti…”dascăli” din mediul universitar sau preuniversitar…dar şi alte categorii de… “luminaţi”!).
…O Românie Creştină presupune şi alungarea Masoneriei Anticreştine de pe teritoriul Naţional Românesc…iar nu să se permită masonilor să spurce, prin prezenţa şi influenţa lor malefică, sfruntată şi neruşinată, sub numele de “Opus Dei” (vaticaneza mafie…!), alegerea de Patriarh al României…ori statuia, de la Râmnicu Sărat, a patriotului unionist Grigore Vieru…vor veni la rand, în mod sigur, mormintele martirilor Ion şi Doina Aldea-Teodorovici… – şi nici să-şi impună voinţa, peste capetele românilor, în ce priveşte construcţia de Şcoli Ortodoxe (cum s-a întâmplat la Adjud-Vrancea, pe 29 aprilie 2010!).
…Restaurarea unei Românii Creştine presupune, deci, ieşirea din tembelismul de MAHALA (Hristos nu “vizitează” mlaştina maneliştilor, care conduc şi impun decizii antihristice, în România!): “a fi creştin” nu presupune, cum afirma apostatul Emil Cioran, “a avea atitudine de sclav” – ci, dimpotrivă, a manifesta ENERGIA HRISTICĂ A MĂREŢIEI DUHULUI! Hristos n-a fost doar “blândul nazarinean”, ci a fost primul şi cel mai vehement şi mai combativ Oştean al Adevărului Dumnezeiesc, în lupta Lui zilnică, din faţa Marelui Templu, cu demagogia lacomilor şi aroganţilor terorişti de Neam – preoţii de tipul Caiafas şi Ana!
…O Românie Creştină trebuie să fie o Romnie a “plinirii” Legii Hristico-DumnezeieştiŞ
“Dumnezeu-Tatăl, prin aspectul său filial (Dumnezeu-Hristos) , devine cel mai mare legislator al tuturor timpurilor pământeşti (concomitent cu cele cereşti). Trebuie să se înţeleagă foarte clar că legislaţia umană terestră a început în Legislaţia divină şi trebuie să se-ntoarcă, logic(chiar dacă sub forme diversificate) , în esenţa legislativă din care a pornit. Tocmai această cale de întoarcere la obârşia divină a legislaţiei terestre şi premizele ei le înfăţişează Hristos-Dumnezeu , prin predicile şi parabolele de la Templul din Ierusalim şi, în primul rând, prin Fericirile expuse la Predica de pe Munte (Matei, cap. 5,6,7), ca şi lămuririle către apostoli, la Cina cea de Taină (Ioan, cap.14,15,16,17). El spune, foarte clar, că, prin toate legislaţiile istoriei, prin toate orânduielile şi orânduirile umanităţii – nu se face altceva decât împlinirea, discretă, progresivă şi secretă(mistică, ascunsă ochilor ne-spirituali) a MARII LEGI, Unicei Legi; Obârşia preaputernică a tuturor legilor ce vor fi fost vreodată pe faţa Pământului: (Matei, 5,18) <>. Deci, împlinirea Legii prin legi se va face desăvârşit şi absolut integral, prin însăşi trecerea-istorie(<>…), continuu evolutiv-spirituală, a mediului uman-terestru – atât în forma-emergenţă(iota=semnul literei de început al lui Iahve-Dumnezeu), cât şi în conţinutul-imergenţă(cirta=semnul literei de mijloc).
Cine afirmă că legea creştină e prea îngăduitoare, sau, chiar, că n-are sancţiuni, ci doar îngăduinţe – amarnic se înşală şi nu are habar despre creştinism. Da, ne sunt dezvăluite, prin noua Lege, a lui Hristos, limitele cele mai depărtate, spre desfiinţarea limitei spirituale, către Dumnezeu – dacă ne supunem desăvârşit Legii: acestea sunt Fericirile – dar starea de FERICIT se traduce prin DESĂVÂRŞIT MORAL-SPIRITUAL, desăvârşit virtuos, desăvârşit supus Legii – până la renunţarea completă la egotism şi egoism, deschiderea definitiv generoasă, autosacrificială, către “ceilalţi”, către Iubire – care Iubire, adusă în parametrii cristici, echivalează cu desăvârşirea paradisiacă a lui Dumnezeu (prin Adam-Omul reordonat spiritual, rearmonizat legislativ, perfect conformat Legii – adică eliberat deplin de anomia satanică). Dar acesta este scopul cel mai înalt, pe care bietele legi omeneşti nici nu-l întrevăd, prin formulările lor ambigui şi din greu gâfâite, îngăimate, bâlbâite. Legile umane, însă, dcă vor să mai existe(ca autoritate efectivă) în istoria evolutiv-terestră, trebuie “să tragă cu urechea”, cât mai atent, tocmai la scopul legislativ cristic.
Nimic din legile umane nu are, deocamdată, prevăzută finalitatea legislativă supremă, dreptul legislativ formulat în Fericiri – dar tocmai acesta este motivul pentru care legile umane nu sunt ascultate decât cu o jumătate de ureche, şi în silă: ele nu sunt în stare să zărească, să exprime ce zăresc (dacă zăresc) – anume, obiectivul legislativ cristic, care este transfigurarea fiinţei umane, dintr-una anonimă, aflată în permanentă stare de zavistie cu sine şi cu mediul său social – într-una perfect împăcată-armonizată cu sine şi cu mediul său socio-natural(căci întregul COSMOS este “societatea” Omului!). O foarte palidă imagine a Cetăţii Legislative a lui Dumnezeu , o vedem în unele mânăstiri creştine, unde ascultarea legislativ-divină (alături de voturile sărăciei şi castităţii – care au tot o natură legislativă, dar mai înaltă şi mai greu de înţeles pentru oamenii de rând: desfiinţarea totală a egotismului, prin sărăcie trupească-socială, desfiinţarea seminţei metafizice de vrajbă, sexualitatea – care a despărţit şi învrăjbit Omul cu Dumnezeu şi, astfel, pe om cu sine însuşi, orice cu orice, opunând totul istoric, autodistructiv şi perisabil – TOTULUI CERESC ETERN-DESĂVÂRŞIT) – este atât de aspră, cât nu şi-a închipuit niciodată vreun legislator că vreo lege ar putea avea vreo astfel de teribilă consecinţă.
Dar, dacă răsplata-finalitate a efortului spiritual-legislativ este desăvârşită, doar printr-o ascultare desăvârşită, a unei Legi (aparent supraumane – dar care priveşte, în mod direct, doar FIINŢAREA UMANĂ, şi nimic altceva ) – ei bine, pedeapsa pentru neintegrarea Omului în Lege şi, mai cu seamă, a celor chemaţi să reprezinte Legea şi să-I călăuzească pe oameni spre Lege, dar care-şi încalcă sistematic misiunea juridico-umano-divină(PREOŢII-JURIŞTI AI TEMPLULUI) este marcată prin exclamaţia prevestitoare de prăbuşire apocaliptică:<> :
-“Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că închideţi oamenilor împărăţia cerurilor, căci voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi!(…) Nebuni şi orbi, ce e mai mare? Aurul, sau biserica, care sfinţeşte aurul?(…) Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că daţi zeciuială din mintă, din mărar şi din chimen, şi nesocotiţi cele mai de samă ale legii: dreptatea, mila şi credinţa. Acestea trebuie să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi!(…).Drept aceea, înşivă mărturisiţi de voi, că sunteţi fiii celor ce au ucis pe proroci. Şi împliniţi şi voi măsura părinţilor voştri. Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei? De aceea, iată Eu trimet la voi proroci, înţelepţi şi cărturari, şi pe unii din ei îi veţi ucide, şi-i veţi răstigni – şi pe alţii din ei îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi alunga din cetate – ca să vină asupra voastră tot sângele drept, care s-a vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel celui drept până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între biserică şi altar. Adevărul vă grăiesc: toate acestea vor veni peste voi! (…) Iată vi se lasă casa voastră pustie, căci vă spun: de acum, nu Mă veţi mai vedea până nu veţi striga: binecuvântat fie Cel ce vine întru numele Domnului!”
…Sancţiunea supremă a frivolităţii faţă de Lege şi Misiune a Legii: dez-identitatea şi atoate-învinuirea, urmate de orbirea faţă de lumină – până la descătuşarea CONŞTIENTĂ, ABISALĂ – a conştiinţei răului din Sine.
Cei care sunt chemaţi să dezvăluie, în om, prin educaţie şi credinţă, Legea sădită de Dumnezeu – şi încalcă, sfidător şi iresponsabil, menirea – sunt supuşi imprecaţiei cristice pe pământ – dar Legea nu e de pe Pământ. De aceea, acest “vai vouă!” este vizionar: legislatorii şi juriştii, care se fac că nu văd Legea, şi scot legi supte din deget, pentru confortul lor personal – vor primi suprema pedeapsă: DES-FIINŢAREA (scoaterea înafara planului divin al Fiinţei). Legislatorul şi juristul care nu e vizionar , ci bucher şi tipicar, speculând meschin, rău-voitor – îşi auto-suprimă fiinţa, se sinucide spiritual. Căci veşnica osândă a Gheenei este Focul ce arde toate matriţele greşite ale Facerii – şterge din planul ontologic pe cei care nu s-au supus comandamentului Legii: <> Şi nu-L vor mai vedea (n.n.: adică, nu se vor mai putea vedea-identifica, măcar formal – în/cu Matriţa Fiinţei-Hristos) până când nu vor recunoaşte, dincolo de legile chiţibuşăreşti-egotiste – pe Dumnezeu-Legea:<>”(cf. Adrian Botez, Cartea Cruciaţilor Români, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2008).
…O Românie Creştină trebuie să fie o Românie a Civilizaţiei Creştine, a Re-evanghelizării! Elevi de clasa a XII-a nu mai ştiu, cu toată ora de Religie (omorâtă parşiv, de postarea ei, în orar, de la ora 7 a.m. sau de la ora 2 p.m.! – şi prin înlocuirea preoţilor-profesori, CU HAR, prin „profesori de Religie”, simpli şi dezinteresaţi-iresponsabili funcţionari!), NICI M[CAR TATĂL NOSTRU! Din zece români, nici măcar UNUL ÎNTREG nu a citit Biblia! …sau, măcar, esenţa dogmatică a creştinismului, Noul Testament!!!
Deci, România Creştină va fi greu de re-construit, cu adevărat! Nu interesează statisticile tembele şi nici măcar câte biserici de zid construiesc preoţii (unora – …nu mulţi, dar suficienţi pentru a slăbi încrederea, şi aşa şubrezită, a oamenilor din parohii! – din această „construcţie/ctitorie”, le ies şi…maşini personale şi vile!) – ci câte biserici „în suflete” reuşesc ei să construiască (aşa cum frumos zicea un preot din Bârlad!)! …România Creştină?! Păi, românii care n-au citit Noul Testament ,(mulţi nu calcă prin biserici, şi nu ştiu ce-a zis Hristos, prin intermediul Sfinţilor Evanghelişti…!), dacă vor afla cât de greu este (ori cât de uşor…după fire!) este să fii creştin, tare ne temem că vor…”dezerta” la „simplificatorii” cei eretici: la papistaşi (unde postul e cu brânză şi ouă, unde Purgatoriul îţi creează un fel de „iluzie buddhistă”, precum că păcatul poate fi şi…”păcăţel” etc.!), ori la protestanţi şi neo-protestanţi, care au o dogmă satanică extrem de clară: „Nu pierde vremea cu rugăciuni! Fă BANI!” (cf. Max Weber – (1864-1920) – , Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Antet, 2006). Dar, vorba ceea: „Mulţi chemaţi, puţini aleşi!” Autenticii ORTODOCŞI/DUHURI UMANO-DIVINE, se vor „tria”, cu stricteţe, în aşteptarea Judecăţii Supreme, a Lui!
…LEGEA Lui este neapărat necesar de respectat, măcar de câţiva din Grădina Maicii Domnului – altfel, ROMÂNIE CREŞTINĂ NU VA EXISTA! (deci, nici MÂNTUIRE DE NEAM…) – cel mult, una în care surzii nu vor asculta într-una strigarea părintelui Iustin Pârvu, ori pe aceea a părintelui Arsenie Papacioc, care nu fac altceva decât să reamintescă Vocea Lui Hristos-Lumina Lumii, Voce care răsună din Sfintele Evanghelii: „A venit vremea martiriului! VEGHEAŢI! Şi nu vă temeţi!” – şi, deci, sus-numiţii surzi vor accepta să se „pupe cu Satana în bot”, în cadrul satanicului New Age…
… „Multă lume (jurişti şi nejurişti) are o părere complet falsă despre Lege şi Creştinism, crezând a identifica, chiar, o incompatibilitate între cele două noţiuni. De fapt, adevărul constă exact în formularea inversaă a judecăţii: cine nu vede că numai prin creştinism, legile capătă valoarea de Lege – acela habar nu are ce-i Legea, acela nu vorbeşte, de fapt, despre Lege – ci despre ce vrea el, adică, despre nimic.
Este tot atât de absurd să afirmi că religia creştină n-are de-a face cu legislaţia, precum este de absurd să afirmi că legislaţia nu are de-a face cu morala, sau că morala nu are de-a face cu religia.
