Arhiva

Posts Tagged ‘ESEU’

Adrian Botez despre „Dor de absolut” la Dan si Emil Botta

18 Septembrie 2013 1 comentariu

DOI FRAŢI-POEŢI – DOUĂ DESTINE. ELEMENTE EMINESCO-ROMANTICE, ÎN OPERA POETICĂ A FRAŢILOR DAN ŞI EMIL BOTTA

 

 

Orice ar zice (sau, mai exact, ce n-ar zice şi nici nu zic!) istoriile literaturii române, din ultimul veac (de la George Călinescu, Eugen Lovinescu, Ion Negoiţescu, dicţionarul lui Mircea Zaciu ş.a.) – şi până la aceea a lui Alex Ştefănescu şi, mai cu seamă, la cea extrem de subiectivistă şi cu grave deformări de ordin axiologic, a dlui Nicolae Manolescu!), Adjudul, ca şi Răşinarii Sibiului, este un loc special, în România: dacă Răşinarii Sibiului i-au dat, ca spirite superioare, pe Octavian Goga şi pe Emil Cioran – Adjudul a dat, egal, României/Valahiei două Duhuri alese: pe Fraţii Orfici – Poeţii-Fraţi DAN şi EMIL BOTTA.
Amândouă, după opinia noastră, aplecându-se, într-o adâncă reverenţă, în faţa Duhului Protector al Valahilor – EMINESCU – dar reverenţa lor neînsemnând, nicicum, epigonism, ci creativitate, originalitate, complementaritate, faţă de Demiurgul Logos-ului Valah.
Da, două valori apropiate, prin caratele talentului, harului artistic – doi fraţi, pe care i-a născut, aici, la noi, în Moldova de Mijloc, zbaterea apelor şi luncilor Siretului şi Trotuşului…Unul era Alb, altul era Negru. Unul era „înalt, blond, frumos, şi zâmbetul lui era peste putinţă de descris (de statuie? de femeie? de copil trezit dintr-un vis cu animale cuvântătoare?)” – Dan Botta – cf. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, text apărut în „Prodromos”, nr.7, iulie 1967, p. 19-21 – celălalt era Duhul “Întunecatului April”… – Emil Botta.
Prin Înalta Voire a Dumnezeului Celui Mare şi Bun, cele Două Duhuri de Înaltă Lumină ale Neamului Românesc s-au născut într-o familie de medic – tatăl fiind THEODOR BOTTA – şi al unei misterioase femei-directoare de orfelinat – AGLAE – al cărei tată, FRANCESCO MARIA FRANCESCHI (stabilit în Moldova în 1872, tehnician la Fabrica de zahăr, din Sascut!) – era corsican de origine. Adică, din patria unei Mari Furtuni Planetare: Împăratul Napoleon I Bonaparte (cel care, din născare, s-a numit, destul de vaticinar, deşi se trăgea din nobilimea măruntă : Napoleon BUONAPARTE – “partea cea BUNĂ”!). Din câte ştim azi, totuşi, Francesco Maria Franceschi era din familia/clanul lui Filippo Antonio Pasquale di Paoli – DUŞMAN al lui Napoleon…Se pare că bejenia familiei Franceschi a început chiar de pe acele vremi.
…Dar să ne întoarcem pe malurile Siretului nostru…
DAN BOTTA este fratele cel mare. Se naşte, însă, într-o zodie a discreţiei ucigaşe de renume – dovadă că, azi, puţini români ştiu că Emil Botta a avut un frate. Un frate născut pe 26 septembrie 1907, în Adjud, mort pe 13 ianuarie 1958, la Bucureşti…Doar 51 de ani de epifanie… – “îşi începe studiile liceale la Liceul Unirea din Focşani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. Urmează, apoi, studii universitare clasice (limba latină şi limba greacă) la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, fiind dublu licenţiat în Educaţie Fizică şi Sport. Publică în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine etc. Participă la conferinţele grupului Criterion şi este cooptat în comitetul de redacţie al revistei, apoi va face parte, sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de direcţie al Enciclopediei României, proiectul debutând în 1938”…Apoi, dispare din ochii oamenilor preagrăbiţi, pe când cădeau zăpezile cataclismice, cosmice, ale anului 1958…” în urma unui atac de cord”, cum îl expediază frivol şi abandonează misterului cosmic, ziarele vremii, pe acest Pontif al Frumuseţii, al Incantaţiei şi al Fervorii:
“(…)De departe sună cornul, /Cornul serii, cornul mării, /Cornul surd al întristării, /Cornul mării, cornul serii, /Cornul jelei şi-al pierzării!
(Cornul mării, cornul serii)
…A se observa, extrem de clar, preluarea motivului eminesciano-romantic, cu valenţe –uranico-thanatice, al “cornului”-punte de eros, spre mediul selenico-thanatic (“Mai departe,mai departe,/Mai încet, tot mai încet,/Sufletu-mi nemângâiet/Îndulcind cu dor de moarte.//De ce taci, când femecată/Inima-mi spre tine-ntorn?/Mai suna-vei, dulce corn,/Pentru mine, vreodată?” – cf. Mihai Eminescu, Peste vârfuri) . “Cornul” danbottian (“Cornul jelei şi-al pierzării!”) conţine, la nivel semantic, aceeaşi orficitate fascinantă, precum la Eminescu – dar are, din păcate, şi un plus de deznădejde, provenit dintr-o mai insistentă ancorare în ontologia terestră (care stă sub semnul dublu direcţionat semantic, zbatere existenţială-stingere:“seară”-“mare”).
Sau, tot întru lira Eminescului:
“Muge-adânc un cerb în codru, /Codrul freamătă adânc, /De vânt crengile se frâng, /Muge-adânc un cerb în codru, /Muge-adânc şi nu e modru/Gândurile să-mi înfrâng.//Muge cerbul singuratic, /Echo duce tânga-i lung, /Glas de bucium lung-prelung;/Peste codrul singuratic/Cade viforul tomnatic, /Nu pot jalea să-mi alung.//Muge-un cerb, Diana Doamna/Lui din ceruri se întristă, /Plânge-n nori ca-ntr-o batistă, /Muge cerbul. Nicicând toamna/N-a mai fost atît de tristă” – cf. Dan Botta – Muge-adînc un cerb în codru.
Motivele eminesciene ale “codrului”, ca topos sacru şi, respectiv, al “buciumului” hermetic, motive care acţionează în câmpul semantic al frământărilor cosmogenetice, sunt păstrate, cu anumită rezervă personală de viziune, de către adjudeanul nostru. “Codrul freamătă adânc” – spune DAN BOTTA, înţelegând, prin “freamăt”, frământarea cosmogenezei interiorizate, întru premoniţia morţii-toamnă (“Peste codrul singuratic/Cade viforul tomnatic,/ Nu pot jalea să-mi alung”) – atunci când Eminescu, demult, nuanţase, întru cosmogeneză nuntită cu etnogeneză-valahogeneză, în Scrisoarea III: “Ce mai freamăt, ce mai zbucium!/Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium”. De observat cum “singurătatea” neo-romantică şi egotist-subiectivă a lui DAN BOTTA – pornise dintru un Eminescu care îşi vedea etnogeneza feerico-mioritic: “freamătul” codrului şi glasul de bucium nasc, la Eminescu, violenţa sublim-reactivă, a unui neam valah, despre care, azi, nu mai ştim aproape nimic… – un neam valah al “armei” reactive, dar şi al existenţei întru lumină cosmică, un neam închinat Soarelui şi Lunii, stelelor etern-lucitoare (“coifuri lucitoare”) şi cometelor-“capete pletoase” etern-trecătoare şi etern-vaticinare/mistic-revelatoare (“ies din umbra-ntunecoasă”):“ (…) la poala lui cea verde mii de capete pletoase,/Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă”.
Pe de altă parte, amestecul de thanatic şi orfic, prin reactivarea “buciumului” aminic (din poemul Peste vârfuri), aproape că şochează, la DAN BOTTA (poemul Muge-adânc un cerb în codru), prin fidelitatea faţă de semantica eminesciană: “Echo duce tânga-i lung, /Glas de bucium lung-prelung”.
Ceea ce surprinde, oarecum, la DAN BOTTA, în acest poem, este devierea-degradarea semanticii atmosferei cosmice a “buciumului” şi a “codrului”, până la simbolistica –întunecării spirituale-uitării, semnificată de “batistă” (“Plânge-n nori ca-ntr-o batistă”) – şi, ca urmare, se înregistrează o importantă deviere a încărcăturii mitologice a Dianei-Artemis (eminesciene), zeiţă a Lunii, soră, luminător-săgetătoare (deci, apocaliptic-demiurgică şi spiritual-iluminatoare -), a lui Apollon-Soarele, zeiţă care, prin îndoirea-arcuirea mâinilor, defineşte-închide, la modul demiurgic, bolta lumii create (“Ah! acum crengile le-ndoaie/Mânuţe albe de omăt, /O faţă dulce şi bălaie, /Un trup înalt şi mlădiet.//Un arc de aur pe-al ei umăr, /Ea trece mândră la vânat/Şi peste frunze fără număr/Abia o urmă a lăsat“ – cf. Mihai Eminescu, Diana) – către o Diană a lui DAN BOTTA, care Diană danbottiană se deplasează, clar, spre câmpul semantic al Maicii Cosmice (Maica Domnului Hristos-MATER SELENE, MATER SUSPIRIORUM, MATER TENEBRARUM, MISTICA MATER FERTILAE ET FECUNDA/ALMA MATER): “Diana Doamna Lui din ceruri”. “Întristarea” ei/Doamnei din ceruri nu are, însă, valenţe soteriologice, ci, mai curând, rămâne la stadiul de expiatoare cosmic-autosacrificială: “(…)Diana Doamna/Lui din ceruri se întristă, /Plânge-n nori ca-ntr-o batistă, /Muge cerbul. Nicicând toamna/N-a mai fost atît de tristă”. Dar, în mod evident, “cerbul” care “mugeşte”, cu tot pesimismul manifest al lui Dan Botta, se înscrie şi rămâne în câmpul semantic al Copacului/Stâlpului Logos-ului Ordonator-Cosmic. Al Parashabdei – Sunetul Întemeietor-Demiurgic. Adică, păstrează semantica originar-aminică: cf. M. Eminescu, Povestea Codrului: “Împărat slăvit e codrul,/Neamuri mii îi cresc sub poale,/Toate înflorind din mila/Codrului, Măriei sale.//Lună, Soare şi Luceferi/El le poartă-n a lui herb,/Împrejuru-i are dame Şi curteni din neamul Cerb” – dar şi cf. M. Eminescu, Memento mori: “Apoi iar se pierde-n codrii cu trunchi groși, cu frunza deasă,/Unde-n arborul din mijloc e vrăjita-mpărăteasă (…)Sara sună glas de bucium și cerboaice albe-n turme/Prin cărările de codru, pe de frunze-uscate urme (…)”. Neamul Românesc este echivalent cu Stâlpul (Brâncuşian!) Central al Cosmosului (Muntele MERU!), echivalent cu Forţa Demiurgiei Cosmice – şi i se deleagă, de către divinitatea uranică – Forţa Cosmogenetică.
Tristeţea Eros-ului din versurile danbottiene “Nicicând toamna/N-a mai fost atît de tristă” – păstrează ceva din demiurgia mistică, conţinută în celebrul verset eminescian: “Totuşi este trist în lume”, din finalul “Florii albastre”.
… Cât de repede îi expediem noi, înafara planetei Terra, pe cei care “nu mai sunt”. “Unde sunt cei care nu mai sunt?” – întreba, îndurerat, Nichifor Crainic, despre toată generaţia tânără interbelică…”Sunt, TOŢI, în vesela şi iresponsabila uitare a românilor!” – ar trebui ecoul să răspundă. Pentru că nu este drept ca DAN BOTTA să fie dat uitării, numai pentru că a avut adânci şi sincere crezuri şi înţelegeri naţionalist-legionare – nu este drept să fie aproape complet dat uitării un atât de sever şi iluminat Poet, un eseist eremit, înţelept precum Sfântul Buonaventura, cel vindecat de Sfântul Francisc – …şi un Înger Traducător, din greaca zeilor Sofocle (Oedip Rege) şi Euripide (Troienele), din franceza vagantului regal, François Villon (Balade şi alte poeme), sau din engleza magului Shakespeare (Regele Ioan, Richard al III-lea)… – din americana onirică a lui Edgar Allan Poe şi din germana diamantină a lui Goethe sau din portugheza conchistadorică a lui Ferreira de Castro… – …un mare şi harnic savant tracolog (în anul 1944, DAN BOTTA începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteză thraco-romană-bizantină, care durează 14 ani şi însumează 1200 de pagini) – ba chiar sanscritolog! – în fine, ARHEUL ARTISTULUI ROMÂN, pentru că DAN BOTTA a înţeles că Scrisul este o Religie, că nu trebuie să-ţi măsori opera cu…camioanele (de maculatură, fireşte!), ci că orice scrie Artistul Arhetipal, de fapt sculptează pe Stânca Eternităţii, din Paradisul Lui Dumnezeu.
…Mai mistic: DAN BOTTA (ca şi fratele său, Emil, fireşte!) este DESCENDENT DE VOIEVOZI ŞI MAGI AI CETĂŢII DACICE A MARAMUREŞULUI: “(…)descendentul unei vechi familii nobiliare ardelene, strămoşii săi Martin şi Mihail Botha fiind recunoscuţi, la 1579, drept voievozi ai Cetăţii şi Ţinutului Chioarului, din Maramureş” – cf. Horia Brad, Dan Botta. 50 de ani de la moarte. Nobilitatea neamului său după tată a fost confirmată de Christofor Bathory (în 1579), înrudită fiind familia sa cu episcopul Ioan Bob, co-autor la Supplex Libellus Valachorum!!!
DAN BOTTA este, alături de Mihai Eminescu, de N. Densuşianu şi Blaga, printre extrem de puţinii români care au înţeles, cu clarviziune, că Neamul Românilor, ROMÂNII-VALAHII, ca expresie de Duh! – nu alcătuiesc, în existenţa lor de sute de mii de ani, ca strămoşi ai Europei şi ai Lumii întregi – o…”cultură minoră”, cum s-a înşelat un alt român major, contemporan cu DAN BOTTA – răşinăreanul Emil Cioran: “Credea (alături de alţi câţiva, printre care mă număram) că dacă o cultură îşi revelează conştient esenţele – într-o creaţie poetică, în filozofie, într-o operă spirituală – devine prin însuşi acest fapt o CULTURĂ MAJORĂ; chiar dacă, datorită limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulaţie universală” – cf. Mircea Eliade, idem. Şi afirmă, demonstrând meticulos, la nivel de lingvistică şi mitologie, că VALAHII sunt, prin strămoşii lor daci, ETNODEMIURGI TEREŞTRI (a se vedea studiile tracologice ale lui DAN BOTTA – neagreat de învăţăceii impostorului Lucian Boia: cf. Bogdan Neagota, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, în lucrarea Dacismul şi “fenomenul originar”, în studiul culturii populare: “<> era, pentru Dan Botta, chintesenta întregii Europe rasăritene, <>, bântuită în imaginaţia poetului de fantasmele uni trecut exemplar (Apollo şi Dionysos, Orfeu şi Zalmoxis”)..
…Şi, tot din mărturia extrem de preţioasă a lui Mircea Eliade, aflăm că DAN BOTTA era VÂNĂTOR DE ARHEI : “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esenţe. De aici, de asemenea, convingerea lui că numai „clasicismul” (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa exemplară de inspiraţie. Pentru că, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îţi revelezi esenţele şi înveţi să le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un „clasicist”, credea Dan Botta, putea identifica marile creaţii ale poeziei populare. Ceilalţi cercetători rămâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)”.
Şi, iată dezvăluirea eliadescă, despre Dan Botta, pe care l-a înţeles cum nimeni nu l-a înţeles şi l-a văzut înconjurat de Lumina Taborică a Fixării Arheilor, într-un Nou Paradis, cel mai sever şi mai străluminat Paradis – cel al ARTEI:
“(…)Nu credea în realitatea literară a obiectelor şi acţiunilor de toate zilele.
În fond, pentru el, reale – şi deci susceptibile de a interesa un artist – nu erau decât arhetipurile, imaginile exemplare, modelele ideale. De aceea, aşa-zisul clasicism al lui Dan Botta, cu toată erudiţia greco-latină pe care o implica, nu era rezultatul unei „învăţături” – ci, înainte de toate, un mod de a fi în lume.
Pentru Dan Botta, lumea devenea reală când începea să-şi reveleze structurile ei profunde; adică, atunci când ochiul minţii începe să desprindă, înapoia aparenţelor, imaginile eterne, figurile mitice. Pătrundeai misterul unei nopţi de vară când izbuteai să ţi-o revelezi ca în aceste versuri din CANTILENĂ: „Pe vânturi ascult/ Orficul tumult,/ Când şi-ardică struna/ Fata verde, Una,/ Duce-i-aş cununa… ”
(…) Dan Botta avea mare slăbiciune pentru acest teritoriu în care se înfruntaseră de-a lungul secolelor egeeni: grecii, thracii, ilirii şi romanii. Era într-un anumit fel o geografie sacră, pentru că pe plaiurile şi munţii aceştia oamenii întâlniseră pe Apollo şi Dionysos, pe Orfeu şi Zamolxis. Timpul încremenise, acolo – şi odată cu el, peisajul. Lumea aceasta, care aşteaptă vrăjită de mii de ani, era şi lumea poetului” – Mircea Eliade, idem.
…Cu puţin înainte de despărţirea de Eliade (şi, la nu multă vreme, şi de lume!), l-a luat deoparte pe Magul Eliade şi i-a şoptit: „<>”. Este şi maniera Aminului Valahilor, de a doini, cu amar şi “dor fără saţiu”…!!!
Şi iată dovada alduirii ca iniţiat zalmoxian, ÎMPĂRAT AL DUHULUI! – a lui Dan Botta, de către Magul Mircea Eliade: „<>, reluă el după câteva clipe, loc de verdeaţă şi de odihnă…>>. August 1942. Era printre cei care înţeleseseră” – cf. Mircea Eliade, idem, Chicago, 1960.
***
…Fratele negru, EMIL BOTTA, a avut parte de recunoaştere publică generoasă, fie şi numai prin faptul că a dat numele celui mai vechi liceu din Adjud…! Dar Fratele cel Negru a avut parte de o dezvoltare socială incomparabil mai largă decât Fratele cel Alb, DAN BOTTA: dincolo de Poetul Întunecatului April, nimeni nu-l poate uita, dacă l-a văzut, pe ACTORUL Emil Botta, cu o voce care parcă venea de la Mumele şi Vâlvele Pământului. Rolurile Ion Nebunul, din Năpasta lui Caragiale – precum şi Regele Ondinilor, din Ondine, de Jean Giroudoux – nu pot fi nici imitate, nici repetate! Niciodată, de nimeni altul: doar să…”înconjori”, reverenţios, pe lângă Imperiul Dramatic-Interpretativ al lui Emil Botta…!
…Se naşte, cum am zis, în aceeaşi familie de medic şi de urmaşă a corsicanilor vendettei, ca şi Dan – …se naşte, pe 15 septembrie 1911, la Adjud – şi prinde ceva mai multă viaţă decât Dan: pleacă “pe partea cealaltă”, în 24 iulie 1977, începutul călătoriei mistice fiind la…Bucureşti!
… Visând, de mic copil, să devină actor – fuge de acasă, la vârsta de 15 ani.În 1929 se înscrie la Conservatorul de artă dramatică din Bucureşti, pe care îl va absolvi în 1932. După ce joacă pe scenele mai multor teatre bucureştene şi din provincie, devine actor al Naţionalului bucureştean. Interpretează rolul unor personaje majore, din dramaturgia lui Shakespeare, Goethe, Cehov, Caragiale.
Apoi, lumea cinematografică, din epoca aşa-numit “comunistă”, îi va oferi destul de multe şanse expresive, pentru a-şi valorifica talentul şi maniera de interpretare unică (Se aprind făcliile(1939), Viaţa nu iartă, 1958, Erupţia, 1958, Când primăvara e fierbinte, 1961, S-a furat o bombă (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Paşi spre lună( tot în regia lui Gopo), Pădurea spânzuraţilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Răscoala, 1965, De-aş fi… Harap alb, 1965, Şah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.
Voce lirică unică, pusă, mereu, sub semnul tragicului, dar şi al măştilor unui actor cu teatrul în sânge.

…Ca poet, a debutat, cu poemul Strofă ultimă, în revista lui Tudor Arghezi,”Bilete de papagal”.
Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu rataţi”, din care s-au desprins şi filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat (fiind mai puţin orfic decât Dan – şi mai mult ludic, dar, în niciun caz, nu până la…Minulescu!) al generaţiei Criterion: pentru versurile sale, Emil Cioran-Apostatul cu Teancuri de Măşti, Nicolae Steinhardt Cel Naiv şi Blând… – aveau un adevărat cult.
…Este autorul unei poezii negre, existenţialiste, dar, totul, prins într-o horă carnavalescă, de Sabat Negru…a jocului de cuvinte (uneori profund, alteori facil! – dar, totdeauna, impresionant, rostit întru gravitate!) – cu personaje dintr-o mitologie proprie a morţii, în consonanţă cu filosofia trăirismului interbelic. E un poet al măştilor, eul lyric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morţii şi a neputinţei.
…Orice actor de geniu (şi EMIL BOTTA a fost!), care trăieşte în mijlocul hărmălaiei teatrale, este extrem de SINGUR! De aceea, credem că Fratele cel Negru se autodefineşte ireproşabil, dincolo de Mistica Nordului (cf. p. 197, Noapte din Andersen: “Cumplite-s aceste misterii: aicea, tu, moartă,/şi afară-n tenebre, vikingii pândindu-ne casa”), dincolo de metafizica Blestemului către Simion Dascălul şi către Bureţi… – prin CUC, pasărea singurătăţii, dar şi a reversibilităţii metanoice – …dar şi “ondină” fascinantă şi pururi misterioasă, a Mareelor Codrului, “ştimă” care atrage (dacă ar putea, LUMEA ÎNTREAGĂ!), către Misteriile Thanatice şi Regenerator-Soteriologice ale Codrului şi ale lui Isis-Cybelle.
Dinspre “sleirea” şi “frigul” tenebrelor infernale – spre “FOCUL” ŞI “VÂNTUL-FURTUNA” ORFICĂ A REVELAŢIEI, prin LOGOS-Cuvânt-cu-Cuvânt şi “fluieratul” Noului Orfeu, deci ORÂNDUITUL SINE, ÎNTRU NOUL PARADIS, PRIN REVELAŢIA STIHIILOR ARTEI-CA-LOGOS… – dinspre SÂNGELE BLESTEMAT-BINECUVÂNTAT AL GRAALULUI/”Ulciorul cu Cucută” – spre “…stele fumegânde şi FOCURI CRESCÂNDE…”!):
“am înlemnit/la vederea cucului,/un cuc de pripas/la casele noastre./ce mai cuc sărac/ i-am văzut şi faţa/slăbita, sleită./eu cu jonglerii,/eu cu clovnerii/încerc să-l încânt/cu vânt cucu vânt./să-l distrez cu nimic/pe Fluieră Vânt/Frig în ochi îi arunc/din ulcioare de cucută/îi dau să bea,/ulcioare de foc îi întind/pe pat cu cuie îl culc,/fac din cuc fachir,
lopeţi de pământ/arunc peste el/şi stele fumegânde/şi focuri crescânde …/eu cu clovnerii,
eu cu jonglerii” (Fachir)
…”FAQR” înseamnă, în arabă, şi “sfânt”, şi “sărac cu punga şi bogat cu Duhul” – adică, ÎNŢELEPT! ÎMPĂRAT AL DUHULUI…!!!
…Opinia noastră este că şi Emil Botta (ca şi fratele său, Dan!) îi datorează acel “primo movens” al Poeziei sale – lui MIHAI EMINESCU!
Nu mai departe decât în poemul mai sus-citat, Fachir, Emil Botta urmează, cu originalitate îmbinată cu smerenie, învăţătura eminesciană (inclusiv cea conţinută în numela Sărmanul/[”FACHIRUL”] Dionis!): actul artistic este întemeiat şi pus în lucrare doar prin îmbinarea armonică a ludicului umano-orfic (“Fluieră Vânt”) cu sacrificialul şi sacralul. Ceea ce Eminescu numea “Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate”, din prima ars poetica eminesciană – finalul poemului Epigonii (unde “jocul” sugerează latura ludică a actului artistic, iar “icoana+glasuri tremurate” trimite, direct, la sacralul autosacrificial creştin) – Emil Botta foloseşte îmbinarea de “clovnerii/jonglerii” (deci, ludicul, cu efecte dedus-transcendente!), cu “fachirul” pneumei cosmic-sacrale (“cu vânt cucu vânt”/Cuvântul Demiurg, prin CUCUL Reversibil/Resintetizator de Lumi, prin CUCUL Crucificat întru Misterul Demiurgic al Primăverii!), “culcatul” întru “cuiele/raze” ale Revelaţiei şi Înviatul Martiric, întru cosmicul nebulos, cosmicul înviat ciclico-spiralat, dintru noua cosmogeneză – de sub semnul Crucii-SAPĂ şi evoluând dinspre “stele fumegânde” spre “focuri crescânde”: “ulcioare de foc îi întind/pe pat cu cuie îl culc,/fac din cuc fachir,/lopeţi de pământ/arunc peste el/şi stele fumegânde/şi focuri crescânde …” Rezultatul este Opera-Poezie/Răstignirea Orfică – disjunsă, major, de personalitatea terestră a Poetului.