În definitiv, ce scop are Legea? Are scop în sine? Nu poate, căci e pentru oameni – iar nu un text pentru un text( “artă pentru artă”…). Dar oamenii, sunt în sine? Nu, pentru că nu sunt propria creaţie – ci creaţii ale lui Dumnezeu, cu finalitate de la Dumnezeu. Sunt legi pentru Dumnezeu? Dumnezeu este Legea, deci n-are nevoie de legi. Atunci, pentru ce sunt legile? Pentru oameni care vor să ajungă la Lege – adică la Dumnezeu.
Cât despre faptul că legea nu are de-a face cu Morala – aceasta este o afirmaţie pe care numai infractorii pot s-o admită, fără mustrare de cuget. La fel, că Morala n-ar avea de-a face cu Religia. Adică, de ce să te comporţi bine, dacă nimeni nu veghează asupra Binelui, şi nici nu ştii ce-i acela Bine? Dar dacă admiţi că Binele există şi că este Cineva care veghează la împlinirea lui – te vei supune legilor Binelui. Arbitrat-Supravegheat. Altfel , în ruptura Moralei de Religie şi a moralei religioase de Lege apar rădăcinile ANOMIEI. Ale crimei generalizate, trecând drept “bine public”…
Juridica trebuie să conţină şi Pedagogia. Şi invers. Omul dacă nu e învăţat să înveţe legea – şi dacă nu-i este stimulată înţelegerea scopului final al legii – devine fie terorizat de lege, fie indiferent faţă de lege. Iar prin teroare şi indiferenţă n-a funcţionat lungă vreme nici o societate umană – ci societăţile bazate pe lipsa de raţiune şi implicare raţională a cetăţenilor în treburile Cetăţii – s-au sinucis, au dispărut din istorie. Omului trebuie să i se explice, în amănunt, cu multă răbdare, la vârsta când plămada lui umană este maleabilă şi permeabilă – cine este el şi cum să acţioneze şi de ce să acţioneze, într-un fel şi nu în altul. Pedagogia juridică trebuie făcută chiar de la 2-4 ani, când apar primele scântei de înţelegere – pentru ca fixarea strategiei juridice şi a finalităţii ei să aibă loc la vârsta deplinei înţelegeri, a deplinei formări a capacităţilor raţionale, emoţionale, atitudinale, spirituale: adolescenţa. Numai un om educat spre înalta şi cât mai deplina înţelegere a întregului sistem juridic, social şi cosmic, va avea posibilitatea să acţioneze ca un om adevărat, să-i formeze, la rândul lui, prin convingere raţională(dar şi intuitivă) pe alţi oameni(tovarăşi, copiii lui, chiar pe părinţii lui neinstruiţi) – şi doar astfel poate să se-nchege şi să reziste o societate umană sănătoasă – autentic umană, prin spiritualitate evoluată.
Accidentele istorice nu sunt de neglijat, nici de dispreţuit – dar nu ele dictează marele mers al istoriei umanităţii. Trebuie acordată asistenţă socială materială, dar şi morală, înţelegere şi respect pentru efortul lor uman, tuturor celor care nu pot ţine pasul cu cerinţele ritmului evolutiv al spiritului uman terestru – dar trebuie stimulate şi respectate, în primul rând, elitele, vârfurile societăţii, CĂLĂUZELE, cei care menţin constant , fără sincope prea mari, ritmul evoluţiei spiritului terestru. Apostolatul trebuie să fie misiunea nu doar a dascălilor de şcoală, ci şi a juriştilor, întorşi în şcoli, redeveniţi dascăli (căci, în Noul Ev Mediu, prezumat de N.Berdiaev, funcţiile sacerdotală, educaţională şi juridică trebuie cumulate de acelaşi om – omul vremii noi, vreme despre care Malraux spunea: <>).Că azi a căzut unul, din disperare, că mâine vor suferi mulţi şi vor cârti – trebuie să le acordăm întreaga noastră compasiune – iar pe cei ce trăiesc, fizic şi spiritual – să-i înconjurăm cu blândeţe şi, asemeni lui Hristos, să-i sfătuim, să-i însoţim câţiva paşi, să le explicăm cu înţelepciune, cu spirit de autosacrificiu şi cu răbdare îngerească: “Iacă Eu vă trimet ca pe nişte oi în mijlocul lupilor: fiţi deci înţelepi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”(Matei, 10, 16). Să-i mustrăm pe cei prea(şi nejustificat) leneşi, să-i izolăm, parţial sau total, pe cei care fac totul cu rea-credinţă conştientă şi refuză orice sfat bun – să-i îndepărtăm de societatea umană, pentru a n-o contamina cu răul lor (dar în izolare, să le încercăm, neobosit, puterile sufletului, să trezim în ei, fie şi întârziat, germenii salvării – viziunii umano-divine: preoţii şi pedagogii să intre cât mai des, în clasa de elevi cât şi-n închisoare, într-un ritm susţinut, pentru a forţa uşile întunericului). Dar, evident, grija principală să fie pentru susţinerea ritmului general al UMANITĂŢII: aceasta este misiunea legilor şi legislatorilor – să nu-şi ia ochii de pe Lege – STEAUA ETERN CĂLĂUZITOARE. Căci vor exista mereu cetăţi-oameni care-L vor refuza pe Hristos-Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos – şi nu avem dreptul să rămânem la aceste cetăţi, să ne contaminăm de răul lor încăpăţânat – ci avem datoria să mergem spre cetăţile-oameni care acceptă Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos.
Spun unii: <>. Creştinismul autentic nu pedepseşte cu ghilotina, scaunul electric, nici cu parul. Dar viziunea noastră despre sistemul de pedepse este greşită.
Noi reacţionăm precum păgânii sau primitivii veterotestamentari, fără gând şi inimă, ci doar cu instinctul primar şi cu pumnul, cu violenţa fizică: <>. Există, însă, o reacţie spirituală, de autopedepsire, extrem de severă, decât care mai îngrozitoare nici nu există pe faţa pământului şi în istorie: este pedeapsa de tip creştin, cu efect nu de mutilare, schilodire, lichidare fizică – ci de transfigurare spirituală, repunere, a celui ce era doar umbră de om – în rangul deplin şi adevărat de OM. Această pedeapsă cumplită este pedeapsa pozitivă, specifică doar creştinismului, adică NOII LEGI, care, chiar dacă încă nu e instituită şi nu se întrezăreşte măcar posibilitatea instituirii ei generale – aşa va fi, peste tot pământul. Abia atunci, legile vor fi Lege, şi se va vedea limpede că toate sistemele legislative, purcese din morala divină, se îndreaptă către finalitatea omului virtuos : <> – şi : <> .
Problema <> a făcut să curgă râuri de cerneală. Considerăm că avem dreptul să ne spunem părerea şi noi, împotriva celor care afirmă că “creştinul are mentalitate de sclav” (l-am citat pe Emil Cioran…): este cea mai mare stupizenie, câtă vreme Hristos vrea să-l readucă pe Om în ipostaza de FRATE DIVIN. Or, Dumnezeu este ATOTSTĂPÂNITOR, deci nimănui supus – cu atât mai puţin sclav cuiva.
Deci, palmele despre care vorbeşte Hristos nu le înduri pe orizontala existenţială, adică, de la om la om. Ci pe verticala recunoaşterii permanente a raportării om-Dumnezeu. Palma primă, pe obraz, este expresia pedepsei lui Dumnezeu, prin mâna unui trimis-om. Dar trimisul-om tot om rămâne, şi deci puterea lui de pedepsire în numele lui Dumnezeu este redusă şi restrânsă de către chiar limitele condiţiei sale umane. Deci, pentru că eu mă recunosc mult mai vinovat, în faţa lui Dumnezeu, decât poate un om să-mi arate că sunt vinovat, întorc şi celălalt obraz, pe care ar trebui să mi se “completeze” pedeapsa, de la limita umană a pedepsitorului-trimis divin – până la deplina pedepsire divină, conformă cu imensul meu păcat către Dumnezeu. Din acest moment, cel care ne-a pălmuit va realiza că nu poate el să ne lovească, atât cât ar trebui, prin justiţie divină-nonumană, să ne lovească. Atunci, abia, îşi va da seama de limitele lui, de faptul că nu e decât supusul (robul) către Dumnezeu-Legea (şi Sancţiunea). Deci, NEPUTINŢA lui de a ne lovi îl va re-întoarce între limitele sale umane. Dacă se va căi sau nu, dacă va lovi iar, sau nu – aceasta nu se poate garanta omeneşte – dar, deja, suntem ieşiţi de sub <> umană a oricărei lovituri deplin-divine. Dar:
a- lui i s-a făcut demonstraţia că e neputincios, fie şi în aşa-zisa “dreptate”, “violenţă punitivă”( când, de fapt, nu e decât voinţa Domnului, prin mâna lui, atât cât poate mâna şi forţa mâniei sale de om);
b-lovitorul, neputincios de a lovi mai mult decât a lovit, rămâne de ruşine: îşi va da seama că e un biet om, şi-atât; din acest moment, îşi va pune problema că – lovitura fiind a lui, nu a lui Dumnezeu – s-ar putea ca pedeapsa lui Dumnezeu, pentru impostura lui de a se considera cu drept de pedepsire, de parcă ar fi fost Dumnezeu – va fi pedepsită de Dumnezeu(şi numai Dumnezeu ştie cât de grea va fi pedeapsa divină, lovitoare pentru SUPERBIE…);
c-cel lovit nu are de pierdut nimic, ci câştigă conştienţa cât mai acută, deplină, a vinovăţiei faţă de Dumnezeu, şi va şti (va fi gata) să aştepte O COMPLETARE (oricând) la lovitură – ceea ce, oricum, este o mângâiere spirituală: lovit deja fiind, de către inconştientul impostor, ştie că lovitura lui Dumnezeu, pentru păcatele sale, va fi mai mică decât o merita , până în momentul lovirii umane (mai mică exact cu lovitura trimisă de Dumnezeu prin impostor, lovitură prin care păcatul parţial al lovitului este adăugat păcatelor, până atunci nerecunoscute, ale lovitorului). Este, pentru lovit, prefigurarea MARTIRIULUI, în numele lui Dumnezeu – începutul studiului legislaţiei punitive a lui Dumnezeu. Dar şi semnul-şansă a viitoarei mântuiri. De la această <> încolo ar trebui, pentru adevăratul creştin, să urmeze revelaţia Împărăţiei lui Dumnezeu ! Aşa că, aceia dintre noi care se revoltă împotriva <> (şi a primei, şi a prezumatei…) – ar trebui să ceară ei, cât mai degrabă, şi de la oricine, semnul loviturii-prefigurare a mântuirii, al milei divine, semnul că <>…
Cine mai ţine cont, în zilele de azi, ale legislaţiei laice – că ar putea fi trimis în judecata Focului Veşnic, al retopirii <> – <> pentru insultarea <>(oricare semen): <>? – când toţi suntem călcători de Lege, deci ”netrebnici-nebuni”…
Cine ar accepta azi, în legislaţia laică (Doamne, ce-i mai place omului s-o facă pe Dumnezeu, pedepsind, în stânga şi-n dreapta, cu mintea lui de om…), să se autoexileze, definitiv şi irevocabil, de propriii copii – dacă aceştia L-ar nega pe Dumnezeu-Obârşia a Toate, singura garanţie a Binelui? Cine ar accepta azi, în legislaţia laică, atât de <>(?…) – să-şi taie mâna sau să-şi scoată ochiul, pentru o <> minciună, trădare? Doar trădarea e relativă, nu?… La fel – Adevărul: mereu, în societatea laică avem <> – adică pretexte de a (ne) minţi cu neruşinare. Fii pregătit, în orice clipă a vieţii tale, să fii torturat inimaginabil şi să mori pentru Dumnezeu!Adică, pentru revelarea SINELEUI TĂU REAL-DIVIN.
<> – vor spune, acum, aflaţi, oarecum, în cunoştinţă de cauză, cei care ziceau, până acum, că-i legislaţie prea blândă şi că orice creştin are mentalitate de sclav. Da, este severă, pentru că Dumnezeu are pretenţii mari de la om(dacă vrea omul să fie Fratele lui Dumnezeu…) – dar şi răsplăţi pe măsură: Dumnezeu îl vrea pe om FERICIT – fericit cu adevărat, adică asemeni Lui. Dar aceasta înseamnă: PERFECT CURAT-CURĂŢAT DE REZIDUURI NON-PARADISIACE (adică, potrivnice Luminii Lumii)…
Nedemocratică? Dumnezeu nu ştie decât despre o singură categorie umană – de fapt, despre un singur om: ADAM (să-l întoarcă de unde a purces, plângându-şi greşeala – în Rai-Paradis). Iar discriminarea <> ar începe de la doi…
Greu, teribil de greu, dar şi teribil de măreţ şi nemăsurat nobil lucru este să fii creştin. Fratele lui Hristos-Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Prima şi singura condiţie: respectă Legea Armoniei(cu tine, cu ceilalţi, cu lumea). Lege pe care Hristos (cel mai teribil Legislator! – fără alt scop decât Dreptatea: <> ) o numeşte atât de frumos: IUBIRE.
Legea îl transfigurează pe om în Dumnezeu. Respectă dumnezeieşte Legea! – porunceşte Juristul Suprem-Hristos. Altfel, pedeapsa ta va fi esenţială şi eternă! Vei pierde(sau amâna indefinit) Mântuirea, adică starea de ieşire de sub Timp-Eveniment-Moarte!
*

Jugul Legii lui Dumnezeu este uşor sau teribil de greu, după gradul de încredere (în Reperul şi Scopul Suprem), de credinţă şi de supunere faţă de Lege: cine s-a obişnuit cu ceva, zi de zi şi clipă de clipă(oricât ar fi de cumplit, aparent – acel <>) – va constata că e uşor şi firesc. De aceea, educaţia întru Lege trebuie făcută de mic copil – dezvoltată şi explicitată în adolescenţă – pentru ca omul matur să fie Omul Legii, tot aşa cum este Omul Respiraţiei sau al Bătăii Inimii. <> – grăieşte Însuşi Hristos” (cf. idem).
…Oricum, Hristos nu va veni în Mahalaua fărădelegii şi batjocurii şi autobatjocurii Duhului vostru. Adică, nu se va bucura, DAR ABSOLUT DELOC, de cum vă schimonosiţi şi parşiviţi şi boiţi, voi, a CIRCARI – CHIPUL PE CARE EL VI L-A DAT , ASEMENEA CU CHIPUL SĂU, ÎN RAI!!!
…Ieşiţi din Mahalaua Râsului Prostesc, priviţi cu gravitate severă la păcatele vostre de uşurinţă, întâi, îndreptaţi-vi-le, apoi, abia, încercaţi să-i scoateţi din Mahalaua Mlaştinii Schimonosirii chipului lor, pe ceilalţi, pe semenii voştri. De vor voi. Iară de nu, iată ce zice Hristos celor 72 de ucenici, pe care „i-a trimis câte doi, înaintea feţei Sale, în fiecare cetate şi loc, unde Însuşi avea să vină” şi nu uitaţi că VOUĂ/NOUĂ ne zice, de fapt, până la stingerea lumii acesteia:
„Şi în orice cetate veţi intra şi nu vă vor primi, ieşind în pieţele ei, ziceţi: Şi praful care s-a lipit de picioarele noastre din cetatea noastră vi-l scuturăm vouă.
Dar aceasta să ştiţi, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Zic vouă: Că mai uşor va fi Sodomei în ziua aceea, decât cetăţii aceleia.
Vai ţie, Horazine! Vai ţie, Betsaido! Căci dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile care s-au făcut la voi, de mult s-ar fi pocăit, stând în sac şi în cenuşă. Dar Tirului şi Sidonului mai uşor le va fi la judecată, decât vouă.
Şi tu, Capernaume, nu ai fost înălţat, oare, până la cer? Până la iad vei fi coborât!
Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine. “ (cf. Evanghelia după Luca, cap. 10, versetele 10-16).
…Şi Judecata Lui se apropie! VEGHEAŢI – ŞI NU VĂ LEPĂDAŢI DE MISIUNE ŞI ROST – NU VĂ LEPĂDAŢI DE JUGUL CEL BUN AL LUI HRISTOS-DUMNEZEU!
…Românie, Grădină a Lui Dumnezeu: aleasă eşti de Maica Domnului Dumnezelui nostru, dar de nu vei înţelege ce minunată Misiune ţi-a încredinţat El, roadele tale de fiere se vor face, şi Misiunea de Candelă a Neamurilor “Apusene”, adică a celor rămase în Bezna Necredinţei – se va muta, în alt, cu adevărat Sfânt – ALTAR-NEAM… – adică, la alt Neam, mai vrednic, iar nu înhăitat cu SATANA MAHALALEI, al Nesimţirii şi Laşităţii şi Trădării – şi scufundat, precum râmătorul, cu plăcere scârbavnică, în Mahalaua “manelistică”, a batjocoririi de Duh al Luminii!
prof. dr. Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:

ECOU, ECOU, ECOU ŞI MAGIE …


UN TEXT PRIMIT DE LA ADRIAN BOTEZ:

MAGIA NEAGRĂ A UNEI ISTORII A ROMÂNILOR…FĂCUTĂ DE TRĂDĂTORI ŞI DE „ALOGENI”…!
(marginalii şi dezvăluiri în premieră)
Zi de zi şi zi după zi, vedem cum se caţără pe noi tot felul de căpuşe, de păduchi, de mici jivine, şuierând şi sâsâind, cumplit nerăbdătoare, de lăcomia de-a ne mistui, de tot, sângele. Toţi mârlanii şi toate „curvele morale” se înghesuie, din toate părţile, să ne convingă de faptul că, noi, românii, nu mai suntem buni de altceva decât de hoit.
…Pe pielea noastră, se fură cum nu s-a mai furat: nici tătarii cu „capete de câine”n-au făcut-o, cum nici fanarioţii. Pe pielea noastră, fojgăie tot felul de contracte, prin care, ce era al nostru, din moşi-strămoşi, ni se dovedeşte, cu terfeloaga „legii” în faţă, că n-a fost niciodată al nostru, ci trebuie să fie al oricui, numai al nostru, NU!
…Pe pielea nostră, trebuie să suportăm tot felul de aranjamente „magice” (de „magie neagră”, prăpăditoare de Neam!), după care, când ne uităm în oglindă, nu mai dăm doi „bani răi”, noi pe noi înşine…! Uitaţi-vă, numai, ce scrie pe HotNews.ro, miercuri, 19 mai 2010, 13:16 :
“Camera Deputatilor a adoptat miercuri articolul 37 din Legea educatiei in varianta Guvernului, prin care Limba si literatura romana va fi singura disciplina care nu poate fi studiata si in limba materna de catre minoritatile nationale, informeaza Mediafax. Liberalii nu au participat la vot.
In varianta Comisiei de invatamant, articolul prevedea ca si disciplinele Istoria romanilor si Geografia Romaniei sa fie studiate in limba romana de minoritatile nationale, prevedere adoptata de comisie la propunerea liberalilor.
<>, a explicat Eugen Nicolaescu.
Articolul, adoptat in forma Executivului, cu 111 voturi pentru, 45 voturi impotriva si 10 abtineri, prevede ca „in cadrul invatamantului preuniversitar cu predare in limbile minoritatilor nationale, toate disciplinele se studiaza in limba materna, cu exceptia disciplinei Limba si literatura romana”.