Expresionismul, trăirismul şi neo-modernismul “pierdutului” şi carnavalescului Emil Botta i se topesc acestuia (în bulboanele propriei fiinţări expresive!), treptat şi cu înalt rafinament eminescian, până vede nevăzutele/esenţele – în ROMANTISM (împrumută de la Eminescu nu doar viziunea, ci până şi vocabularul: “vrajă”, “muri”, “lună”, “suspin de ape” etc.!): “De m-ar atinge vraja/romanticei păduri!/Şi brazii să-şi înalţe/întunecaţii muri” (cf. Comentariu la o viaţă pierdută).

Până şi viziunea asupra lui Lucifer împrumută enorm, din punct de vedere al semanticii evolutive a poemului, al topicii şi al vizionarismului, din Luceafărul eminescian: “Făt-Frumos Isus peste Ape/te uită cum trece. Apa suspină./Domniţă Trestie, te înclină/când trece Domnul./(…)Cu imaginea eretică a lunei aproape,/vieţuiesc, rătăcesc./Oh, singurătate de argint,/spânzurato de cumpăna fântânelor,/ lună, lună, zână a zânelor,/nu mă vrăji./Încă mai am o brumă de cer,/o fâşie de noapte,/o stea – dacă pier” (cf. Lucifer). De observat că Emil Botta pricepe nemăsurat mai mult decât criticii lui Eminescu, din funcţia eminesciană a Lunii-Zână-a-Zânelor, a Trestiei Bidirecţionate (Ontologico-Psihopomp) şi a Fântânii Transcendente, ba insistă chiar şi asupra colaborării lui Lucifer cu Mumele Elementarităţii Cosmice şi cu Duhul Lumii şi cu cel al Omului Cosmic (“Frumoase ceruri, nobile ape,/atât de nobile că setes mi-o mint!”). La un moment dat, pare că intuieşte, mirabil, până şi FAŢA CRISTICĂ a lui Lucifer (“Deschide-te, mormânt arzător”/Făt-Frumos Isus peste Ape/ te uită cum trece”), valenţele luciferice, fortificatoare pentru om şi izbăvitoare pentru cosmos, ale acestuia… – …numai că, spre deosebire de cosmico-dinamicul Duh Valaho-Eminescian – înneguratul Poet Emil Botta preferă să zăbovească/tândălească, extatic şi molatic, la hotarul dintre viaţă şi moarte, dintre clarobscur şi lumină. Rezultatul este, mai curând, REVERIA, decât MÂNTUIREA!

…Ceea ce impresionează, încă şi mai mult, la Emil Botta, în ce priveşte gena sa eminesciană – este aplecarea sa, profund incantatorie şi cu valenţe apotropaice, asupra istoriei eroice româneşti medioevice (incantaţie parcă mai primitiv-orginară, chiar, în ritmarea ei exterioară – decât a Maestrului-AMIN!). Rămân, adânc, în memoria noastră sentimentală, poeme precum: p. 383 – Bocetul al lui Ion Vodă Armanul, mai numit şi cel Cumplit, Răstignitul Valahiei, pe patru cămile, de către turci, după bătălia pierdută, de la Roşcani-Finţa/1574 (“M-au întrebat /că de ce moarte am murit,/ce de patimi am suferit./Pe mâna cămilelor m-au dat/şi numai sufletul meu neadormit/ştie ce-a pătimit. /Iară sufletul meu /în judecată le-a strigat/pe câteşipatru cămilele/care sufletul/de trup l-au depărtat,/pe cocoşatele/pe care cu sângele meu le-am zugrăvit/în sânge tot, le-am împodobit (…) Cămaşa de piele/nu le-au putrezit, ciolanele nu s-au risipit,/ele, ciolanele,/au înflorit”), Pe Câmpia Turzii (unde a fost asasinat Mihai Viteazul/1601) – p. 211 – (“…Şi blestematul şi procletul Iacob Beuri, valonul,/ca un demon fuge din cort /Adevăr spui că Mihai dormea dincolo, mort, că a fost împlinit sacrilegiul, că smulsă e împărăteasca viţă?/ Nu, stelelor, nu aveţi de ce roşi,/nici voi, căpăţâne de criţă,/lefegii şi pigmei, /sperjurul fiind trăsătura voastră de căpetenie, / actul prim al catehismului vostru./Vă sperie luminatu-i leş,/ căci împăcată eşti, omenire, cu stricăciunea şi moartea,/dar cu moartea morţii, ba”), Iacob Beuri, valonul (numele mercenarului valon care l-a străpuns, laş, pe Mihai Viteazul cel singur, în propriu-i cort, de pe Câmpia Turzii: “Oh, Mihaiu, stângaciul,/ne-ar fi zdrobit, el, Măreţia, Retezatul, Copaciul” – p. 241– după vorba cronicarului: “Şi căzu trupul cel frumos [n.n.: al lui Mihai Viteazul], ca un copaciu…”) – şi, mai cu seamă, Misail Călugărul şi Simion Dascălul – p. 470 (doi dintre cei trei copişti, interpolatori în pasajele cronicii lui Grigore Ureche, crunt calomniatori, hulitori şi blasfemiatori ai Neamului Valah, în folosul altor neamuri vecine!): “Vai vouă Misaile,/ tristeţi şi bureţi (…) Ce fel de călugăr eşti Misaile?/Ce hram porţi Misaile?/(…) Şi tu Simioane Dascăle/ce mutră ai?/ Ce isoane ţii tu/Simioane?/Voi sunteţi fum, vai vouă, fum.//(…) Voi sunteţi, vai vouă,/vânzarea neamului vostru./Şi încă şi mai rău:/sunteţi Misail,/sunteţiSimion,/tristeţi şi bureţi, vai vouă!”).

Dacă ar fi să tragem o concluzie, în legătură cu influenţa Eminescului-Aminului, asupra Poeziei celor doi fraţi Botta – am putea sintetiza, parţial, deocamdată, o deosebire evidentă: Dan Botta eminescianiză, adânc, preponderent la nivelul formei – pe când Emil Botta eminescianizează, cu precădere, la nivelul ideatic, al conţinutului. Dar ambii fraţi îl urmează, cu zel de neofiţi, pe Eminescu, ca pe o Călăuză Mistică, pe tărâmul Mitologiei Daco-Valahe!!!