Jurnalul Flacăra Iaşului este mult mai incisiv şi mai “ager la ochi”, în această problemă gravă a României de azi:
“Majoritatea deputatilor au votat posibilitatea predarii istoriei si geografiei Romaniei in limba maghiara. UDMR a tinut mult la acest detaliu, continut altminteri si in proiectul Legii Educatiei. PNL si PSD au protestat cu vehementa si i-au acuzat pe pedelisti, udemeristi etc. de tradare a natiunii romane.
Pe de alta parte, sa ne gandim ca in Harghita si Covasna, oricum, istoria si geografia Romaniei erau deja predate in limba lui Petofi. Normal ar fi fost ca macar aceste doua discipline sa fie asimilate de catre compatriotii nostri de origine maghiara IN LIMBA ROMANA, limba oficiala a statului in cadrul caruia sunt si ei cetateni. Ce sens are aceasta discriminare pozitiva? In SUA, geografia si istoria sunt predate in limba engleza, in Franta franceza e unica limba oficiala admisa, in Grecia – limba greaca si exemplele ar putea continua.
Sa zicem ca noi, romanii, vrem sa demonstram intregii lumi ca putem fi cei mai democrati de pe planeta. Macar de-ar fi scrise viitoarele manuale de istorie si geografie intr-o maniera atractiva, inteligenta si echilibrata, chiar de-ar fi redactate in maghiara. Or, majoritatea celor scrise in limba romana sunt greoaie, incarcate cu tot felul de detalii inutile, plictisitoare sau, pur si simplu cu multe omisiuni de continut.
Nu supradragostea de democratie i-a determinat pe reprezentantii PDL sa sustina aceasta propunere a UDMR, ci pacatosul de calcul politic. In acest moment, fara sprijinul UDMR, PDL ar conta in Parlament doar pe UNPR, procentaj insuficient pentru a se mai mentine la guvernare. Astfel, liderii UDMR isi mai ating un scop, pedelistii se executa fara cracnire, intr-un moment extraordinar de greu pentru partidul portocaliu, in vreme ce PSD si PNL mai sufla nitel in trombonul patriotismului discursiv.
Iar pe ei, pe etnicii maghiari din Harghita si Covasna, nu cred ca i-a intrebat la modul serios nimeni daca acest aspect ii preocupa cel mai mult in acest moment. Acolo sunt sosele distruse, intreprinderi falimentate, oameni muncitori, saraci si cu mult bun simt, somaj cat incape si munti cheliti la greu de catre angajatii grofului postdecembrist, putredul de bogat Verestoy Attila…”
***
…Vedem pe forum tot felul de comentarii ale limbricilor “epocii de aur” băsesciene, “juni” educaţi la şcoala uitării, a trădării naţionale PRIN UITARE: că “aşa trebuia de mult”, că “aşa este europeneşte”…:
“Daca istoria si geografia Romaniei este predata asa cum trebuie, ce conteaza limba? Important e sa nu se faca dezinformari…atat.
Plus ca un copil ungur invata mai bine in limba lui decat in romana.
Nu vad problema…” – sau: “Dumneavoastra uitati ca la ora actuala suntem in UNIUNEA EUROPEANA. Un singur spatiu, un singur teritoriu, o singura piata si mai multe culturi. Dar poate ca dumneavoastra nu sunteti inca cetatean al UE. (…) Mult noroc si…..toleranta.”
…Astfel de avortoni şi clone, scoşi/scoase de prin sticluţe şi eprubete, nici nu merită să trăiască prea mult, că infectează aerul României şi Terrei! Auzi, cetăţean UE!!! Dar Dimitrie Cantemir, membru al Academiei din Berlin, nu este cetăţean UE, măi, hârtie de turnesol?! Dar Boirebista şi ai lui, care stăpâneau Europa, cu care tot meliţezi din “bucale”, nu-şi întindea “cetăţenia” de la Marea Nordului la Mediterana şi până dincolo de… “middle europe”?! Dar toţi voievozii noştri, Muşatini şi Basarabi, care erau supranumiţi (dar niciodată ajutaţi!) de papi, “Campionii Creştinătăţii”, nu numai că au fost “cetăţeni ai Europei”, ci TOCMAI EI AU FĂCUT POSIBILĂ SUPRAVIEŢUIREA CIVILIZAŢIEI EUROPENE!!! – întru acea spiritualitate supremă, pe care Masoneria de la Strasbourg refuză s-o consemneze în Tratate (inclusiv în cel de la Lisabona, atât de disperat, în a fi semnat…de toţi trădătorii ţărilor pe care masonii i-au “ales democratic”, să le guverneze!): spiritualitatea creştină?!
…Şi relaţia dintre noi şi unguri/secui este de azi dimineaţă, de la ora şase jum’ate…sau sunt o mie de ani de despotism şi crimă maghiară, în Ardealul-Suflet Românesc?! Cum să acceptăm să-şi facă ei, în Ardealul nostru, Istoria şi Geografia, “pe ungureşte”?! Păi, a face Istoria “pe ungureşte” înseamnă, cum am auzit noi, cu urechile noastre (de la un propagandist irredentist maghiar, venit tocmai din Australia, aici, în Plocuţenii Vrancei, cu populaţie majoritar de ceangăi, pentru a-i convinge că-s urmaşii, get-beget, ai lui… Attila!!!), să se ajungă la afirmaţia că Bogdan I, întemeietorul Moldovei Suverane , a “combătut” oastea regelui Ungariei…cu unguri! Iar dacă le daţi voie ungurilor să ne facă Georgrafia “pe ungureşte”, atunci, nu doar că vom re-avea Koloszvar pentru Cluj-Napoca şi Temesvar, pentru Timişoara… – dar până şi Bucureştii vor deveni, cumva, ceva de genul BukarestLato, Bukarestben sau chiar … Örülnivar!!!
Oare chiar se uită de decerebraţii noştri concetăţeni, cât dispreţ au avut maghiarii şi cât dor (peste orice măsură de înfocat!) de a ne stinge neamul (întru fiinţă şi Duh!), în Ardeal, până la primul război mondial… – şi după Diktatul de la Viena… – …şi dorul ăsta crâncen nu-i părăseşte, nici acum , o clipă, măcar?!
…Noroc că mai vedem şi opinii sufficient de lucide, ale “păţiţilor” (chiar dacă agramaţi, de ciuma “limbajului mesengeristic” al calculatorului/Internetului…!), altfel am zice că scopul “suprem şi ultim” al UE a fost atins deja, noi ajungând o ţară de tălâmbi model şi mancurtizaţi perfect:
“Astia nu stiu nici sa vorbeasca romaneste, darami-te sa mai studieze in alta limba. Nu-ti va spune niciodata „te rog”, ci cel mult „kerlek”. Stiu ce spun ca doar sunt din zona. Cat despre respectarea standardului legal privind denumirile in romana… praf in ochii lumii. Stiu ce spun ca nevasta-mea e profa de romana chiar in buricu’ ungurimii. Ce credeti ca i-au zis la ultimele teste nationale, conationalii de etnie maghiara? De ce nu preda dupa manualul pentru minoritati? Limba si literatura romana predate dupa un manual editat la Budapesta sau in secuime, ca sa fim precisi. Credeti ca vor invata despre Eminescu, Blaga, Arghezi, Sadoveanu, Creanga sau Rebreanu? Fiti siguri ca nu asta veti gasi in manualele lor „acreditate”. E mult prea greu…haideti sa-i ajutam, sa le facem viata mai usoara. Iar cand termina scoala si facultatea (tot in maghiara, ca romaneste nu mai stiu deloc) si ocupa posturile cheie din sanatate, invatamant si administratie, daca esti roman, stai la coada daca mai apuci. Asadar ce credeti ca se va preda la istoria si geografia Romaniei? Cine credeti ca le vor fi profesori si ce manuale vor folosi? Manualele minoritatilor in care apar adevaratele dezinformari si manipulari ale tinerilor etnici, predate tot de catre conationalii lor. Credeti ca vor spune adevarul despre tragediile de la Ip, Trasnea, Moisei, despre unirea sub Mihai Viteazul sau Marea Unire? Nici nu vor aminti sau vor rastalmaci evenimentele. Iar profii romani vor fi pusi pe liber pentru ca nu vor sti sa predea la nivelul „cerut de lege” in limba maghiara. Sa vezi atunci cum se vor bulversa catedrele.
Si apropo, stimabile, cum crezi ca-i vor spune (nu cum va scrie in manual) lui Stefan cel Mare? Nagy Pista? Ei, află că si ungurii au un Stefan, chiar mai mare decat al nostru. Si nu e decat un pas pana la a crea o confuzie, poate chiar dorita” – precum şi o lămurire necesară, ca să ştim cum stăm, întru adevăr, cu “drepturile colective”, în Vestul-cel-Decizional-asupra-noastră-şi-a-Istoriei-şi-Fiinţării-noastre:
“Desi sunt 4 milioane de arabo-berberi musulmani in Franta, istoria si geografia Frantei se preda in limba franceza, oriunde pe teritoriul francez. Inclusiv in departamentul Seine-St.Denis (echivalentul unui judet romanesc), unde 91% din populatie e de origine etnica straina, majoritar araba, berbera si africana (…) Placute bilingve nu exista in Marsilia, desi a fost o zona ocupata sute de ani de arabi si are 247.000 de locuitori de etnie araba sau kabila!
Istoria si geografia Germaniei nu se predau in limba turca in scolile publice germane, desi exista 3 milioane de turci si de kurzi turcofoni in Germania! Dupa luxemburghezi, portughezii sunt a doua etnie ca numar in Luxemburg, insa istoria, geografia sau orice alta materie, la scolile publice luxemburgheze nu se predau in portugheza.”
***
…Există, însă, pe lângă trădătorii noştri din Parlament, Guvern şi Preşedinţie (dar şi din Academie, din aşa-zisa “societate civilă”, ptiu! – şi chiar din…bordeie, prin inconştienţa “săracului” manelist!!!), şi alţi binevoitori, râvnitori, de zor, de a ne face şi desface istoria. Şi geografia, pe cale de consecinţă…
Şi asta, nu de azi, de ieri…Eminescu îi numea “alogeni”, pe “re-făcătorii-mistificatorii” ăştia de meserie – şi pentru că-i acuza de distrugerea accelerată a ţării, a şi fost atacat, ucis civil, iar apoi, asasinat de-a binelea…iar azi, lucrurile nu s-au schimbat DELOC (numai geniile/Spiritele Dumnezeieşti – precum Hristos, şi Eminescu! – pot fi ucise în mod repetat, cu fiecare păcat contra Sfântului Duh al Neamului!): “Este vorba de un atac politic organizat la adresa celui mai mare poet al românilor. Iniţiatorul acestui atac este un perfect anonim, C.P. Bădescu, care recunoaşte fără ocolişuri că el a propus revizuirea operei lui Eminescu ca temă de dezbatere.
Este de domeniul incredibilului ca nişte scriitori, care nu au ajuns nici la călcâiul lui Eminescu, să-l foarfece într-un mod primitiv, cu agresivitate nedisimulată.
Dintr-un început am gândit că este o răzbunare de rataţi. Dar sextetul de articole inserate îmi dovedeşte ceva mult mai grav. Aşadar, ce deranjează în opera lui Eminescu grupul respectiv, ca să nu zic comandoul filosemit cu ingrediente ţigăneşti, compus din: C.P. Bădescu, I.D. Lefter, R. Rădulescu, Foarţă, Radu, Târtărescu, Bobe, Cornea, Preda? La care nu înţelegem ralierea lui Nicolae Manolescu.
Membrii grupului sus numit sunt deranjaţi nu atât de fondul estetic, ci de fondul social-politic al operei lui Eminescu, de actualitatea lui şi în zilele noastre.
C.P. Bădescu, în argumentul său debitează că poezia lui Eminescu nu-l încântă, că poetul pentru el nu există, că este ceva inert, ridicol, ca o statuie goală pe dinăuntru şi cu un dangăt spart. Păi, şi Gioconda îi lasă reci pe unii, dar aceasta nu înseamnă că nu este operă de artă!
Abia la Zigu Ornea, cu toată ipocrizia sa, se vede clar. Zigu Ornea deconspiră totuşi complotul grupului filosemit, grup care a stat îndelung la taifas, distribuind fiecăruia lucrul pentru acasă. Abia la Zigu Ornea apare cauza acestei acţiuni concertate de blasfemiere a lui Eminescu ca poet naţional şi universal.
Eminescu, ca gazetar, a consemnat o stare de fapt din anii 1880, 1881, şi anume <>” (cf. Leonida Lari-Iorga, Intervenţia parlamentară din 10 martie 1998).
…Dezvăluim, în premieră, conţinutul (secvenţe publicabile…) unei scrisori imunde, a evreului Cezar Lazarovici, din 8 martie 1990, trimisă din Tel Aviv (se poate verifica autenticitatea ei, prin adresele electronice ro.altermedia.info, sau: cersipamantromanesc.wordpress.com) – şi adresată lui Faust Brădescu , cel mai important ideolog (fireşte, după Codreanu!) al Mişcării Legionare/Legiunea Arhanghelului Mihail (Arhanghelul Spiritului), singura mişcare spirituală terestră, din epoca modernă, care a săvârşit metanoia (“schimbarea/întoarcerea pe dos” a sufletului, spre Lumina Lui Hristos!) a unei întregi generaţii, a Neamului Românesc, cum zicea Emil Cioran, în 1940: „Într-o naţie de slugi, el a introdus onoarea şi într-o turmă fără vertebre, orgoliul.”
Iată ce zice un reprezentant (turbat!) al „binefăcătorilor” noştri din ultimele două veacuri – „turbatul” anti-român neomiţând, Doamne fereşte, să ne blagoslovească, pe noi, românii, din trei în trei rânduri de scrisoare, cu apelativul „porcilor” (…probabil că medicul lui curant i-a interzis, precum musulmanilor, consumul de carne de râmător…care, he-heei, ce bună era, odată, în „Valahia aia puturoasă”!):
„Măi Brădescule, tu nu eşti român, eşti ţigan şi, nu orice ţigan, un ţigan mahalagiu şi împuţit.
Nu ai nici ruşine şi nici bun simţ. Cum ai îndrăznit tu, măi dobitocule, să insulţi poporul ales al lui Dumnezeu, nu vezi că noi “evreii” stăpânim lumea, sau vrei să-ţi punem ca lui Le Pen, on ochi de sticlă? Ce ai crezut imbecilule, că dacă dispare Ceauşescu din România, noi nu avem pe altcineva să punem în locul lui şi vă lăsăm pe voi, haite fasciste să-i luaţi locul?. România este grădina “evreilor” şi noi vom făuri acolo noul Israel, aşa că să-ţi iasă din capul tău sec, că tu şi organizaţia ta naţionalistă “Garda de Fier” va mai ajunge vreodată la putere în România. Numai noi “evreii” suntem în măsură să decidem cine să conducă România, pentrucă nouă ne-a dat Dumnezeul lui Israel această putere supremă asupra voastră. Voi românii nu sunteţi capabili de nimic, pentrucă voi aveţi un creier atrofiat şi îmbibat de prostie, voi niciodată nu v’aţi putut autoconduce singuri. Prof. Silviu Brucan, pe care voi îl urâţi de moarte pentrucă este “evreu”, a avut perfectă dreptate când a spus că în România trăiesc trei milioane de oameni deştepţi şi 20 de milioane de proşti. Cele trei milioane de deştepţi sunt “evreii”, ungurii, iugoslavii, ruşii şi alte naţii, iar cele 20 de milioane la care s-a referit Brucan, nu sunt altceva decât nişte fiinţe bipede, care-şi dau importanţă, spunând că sunt români(…) Noi (n.n.: evreii şi masonii) v-am adus în ţară un mare rege, dintr-o venerabilă familie de evrei, dar voi nu aţi meritat această cinste. Porcilor!
(…)Acum nu mai e niciun secret pentru nimeni, noi l-am pus pe Ceauşescu la cârma ţării şi tot noi l-am dat jos(…) I-a îndepăratat (n.n.: Ceauşescu, precum Stalin…) pe evrei de la putere şi i-a înlocuit cu membrii familiei, nişte olteni jegoşi şi păduchioşi, a refuzat să mai facă împrumuturi la băncile noastre şi intenţiona să facă în România un socialism naţional(…) Am aranjat să aruncăm cadavrele de la morga din Timişoara într-o groapă comună şi să spunem că acele cadavre au fost masacrate de securişti(…) Pe ai noştri îi vom scoate basma curată (…) şi-I vom acuza (n.n.: indescifrabil) le vor putrezi oasele în puşcărie, aşa cum le-au putrezit la mulţi idioţi utili de care ne-am folosit în trecut. Să nu creadă (…) . Ştim că aţi încercat, bandiţilor, să profitaţi de situaţia din ţară şi aţi vrut să-I atrageţi pe securişti şi Armata Română de partea voastră, dar am avut noi grijă să aranjăm în aşa fel lucrurile, încât să fugă lumea de voi (…). Am aranjat împreună cu comuniştii o nouă dictatură şi tot noi i-am plătit pe indivizi care au spart geamuri, au devastate sinagoga din Oradea şi au comis acte de huliganism în numele vostru. În curând vom pune legi foarte aspre Şi pentru a fi siguri că din naţia voastră nu se va mai naşte vreun diavol antisemit, vă vom şterge pe toţi românii de pe faţa pământului (…) Vom face din voi un popor de homosexuali şi lesbience (…) Le vom da mână liberă hoţilor şi miliardarilor şi-I vom ajuta pe unguri să vă spulbere, până şi copilul din burta mamei (…). Niciun roman nu va scăpa de mania şi urgia lui Dumnezeu, care va vărsa sângele vostru, de slugi necredincioase şi păcătoase (…) Faceţi-vă pregătirile de prohod” – şi semnează, cu infinită bunăvoinţă şi detaşare : Cezar Lazarovici…( “Z”-ul semănând a “s”).
…Păi, dacă ne-am lua după elegantul şi academicul domn Lazarovici, lucrurile cu istoria românilor se cam leagă:
1-şi cu ungurii… – vorbele dlui Lazarovici seamănă, precum două picături de apă, cu cele ale dlui Dücso Csaba, din Nincs Kegyelem (Budapesta, 1939): “Voi suprima pe fiecare valah ce-mi va iesi în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare.
Voi aprinde noaptea satele valahe! Voi trece prin sabie toată populatia. Voi otrăvi toate fântânile si voi ucide până si copiii din leagan!
In germene voi distruge acest neam de hoti si ticălosi! Nu va fi pentru nimeni nici o milă! Nici pentru copiii de leagăn, nici pentru mama care va naste copil…
Voi suprima fiecare valah si atunci nu va mai fi în Ardeal decât o singură nationalitate, cea maghiară, natia mea, sângele meu!” – …ceea ce înseamnă că se rezolvă enigma finalului de război al doilea mondial: ungurii, care chiar i-au ajutat zdravăn pe nazişti, să-i “holocaustizeze” pe eveii din Ungaria şi din Nordul Ardealului, “câştigat” cu hapca, prin Diktatul de la Viena… – nu sunt acuzaţi de Holocaust, pe când românii, care i-au scăpat cu viaţă pe evreii din România, nu doar că sunt acuzaţi, dar şi plătesc, ca vinovaţi, câte un milliard de dolari pe an…precum Germania, Elveţia şi Polonia! – …care va să zică, evreii îi “ţin de sămânţă” pe unguri, tocmai ca să-i folosească împotriva noastră, “până va dispărea şi pruncul din pântecul mamei lui de valah” – de ce ne-ţi fi urând atâta, musiu? – probabil, pentru că vă facem concurenţă, la capitolul “popor ales”…! –
2-şi cu “cazul Ceauşescu”, dar, mai ales, cu
3-soarta noastră de Neam, atent, mult prea atent supravegheată de “alogenii” ăştia, de ne-au “înfipt” în spinare şi o dinastie “regală” (“venerabilă” – adică, ce mai, “frişca masonilor”!) evreiască…! – nouă, urmaşi ai voievozilor eroici şi martiri! – nidecum tranzacţionişti şi ucigaşi de Neam!
…Cât de atent este supravegheată soarta românilor, de către “alogenii” cu pricina (evident, nu ne referim la evrei, în genere, ci la unii dintre “coreligionarii” lor, ajunşi în Marea Finanţă Mondială), pentru ca nu cumva Neamul Românesc să scape cu viaţă! – … dau mărturie nişte rapoarte ale “ale foştilor ofiţeri SRI”, strânse sub titlul O ţară subjugată economic şi politic de concernele evreieşti – se pare că nu prea luate în serios de guvernanţii noştri de azi (prin aceste rapoarte devine mult mai evident de ce criza este “mai cu foc” în România şi de ce toţi ne vor prăbuşirea…”alogenii”, cu jurămintele lor… din perciuni, bată-i vina!):
“Mugur Isărescu a fost recrutat de către Concil Foreign Relations (CFR), în 1990. (…) CFR (organizaţie controlată de familiile bancherilor evrei Rockefeller şi Rotschild, susţinuţi de Morgan) a recrutat un număr semnificativ de specialişti, potenţiali înlocuitori ai celor ce guvernau la vremea respectivă în ţările est-europene. (…) Pe tot parcursul anilor 1990-1992 s-a purtat un intens război mediatic de dezinformare, în toate misiunile economice, subliniindu-se greşeala făcută de România prin plata datoriei externe şi exemplificându-se prin ţări care aveau mari împrumuturi(…) – principala formă de control al unei ţări este cea financiară – specialitatea CFR.
Potrivit surselor, Mugur Isărescu ar fi fost pregătit în vederea accederii la fotoliul de premier. De aceea, soluţia Mugur Isărescu, în conformitate cu dispoziţiile CFR, a fost devalorizarea masivă a monedei naţionale, ca politică monetară, şi o rată derizorie a tuturor creanţelor României (ex. Egipt, Irak), pas susţinut şi de prim-ministrul impus de mass-media, de fapt de Oculta Financiară, Theodor Stolojan (…). În 1991, Theodor Stolojan a naţionalizat valuta aflată în bănci, ceea ce a dus la un adevărat recul pentru investiţiile străine scăpate de sub controlul şi manipularea Ocultei de la New York. Un alt aspect de menţionat îl constituie jocurile interbancare <>, prin intermediul cărora importante fonduri valutare au părăsit România. Deşi BNR are o Direcţie de Supraveghere şi Control Valutar, nu a luat măsuri pentru repatrierea valutei (…). Faptul că Isărescu a fost recrutat de CFR poate fi susţinut de argumentul că niciodată, indifferent de forţa politică ajunsă la putere, el nu a fost schimbat, cu toate incidentele penale ale afacerilor familiei sale, cu cetăţeanul Heinrich Schorsch, bănuit a fi agent dublu (…).
Unul dintre cei doi evrei americani care monitorizează şi dirijează România de la cel mai înalt nivel este Mark Meyer, american de origine română (…) . Firma sa Hertzfeld& Rubin a fost implicată în derularea a numeroase privatizări din România. Personajul a fost consilierul lui Ion Iliescu, dar şi al lui Emil Constantinescu. Pe vremea acestuia din urmă, uşa palatului prezidenţial era permanent deschisă evreilor Tom Lantos (senator american, maghiaro-evreu! – vajnic luptător pentru „drepturile maghiarilor din România”…) şi Alfred Moses (n.n.: informaţia apare şi în Justiţiarul sibian, nr. 4 din 2010).
(…) În 2005, când preşedintele Traian Băsescu a efectuat prima sa vizită la Washington, Mark A. Meyer a fost invitatul special al şefului statului la o întâlnire particulară (s.n.). Meyer are firmă de avocatură în România – este cea care a obţinut pentru Dominic de Habsburg şi familia acestuia retrocedarea Castelului Bran. Mark Meyer e şi preşedintele Camerei de Comerţ Româno-Americane din New York. (…). Organizaţia a fost creată la Bucureşti în 19993, chiar cu sprijinul lui Ion Iliescu, alături de Meyer avându-l la conducere pe evreul Elias Wexler, originar tot din România (n.n.: România şi-a clocit toţi şerpii la sân, şerpi care acum o devorează, gurmanzi, pe-ndelete!). (…) Deşi principal iniţiator al acţiunii, prin firma Herzfeld & Rubin, este Meyer, pentru publicul românesc iniţiativa aparţine unui grup mai larg(…). A fost ocazia ca gruparea „Oamenii de Afaceri Americani” să trimită invitaţii companiilor americane evreieşti, şi nu numai, să profite din plin de ocazia de a cumpăra ieftin întreprinderile româneşti. Organizatorii secreţi (Hertzfeld&Rubin, adică Mark Meyer), pentru a fi mai convingători, s-au gândit să expună, ca garanţi, responsabilii economici din România, aşa că au fost plimbaţi de la Bucureşti la Chicago reprezentanţi ai Guvernului român, preşedinţi şi directori executivi ai celor mai influente bănci şi fonduri mutuale din România. (…)Mesajul transmis a fost următorul: Economia României este de vânzare, puteţi să vă exercitaţi dreptul în consecinţă, putem aranja privatizările. Cel mai convingător s-a străduit să fie Mircea Geoană, ambasador al României în SUA la acea dată. Geoană a făcut parte dintre studenţii privilegiaţi de înalţii ofiţeri ai fostei Securităţi(…). Generalul Pacepa, pe vremea când era şef-adjunct al spionajului românesc (DIE), a avizat favorabil numele lui Geoană Mircea, fiu al generalului Geoană, pentru a pleca la studii în SUA, în rândurile ambasadorilor prieteniei” (…). Desfăşurat la Hotel Hilton& Towers din Chicago, în perioada 29 sept.-3 nov. 1997, Forumul (la care participa tânărul Mircea Geoană) scotea, practic, economia României la mezat, în faţa unor mari bănci americane evreieşti: Chase Manhattan Bank, Smith Barney Europe, First Chicago Bank, Mercantile Stock Exchange, Global Securities USA. (…) În perioada 30 martie – 3 aprile 1998, în SUA, acţiunea Forumul s-a repetat spre a fi oferite afaceri în România la peste 200 de mari companii americane, în domeniul bancar şi în cel al pieţei de capital, industrie uşoară, materiale de construcţii, electronică, telecominicaţii, infrastrctură etc. De data asta, organizatorul anunţat era chiar de la vârful finanţelor americane evreieşti, AMROINVEST INC (baronii finanţelor mondiale, familia evreilor Rotschild) (…) dar regăsim şi firma Herzfeld& Rubin, deci pe Mark Meyer.(…) Ex-modelul Janine a fost năşită de Mircea Geoană, iar cumnatul acestuia din urmă, Ionuţ Costea, a funcţionat ca Secretar de Stat la Ministerul Finanţelor, în intervalul 1997-2000. Înclinaţia evreilor pentru posturi de televiziune româneşti este dovedită şi de cazurile posturilor (fost) Tele 7 ABC (al evreului Fredy Robinsohn), Prima TV , B1 (publicul crede că e al fraţilor Păunescu: George Păunescu aparţine, însă, la B’nai B’rith, loja masonică pur evreiască!). (…) Mark Rich – magnat evreu cu cetăţenie americană, apropiat de Mosad. El s-a aflat în spatele firmei canadiene Gold Corporation, companie cu 80% acţionariat pestriţ, pe care îl controlează însă Rich (…) Ca urmare, zăcământul de la Roşia Montană urmează a fi epuizat de către Gold Corporation Roşia Montană LTD în numai 15 ani, Statului Romn revenindu-i numai 2% din acestă exploatare (n.n.: deşi de otrăvit, otrăvesc pentru cel puţin 100 de ani, zone de multe sute de km, de urlă până şi ungurii, că le „arde” Tisa lor!).
(…) Yoav Stern, israelian, face şi el parte din grupul oamenilor din România ai magnatului evreu Mark Rich, preocupat de petrolul românesc (…). Un alt personaj este Motti Zisser, care controlează, alături de firma Control Centers, consorţiul Europa – Israel Group, companie importantă, la proprietatea căreia participă, din anul 2002, şi banda Leumi Le – Tel Aviv(…). Odată cu preluarea firmei Elbit Medical Imaging acum câţiva ani, Motti Zisser a preluat şi subsidiara acesteia, firma israeliană Elscint, căreia i-a oprit activitatea, vânzându-i toate bunurile şi mijloacele de producţie (…). Totodată, ridică mall-uri, cum e cel din Timişoara, unde a preluat ieftin terenul necesar de la o firmă de stat românească, după care a revândut foarte scump o parte din suorafaţă chiar Primăriei oraşului. (…). În 1998, a dorit să preia privatizarea Hotelului Bucureşti (din Bucureşti…). (…) Eli Papouchado construia două mari centre comerciale, finanţat de Banca Internaţională cu domiciliul la Tel Aviv, este unic distribuitor în România al produselor Kodak, prin firma sa M.TIL.ROM, cu sediul la SITRACO CENTER, Piaţa Unirii, administrată de partenerul ei de afaceri, israelianul Eliashu Rasin, cu care mai deţine Hotelurile Opera şi Central, din Bucureşti.
(…) Tonya Halpern rezidează în România cu mulţi ani înainte de 1989, locuind la apatamentele Hotelului Bucureşti (pentru privatizarea căruia s-a şi implicat direct, alături de Alex Bittner), iar soţul ei, Moshe, specialist în tehnică aviatică (…), reprezintă în România Eastman Kodak, firma care, alături de Standard Oil, Xerox, U.S. Steel, IBM şi multe bănci evreieşti americane, susţine şi activează pentru CFR! (…). Eliahu Rasin, născut la 24 noiembrie 1947, la Tel Aviv, în Israekl (…) a dezvoltat în România o afacwere piramidală, a cărei bază o reprezintă o cutie poştală cipriotă, respectiv off-shore-ul Monilen Enterprises LTD, înfiinţat în august 1997, cu care controlează mai multe fieme din România (…). Deţine totodată Hotelul Sinaia din Sinaia, pe care l-a încredinţat spre administrare lui Marian Schwartz, ofiţer în rezervă din Serviciile Secrete israeliene, născut la 3 iulie 1954, în Bicureşti. (…)
La Banca Leumi Le, sucursala din Londra, în contul firmei lui Rasin, MONILEN ENTREPRISES LTD, a fost vărsată suma de 2, 92 milioane dolari americani, comision pentru privatizarea Hotelului Bucureşti (…). În zona din centrul Capitalei, mai alesv în zona Unirea, şi pe care le-a transformat în Business Center), Eliahu Rasin a avut drept clienţi firme şi instituţii precum ARDAF, IBERNA, Pepsi Cola International, Gelsor, Elite România, Sharrom-Sharp etc. (…).
(…) Bernard Shraer, evreu de origine maghiară, fondator al băncii israeliene Leumi Le-Tel Aviv, după 1989, a început să-şi dezvolte afacerile preponderent în Ungaria, îndeosebi prin compania Danubius Hotels, unde era implicat şi Dan Fisher (…). În prezent, posedă peste 50 de hoteluri (…). Pentru a-şi extinde afacerile , în România – interesat îndeosebi de staţiunile din Transilvania (n.n.: măi, să fie, ce mai face dragostea de Ardeal, dintr-un evreu ungur!), a apelat şi la consultanţa lui Rudos Ernö(fost ambasadir ungur la Bucureşti). (…) Aşadar, Shraer, ca şi Rudos Ernö, nu e străin de încercarea de preluare a Băncii Comerciale Române de către Banca Ungariei. (…).
(…)Rudos Ernö, cetăţean român cu dublă cetăţenie, maghiară şi britanică, fost ambasadir al Ungariei (n.n.: cum se găsesc toţi şi se strâng, în ”cuibul de şerpi”, care a devenit România!) –face afaceri preponderent în România. Surse din sistemele de informaţii apreciază că originea sa reală este evreiască. (…) A fost arestat la Constanţa, pentru deţinere şi consum de droguri, împreună cu câţiva tineri români. Una dintre afacerile sale mari a fost cea cu Bell Helicopters-SUA, în tandem cu Elbit System-Israel (…). Mandler este ajutat de Decebal Traian Remeş, în afacerea Bell Helicopters-SUA, prin semnarea tuturor actelor. (…) Premierul Israelului, Ariel Sharon(cel anchetat pentru obţinerea de fonduri electorale, încuantum de 1,5 milioane dolari), este amestecat, direct sau prin fiul său. (…) Fiul lui Sharon nu e străin de cazul Dacia Felix (Eurombank), precum Avital Benesh (preşedintele băncii) , Fredy Robinson (proprietar principal al băncii) şi Liviu Mandler (fost preşedinte al băncii) , Sorin Beraru/Samuel Bergovici) etc. (…) Sorin Beraru e unul din cei mai mari infractori evrei care au operat în ţara noastră (Adrian Năstase nu e străin de acest caz). (…). Moshe Pesach e, de asemenea, partenerul de afaceri al lui Sorin Beraru-Bergovici. Traficant de arme, ce a acţionat pe teritoriul României, dimpreună cu Shimon Nahor (…). Israelienii din familia Ofer, cunoscuţi drept fraţii Ofer (David, Sami şi Iuli) – copii ai lui Josef Herscovici(acelaşi nume de familie ca şi Shimon Nahor) (…) David a fost şeful unui Serviciu Secret israelian, Iuli a avut înclinaţie spre funcţiile publice, deţinând, mult timp, şi funcţia de CONSUL AL ROMÂNIEI LA TEL AVIV (n.n.: ăsta da, patriotism!) (…) – iar Sammy s-a concentrat asupra facerilor. (…) Afacerile din România au fost demarate în ultimii ani de octogenarul Sammy Ofer, iar în prezent (n.n.: 2010!) sunt conduse de fiul său, Eyal Ofer. Familia Ofer este co-proprietară, alături de alte familii evreieşti, precum Pritzker, din SUA, asupra multor companii de turism, ce oferă croaziere în toată lumea – peste 50 de itinerarii şi peste 140 de destinaţii (Caraibe, Bahamas, Bermude, Mexic, Panama, Alaska, Hawai etc. etc. – cu 14 vase moderne, vase de până la 164.800 tdw. Această companie administrează şi vasele altor firme evreieşti, precum flota Rosemont, Trans Union Corp. Sau cele 10 vase ale OP Holding LTD (n.n.: n-or găsi, rătăcită, printre vase,şi flota „expiată” de Băsescu?!). (…) Se bănuieşte prezenţa sa (Ofer…) activă şi masivă, deşi invizibilă, în proprietăţile din Constanţa, mai ales în port (n.n.: unde „şef” e Mircea Băsescu!) – unde presa nu poate scrie decât ceea ce vrea el. La conducerea Magazinului Tomis din Constanţa a numit-o pe Daiana Voicu, fiica unui magistrat, Marin Voicu. (…) De multe ori, Eyal Ofer e mandatat de oficialităţile de la Cotroceni să reprezinte România în faţa forurilor internaţionale, încât el cunoaşte politica de culise a Guvernului romn mai bine decât…Guvernul! (…).
Dan Fisher, de cetăţenie română şi israelită, s-a numit şi Frâncu, nume sub care a fost cunoscut ca sportiv al clubului Ministerului de Interne, Dinamo (echipa de polo). S-a remarcat prin implicarea sa în recuperarea creanţelor României de la diverse state. Rolul lui Fisher se rezuma la a intemedia (cu mari comisioane) vânzarea acestor creanţe. Fisher a intermediat obţinerea de credite, pentru România, de la altă bancă evreiască americană, Credit Swiss First Boston, fiind apropiat în afaceri de fostul secretar de stat de la Finanţe, Ionuţ Costea (…). Fostul şef al SIE, Cătălin Harnagea, ar fi cerut de la ofiţerii din subordine dosarele a 19 personalităţi politice, pentru a le discredita sau şantaja. În acest context, atunci când un om de afaceri nu cotizează la Fischer sau la AVAD, i se face imediat dosar penal. Are un Serviciu de interes personal, pentru a răsounde anumitor comenzi politice, lucru valabil şi azi, la Traian Băsescu (…). Hugo Weinstein apare în poziţii cheie, ca reprezentant al României : reprezentant al Camerei de Comerţ ARGUS, reprezentant al UZINEXPOERT, ce deţinea monopolul exportului şi importului României, în domeniul construcţiilor de maşini (…)”
…Păi, n-avea dreptate ăla care, după 1989, când îl întrebai „Unde mai sunt evrei în România, că nu-i mai văd?!” – arăta în sus, sus de to-o-o-oot…?!
…Să mai zică cineva, despre vreun aşa-zis „om politic” român, că ar putea fi nevinovat, când toată şerpăraia asta de interese israelito-româneşti (CU TOTUL TRANSPARTINICE!!!), în România, a funcţionat, pentru toţi cei „dedulciţi la putere, precum un veritabil Maëlström: i-a sorbit, pe „coordonata” lăcomiei şi iresonsabilităţii/trădării naţionale, PE TOŢI! Niciun aşa-zis „om politic” român NU ESTE NEŞANTAJABIL!!! – DE ACEEA, DE LA MANDAT LA MANDAT (prezidenţial, senatorial, deputăţial…), SE ACOPERĂ UNII PE ALŢII, ŞI TOŢI – PE ISPITITORII LOR, AGENŢII DIN MAREA FINANŢĂ MONDIALĂ!!!
…Numai că mass media românească (cam toată!), în loc să-i demaşte pe trădători, ce credeţi că face?! ÎI ŞANTAJEAZĂ ŞI EA, PE BANI BUNI ŞI MULŢI! – …şi uite cum lucrurile se scurg, egale cu ele înseşi, pe apa destinului greşit numit „mioritic” (de fapt, anti-mioritic şi anti-spiritualist/ANTI-CREŞTIN!) – şi „ne ia gaia”, pe toţi cei neiniţiaţi în „misterele” diverselor…”kabale”!!! Moartea noastră, a Neamului Românilor, însă, ce bine va aduce Terrei?! Probabil (cel puţin aşa se va pretinde!), „renovarea şi restaurarea poporului ales”…!
…Din păcate, acest „popor ales” nu mai este, de mult, ales de Dumnezeu, ci de luciferismul său narcisiac… Se tot amăgeşte, cu auto-alegerea… – pentru a împlini nişte misiuni anti-spirituale grave, pe care le menţionează (pentru cine, dacă toţi ne-am „zăluzit”?!) Apocalipsa lui Ioan! Aşa că Terra ar face bine să nu se uite indiferentă la stingerea, prin sugrumare ritualică, a României… – dar cine, pe Terra, şi-a mai păstrat minţile întregi? Nici măcar, sau, în primul rând…românii (poporul românilor fiind cel mai obosit dintre toate popoarele sărmanei nostre planete… – istovit total, de atâtea atacuri letale sau/şi paralizante, lansate de Anti-Hrist!!!) nu mai au pic de luciditate şi coerenţă în gândiri şi „simţiri”. Aproape că am devenit, din Fiii Divini ai Lui Zalmoxis/Lupul Fenrir-Învietorul-Purificatorul şi din Fii şi Fraţi ai Dumnezeului Creştin-Hristos-Lumina Lumii – nişte handicapaţi mental (numai bancurile mai sunt de noi…!), râzând într-aiurea, în loc să punem mâna pe celebrul Bici Cristic – şi să-i alungăm pe „zarafi” din Templul Tatălui Ceresc… – dar, în primul rând, PE TRĂDĂTORII DE ŢARĂ ROMÂNEASCĂ!!!
prof. dr. Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:

LOGOS STRĂPUNS


Ceea nu uit din poetul Nichita Stănescu,
nici din mine-mi…

Îngerul ne umple de vânătăi şi de morminte. Şi ce mai zice? Zice că „aerul este singura noastră pasiune”….Mda, asta e mult mai preţiosso- gracile..
Dar mai zice şi că : „ oglinda în care nu se vede nimic”, ceea ce poate fi uneori textul, aşadar memoria…„ Nu ştiu, dar simt/ că nu am cu ce să mă văd / În ceva ce există”…
Îi răspund că nu doar Lumina vede, ci şi mai străpungător vede Întunericul ! Vede şi Eciul, şi Umbra Vede. Vede spectral Curcubeul, aşadar tot Lumina. Cuvântul vede, visat fiind.
Iată de ce zic Logos străpuns…

Ceea ce e teribil, într-adevăr, Poeţilor, tu, cetitor făţarnic, tu, semenul meu, frate! !

Eugen Evu

Categorii:literature Etichete:

ELIBERARE DE PACAT …


ELIBERAREA DE PĂCAT. LIBERTATE PRIN MARTIRIU!

Blaga spunea, în Spaţiul mioritic, că românii au boicotat istoria aproape două milenii. Dar, cel puţin, s-au refugiat în SFINŢENIE – în bisericuţele de lemn şi în pădurile-biserici, pădurile-temple. În CREDINŢĂ. În ORTODOXĂ CREDINŢĂ – adică Dreaptă Credinţă…încă înainte de 1054.
Azi, însă, românii nu boicotează doar istoria, ci-şi boicotează însăşi fiinţa profundă – SUFLETUL/SPIRITUL/DUHUL ORTODOX. Îşi boicotează LIBERTATEA, pe care Dumnezeu a dat-o OMULUI, încă din Paradis, ca har! Iar când a căzut din Paradis – LIBERTATEA DE A RESPINGE PĂCATUL, DE A REFUZA SCLAVIA SATANEI!!!
…Ieşiţi din pădurile sfinte, părăsind chiar satele cosmice, se-nghesuie, azi, în turme inconştiente, abrutizate, în block-hausurile monstruoase ale oraşelor (strivitoare de conştiinţă, de sine şi de Dumnezeu-din-Suflet). Şi, apoi, mulţi, tot mai mulţi, pleacă “în neagra străinătate”. În APUS/AMURG!!!
Atitudini româneşti actuale dominante: ţigănirea atotpângăritoare, egoismul, individualismul (sporite, aparent paradoxal, de trecerea prin tunelul comunist), inconştienţa şi iresponsabilitatea crase – NU fatalism mioritic! (…cine spune asta, NU MAI ŞTIE SĂ CITEASCĂ/TRĂIASCĂ MIORIŢA… – Mioriţa-Epopee a Eliberării spre… “păsărele mii şi stele făclii”/Revenirea în Paradis/Recuperarea Paradisului…) – ci, de-a dreptul nesimţire, instinctualitate necenzurată, brutalitate, violenţă absurdă.
…În schimb (?!): “libertatea” de a ucide pruncii din pântecul mamei, “libertatea” de a fi sodomist/homosexual, “libertatea” de a minţi, “libertatea” de a avea “puncte de vedere” , “DEMOCRATIC” (?!), asupra…ADEVĂRULUI UNIC!!! – … “libertatea” de a huli, “libertatea” de a scuipa şi de a mitralia ICOANELE (…cum spunea, într-o scrisoare din Spania războiului civil, în 1936, martirul Ionel Moţa…)!!!
…Sau: filistinism, fariseism, intelectualism histrionic şi steril, snobism îndobitocitor. Sute de mii de fiinţe, mai curând violente şi viclene, decât înfrânte de evlavie, se înghesuie la Sfintele Moaşte, din biserici şi mânăstiri, aşteptând minuni imperioase, imediate, “la minut”, cu o divinitate concepută ca un “tătuc” ramolit, bun de înşelat şi de stors…fiare în haine de om, care-şi fură unii altora Libertatea-ca-Har, Libertatea faţă de Satana şi ispitele Satanei (…auzim, zilele astea, că nişte indivizi au furat chiar moaştele Sfântului Nectarie, de la Mânăstirea Radu-Vodă! – oare care o mai fi omenia omului, care mai este respectul lui, pentru oameni, pentru Libertatea Duhului lor, prin Omul-Sfânt?!…că de “frica de Dumnezeu”, ce să mai zicem?! – …Îl negociem în euro, la piaţă/obor, pe El!!! – parcă nici Iuda nu ajunsese chiar la o aşa grozavă performanţă…).
…Nu Credinţă, nu Libertatea faţă de păcat – ci, de prea multe ori, doar superstiţie. Din păcate, până şi preoţii/”păstorii turmei” s-au prea lumit, prea forfotesc după propriile necazuri ori câştiguri. În loc să devină “lumini călăuzitoare”, “modele stimulatoare”, întru fapta de Duh a oamenilor/creştinilor parohiei, eparhiei etc.
…Multă stridenţă, descurajantă superficialitate. Tineri şi bătrâni au înnebunit în aceeaşi catalepsie spirituală. “Merge şi aşa” din economie – se transferă şi se transformă în “merge şi aşa”, din religie. Merge oricum, căci, majoritatea sunt adepţii lui “dacă mâine crăpi, măcar azi îngăduie-ţi orice”, sau: “măcar să crăpi sătul”, sau: “apucă tu, ca să n-apuce altul/că oricum apucă altul…”.
Mai sunt şi necăjiţi interiorizaţi, chiar şi unii practicanţi riguroşi şi profunzi, ai creştinismului ortodox. Dar tare puţini…
Atunci, pentru cine scriu ziarele, când nu scriu despre violuri, crime, sexualitate exacerbată/exhibată neruşinat etc.? Ce efect au, asupra românului, ziarele de “atitudine românească”, creştin-ortodoxă, naţionaliste, precum Permanenţe, Credinţa ortodoxă, Scara, (a fost şi Crezul nostru…), Gazeta de Vest, Sfarmă Piatră etc. – sau publicaţiile electronice ale ARP-Asociaţia Română pentru Patrimoniu- ale regretatului dr. Artur Silvestri? Da, ce efect, când majoritatea populaţiei româneşti nici nu mai ştie ce-i acela costum naţional românesc, ce-i mândrie naţională, patrie, Neam etc. – ci a intrat, cu ambele picioare, în civilizaţia globalizantă Coca-Cola, a discotecilor, a barurilor, McDonald’s-urilor, a curentelor sataniste rock, emo etc., a blugilor şi gecilor (zdrenţuite, neapărat!), a cerceilor/belciugelor, în toate zonele corpului… – totul conducând la americanizarea/satanizarea, cretinizantă, a limbii, a Logos-ului Sacru…?!
…Pe oamenii obişnuiţi, “liberi”, din România…”liberă”, nu-i prea vezi cu cartea în mână, nici măcar cu ziarul în mână, înafară de Pro-Sport şi Gazeta Sporturilor… – ci aleargă, de zor, după afaceri “pe picior”, aranjamente dintre cele mai pasagere şi extravagante, găinării mizerabile etc. Se lamentează steril, cam într-aiurea, ca bocitoarele tocmite pe bani puţini, despre cât de rău e în ţară, înjură oleacă guvernul Boc şi pe Băsescu (unii îl chiar laudă/admiră…) – apoi, ca şi cum şi-ar fi împlinit datoria de conştiinţă, uită într-o clipă totul şi se azvârl înapoi în oceanul fleacurilor cotidiene, vieţii de “păşune socială” – de fapt, în zona de protecţie, de supravieţuire strict biologică. Sărăcia, doar, să fie de vină, oare, pentru atitudinea de rumegătoare, de veşnici căutători de hrană, pentru supravieţuirea “în clipă” a românilor? Libertatea, pentru ei…EA NU EXISTĂ! – …nici întru concept, darămite în realitate!
Ştiţi, doar, ce spunea Pytagoras, în Legile morale şi politice: “POPORULUI CARE SE PLÂNGE DE SĂRĂCIE, DĂ-I PÂINE, ŞI NU LIBERTATE”…
…Dar şi “ajunşii”, bogătaşii (de obicei, secături morale, “rechini de baltă”, foşti “slujnicari”…) tot indiferenţi la spiritualitate sunt. Sau e o deficienţă mai complexă, un handicap spiritual care se adânceşte? Demnitate, onoare, curăţie sufletească… – unde-s? Ce mai înseamnă, în acest veac al hipersexualizării perverse a lumii, al instinctualizării de grotă a societăţii umane? Obscen, grosolan, trivial=NORMAL, DE “BON TON”…”MARFĂ”/”NAŞPA”!!! Au dispărut elitele (s-ar zice, pentru o privire superficială…): există, oare, ele, elitele, într-o imergenţă mistică – sau s-a intrat într-o prelungită pauză spirituală?
Există câteva sute, poate mii, hai să umflăm la zeci de mii… – de cititori ai revistelor şi ziarelor/publicaţiilor naţionaliste, ai problemelor care ţin de Fiinţa Neamului. Dar eficienţa socială a discuţiilor lor pe marginea ziarului sau articolului cutare, reflectarea atitudinal-socială, drept consecinţă a lecturării segmentului mass-media problematizat, este ZERO. Sau foarte apropiată de ZERO. Pretinşi neo-legionari (ca şi cum legionarismul arhanghelic n-ar fi o stare perenă… – legionari din Legiunile Îngereşti ale Cerului, coborâte pe pământ, o vreme… – “legionari au fost VOIEVOZII Evului Mediu” – cf. Profetism românesc, Memorii, de Mircea Eliade) – fără nicio tranziţie, după articolul discutat cu tine, îţi solicită o afacere (de “partid” sau nu…), o sumă de bani, toarnă bancuri nesărate etc. Se întorc mereu, iar, obsesiv… – la “păşunea socială”. La senina stare de corupţie şi coruptibilitate (materială, moral-spirituală…), atât de firească şi naturală, ca respiraţia…O imbecilizare naţională, “calată “ total pe globalismul internaţionalist Masonic. Ceea ce îl făcea pe un ţar rus să afirme că “A FI ROMÂN…e o profesie”…Între timp, globalismul a avansat…
…Libertatea autentică – NU! – dimpotrivă…!
…Să ne amintim că şi Ţuţea, după ce spusese aşa de frumos despre faptul că poporul român “i-a făcut onoarea” ca el, Ţuţea, să facă puşcărie pentru acest popor – pe la sfârşitul vieţii, probozea (egal!) şi poporul, şi prostia lui proprie, de a se preda martiriului…
…Ce-i cu acest popor? Ce-i de făcut pentru poporul românesc, care a intrat într-un neo-fanariotism fără fanarioţi – mult mai degradant (moral-spiritual) decât fanariotismul cu fanarioţi?
Mai au rost scriitorii de bună-credinţă, ortodocşi, scriitorii însângeraţi de nelinişti, îndureraţi de durerile pe care Neamul Metafizic le suportă de la inertul neam fizic, istoric? Mai au rost conştiinţele scriitoriceşti? Între atâtea rânjete cinice, printre atâţia scuipaţi scârboşi şi nedrepţi?! Cum trebuie să scrie el, pentru a nu cădea în trivial, dar nici în ridicol – şi a atrage, totuşi, atenţia, a deştepta, pentru o clipă sau un ceas, măcar… – acest foarte ciudat popor, sărac şi corupt, cu pretenţii de spiritualitate ortodoxă, dar atât de senin tranzacţionist?!
O variantă de soluţionare, în acest deşert al non-comunicării, al surzilor şi orbilor – ar fi să se ia modelul reclamelor negustoreşti: insistenţa obsesivă, cretină şi cretinizantă, pe-o imagine, pe-o senzaţie oarecare, primitivă. Dar asta n-ar trezi, în niciun caz, sufletul profund, ci doar senzorialul superficial. Şi nu acesta este scopul “atitudinii româneşti”…nu crearea de animale curioase, sau fanatizate inconştient, subliminal, tranzitoriu – ci crearea stării eroice, re-trezirea sublimului spiritual. “Învierea Neamului”, spune Codreanu…
Aproape că devenim ridicoli: ce EROISM – care LIBERTATE – în economia de piaţă, de unde SUBLIM – printre tarabe?
Atunci cum? Să lăsăm acest neam să se afunde, tot mai adânc, în animalitatea somnului spiritual? În contra vizionarismului lui Andrei Mureşanu, a lui EMINESCU? Probabil că, dacă acest neam, peste 50-100-1000 de ani, va fi trezit, printr-o minune dumnezeiască (DELOC RARĂ LA ROMÂNI!), noi, puţinii, câţi mai conştientizăm tragedia actualei decăderi spirituale, agresiunea forţelor paralizante, malefice, dezlănţuite de planurile iudeo-masonice – vom fi blestemaţi ( de acei “urmaşi ai urmaşilor”…), pentru incapacitatea moral-spirituală, nesimţirea, pasivitatea etc. de care am dat dovadă, trădând “linia Neamului”, Misiunea de Luptători Metafizici în Legiunea Arhanghelului Duhului-MIKÄEL – care misiune este aceea de a crea elite, pentru realizarea misiunii hristice a Neamului: Învierea. Care va surveni prin teandrie: sinergie a efortului Duhului uman, cu Harul Pogorât al Sfintei Lucrări Dumnezeieşti.
Şi atunci? Atunci, A SCRIE CU PROPRIUL NOSTRU SÂNGE. LIBERTATE/ELIBERARE DE RĂU, PRIN MARTIRIU. Asta e Misiunea. De fiecare dată în istoria lui, acest ciudat, mistic Neam Românesc (cu rădăcini de sacralitate incontestabilă) a avut nevoie de MARTIRI şi PROFEŢI, de şocuri “electrice”, care să-l trezească din aparenta, istorica letargie, măcar o clipă la 100 de ani. Şi aceşti martiri şi profeţi au existat, au fost “livraţi” prompt de Dumnezeu şi de Soarta Mistică a Neamului, de MISIUNEA MISTICĂ A NEAMULUI ORTODOXIEI– şi ei s-au urcat, cu fruntea sus, încruntaţi ori senini, după cum cerea momentul, pe eşafodul avid de sângele lor: domnitorii Evului Mediu (Mircea, Ştefan, Ţepeş, Mihai, Brâncoveanu), ţărani, mici boieri străluminaţi de Sfântul Duh şi intelectuali vizionari (Horea şi Cloşca, “Domnul” Tudor, Avram Iancu), trimişii Lui Dumnezeu, sub Zodia Mihaelică a Pământului (EMINESCU şi Codreanu). Sângele lor, ţâşnit din VÂRFUL GOLGOTEI NEAMULUI ROMÂNESC ORTODOX, a trezit, de fiecare dată, pentru o clipă ori un veac, uriaşul adormit, CONŞTIINŢA REGALĂ, CELESTĂ, a plebeului colos românesc, amorţit în lut.
A TREZIT, ÎN FIARĂ – OMUL! Deci, şi Harul Libertăţii, ca SETE, ca SINGURĂ FORMĂ/ŞANSĂ DE TRĂIRE A LUI DUMNEZEU!!! Neamul Românesc se dovedeşte cel mai lacom de sângele martiric şi profetic (eliberator de Satana Istoriei jalnice, penibile, umilitoare…!!!), dintre toate neamurile pământului, un adevărat “vampir” – dar, probabil tocmai acesta a fost (vezi neamul evreu, din Vechiul Testament) şi este semn de NEAM ALES. Şi, în definitiv, acesta este Neamul nostru, altul n-avem şi avem certitudinea că merită, că originea lui e întemeiată pe GRĂDINA MAICII DOMNULUI, iar viitorul lui arde întru NOUL IERUSALIM. Deci, să îmbrăcăm “cămaşa morţii”, cămaşa albă de lumină taborică, în care au oficiat Sfânta Liturghie ORTODOXĂ a Trezirii Neamului: Decebal, Mihai, ca şi Brâncoveanu/Brâncovenii, ca şi Horea şi “Domnul” Tudor… – ca şi cel dintâi trimis pe Pământ, al Arhanghelului Duhului: EMINESCU-Hyperion…, ca şi ultimul trimis pe pământ al Arhanghelului Duhului, Codreanu-Făt Frumos (cum îi zice, cu dor gingaş, tocmai sarcasticul Arghezi…) – toţi au stropit cu sângele lor DEŞTEPTAREA DE NEAM, ÎNVIEREA.
ELIBERAREA DE RĂU A NEAMULUI – pentru a re-deveni acea entitate sacră, decisă de Dumnezeu: Neamul Metafizic, de peste veac…! A-l scoate pe El, Neamul, din orbire, din poticnire…din rătăcirea prin iadul istoriei sângerând de nefericire şi amărăciune…
…Dar, întâi, să învăţăm să ne facem Rugăciunea, către Dumnezeu întâi, către Neam apoi… – pentru a binemerita de la Cer şi Pământ, autoritatea morală, ONOAREA de a fi luaţi în seamă ca MARTIRI, pentru că nu oricine moare, moare la vedere, moare pe GOLGOTA! Pentru a se elibera de păcat!
Deci: LIBERTATEA PRIN MARTIRIU!!! A se elibera de ispita satanică (noian!), prin Sângele Martiric, autosacrifical, hristic.
…A exista în piscul Neamului, adică. Morţii din văi sunt uitaţi, de parcă nici n-ar fi fost – eventual, sunt pomeniţi pasager, în pomelnice – sau, cel mult, pe pereţi de mausoleu…(căci românii n-au părăsit/irosit nimic din cultul morţilor/stră-moşilor!).
Şi nici martirii şi profeţii aleşi şi primiţi în Lucrarea Domnului să nu se aştepte la “audienţă” (“rating”…) şi adoraţie imediată, din partea oamenilor neamului istoric – ci, cel mult, la veşnică neuitare, dobândită, uneori, destul de tardiv… Aşa e blestemat Neamul acesta sau aşa e formulată, de transcendenţă, condiţia martirului şi profetului, pentru Neamul Mistic al Românilor: să te sacrifici TOTAL, necondiţionat, fără s-aştepţi recunoaştere, recunoştinţă, memorie…Decât dacă, peste firea şi conştiinţa ta, “ŢI-E DAT”, de către o zonă absolut transcendentă.
Dar martiriul presupune o cauză înaltă.
Ce cauză înaltă a mai rămas în acest talcioc balcanic-românesc, pentru care să merite să te jertfeşti? Dincolo de aparenţa talciocului este KOGAIONUL tracic-zalmoxian (Sfântul Apostol Andrei a avut cea mai uşoară misiune de creştinare, dintre toţi apostolii lui Hristos, la geto-dacii zalmoxieni – pentru că, deja, Hristos-Dumnezeu Îşi trimisese, în Dacia, Vestirile Sale-Umbre – pe Orfeu şi Zalmoxis – pentru a nu se speria şi uimi cu neîncredere, omenirea, de Sfânta Taină a Învierii…), este GRĂDINA MAICII DOMNULUI; rămâne veşnic valabilă misiunea sacră a Neamului (cu condiţia să n-o refuzăm, evident…cum au făcut-o răstignitorii Lui…), întru cea mai profundă şi eternă atitudine creştină: ÎNVIEREA SPIRITUALĂ A NEAMULUI ROMÂNESC ORTODOX. N-aveţi grijă, viitori martiri ai românilor, această misiune nu fuge nicăieri şi niciodată, până la Judecata de Apoi a Neamurilor. Deci, NU VĂ VA LIPSI NICIODATĂ ŢELUL, Cauza, Misiunea Sacră, peste seamă de înaltă: doar tu, martirule, încă anonim şi încă mut profet, să fii destul de pregătit pentru ceasul când vei fi ridicat de Dumnezeu la RANGUL GOLGOTIC, rangul Sfântului Martiriu pentru Trezirea-Învierea (o clipă, un veac, o veşnicie) a Neamului. Martir pentru ADEVĂRUL/ELIBERAREA DE PĂCAT A NEAMULUI. Să ne câştigăm onoarea perspectivei divine a Morţii, onoarea piscului cu Cruce al Golgotei. “Mulţi chemaţi, puţini aleşi”. De fapt, unul singur este MARTIRUL-MUNTELE DE FLACĂRĂ înspre care se trezeşte Neamul, la răscruce de vremi turbate – o dată la veac. Substitutul pe Pământ, Repetitorul pe Pământ, al lui HRISTOS-MÂNTUITORUL/ELIBERATORUL DE PĂCAT. Mâna Lui Dreaptă (de fapt, arhetipal: CONTOPIT CU DREAPTA!), întru cele de pe plaiul românesc, înspre cele ale Cerului Etern. Rezumatul transcens al sufletului nostru, al tuturor. MODEL şi SCARĂ SPRE CER.
Să vedem, să ne rugăm pentru a ne trimite Dumnezeu viziunea: cine este ALESUL, cine va avea cinstea şi autoritatea moral-spirituală deplină, de a fi NOUL MARTIR, NOUA JERTFĂ MIORITICĂ ŞI HRISTICĂ (deci, contopită cu Hristos…), acum, în noul veac, din noul mileniu? Nu uitaţi adevărul istoriei româneşti: fiece veac trebuie să însemneze TREZIRE-ÎNVIERE (şi înseamnă!) doar prin trâmbiţa apocaliptică a sângelui martiric. Doamne, pe cine dintre noi ai ales pentru NUNTA SFÂNTĂ, COSMIC LUMINATĂ, NUNTĂ MIORITICĂ A MARTIRULUI TREZITOR/ÎNVIETOR DE NEAM? Îţi mulţumim, Doamne, pentru orice ai hotărât, pentru oricine Te-ai hotărât să-l înalţi în cea mai înaltă dregătorie cerească şi pământească – în SĂRBĂTOAREA ZENITULUI NEAMULUI ROMÂNESC: MOARTEA MARTIRICĂ! Oricare dintre noi, cu secret fior, aşteaptă smerit şi cu nădejde vie, se pre-găteşte, se găteşte ÎNTRU SĂRBĂTOARE, în suflet şi cuget (ŞTIM, O, ŞTIM BINE CĂ, ÎNAINTE DE TOATE, ESTE SUFERINŢA ŞI BATJOCURA CALVARULUI…!!!), speră şi năzuieşte A FI STRIGĂT DE FIINŢARE, MOARTE PENTRU TREZIRE/ÎNVIERE A NEAMULUI ROMÂNESC ORTODOX! Adevăr Deplin!
…Avem deplin rost, Doamne, aici şi acum! Numai să ni-l ştim urma…”VOM MURI ŞI VOM FI LIBERI!” Vom spune mereu Adevărul şi mereu vom fi liberi întru Hristos! Cu sângele nostru Adevărat vom unge ochii orbilor – şi aceştia vor vedea iarăşi!
prof. dr. Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:

DIN NOU DESPRE LITERATURA CRESTINA …


REFLECŢII ASUPRA ROMANELOR DESPRE HRISTOS. ÎNTRE CULTURĂ ŞI CULT

Citim, în revista Cultura – Fundaţia Culturală Română, un articol (foarte bine scris, de altfel…) al Elisabetei Lasconi – Evanghelii ca ficţiuni profane (articol apărut miercuri, 05 mai 2010, în secţiunea Cultura literară):
„Istoria lui Iisus consemnata de Noul Testament a trecut de secole bune din zona sacrului religios in arta profana. Tema cristica i-a obsedat pe marii scriitori, de la Dostoievski la Mihail Bulgakov, de la D.H. Lawrence la Anthony Burgess, de la la Nikos Kazantzakis la Didier von Cauwelaert. In ultimele decenii, a sporit numarul romanelor ce isi anunta din titlu tentativa ambitioasa de rescriere a destinului critic: Evangheliile ca fictiune. (…). Eric-Emmanuel Schmitt recunoaste ca, scriind despre Iesua si Pilat, a construit el insusi a cincea evanghelie, cea proprie.
Dar scriitorul ne provoaca pe toti sa recunoastem ca facem la fel, dupa lectura cartilor, dupa vizionarea filmelor, dupa contemplarea tablourilor. Ea, a cincea evanghelie, virtuala a fiecaruia sta marturie pentru indoielile si cautarile omului contemporan. Cine poate sti daca nu cumva o asemenea carte nu-i deschide cititorului pasionat de fictiuni un alt drum, ignorat pana atunci, drumul Damascului?”
…Nu, nu-i deschide. Revelaţia nu vine din ficţiune. Din exhibarea profanului din noi. Îi deschide doar hăul spre şovăiala lucifericelor interogaţii, inutile şi prăbuşitoare de Duh al Credinţei. Spre deconcentrarea TOTALĂ a Fiinţei, în Drumul ei către Cer.
…Ce păcat ca s-a produs „falia” de neumplut, între „CULTURĂ” şi „CULT”! O tragedie teribilă (cel putin, din perspectiva evoluţiei spirituale a Terrei).
…Altfel, s-ar fi scris mult, infinit mai puţine romane (exhibiţioniste şi snoabe) despre Hristos (…şi, evident, am fi fost frustraţi, întru lipsa atât de nuanţatelor tentative hermeneutice ale doamnei Elisabeta Lasconi, de la revista Cultura…) – dar, dimpotrivă, s-ar fi aplecat Duhul uman mult mai adânc asupra sa, asupra Adevărurilor, Grave şi Ultime, din Sfintele Evanghelii.
…Aşa, se admiră „scrisul frumos despre unul…Hristos”…, scrisul: adică, o lucrare de tot şovăielnică, doar părelnică întru “Adevăr” şi “Lumină” (o lucrare „ficţionată” şi „ficţionabilă”, adică pustie/pustiitoare de Duh!) – …iar Hristos/Lumina Lumii este uitat, undeva, „pe o poliţă” din „bucătăria Lumii”, o lume tot mai agresiv-fojgăitoare…tot mai afundată printre gunoaie rânjitor-interogative (asupra şi împotriva EVIDENŢEI CURATE/LUMINATE) – şi înjositoare (iar nu senin-luminătoare, întru Fiinţă/Fiinţare) instincte.
…Aşa, suntem tot mai depărtaţi (azi, aici, acum), neînchipuit de depărtaţi, de Ceruri şi de Lumina Nădejdii… – şi tot mai rătăciţi şi tulburi şi grotesc sofisticaţi (deci, minţiţi/auto-minţiţi!!!), în percepţia Lumii – şi excluşi de la Nădejde. Asurziţi de Exasperare, exact atunci când se aud fâlfâirile aripilor Îngerilor/Vestitorilor de mesaje…nescrise, dar decisive şi definitive…Dumnezeiesti. Mântuitoare. Adică, ale Adevăratului, iar nu imaginatului şi re-răstignitului (prin relativizarea romanescă…) Hristos/Blândului Nazarinean…
…Aşa, privim cu neîncredere şi distraţi (în sensul de “de-concentraţi”, dar şi “iresponsabilizaţi”, până la inconştienţă schizoidă, căutând “senzaţia” lecturii, iar nu TRĂIREA SCRIPTURII SFINTE, CA EXISTENŢĂ ÎNTRU SACRAL!), până şi un articol de revistă bine scris, estetic scris…dar vorbind de Dumnezeu – FĂRĂ DE DUMNEZEU!!!
Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:

POEZIA DE TEMNITA – RADU GYR


RADU GYR – INIŢIEREA ÎNTRU MARTIRIU: ÎNTRE LUT ŞI AZUR, ÎNTRE LANŢ ŞI ARIPĂ

Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel – d. 29 aprilie 1975, Bucureşti, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un poet, dramaturg, eseist şi gazetar român.
S-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung, de unde şi pseudonimul literar Gyr, prin derivaţie. A fost fiul actorului craiovean Coco Demetrescu. A fost membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Radu Gyr a fost autorul textului Sfântă tinereţe legionară, imnul neoficial al Mişcării Legionare, al Imnului Moţa şi Marin (dedicat lui Ion Moţa şi Vasile Marin, legionari căzuţi în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forţelor republicane), al Imnului muncitorilor legionari şi al altor lucrări dedicate Mişcării Legionare
Laureat al mai multor premii ale Societăţii Scriitorilor Români şi ale Academiei Române. În 1940, pe timpul guvernarii legionare, a fost director general al teatrelor. În această calitate, ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc “Baraşeum”.
Volume de versuri dinainte de puşcărie: Linişti de schituri (1924) (volumul de debut); Plânge Strâmbă-Lemne (1927); Cerbul de lumină (1928); Stele pentru leagăn (1936); Cununi uscate (1938); Corabia cu tufănici (1939); Poeme de război (1942); Balade (1943). Eseuri: Învierea, de Tolstoi, Bucureşti, 1928; Evoluţia criticei estetice şi aspectele literare contemporane, 1937. A mai scris prefeţe, conferinţe, i s-au publicat postum cărţi pentru copii, dar şi Ultimele poeme (1994) şi Calendarul meu (1996) etc.

După detenţia de sub regimul lui Carol al II-lea – este închis şi de Antonescu, apoi este eliberat şi trimis, spre „reabilitare“, în batalioanele de la Sărata. În 1945, regimul comunist îl încadreaza în „lotul ziariştilor“ şi îl condamnă la 12 ani. Revine acasă, în 1956, dar după doi ani este din nou arestat şi condamnat la moarte, pentru poezia Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! (pedeapsă comutată la 25 de ani de muncă silnică -exterminatorie…) – poem de un patetism unic, care anunţă, profetic, Vremurile Martiriului Necesar (dimensiunea lui vaticinară e valabilă, funcţională şi pentru timpul “democraţiei” masonice de azi…care aduce, se pare, semnele aceleiaşi “furtuni”-schimbări întru Duh – prin veac, se propagă aceeaşi chemare, spre revelaţii şi lupte, pentru Metanoia Neamului Românesc…): “Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!/Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane !/ Şi, sus, sub lumina din urmă-a furtunii,/Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”
Sub regimul comunist a executat aproape 16 ani de detenţie.
A îndurat chinuri cumplite, în închisoarea Aiud, cu un regim de celulă aspră. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical.
“O mare parte din detenţia de la Aiud şi-a petrecut-o în celula nr. 281” – cf. wikipedia.
Cum afirmă un site monografic: “Creaţia poetului Radu Gyr avea să cunoască înălţimi nebănuite în bezna temniţelor comuniste. Evoluţia poeziei sale de după gratii poate constitui un scurt istoric al acelor ani de viaţă inimaginabilă. Poetul scrie despre foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezenţă zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să ajungă la linişte sufletească şi la o credinţă adâncă, înţelegând soarta ce i-a fost rezervată şi jertfa uriaşă care îi stătea în faţă. Crezul său a devenit crezul unei întregi generaţii. “

Din 1963, după eliberarea din închisoare (aproape orb…), a fost ameninţat permanent, urmărit de Securitate. Scos din circuitul valorilor publice în ţară, numai criticul Nicolae Manolescu a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative.
A trecut în veşnicie în anul 1975 (28.04).

La înmormântarea sa din cimitirul Bellu Catolic, în 1975, singurul literat “oficial”, care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară şi să citească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, poetul Romulus Vulpescu.
Dar, conducându-l în drumul spre eternitate, aproape i-a fost, ca de obicei, camaradul Constantin Em. Bucescu – cel care-i ştia întreaga poezie pe de rost…şi care s-a întâlnit de sute de ori, după detenţia ambilor, cu Gyr, chiar acasă la acesta, în ciuda extrem de severei interdicţii a Securităţii, ca “proaspăt” eliberaţii să se vadă între ei…
***

În prezentul eseu, noi vom avea în vedere numai poemele “concentraţionare”, poemele de închisoare – adică, acele poezii scrise pe săpun sau, pur şi simplu, care au circulat oral, printre condamnaţi (după ce fuseseră “bătute Morse”, de către poet, în ţevile dintre etaje…) – unii dintre ei notându-le abia după ce au fost eliberaţi din temniţă (cum este cazul lui Dumitru Cristea – cel care a făcut patru ani de “lanţuri”, după ispăşirea condamnării prime, cea de 25 de ani…, tocmai pentru că a scris şi păstrat versurile lui Gyr, memorate în închisoare) : I- Sângele temniţei – Balade, II- Stigmate, III- Poezia orală. Ele au fost publicate de Zaharia Marineasa, la Timişoara, în 1992, fiindu-i încredinţate acestuia de către fiica poetului, Simona Popa.
Poezia lui Gyr, ca şi cea a lui Arghezi, este una a vitalităţii paroxistice (“Mi-eşti mult prea sfântă, clipă pământeană,/de dragul tău jertfesc eternitatea” – cf. II-Stigmate, Clipei) , insuportabil de violentă, întru sonoritatea chinului cosmicizat – atotsfidătoare întru Lumina Amiezii – dincolo de care începe smerenia ultimă, aceea a amurgului mioritico-meditativ, al Nopţii Misterului Hristic şi a Tragediei Mântuitoare, a Rugăciunii întru Frăţia/Înfrăţirea Martiriului (“precum în cer, aşa şi…în temniţă”! – poziţia întemniţatului fiind cea a unui “Toma după Revelaţia Încrederii Hristice”!): “As’ noapte Iisus mi-a intrat în celulă./O, ce trist, ce înalt era Christ!/ (…) A stat lângă mine pe rogojină: /- Pune-mi pe răni mâna ta./ Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,/parcă purtase lanţuri, cândva…(…) Când m-am trezit din grozava genună,/miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă şi era lună,/numai Iisus nu era nicăieri…(…) – Unde eşti, Doamne? – am urlat la zăbrele./ Din lună venea fum de căţui./ M-am pipăit, şi pe mâinile mele/am găsit urmele cuielor Lui…”( cf. I- Sângele temniţei, As’ noapte, Iisus…).
Temniţa, la Radu Gyr, este simbolul Materiei Înjositoare, a Trupului Înjosit, ajuns povară Duhului…! Este necesară Revelaţia Azurului-Hristos, prin Revelaţia Golgotei-Martiriu, pentru ca Temniţa să-şi piardă puterile malefice…!
Răzvrătit, ostenit de moarte, Poetul refuză, deseori, condiţia lui “imitatio Christi”: “Ia-Ţi înapoi grozava urgie (…)/Nu vreau să fiu asemenea Ţie,/ Nu vreau azurul să mă-nvenine,/nu mai vreau să mă răstignesc lângă Tine (…) Dă-mi, Doamne, Marea Tăcere”“ (cf. II – Stigmate, Osândă) – dar, cu un poem înainte, recunoaşte că tocmai “necruţarea”, iniţierea/sfinţirea prin martiriu, l-a întărit întru Duhul de Forţă: “Ce tare sunt, Doamne, ce tare!/ Nu m-ai cruţat niciodată (…) /Dar din pieire şi disperare/zvâcnesc de fiece dată (…) şi ziua mea creşte din trântă,/fierbinte şi sfântă …//Tare sunt, Doamne, tare” (cf. II-Stigmate, Ce tare sunt, Doamne). Drumul de-ntâlnire, întru Dumnezeul Ortodoxiei, este, totdeauna, MIJLOCUL dintre Cer şi Pământ, acolo unde Omul Recuperat pentru Rai şi Dumnezeul care i-a arătat/re-amintit, de pe Cruce, semnele recuperării paradisiace, îşi dau mâna, fratern: “Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut/şi de-nvieri pe care nu le-aş cere,/nu ştiu: Tu te cobori la mine-n lut/sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere?” (cf. II-Stigmate, Identitate).