…Românul, de etnie evreiască, Andrei Oişteanu (care se pronunţă, insistent şi cu o violenţă cu totul nefirească, şi împotriva Aminului Românilor…!) – face un studiu despre…ne-înţelepciunea lui Emil Botta (cf. Andrei Oişteanu, în rev. Arta Sport: EMIL BOTTA ŞI “LECŢIA DE OPIUM” – 14 mai 2008), dar tonul articolului (care-l vizează şi pe un alt legionar, pe genialul Ion Barbu/Dan Barbilian) este atât de insinuanto-insidios, întru demolarea zeilor valahi, încât, pur şi simplu, nu ne interesează: şi Edgar Allan Poe era dipsoman şi narcoman, dar, prin asta, E. A. Poe şi-a dovedit, mai curând, dispoziţia martirică faţă de Artă, decât voinţa de autodegradare prin viciu! Ca şi Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Gérard de Nerval, Tristan Corbière, Jules Laforgue, Francis Joseph Thompson, Émile Verhaeren, Oscar Wilde, Fernando Pessoa etc. etc..…deci, o întreagă generaţie, aceea a simboliştilor “romantico-postromantici”!
…Este, fireşte, şi cazul lui EMIL BOTTA!
…Nu-l putem părăsi, pe Emil Botta, printre opiniile “oiştene” – deci, ne vom resorbi, taumaturgic şi soteriologic, în Dorul lui fără Saţiu, pentru a fi şi rămâne, noi şi tot Neamul Nostru Românesc, alături şi “trăirind” întru Magii noştri adjudeni:
“De un dor fără saţiu-s învins/şi nu ştiu ce sete mă arde./Parcă mereu din adînc,/un ochi răpitor de Himeră/ar vrea să mă prade./Şi pururi n-am pace,/nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,/izvoare sub lună, ori dornică ciută,/nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută./E atîta nepace în sufletul meu,/bătut de alean şi de umbre cuprins…/Un dor fără saţiu m-a-nvins,/Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu…”
…Sperăm ca această “sete meree”, de necuprins/”dor fără saţiu”, să nu se stingă, niciodată, pentru noi, “Vechea Gardă” (dar cu Credinţă în Dumnezeu şi în Viitorul Neamului Românesc!). Şi, mai ales, tragem nădejdea să-i “învingă setea meree” pe Poeţii locului şi “pururi n-aibă pace” şi “nimic nu-i stingă, nimic nu-i aline”, pe această “planetă de TESTARE A DUHULUI UMANO-DIVIN”, care este Terra… – decât …Nestinsul şi Nealinatul DOR DE ABSOLUT!

prof. dr. Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:

Drama unor generaţii…


DOUĂ GENERAŢII SUCCESIVE – FĂRĂ CREZURI…!

PRELIMINARII

– Fragment-

V-CASTRAREA GENERAŢIEI CONTEMPORANE

…Ce se întâmplă, însă, de atunci încoace? Ultimele două generaţii succesive, adică generaţia mea şi, respectiv, aceea a copiilor mei – sunt generaţii de-a dreptul jalnice, cvasi-avortate:

I-una (a mea), cea a anilor 1950-1970, nu s-a lămurit (deşteptat), încă, spre o lumină fixă/reală, spre o Stea a Nordului,

II-cealaltă (a copiilor mei), a anilor 1980-2000, n-are chef să se deştepte… Şi, curând, nu va mai avea PENTRU CE SĂ SE DEŞTEPTE!!!

…Eroismul şi modurile existenţial-eroice, cu finalităţi martirice, transcens-soteriologice – au dispărut. A rămas doar o imensă năuceală, o cosmică nedumerire, o continuu-progresivă întunecare/opacizare a rosturilor umane. Şi, apoi, în fine, o stare de pasivitate/prostraţie/alienare şi de indiferentism, de iresponsabilitate/inconştienţă sinucigaşă!!! O generaţie care îşi masacrează, cu cinism, şi-şi caricaturizează, cu inconştienţă, LIMBA (deci, Duhul!), o generaţie care escamotează, imbecil, semantica Patriei-Neamului, o generaţie care permite existenţa de partide ucigaşe de Patrie-Neam, care îngăduie exmatricularea Sabinei Elena, pentru că şi-a purtat, pe cap, TRICOLORUL ROMÂNESC, ÎN ROMÂNIA! – o generaţie care este complet indiferentă că numai alogenii şi iudeo-masonii sunt la conducerea ţării lor, deşi vede (sau PARE că vede…!) jaful generalizat, şi asasinatul generalizat, şi trădarea generalizată, în cultură-spiritualitate (a se vedea cazul lui Horia Roman-Patapievici şi a expoziţiei, cică româneşti, de la Bochum: „OMAGIU LUI IUDA”!), ca şi în economie…o generaţie care permite desfiinţarea statalităţii României şi a poporului român, respectiv a naţiunii româneşti, prin crearea „euroregiunilor economice”, ca fază de tranziţie spre FĂURIREA MARELUI IMPERIU IUDEO-MASONIC EUROPEAN (după modelul celui americano-babilonic, aneantizator de Duh!) – o generaţie care permite invadarea, de către Max Rich, a Roşiei Montane şi exploatarea apocaliptică, de către iudeo-americanii de la „Chevron”, a gazelor de şisturi (care, în SUA, fac să explodeze chiuvetele din apartamentele cetăţenilor!), o generaţie care permite vasului cu deşeuri radioactive „Flaminia” să „se spele” în portul Constanţa şi americanilor să ne transforme în roboţii lor militari, şi în victimele scutului antirachetă – iar UE & SUA să ne transforme şi în victimele lui Băsescu-Braunovici şi a lui Ponta-Naumovici… – ESTE O GENERAŢIE CASTRATĂ!!!

Preoţii nu mai au, ca scop definitoriu, mărturisirea Cuvântului Demiurgic-HRISTOS, profesorii nu mai au ca scop definitoriu educarea, întru Duh evolutiv-spiritual hristic, a generaţiilor de nuclei umano-divini, medicii nu mai au ca scop definitoriu vindecarea trupului, spre deblocarea energiilor spirituale (am rămas cu gura căscată, într-o seară – şi n-am mai închis-o până azi! – auzind un medic că îşi numeşte pacienţii – „beneficiari”…!).

Iar politicienii nu mai au ca scop definitoriu apărarea POLIS-ului/CENTRU AL ACŢIUNII RITUALICE… – ci distrugerea, prin trădare inconştientă – a POLIS-ului SACRU…!!!

Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:

NEUTROSOFIA LA FLORENTIN SMARANDACHE. PARADOX ŞI SENS


PRIMIM DE LA EUGEN EVU

Despre paradoxism şi neutrosopfie

Lui Florentin Smarandache

Florentin Smarandache a preferat acest mod empiric, experimentist, de a „ citi” lumea ca pe o carte, o incomensurabilă carte sinoptică, în dualitate: conştienţă şi inconştienţă,-ţinta unei „ conştientizări” a realităţii ce se dezvăluie prin „ pipăire”, prin atingerile egoului cu Sinele. Sinele este considerat de gnostici şi d creştinism a fi Hristosul, adică al doilea om Adamic, primordial, omul unificat prin cunoaştere – revelatorie.
„ Paradoxul este o caracteristică a scrierilor gnostice”, scrie marele filosof elveţian Carl Gustav Jung – „ Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu”. Irecognoscibilul este mai apreciat ( accesibil, n) – decât absenţa echivocului, pentru că absenţa acestuia „sfâşie taina obscurităţii lui şi îl prezintă astfel ca pe ceva cunoscut. Aceasta este o uzurpare care ispiteşte intelectul uman la hybris, întrucât dă iluzia că ar fi ajuns deja, printr-un act de recunoaştere ( adeverire, n) –în posesia misterului transcendent şi că l-ar fi „înţeles”. Aşadar paradoxul corepsunde unei trepte superioare a intelectului şi redă mai fidel situaţia reală, tocmai pentru că nu reprezintă ceea ce nu poate fi cunoscut, în mod abuziv, drept ceva cunoscut”. ( ibid). Oare se opate „ opera” în acest sens semiotic şi hermeneutic, cu cifrele aşa cum se poate cu literele- cuvintele, în poezie de exemplu?
*
Lumea- carte este sinoptică, este interconetare macro- micro- cosmică. Autocunoaşterea este suferinţă, este riscul asumat al ego-ului în căutare spre regăsire a Sinelui ( cosmic) –
din arhetip. Diferenţierea, discriminarea de acest tip produc un proces dureros pentru psihicul uman, „ orice progres pe drumul ( calea ( cunoaşterii ( revelaţiei mistice sau „ intelectuale) – se cucereşte prin suferinţă. Astfel, scrierea conţine gestul – impulsul Sinelui „ latent” în fiecare „ scrib” sau „ apostol” misionarist, ceva din drama întrupării ca Logos în lume, aşadar Opus ( opera) propriilor transformări care se cer comunicate altora şi asta prin precipitarea liturgică în profan a spiritului „ care se agită în om”.
„ În psihologia creştină ritul şi dogma sunt concepute numai ca factori exteriori şi nu sunt trăite ca procese interioare „ (ibid.).
*
Ce este opera dacă nu drama întrupării, cum spune Ion Popescu Bradiceni „ facerii şi corpului” ? Fiul omului, Adam secundus, este totalitatea proeminentă care transcende conştiinţa”. Trauma celui „ născut, ci nu făcut” este a fiului, preluată din trauma Mamei ( Matria, Mater- Materia?) amintind clar de cenzura divină a Genezei pentru femeia umană: „ vei naşte în chinuri”. Toţi teozofii numesc Sinele ( omului actual) – ca fiind Hristosul. Dualismul este condiţia, însă unii afirmă azi că ei sunt „ trialişti”, ceea ce sună a „ rebeliune „ luciferă ? Cartea( literatura modernă) continuă a fi, poate fi, astfel, un obiect de cult (!) –şi este- o evanghelie apocrifică, ce se adaugă la nesfârşit în devenirea ( autocunoaşterea de tip socratic şi aristotelic) – cumva fractalic întru revelaţia Sinelui arhetipal în uman.
*
Omul este astfel o entitate ce se auto- zideşte, edifică pe Sine, ca Sine în conlucrare cu Id-ul- prin Duhul Sfânt, paraclet.
*
Găsim acestea înţelegând literatura creştină foarte timpurie, în aşa numitele Faptele lui Ioan, apocrife. ( Se cunosc cel puţin 33 de apocrife descoperite la Qumran şi Nad Hamadi). (Enoh, Luca, Iuda, Maria Magdalena…) .Liturgia este un proces de individuaţie, însă şi …artele, pe colateralele sacrului în profan.
Individuaţie, autocunoaştere, revelaţie a Sinelui, „ trezire în lume”.” Căci nu ţi-ai putea da seama ce suferi, dacă eu nu ţi-aş fi fost trimis de Tatăl ca Logos ( Cuvânt)…Dacă tu ai cunoaşte suferinţa, ai avea nesuferinţa” este un fragment pur ENUNŢ PARADOXIST atribuit lui Hristos de către „ Faptele lui Ioan”. Noul Testament are un stil absolut antitetic-paradoxal, deseori neepurat de paradigma – spiritul Evangheliilor reţinute selectiv de unii apostoli, reminiscenţe ce sună straniu: „Nu ne duce pe noi în ispită”( Matei, 10, 16).Tatăl iubitor apare aici ca ispititor – diavolesc !, devreme ce ar face aşa ceva cu Fiul Său dar şi al Omului, n). Sau „ Fiţi înţelepţi ca şerpii” ( Ioan 10, 34; „ Voi sunteţi Dumnezei”( Luca, 6,4)…Paradoxal este şi enunţul „ Cine e aproape de mine, e aproape de foc” , sau „ Căci nimic nu este ascuns care să nu se vrea a fi descoperit”/Matei, 10, 26..ş.a.
Eugen EVU

Categorii:literature Etichete:

CONDITIA ARTISTULUI NASCUT, SAU Artiştii au fost, din antichitate – …a se vedea Socrate, Petronius, Seneca… – şi până azi…a se vedea „cazul Eminescu”, dar si cazurile „micro”: Labiş Nicolae, Ivănescu Cezar…! – CEI MAI PERICULOŞI OAMENI! Pentru că ideile sunt /vin dintr-un plan transcendent, pe care “EI” nu-l pot controla (…decât prin ceea ce se poate controla, în lumea celor văzute: adică, trupul, cu nevoile lui fiziologice, şi…buzunarul, prin care se pot sau nu se pot întreţine „rezistenţele” biologicului, faţă de răzvrătirile Duhului!). Artiştii AUTENTICI sunt iubiţi de Hristos (mai înalt Duh Artistic decât acela DEMIURGIC ÎNTRU FACEREA ÎNTREGII LUMI – …de fapt, a tuturor variantelor „lumeşti” – NU ESTE…) – sunt, deci, Martirii Ultimei Vremi! – cea dinainte de „trecerea Duhului Umano-Divin în Noua lui Stare”.


PRIMIM DE LA DOMNUL ADRIAN BOTEZ:

A ŞASEA SCRISOARE “LA UN PRIETIN”…: DIN NOU, DESPRE U.S.R., HIDRA DIN LERNA ŞI ARTIŞTI (…UNII CU…MULTE RÂNDURI DE GHILIMELE!), DAR ŞI DESPRE APOCALIPSĂ, DESPRE SEMNE VĂDITE DUHULUI ŞI DESPRE NECESITATEA UNUI NOU ORDIN DE DUH ŞI DESPRE “CAVALERII MARTIRIULUI ULTIMEI VREMI…”

Stimate Maestre –

Structura formată oficial (USR-ul) este prea putredă, pentru ca să mai „reziste” la „reforme” şi „revoluţiuni”…Se prăbuşeşte, ca un măgar supraîncărcat…sub povara propriei nesimţiri şi corupţii şi ticăloşiri înmărmuritoare, CVASI-GENERALIZARE A NEOPLASMULUI PLURI-CORUPŢIEI: MORALE, ECONOMICE, INTELECTUALE etc. (…parcă e posedată, “uniunea” asta, de Diavol!) – …dar ce-i mai teribil este că, precum Hidra din Lerna…nu moare “cum se moare”, ci …SE MULTIPLICĂ RĂUL, cu cât am vrea să-l localizăm/izolăm şi exorcizăm/“sterilizăm” şi/sau restrângem. Aşa că nu este indicat, cred eu, să facem/creăm” nişte „structuri mântuitoare”, din reziduuri otrăvite…din pâclele Diavolului/Marelui Iluzionist.

…Totusi, suntem in Kali-Yuga…Kali este şi Zeiţa Morţii. Nu e bine să ne unim cu cadavrele – că ies, din spurcata împreunare – moroi, vârcolaci…tot soiul de draci.

…După umila mea părere, în climatul actual, de corupţie cvsi-generalizată (şi acceptată precum un lucru normal, chiar amuzant! – cf. interviul dat de dl Calistrat COSTIN, şeful filialei USR-Bacău – domnului Aurel POP – în ultimul număr al revistei Citadela-Satu Mare, pe mai-iunie-iulie-august 2010 – aceasta este epoca „hristoşilor mincinoşi”, în care Răului i se zice Bine!: „Aurel Pop: În majoritatea domeniilor există grupuri de interese şi corupţie. Suferă domeniul culturii de un asemenea flagel ? Calistrat Costin: „Interese” cu „grupurile” de rigoare vor fi cât lumea („lume”, nu se ştie încă, dacă procreată de cineva cu vreun „interes” anume…). Iar „corupţia” (mare sau mică) e scrisă în legile omeneşti, n-ai ce-i face! Cred că şi domeniul acesta al nostru, al literelor, suferă de flagelul respectiv, dar e o „suferinţă” oarecum suportabilă, era să zic aproape nevinovată (…)” – nu este posibilă nici măcar „o structură în structură”: doar dacă, din aproape în aproape, din om în om (precum focurile de pe dealuri, din Evul Mediu românesc…), se poate strânge/ASAMBLA o NOUĂ, AUTENTIC NOUĂ – structură, perfect paralelă cu cea a USR-ului sau mai ştiu eu a ce „societăţii/asociaţiuni scriitoriceşti” (dar care poartă, în germene, prin oamenii veniţi în interiorul lor, CORUPŢIA, VANITĂŢILE DEŞARTE ŞI ORGOLIUL LUCIFERIC ŞI VIDUL SEMANTIC… – deci pierzania/”împuţirea” Laptelui Luminii/Artei/Duhului!).

…În acest Nou Ordin de Duh – trebuie să vină NUMAI Duhurile Alese de/prin Intuiţia Martiriului Artei Sublime. Şi să vină NUMAI pentru revelarea şi proiectarea de VIZIUNI ARTISTICO-SFINŢITE… – ca semnale vitale/de speranţă ale Posibilităţii Continuării Vieţii Spirituale pe Terra – spre LUMEA CELOR RĂMAŞI VII LA/ÎNTRU DUH!

…Dar această structură (poate „secretă”, aproape ilegală! – pentru că, în România, ca şi în întreaga lume globalizată… – corupţia este singurul lucru legal… – iar impostura – SINGURUL LUCRU NORMAL, OFICIAL ACCEPTAT, de către statalitatea masonică!!!), chiar dacă va reuni oameni de reală/autentică valoare profesională – mă îndoiesc că va putea urni şi un mecanism de promovare a operelor de Duh. Singura OPERĂ DE DUH – să rămână Revelaţia (fără şovăieli penibile, fără “scâncete” şi tribulaţii!) spre Nădăjduirea în Viaţa Re-Sfinţită…!!!

Tot ce ţine de BAN – …şi, nu doar complementar, ci PRIORITAR!!! : de promovarea fluxurilor de idei/Luminilor Duhului, este controlat/dirijat de STATUL MASON!!!

…Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, vă rog frumos să vedeţi pe cine promovează dnii N. Manolescu şi H. Gârbea, ca „modele scriitoriceşti-poeticeşti”, în ultimii ani (2005-2010): după dnul Vakulovschi şi dna Ioana Bradea – pe dl Mihail Gălăţanu (dacă nu-i cunoaşteţi „opera”, daţi, vă implor, pe Google…dar nu înainte de a vă pune masca de gaze şi a vă asigura că nu sunteţi tocmai departe de toaletă…!!!). Şi mie (la rândul meu) mi-a fost revelat “cazul Gălăţanu”, de o bună prietenă, mereu branşată, “fierbinte”, la “realitatea” culturală românescă…!

…Artiştii au fost şi rămân (sub masca de indiferentism „jucat” şi sub mecanismul […câtă energie, câtă subtilitate psihologică, şi ce „lucitoare”/năucitoare, „prometeică” străduinţă pune Dracul, în „opera de caricaturizare”…DE ZECE MII DE ORI MAI MULTĂ TRUDĂ, DECĂT CEA LUMINOASĂ, A LUI DUMNEZEU, DE ARMONIZARE A REALULUI-LUME!] – de construire a imaginii ARTISTULUI-MILOG!) – deci, Artiştii au fost, din antichitate – …a se vedea Socrate, Petronius, Seneca… – şi până azi…a se vedea „cazul Eminescu”, dar si cazurile „micro”: Labiş Nicolae, Ivănescu Cezar…! – CEI MAI PERICULOŞI OAMENI! Pentru că ideile sunt /vin dintr-un plan transcendent, pe care “EI” nu-l pot controla (…decât prin ceea ce se poate controla, în lumea celor văzute: adică, trupul, cu nevoile lui fiziologice, şi…buzunarul, prin care se pot sau nu se pot întreţine „rezistenţele” biologicului, faţă de răzvrătirile Duhului!). Artiştii AUTENTICI sunt iubiţi de Hristos (mai înalt Duh Artistic decât acela DEMIURGIC ÎNTRU FACEREA ÎNTREGII LUMI – …de fapt, a tuturor variantelor „lumeşti” – NU ESTE…) – sunt, deci, Martirii Ultimei Vremi! – cea dinainte de „trecerea Duhului Umano-Divin în Noua lui Stare”.

…Acest Nou Ordin al Lui Hristos (… eu îi zic aşa, pentru ca să pot comunica, mai uşor, cu dvs. – dar numai Unul Dumnezeu ştie ce nume are şi dacă are NUME! – pentru că, în Împărăţia Lui nu se numără, nici nu se numeşte, ci SE ARMONIZEAZĂ TOTUL, ÎNTRU SUBLIMA TĂCERE A LUMINII DUMNEZEIEŞTI!!!) – se întemeiază, pe zi ce trece, din toţi cei care înţeleg că, pentru Mărturisirea Adevărului, trebuie să se pregătească a face orişice sacrificiu, ORICÂT DE MARE ŞI ORICÂT DE MIC! – încununându-ţi opera chiar cu MARTIRIUL DE TIP HRISTIC!!! Dar acest din urmă lucru ar fi FAVOAREA SUPREMĂ! – …NU ORICINE MERITĂ Drumul Golgotei Mântuitoare!!!
Să ne bucurăm, ca de Suprema Sărbătoare, dacă El ne alege fiinţa, pentru Martiriu!
…Pentru că numai asta/Martiriul Hristic înseamnă “a-l urma pe Hristos” – să înveţi a-I purta Crucea, pe Golgota Adevărului Revelat!!!

…Eu socotesc că problema (aparent „useristă”…!) atinge niveluri foarte complexe ale socio-politicului mondialist/anti-spiritualist, DE AZI! – şi, în acelaşi timp, sunt convins că, dacă vom face eforturi de meditaţie energică, de SCARĂ-RUGĂCIUNE, vom străbate către soluţii transcendente/transcendentalizante, pentru re-structurarea „realului” (cam în felul acesta se va produce, printr-o selecţie a Duhurilor extrem de puternice, de pe Pământ, ceea ce numeste Biblia – Apocalipsa/Viziunea, dimpreună cu Sfârşitul ACESTEI lumi…şi inceputul Noii Lumi, construită pe cu totul alte valori decât cele, azi, acceptate: valorile EXCLUSIV ale Duhului… – …creştinismul [„general”…] numeşte asta „Mântuire”, antroposofia numeşte asta „stadiul Vulcan”… – eu o numesc cu numele Ortodoxiei: Calea Mântuitorului Hristos, Calea Cea Dreaptă!!! – precum o numeau şi Tracii/Dacii/DAOI: Poporul Lupului Fenrir Purificatorul Lumii / Poporul Căii Drepte!!!).

…Probabil (SIGUR!) că mă socotiţi un individ cu „minţile hăt, zburătăcite binişor”…, un fanatic. N-ar fi prima oară când aş fi etichetat astfel. Dar eu cred că sunt foarte lucid, în această descripţie a situaţiei date (…veţi zice: „niciun nebun adevărat nu va recunoaşte că e nebun, deci, că este la mii de leghe depărtare de luciditate…” – …dar este tare greu de a mai fixa, mai ales azi, limitele între lumi şi gândiri…”etichetele” nu ajută la nimic: „simţi sau nu simţi REVELAŢIA”/”ai sau nu ai Lumina din/în tine” – …asta este, în definitiv, dintotdeauna, problema „HARULUI”…) – şi cred că aşa trebuie să fie ŞI AŞA VA FI. Cu noi sau fără de noi.
…CAVALERII MARTIRIULUI ULTIMEI VREMI au şi apărut: dacă nu, prioritar, printre artişti (şi asta este, din păcate, prea-adevărat…!), atunci, printre monahii cei cuvioşi şi monahiile sfinţite…printre unii sărmani preoţi de parohie sau de spital, dar şi printre oamenii simpli şi cinstiţi…!!!

…Nu se soluţionează problema USR?! Ei, şi?! Se va soluţiona, MĂCAR, problema Libertăţii Duhului/Mântuirea întru Harul Noii Lumi…Tot ar fi ceva…gândesc eu.
Dar las, fireşte, şi loc pentru părerile contrare, absolut inevitabile – de tipul: “Eşti un tâmpit!” Sau: “Când ai luat ultima leucă în dovleac?!” etc. etc.

…Poveşti de adormit copiii, nu?! Poate. Eu continuu a zice, însă:
Doamne-ajută!
Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi caldă prietenie,
Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:

POLEMICI INCORECTE POLITIC, SAU Şi cărturarii s-au adresat în aceiaşi termeni partidelor care se înfruntă chiar înăuntrul aceleiaşi naţiuni: fiţi voi cei mai tari, au spus ei fiecărei tabere, ţinând seama de pasiunea ei, şi eliminaţi tot ce vă încurcă; descotorosiţi-vă de prostia de a vă păsa de adversar, de a stabili cu el o relaţie de dreptate şi de înţelegere”.


PRIMI DE LA ADRIAN BOTEZ:

O PRIMĂ PAGINĂ LA DOSARUL PROCESULUI, DE DATA ACEASTA, AUTENTIC, AL COMUNISMULUI: “POLEMICI INCORECTE POLITIC” , DE THEODOR CODREANU

Iată ce spunea Julien Benda, în Trădarea cărturarilor, Humanitas, Buc., 2007, pp. 113-114 (publicată în 1927, reeditată în 1946 şi în 1958) : „Cărturarii moderni au propovăduit acest realism nu numai naţiunilor, ci şi claselor. Au spus atât clasei muncitoare, cât şi burgheziei: organizaţi-vă, întăriţi-vă, luaţi puterea sau, dacă o deţineti, străduiţi-vă s-o păstraţi; nu vă sinchisiţi, în relaţiile cu clasa adversă, de milă, dreptate sau alt moft, cu care destul aţi fost păcăliţi. Şi nici măcar n-au spus: fiţi aşa, fiindcă aşa trebuie; au spus (şi în asta stă noutatea): fiţi aşa, fiincă aşa cer morala şi estetica; dorinţa de putere este semnul unui suflet elevat, dorinţa de dreptate este semnul unui suflet josnic (…) Şi cărturarii s-au adresat în aceiaşi termini partidelor care se înfruntă chiar înăuntrul aceleiaşi naţiuni: fiţi voi cei mai tari, au spus ei fiecărei tabere, ţinând seama de pasiunea ei, şi eliminaţi tot ce vă încurcă; descotorosiţi-vă de prostia de a vă păsa de adversar, de a stabili cu el o relaţie de dreptate şi de înţelegere”.
Cartea lui Theodor Codrenu, Polemici incorecte politic (alcătuită pe baza unor articole, publicate, de-a lungul vremii, în diverse reviste: Însemnări ieşene, Origini-Atlanta/Georgia/USA, Cafeneaua literară-Piteşti, Pro-Saeculum-Focşani, Oglinda literară-Focşani, Salonul literar-Focşani, Orizont literar contemporan-Vaslui, Sinteze-Bacău etc.), vine să “aducă la zi” consecinţele cinismului “cărturarilor” trădători (din România contemporană, în primul rând!). Pe parcursul a 18 capitole (la Patapievici, un caz clinic de schizofrenie– autorul simte nevoia unei “radiografii”, pe parcursul a…12 subcapitole!) – periplul analitic încheindu-se cu capitolul “miscellaneic” Realismul gândirii transdisciplinare în filozofia creştină (fragmente) – sugerându-se, foarte probabil, dar nu cu certitudine, o soluţie (care, evident, e necesar de dat acestei lumi aflate în plin proces de dezagregare morală, de trădare a Sinelui şi, deci, şi a Sinei noiciene!). Parcă prea multă atenţie acordată esoterismului, nietzsche-anismului şi disputei asupra “sacralităţii umanităţii violente” – şi o preafiravă conclusivitate asupra soluţiei creştine a omului: “Creştinismul face inutilă orice cunoaştere esoterică. Nu întâmplător gnosticismul şi masoneria se simt ameninţate şi încearcă, de secole, să contrapună realismului biblic – iniţierea esoterică” (cf. p. 234); “Societăţile arhaice nu sunt atât de neghioabe pe cât cred modernii. Ele au motive întemeiate să considere unanimitatea violentă drept divină” (cf. p. 242); “Dar victimizându-l pe Dumnezeu, omul se victimizează pe sine. Şi recăderea în barbarie planează veşnic deasupra capului său, ca adevărata sabie a lui Damocles” (cf. p. 243). Niciodată filosofia nu a rezolvat, decisiv, măcar UNA dintre problemele umanităţii – pe când intuiţia revelatorie – DA! Deci, nu s-ar fi zis niciun neadevăr şi n-ar fi avut nimeni de pierdut, printr-o simplificare “limpezitoare” a discuţiei asupra soluţiei (eventuale) a creştinismului. Dimpotrivă.
Să revenim, însă, la „corpul” propriu-zis al cărţii.
Theodor Codreanu, dotat cu profund spirit critic şi ideolog de mare onestitate morală (în linia lui Ibrăileanu), manifestă, în cartea sa recent apărută (Polemici incorecte politic) o fineţe de chirurg şi o ironie voltaire-iană, în analizarea şi identificarea/„decuparea” corectă a ariei sale de acţiune (şi analiza se face „ab originem”! – şi neuitând să se constate consecinţele lui/ei cataclismice, în planul civilizaţiei şi culturii mondiale, dar, mai cu seamă, în planul culturii naţionale româneşti a ultimelor decenii) – acţiune profund (i)morală, devastatoare de mentalitate/existenţă şi de civilizaţie umană, a acestui concept, care bântuie lumea modernă, cu o înverşunare demnă de Inchiziţie, de Gestapo sau de Mossad: „political correctness”.
“<>, ultimul avatar al marxismului cultural” (cf. Cuvânt înainte, p. 5); „Cum corectitudinea politică e marxism cultural, în locul minorităţii proletare s-a venit cu minoritatea culturală” (cf. O nouă stafie a „corectitudinii politice”, p. 186). Absolut adevărată, acestă identificare a comunismului, a aşa-zisei „stângi politice”, sub aparenţele (mereu înşelătoare, de la Revoluţia Franceză de la 1789 încoace!) „dreptei”! Comunismul şi liberalismul, cum am afirmat-o, şi noi, de nenumărate ori, nu sunt decât cele două feţe ale Ianus-ului masonic – ale „crivăţului ideologic”, pervers şi diversionist, pornit să bată drumurile lumii, de trei veacuri încoace. Şi tot bâlciul acestei „brambureli” a… „mâinilor” – prinde extrem de uşor la vulg… – mai ales pe timp de criză (economică, financiară – morală, mai cu seamă!).
Ba, Theodor Codreanu merge mai departe, şi reaminteşte, pentru mult prea numeroşii uituci ai lumii, teoria lui Iuri Andropov – a celor patru stadii ale partidului comunist – asta, ca să pricepem, odată pentru totdeauna, că vindecarea de comunism nu vine printr-o simplă declaraţie publică, groaznic de bâlbâită şi pur formală – declaraţie venită din partea unui comunisto-securist zurbagiu, de tipul lui Băsescu, manipulat „ideologic” (cu perversitate persuasivă şi înfiorător de slugarnică!) de către doi vechi troţkişti, Vladimir Tismăneanu şi Traian Ungureanu – cărora li se adaugă doi falşi dizidenţi, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu… – nu mai punem la socoteală, aici, şi struţo-cămila antinaţională/apatridă, extrem de dubioasa figură a lui Horia-„Romanul Patapievician”! – toţi aceştia fiind „serviţi”/oferiţi românilor, prin toată mascarada promo-ului mass media! – drept… „modele moral-comportamentale”…!): „Nu ne mai poate înşela însă nimic, după ce unul dintre stâlpii bolşevismului, Iuri Andropov (fost şef KGB!, apoi, secretar general al PCUS…), a elaborat teoria celor patru stadii ale partidului comunist (…): 1-partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2-când numele de comunism se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3-prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4-revine la putere într-un cadru aparent democratic” (s.n. – cf. O nouă stafie a „corectitudinii politice”, p. 180).
Cu alte cuvinte, din capcana comunisto-marxistă nu se poate scăpa, printr-o logică pur umană! Pentru că demonul comunist are şi oferă toate răspunsurile, la tot ce poate întreba mintea limitată, meschină şi „uitucă” (stimulată, continuu, spre uitare, de către „ei”!) a omului. Şi, fireşte, pentru a-l menţine pe om într-această continuă stare de buimăceală faţă de sofismele şmechere, „stăpânii” lui (mondiali şi naţionali) îi furnizează o mare… LIPSĂ! „Lipsa de mize majore”. Da, are dreptate, din nou, Theodor Codreanu: numai „pe/cu fleacuri” se ţine o naţiune şi olume, spre a fi transformată în turmă! „Mizele majore ale culturii şi civilizaţiei româneşti sunt din nou ocultate (s.n.). Julien Benda observa meteahna aceasta şi-n sânul culturilor occidentale. De aceea, el a vorbit de <

>” (cf. Cuvânt înainte, p. 6). Da, o meteahnă universală – sau, mai bine zis, exportată, cu mult succes (şi sub cele mai pidosnice forme! – curat Proteu!), de către Occidentul masonic – odată cu…”Revoluţia Franceză”, atee şi regicidă (pentru ca oamenii să “scape” de reperele cosmico-stabile!). “Marxismul a devenit, mai întâi, freudo-marxism (…). Gluma s-a ideologizat, având rădăcini în internaţionalismul clasic (…). Dacă vom compara doctrina corectitudinii politice cu marxismul classic – aeemănările sunt frapante (…) Ambele sunt ideologii totalitare. (…) <> au devenit transhumanţa şi brânza preparată de ciobanii români, dar şi cimpoaiele scoţiene (…). Cum se crede că civilizaţia viitorului va fi aceea de tip gay şi pentru a nu jigni noul tip de familie, acelaşi cod european (n.n.: absolut smintit!) propune să nu mai utilizăm termenii dd soţ, soţie, mamă, tată – ci partener şi parteneră. Va fi <> ca un copil să spună: <> Altfel părinţii se vor simţi discriminaţi şi…nu-i vor da!” (cf. De la Marxism la corectitudinea politică, pp. 8-10).
Ce urmări au aceste perverse “proiecte ideologice” (având drept scop o…”lume a nediscriminării” – de fapt, A DISCRIMINĂRII MAJORITĂŢILOR!!!), în cultura şi în Duhul românesc? Mari şi grave sunt consecinţele – şi, evident, acestea se văd mai clar şi sunt resimţite cu duritate maximă, la nivelul reperelor moral-existenţiale. A se vedea impostura enormă a lui Ion Petru Culianu, mass media (aservită complet acestei tâmpenii “rodnice” pentru ticăloşii lumii: political correctness…), dar şi diverşi scriitori “modelari” (citeşte: diversionişti interesaţi…) fiind vinovată/vinovaţi de crearea “mitului prieteniei Eliade-Culianu”. NU e nimic adevărat, doar că I.P. Culianu era “corect politic”, deci înregimentat turmei masonie, pe când Mircea Eliade nu a abdicat, efectiv, niciodată, de la crezurile sale legionare (absolute incorecte politic, “bien sür”…!). Dovada peremptorie: Institutul de Istoria Religiilor, din România, nu se numeşte “Mircea Eliade”, ci, cum altfel: “I.P. Culianu”! Păi, dacă I.P. Culianu a putut zice ceva ce i-ar fi încleştat maxilarele lui Eliade: Eminescu este un poet blestemat, “care a dus întreaga naţiune în prăpastie”…(cf. Culianu, Eminescu şi patologia “corectitudinii politice”, p. 19) – …apoi, da, merita recompensat dl Culianu, pentru un asemenea panseu…”blestemat”!
…Dar, de fapt, bolovanul de care se împiedică (şi se vor împiedica până la Judecata de Apoi!) masonii lui “political correctness” este chiar…Eminescu!
Rolul lui Sisif, în acestă farsă sinistră, a demolării “mitului”-Eminescu, l-a luat, “de bună-voie şi nesilit de nimeni”, cine altul decât şeful U.S.R. – dl N. Manolescu! Dar trebuie să recunoaştem că avea omul motive serioase, nu glumă! Pentru că, nu-i aşa, “canonul”-Modelul Spiritual al Neamului Românesc, mucegăise… – trecuseră două secole (nesfârşite!) de “canonizare” a lui Eminescu – deci, trebuia injectat şi “pulsat” sânge proaspăt, în arterele românilor! Sângele unui…Cărtărescu Mircea, să zicem (că tot nu scapă el o bursă în străinătate, mititelul, de la nen’su Manolescu…!).
“Canonizarea lui Eminescu este cheia de boltă a carierei de critic literar a lui Titu Maiorescu. Deşi o ştie prea bine (n.n.: că numai prost nu e dl ambasador al României la UNESCO, stabilindu-şi sediul la Paris…de unde conduce şi USR-ul, printre altele…), Nicolae Manolescu îşi începe de aici propria contradicţie. Din promotor al canonului, el se transformă (…) în ideolog mascat al Şcolii Resentimentului, care şi-a făcut un titlu de glorie din distrugerea canonului (…). Argumentul dintâi al distrugătorilor de canon este că noţiunea de <> (…) nu funcţionează în literaturile occidentale şi, în consecinţă, ar fi o invenţie a naţionaliştilor români (…). Vai, ce mai haz fac resentimentarii când îi refuză lui Eminescu forţa gândului filosofic! Care e dincolo de filosofie! Mă gândesc cu bucurie şi cu mirare că tot ceea ce-i refuză distrugătorii de canon lui Eminescu (n.n.: în România!) se află contrazis de două femei exemplare din cultura occidentală: Rosa del Conte şi Svetlana Paleologu-Matta. (…) . Contemplând, de departe, Istoria critică a literaturii române, constaţi că pare a fi fost scrisă pentru a demonstra că literatura română nu putea decât să evolueze, de la 1521 (…), până la splendorile estetice ale lui Mircea Cărtărescu, autorul care primeşte cele mai numeroase şi mai înalte elogii, din cele 1.500 de pagini. Centrul canonic al literaturii române devine Levantul, apreciată drept sinteza epopeică a acestei literature. De departe, nu există operă poetică, nici chiar Ţiganiada, care să se ridice la imaginarul exploziv, uriaş, de poezie pură, din Levantul. Dacă e să căutăm un Shakespeare român, acesta nu e de găsit în Eminescu, ci în Mircea Cărtărescu” (cf. Eminescu şi canonul occidental, p. 53).

…Ar părea că asistăm la un bâlci grotesc.. – în cel mai bun caz, la un carnaval, în care măştile se schimbă, mereu, de nu mai poţi fi sigur nici de propria ta identitate…Dar totul, toată acestă „maşină infernală”, dată pe mâna „cărturarilor” ticăloşi, face parte dintr-un construct diabolic şi extrem de sofisticat, a cărui realizare a fost defalcată pe decenii şi ani. Scopul, finalitatea acestui construct? De-construcţia mentalului uman, DE-CONSTRUCŢIA REPERELOR SACRAL-STABILE, ÎNTRU ETERNITATE!!! – şi dobândirea unor zombies, fără identitate. Pentru că atacurile diabolice se fac la temelia unui dat sacru: Neamul şi Arheii Săi. În terminologie modernă şi cam aproximativă: naţiunea, naţionalismul, Duhurile naţionaliste (tot ce ţine de „naţionalism” – este în sensul dăinuitor şi constructiv, nu vă speriaţi, vă rog!). Lichidezi naţiunea/Neamul, lichidezi şi familia (altă redută fundamental-umană, „contrată” cu pidosnicia…), lichidezi toţi arheii şi, mai cu seamă, pe Arheul Neamului – deci, în fine, lichidezi Omul, fiinţa Umano-Sacrală! „Într-adevăr, Eminescu simboliza arheul românilor (…) Eminescu sesizase o situaţie cu totul aberantă, în societatea românească: naţiunea profundă era tratată ca <>, batjocorită de o oligarhie care nu-şi cunoştea decât măruntele interese de grup, într-o corupţie generalizată”.
Mai mult, Eminescu aduce cu sine şi conceptul de Ortodoxie Creştină – aşa cum bine pune în discuţie Theodor Codreanu creştinismul eminescian – “contrându-l”, pe bună dreptate, pe Răzvan Codrescu, care afirmă: “Eminescu n-a fost un Sfânt, ci un Geniu”. Da, nu orice Geniu e Sfânt, dar orice Sfânt este Geniu! Şi, prin modul cum a modelat Logos-ul Românesc, prin martiriul său pentru Adevăr, Eminescu, chiar dacă n-are nevoie de niciun “calendar”, este un Mare Spirit/DUH Tutelar al Neamului Românesc! Dimpreună cu Voievozii Martiri…Este un Creator-Demiurg de Logos-Neam, un Martir, un Apărător al Adevărului-Hristos – deci este un Mare Spirit/DUH al Dreptei Căi – ceea ce, evident, se traduce, de către spirite ceva mai puţin “înţepenite” (deci, de Spirite cu adevărat ORTODOXE, nu doar formalisto-structuraliste…sau, cum sugerează Theodor Codreanu: marxiste!: “Nu cumva rezultatul are ceva din încercarea ideologiei marxist-leniniste de a izola numai sămânţa <> depistată în câteva texte ale poetului şi de a oculta restul?”) decât cel al dlui Răzvan Codrescu, drept “ÎNALT DUH AL ORTODOXIEI” .
…Ne oprim aici, cu prezentarea sistemului ideatic al cărţii, cu analiza şi comentariile.
Cartea lui Theodor Codreanu este atât de densă şi atât de trepidantă, în expunerea sa ideatică, în seducătorul “teatru al ideilor” (dar în sens major, revelatoriu de Adevăr Curat, de Necontestat!) – încât se citeşte pe nerăsuflate. Mai rămâne, însă, lucrul cel mai important şi singurul folositor, dintr-o/pentru o carte (de acest calibru de Duh) citită: cititorii să n-o azvârle, într-un ungher, căscând plictisiţi, după lecturare, întrebându-se ce film să mai vadă la TV, ce e-mail-uri mai au de verificat, ori ce serial vor fi pierdut, din pricina timpul “răvăşit” cu această carte (unică, în felul ei: nu s-a mai scris, din 1989 încoace, mai “pe şleau” şi mai sistematic, mai colocvial-convingător – despre imensele primejdii, despre râpele şi prăpăstiile fără fund, pe lângă care trecem, zi de zi – din ce în ce mai inconştienţi, ca hipnotizaţi, cu ochii închişi…).
Această carte ar putea “ridica (voievodal!) puricii la nivel de movile-munţi”, dar numai dacă cititorii îşi vor pune întrebarea, în modul cel mai serios: “Ce vor să zică vorbele imnului paşoptist, devenit, acum, Imnul nostru de Neam?!”
Fără cititori “deşteptaţi”, această carte, cu toată valoarea ei ideatic-informativă de excepţie, va avea aceeaşi soartă cu a oricărei alte terfeloage, din “revoluta”, “anacronica” – de mulţi, prea mulţi ochi părăsita – “Galaxie Gutenberg”…
…Şi aş mai îndrăzni să afirm ceva: această carte ar putea să se constituie (numai să existe voinţă… – nu politică, ci de OAMENI ADEVĂRAŢI, ÎNSETAŢI DE ADEVĂRUL FIINŢĂRII LOR PE TERRA! – o primă pagină la dosarul procesului, de data aceasta, autentic, al comunismului…!!!

prof. dr. Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:

PORTRET DE SCRIITOR: Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele şi nu văd imagini de reclamă şi nici telenovele.Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei şi foşnetul frunzelor.Refuz artificialul, nu mai vreau beţivi şi fumători, vreau oamenia devăraţi sau fără oameni.Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin.”


PRIMIM DE LA ADRIAN BOTEZ:

MIRCEA MICU – CEL MARE LA DUH…

… Micu Mircea s-a născut la 31 ianuarie 1937 în comuna Vârşand, judeţul Arad, pe graniţa cu Ungaria. Tatăl a fost ofiţer de Jandarmi, mort în timpul războiului, mama casnică. A copilărit şi şi-a făcut şcoala primară în satul vecin, Grăniceri, la un unchi al său după mamă. Având în familie doi intelectuali, crescuţi în spiritul Şcolii Ardelene, beneficiază de lecturi literare so-lide. În 1950, se mută la Arad, urmează un an cursu-rile Liceului „Moise Nicoară“, după care se înscrie la Şcoala Pedagogică de Învăţători. După absolvire, frecventează cursurile Facultăţii de Filologie, vreme de trei ani. Se angajează în învăţământ, la Şiria (satul lui Slavici), predând ca profesor su-plinitor. Îşi dă definitivatul în Surdo-pedagogie. Ocupă, rând pe rând, postul de redactor la Staţia locală de radio, redactor la ziarul local din Arad.

În 1965, vine în Bucureşti şi este angajat la Uniunea Scriitorilor, unde a ocupat diverse funcţii administrative, până în 1989. A lucrat şi la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, editând o serie de almanahuri literare. Este membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1970. După 1989, conduce revista săptămânală „Viaţa Capitalei“, apoi este inspector-şef la Direcţia de cultură a Capitalei şi, din 1992, director al cotidianului „Cronica Română“. Debutează în 1968 cu volumul „Nopţile risipitorului“, după care publică alte cărţi de poezie – „Teama de oglinzi“ (1970), „Vânătoare de seară“ (1971), „Murind pentru prima oară“ (1972), „Poeme pentru mama“ (1973), „Cu inima în palmă“ (1974). Este şi autor al mai multor volume de parodii: „Dracul verde“, „Parodii de la A la Z“, „Cetiţi-le ziua“, fiind considerat printre cei mai buni parodişti, alături de Topârceanu şi Marin Sorescu.

A scris şi numeroase cărţi de proză, iar cu romanul „Patima“, apărut în 1972, se afirmă ca un pozator redutabil în buna tradiţie a Şcolii ardelene, fiind comparat cu Slavici, Agârbiceanu, Titus Popovici. Criticul Nicolae Manolescu îi consacră o cronică laudativă, romanul fiind apreciat drept cea mai bună carte de proză a anului. Volumul doi al romanului apare în 1975, împreună cu primul său titlu „Semnul şarpelui“. Alte cărţi de proză: „Secretul doamnei de zăpadă“ (1976), „Singur în Mongolia“ (1989), precum şi seria de „Întâmplări cu scriitori“, trei volume, un fel de istorie literară, amuzantă, ai căror eroi sunt scriitori din epocă. Eseuri şi portrete, profiluri, sunt prezente în volumul „Miere şi fum“ (1989). După romanul „Patima“, regizorul Mircea Veroiu a ecranizat un film „Semnul şarpelui“. În 1978, debutează în dramaturgie cu piesa „Avram Iancu“, pusă în scenă la Teatrul Naţional din Cluj.

După revoluţie, Mircea Micu publică mai rar şi este prezent în presa scrisă cu numeroase articole şi eseuri pe care nu le-a reunit într-un volum. Dintre volumele apărute după anii ‘90, amintim „Viaţa în pijama“ (1999), „Singur în Mongolia“ (1991) – proză – „Poeme pentru mama“ (2000), „Ascuns în lacrimă“ (2002), ambele de poezie, şi un original „Dicţionar sentimental de poezie“, volumul I, apărut în 2002, care conţine o altă serie de portrete. Este autorul mai multor scenarii radiofonice, iar pentru cărţile de poezie, proză şi dramaturgie a fost laureat cu Premii ale Uniunii Scriitorilor. Este laureat al Premiului de excelenţă al Academiei Române. A tradus din lirica universală şi a colaborat constant la aproape toate revistele literare ale vremii. La revista „Luceafărul“, spre exemplu, a avut o rubrică intitulată „Rememorări“, pe care a susţinut-o până în 1989, vreme de 20 de ani. Romanul „Patima“ a fost tradus în limbile poloneză şi rusă. În anul 2003, apare cartea de rememorări literare „Întâmplări vesele cu scriitori trişti“, o radiografie amuzantă, dar şi plină de veridicitate despre viaţa scriitorilor din deceniul şapte şi opt. Despre Mircea Micu s-a scris mult. Critici ca Mihai Ungheanu, Marian Popa, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Laurenţiu Ulici l-au apreciat drept un scriitor complet, în sensul că a practicat toate genurile literare cu succes.

Volumele sale, tipărite înainte de revoluţie, precum şi cele de după, au cunoscut o largă audienţă în rândul cititorilor, apărând într-un tiraj de peste un million de exemplare.

În ultimii ani, Mircea Micu a colaborat şi la posturile de televiziune, rea-lizând emisiunile „Cafeneaua literară“ şi „Ateneul artelor“.

Premii literare:
– Poezie: „Poeme pentru mama“ – Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, 1979;
– Proză: Romanul „Patima“ – Asociaţia Scrii-torilor Bucureşti, 1980;
– Teatru: „Avram Iancu“ – Asociaţia Scriitori-lor Bucureşti, 1978;
– Premiul Naţional al Ministerului Culturii şi Cultelor, 2003.

***
…Am găsit, pe blogul lui Mircea Micu, un citat din Justin Capră (inventator şi inginer român genial – dar, ca la români – aproape necunoscut…! : ” inventator, măturător, filozof şi pustnic” – “românul care a inventat rucsacul zburător folosit acum de americani în călătoriile spaţiale, stă la Baloteşti, într-o casă austeră ca o chilie. Când l-au „vizitat“, hoţii i-au făcut pagubă doar pentru că au lăsat uşa deschisă la plecare. Era iarnă, el era plecat din localitate şi centrala a consumat gaz cât pensia lui pe o lună” – îl prezintă, cu amuzament amar, ziariştii de la Gândul…) : “Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele şi nu văd imagini de reclamă şi nici telenovele.Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei şi foşnetul frunzelor.Refuz artificialul, nu mai vreau beţivi şi fumători, vreau oamenia devăraţi sau fără oameni.Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin.”
Sunt sigur că citatul acesta îl rezuma, ca atitudine de Duh, în proporţie de peste 90%, pe Mircea Micu. Da, a fost un om prietenos, “pontos” (…parcă şi cam fumător…) – dar, mereu, îi luneca, în ochi, o privire neliniştită…Sunt sigur că, în acele momente, se gândea cât de bine i-ar fi fost nu în adunări festiviste, ci…pe malul apei, pescuind…cu muzica “ciripitului păsărelelor” si cu “foşnetul frunzelor” deasupra capului.
Emigrând nu neapărat “în Mongolia” (atât de fascinat era de figura mistică, nobilă, AUTENTICĂ, nu cea falsificată de istorie, a lui Ginghis-han…), ci…”în pădure” .
…Am citit din Mircea Micu, pe apucatelea…l-am privit şi ascultat, la TV şi l-am ascultat la radio. “Faţă către faţă” şi strângându-i mâna mică şi nervoasă – …asta s-a produs abia acum un an, cu ocazia unui Festival Naţional de Poezie – organizat, cu toată osârdia, la Râmnicu Sărat, de amicul şi editorul meu, Constantin Marafet. Avea Mircea Micu o privire scânteind, parcă s-ar fi pregătit, într-una, să spună o anecdotă bună…savuroasă…dar o amâna! – şi, pentru că era nevoit s-o amâne, se încruntase puţin…Avea mişcări zvâcnite şi paşi melancolici, străbătând spaţiul într-un dans puţin şui.
…Am stat lângă el, la masa prezidiului…dar festivitatea, cu convenienţele ei, îl încorseta…de aceea, a ţinut un discurs lung (ca timp fizic), dar atât de scurt, prin scăpărările de Duh, care săltau prin sală, precum spiriduşii… – un discurs prin care voia, pesemne, să se exorcizeze de orice păcat al constrângerii de Duh…
Marele său Duh se zbătea, încă de atunci, încă de multe vieţi (pentru că pofta lui de viaţă liberă era cât pentru un nou popor!) – în cuşca astei lumi!
…Când s-a stat la masa de protocol – el a fost aşezat la o masă din faţa mea. Mă privea stăruitor…apoi una dintre premiante i-a înmânat un manuscris, şi Mircea Micu, să nu pară că nu e amabil, s-a înclinat, precum un truver al timpilor cei vechi şi fascinanţi…Dar gândurile îi erau, deja, tare departe. După o vreme, iar m-a privit, cu sfredel în ochii puţin dilataţi, din pricina feţei osoase…apoi, s-a sculat brusc de la masă, dând “plecarea”! M-a salutat cu o mică reverenţă, spunând: “Să trimiţi materiale la Literatorul. Îmi place curajul cu care scrii. Să ne re-întâlnim cu bine!”
…Da, Mircea Micu: sigur că ne vom întâlni, într-o lume “cu mult bine” în ea, spre deosebire de asta, UNDE DUHUL TĂU, MULT PREA MARE PENTRU DIMENSIUNILE EI MESCHINE, N-A MAI ÎNCĂPUT… – şi, nervos şi rezolut (că n-aveai timp de pierdut!), ţi-ai dat, fără preaviz, demisia!
…Dumnezeu să-ţi facă ochii – stele! Când voi privi, în vara asta (poate şi-n alte veri, dacă mă mai amână oleacă, şi pe mine, Domnul…!), spre cer – voiesc să-ţi revăd ochii aceia cenuşii şi, totuşi, atât de luminoşi, privindu-mă cu stăruinţă.. – şi, în sfârşit