1-…Întâi, a fost titanul neîmblânzit, de tip eminescian, dar mereu lucid, la modul luciferico-blagian şi hristico-melancolic, totdeodată – “cu semn de osândă pe frunte”(“Calfă la diavol, ucenic la tâlhari/de-aş fi fost, în zănoagele crunte,/încă n-aş trece cu răni aşa mari,/cu semn de osândă pe frunte” – II-Stigmate, Calfă la diavol) : “Eu, cocoţat deasupra Europii,/ trist urinez pe propriu-mi dezastru” – cf. II-Stigmate, Tifle) – sau: “Nu cu brăţări la glezne goale, Viaţă,/nici dănţuind din pântec mi te-am vrut (…)//Căzut, n-am zăbovit în praf. Ca fiara,/ţâşnit-am mai turbat ca-n alte dăţi./Dureri n-am milogit, nici voluptăţi:/ţi le-am prădat cu dinţii şi cu ghiara” (cf. II-Stigmate, Mândrie).
Da, o poezie aspră, “neţesălată”, de o vigoare înspăimântătoare a trăirii “la hotar”: Poetul (întemniţat de greul pângăritor al materiei) se zbate, cumplit, precum Făt-Frumos cel în luptă cu Zmeul oribil, pe care-l Zmeu îl va reda borboros-ului infernal, “în trepte” (“până la glezne, până la gât”) – cu o sete de viaţă titanescă se zbate şi frământă, între materialitatea “pietrei şi fierului şi beznei şi urâtului”, care îl invadează şi-l “suge”, îl “înfulecă”, îl întemniţează silnic şi cumplit, împotriva voinţei sale – şi avântul cel sălbatic, spre Lumina Vieţii-Hristos – spre “soare”, spre “stepele de foc” ale Frumosului şi Libertăţii Divine, spre respiraţia cosmică a “năpraznicelor amieze”: “În aprigele mele belciuge, / piatra mă-nfulecă, fierul mă suge./ În bezne m-afund, zi de zi, şi-n urât,/întâi pân’ la glezne, apoi pân’ la gât (…) Dar, hămesit, sub lăcate, chei şi zăvoare,/de tine, sălbatece soare (…) aceste cântece în pielea goală,// şi-n tine le-arunc, în năpraznice-amieze,/s-alerge, să tropăie şi să necheze,/slobode, aspre, neţesălate deloc,/ ca nişte cârlane fugare în stepe de foc…” (cf. I- Sângele temniţei, Prefaţă la cântece din temniţă).
Ca şi Arghezi, aflat la jumătatea drumului “dintre credinţă şi tăgadă” (“Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut/şi de-nvieri pe care nu le-aş cere”), se lasă pradă ispitei, chiar în mijlocul iadului: “Uneori, dintre ziduri severe,/jefui, prin poarta de fier, printre gratii,/ o zdreanţă de stradă, sau câte-o muiere/cu gura mai roşie decât a muşcatii (…) când luna şoldul alb şi-l dezbracă”. Dar, spre deosebire de Arghezi şi având parte, împotriva voinţei sale, de experienţe de Duh mult mai grave şi mai profunde, în comparaţie cu Arghezi, îşi dă seama că ispitirea vine dinspre o zonă a “violului” voinţei cosmico-umane, că trăim, toţi, un Timp al Blestemului Cosmic şi, totodată, al Ispăşirii-spre-Mântuire, încă tulbure ca tâlc şi modalitate de exprimare, dar necesară! – un “viol” exercitat atât de Omul-Brută a Străfundului, asupra intimităţii Întemniţatului în Materie, cât şi de Diavolul însuşi, asupra intimităţii Aştrilor Creaţiei Divine (“plopilor” li se descoperă valenţe satanice, prin uniformitatea lor rigidă, “comunistoidă”!): “Năuc, prin vizetă, ochiul urmăreşte/ca din străfundul unei gropi,/ cum domnişoara lună scânceşte/siluită de plopi…” (cf. I- Sângele temniţei, Jind).
2-…Apoi, vine rândul Omului Meditativ, cel înaripat în Duh, spre căutarea Dumnezeului său, Dumnezeul Milei şi Plinului – dar şi Dumnezeu-Hristos-Fratele lui Dismas, întru suirea smerită şi tăcută, a Golului Fiinţei Terestre/Istorice, pe Muntele Revelaţiei Golgotice (care conţine tot Dorul de Dumnezeu şi exclude orice Dor de Întoarcere Terestră!): “Doamne, păzeşte-mă. Doamne, ai milă…/Sunt ca o scorbură veche-ntr-un tei./ (…)Seacă-mă, Doamne, de-aduceri aminte (…) //Fii şi Tu, Doamne, o singură dată,/ ucigaş şi tălhar la răscruci (…) Pradă-mi tot cerul, hoţeşte-mi toţi anii (…) //Cremene-n mine, ‘n osândă, ‘n omăt,/ muşchiul tăcerii să mă înece,/furtunile dorului să dea îndărăt/ rupte din piatra mea rece” (cf. I-Sângele temniţei, Rugăciune din celulă).
Şi, în cele din urmă, prin iniţierea întru MARTIRIU, nu se mai simte exclusiv “al lutului/argilă”, întemniţat în materia-trup, ci AL CERULUI/AZUR, AL ARIPII – ÎNTRU CHIPUL TATĂLUI-DUMNEZEU: ”Eşti Doamne bun, eu pământean şi rău/Şi-n dragoste nu-ţi semăn, nici în milă./Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău/de par dospit din cer nu din argilă.” (II-Stigmate, Identitate).
Tot chinul Temniţei, întreg Martiriul-Biruinţa întru Rănile Lui Hristos, întreg procesul de Metanoia, dus la desăvârşire, adică la Nădejdea Neamului Românesc Metafizic, de dincolo de aparenţele momentului-istorie, de dincolo de individ şi de poporul-istorie, ca iniţiere spre a învinge borboros-ul infernal, sunt concentrate şi transpuse în finalul apoteotic al poemului Întoarcerea din Cruciadă (cf. II-Stigmate, Întoarcerea din Cruciadă) – Poetul Vaticinar neferindu-se să dezvăluie drumul de la penibilul “geamăt/betegeală/poticneală/cârpeală jalnică/strâmbă”, semn al ratărilor iniţiatice dintru început: “Trist geme cornul/stinsei cruciade, /iar noi, betegi şi jalnici seniori,/ne poticnim sub platoşe schiloade,/în vechi armuri, cîrpite strîmb cu sfori –/baroni şi prinţi ce-au fulgerat în spade/ Ierusalimul altor aurora” – până la forţa vulcanico-stihinică a izbucnirii, inspirată, ANISTORICĂ-ATEMPORALĂ/ASPAŢIALĂ, a apoteoticului vizionarism profetic – vizionarism care spulberă toate ţesăturile iscusite şi perfide ale Marelui Iluzionist-Satana şi dezvăluie ceea ce ESTE ÎNTRU ADEVĂRUL FIINŢEI, dincolo de orice tortùri ale aparenţei – deci, în spiritul Noii Lumi, numită de Ioan al Apocalipsei – Noul Ierusalim/”Strălucitorul Ierusalim”: “Şi iarăşi, spintecînd albastre spaţii,/peste doi ani, sau peste încă trei,/cu lănciile sus, în constelaţii,/cu platoşele evului în şei,/ţi-or sta în faţa porţii cruciaţii,/Ierusalime care nu ne vrei!/Şi vom veni mai mulţi din soare-apune:/şi cei de ieri, şi cei ce azi nu-i ştim;/pe vechile morminte or să tune/noi cavaleri cu chip de heruvim,/şi ei sau alţii tot te vor supune,/strălucitorule Ierusalim!” – aceşti Noi Oameni, Re-Îndumnezeiţi, “cavaleri cu chip de heruvim”, dezvăluind, astfel, Categoriile Divine: ETERNITATEA şi DEFINITIVUL – adică, revelând Victoria Ireversibilă a Duhului Re-Îndumnezeit!
…Temniţa şi Martiriul devin, prin Radu Gyr, nu doar punctul de plecare al iniţierii (eventuale) şi, respectiv, mijlocul iniţierii (eventuale) – ci indicii clare şi IMPERATIVE ale Drumului Necesar dinspre Lut şi Lanţ (simboluri ale MATERIEI ÎNROBITOARE) – spre Azur şi Aripă (simboluri ale DUHULUI DUMNEZEIESC). Nimeni nu se poate mântui, întru Hristos (nu pentru “binele” său personal, ci întru Mântuirea Neamului Metafizic!), decât atunci când, după zona ispitirii (“mlaştina deznădejdii” şi “pădurea cu fiare sălbatice”…), urcă, transfigurând metanoic, Muntele Suferinţei – în Golgota Mântuirii: “Acolo, la sfârşitul drumului greu al celor trei încercări, începe apoi munca cea dulce, munca cea binecuvântată pentru înălţarea din temelie a României celei noi.”
prof. dr. Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:

MESAJUL POEZIEI ITALIENE, UN ESEU DE EUGEN EVU


MARIA TERESA LIUZZO

Mesajul marii poezii italiene de azi

Am urmărit câteva exigente studii sau exegeze mai ample la volumul „ Umbra nu poate depăşi lumina”( în sensul propriu că ea nu poate fi deasupra luminii, n)…- ( L’ombra non supera la luce”, Agar Editrice )- titlu- metaforă-aforism ce explică pragmatismul unei construcţii ample, compozite, de maturitate şi accedere spre o detaşare a Mariei Teresa Liuzzo (laureată Honoris Causa) de imaginea deja consacrată şi care a dus-o pe culmea afirmării. Nu este o „ auto- dezicere”, nici o „ cota de avarie” a energiilor ce s-au manifestat până acum în opera ei; este poate semnul auto-contemplării critice în înfruntarea cu o cotă mai înaltă, cu un prag semiotic mai „alunecos”.
Întreaga operă, consistentă, prodigioasă, a poetei calabreze,cere o lectură euristică…Cărţile ei ard etapele pe un itinerar psihologic- pragmatic, culminând apoteotic în poezia esenţială a Amorului Divin ubicuu în materie. Cuvântul poetic efectuează transferul energetic cosmic şi ni-l re-comunică elevat, revelatoriu, în noua paradeigma a modernităţii literare universale.
Materia din care se face poesia, cum spune Malarmee, ( vezi şi Saint- John Perse ( de ce nu? Şi romanul lui James Joyce)…,este Cuvântul. Acel cuvânt de care încă un Gorgias sau Tertulian(…), prezuma că ar fi scânteie, reminiscenţă din Logos, unul pe care Poetul îl ştie re-potenta. Umbra şi antinomica Lumină – reiterând principiul maniheist- Athman – Ahriman, pot defini ceea ce numim acum paradoxism cosmic originar; una fără alta nu ar exista, deoarece nu am avea măsura diferenţierii!

Eu citesc dificil în limba italiană, dar aşa cum am mai scris într-o cronica din revista mea „Provincia Corvina” şi în Revista Agero din Germania, , am „ simţit” în poemele sale acest suflu ( respiraţie parcă maritimă, acvatică , „ zgomot de fond” subtextual ) ce vine din emoţia cvasi- feminină, senzuală, originară ( Geea ), imprimată sintagmelor, din misteriosul „ halou” manthramic: dacă recit cu vocea, o extrafină înfiorare metafizică o resimt! De parcă este efectul manticelor divinaţii antice, prin „ descântec”-ul arhaic proto- dacic, proto- latin în eposul românesc! Avem un limbaj de substrat indo-european, voila ! Nu sunt un mistic, decât în mensura ( măsura) în care poetul nu este „ magicianul” ( sau neo-sacerdotul ) – parafrazându-l pe marele semiotician Umberto Eco. Aparent, poesia Mariei Teresa Liuzzo face un itinerar ca o regresiune în memoria ancestrală, explorând prin aceste procedee stilistice , straturile „ arheofiinţei”, dacă îmi permiteţi licenţa. Arhet’ip-ul ) aici anima) -este în om, din primordiale timpuri, ca un cod genomic peiorativ zicând. Poetessa calabreză uzează de calambur, de jocuri de cuvinte, de efecte ludice. O besrvă acesta exegeţi ai operei ei, eseişti precum Russel, Pasquale Matrone, Carmelo Puntoriesi ş.a. Îi sugerez unui foarte competent critic- am spus Angelo Manitta, din Sicilia, să se pronunţe în grilă mito-poetică, asupra operei poetice, implicit psiho-fizice( ! ) a Mariei Te3resa Liuzzo.
Se vorbeşte în critica de interpretare italiană de o anumită stare de „ Primejdie”, de spaimă indusă din acest discurs, de o sub-inducţie ( subliminală?); a stării abisale, în fond. Dar abisul din care poetessa – prin imersiuni psihanalitice sau spontane exclamaţii ( sintonie cu Natura) – ne oferă şiraguri prozodice aparent delirante, ne amintesc de „ Culegătoarea de scoici”…Atunci când „colierele” sunt exotice, neobişnuite prin asocieri imaginative, simţim enigmatica stare a celebrului ei vers despre „ unda care se agită în vene”, simbol ontologic ( şi axiologic!) al legăturii ancestrale dintre apa Oceanului primordial – matricea lumii vii, – şi sângele omului încălzit de soare, de lumină, prin „ molusca inimii” din sacra alveolă ascunsă în pieptul nostru; genială intuiţie poetică ( gr. poieion, poietai…) deoarece Omul ieşit din Ape este un Arbore( genealogic) ce s-a smuls imemorial şi umblă pe terra!

Mitopoesia ! Acel om ce „ a ieşit din ape, umblă pe uscat şi visează să zboare”. Iată, dincolo de speculaţiile unor critici la poesia din „ Umbra nu poate depăşi lumina”- metaforă transparentă a paradoxului proiectiv cosmic, – este HOMO POIETIKON. El umblă dezinvolt şi ludic prin substanţa ( ca roua dimineţii edenice ! ), – el „ aude lumina”, cuvintele lui sunt desculeţ, refac legătura (re-ligio!) : cu Divinitatea şi cu perpetua genessis ( prin inocenţa – starea de copilărie, de p a r a d i s i a c ) – ce ni se transmite pe căile subtile ale Fiinţei deja transcedentale. NU umbra este mensura divinităţii, ci Lumina ( la Luce) ! Un truism motivat de tentaţia noastră entropică de a „ orbi” către Misterul omniprezent, de a decădea în banalitate însuşi Sublimul: autism, indiferenţă, amorţire.…O lumină, alta decât cea a unei stele ce arde şi moare! Este lumina în care noi înşine ardem ! La Luce Ubicua, ( „ precum în Cer, astfel şi pe Pământ, precum în om, aşa şi în atom!,n). La luce ubicua cosmica, universală, a Viului deoprezent, lumina din Logos, reverberantă, a vibraţiei- undei-particulei care este Omul ( cel trezit în lume). Poesia acestei Doamne a metaforei revelatorii este animată de trans-substanţa misterioasă a însăşi creaţiei pe care o resimţim perpetuum, ca spirit, însă diferit,. Unii de maniera haijinului ( scânteia de astru în ciobul de rouă- Basho…) , cei mai rari, ca simfonie , sunet de fond, ecou din Apheiron( Maria Teresa Liuzzo are o carte cu acest generic ! ). Am citit interpretarea din 2003 (?) a lui Curzio Malaparte: Ecce! de ce nu s-ar pronunţa un Eco ?
Închei aceste consideraţii la poesia Mariei Teresa Liuzzo, semnalând etimologilor italieni că în limba română ( neolatină, păstrătoare de relicte din Latium) – etimonul bi-feminin )dualist sau dacă vreţi Gemelar !) – este ambivalent pentru LUM-ină / La luce) recte LUM-e ( universul nostru). De ani mulţi avem această bucuroasă afinitate reciprocă pe care o cultivăm între revistele noastre, Le Muse şi Noua Provincia Corvina, dar şi în cărţi antologice, dicţionare internaţionale, poetesa italiancă exprimându-şi repetat emoţia de a fi citită şi în România. Ca şi mine şi traducătoarele noastre Elena Daniela Sgondea şi Marilena Rodica Chiretu.

Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat: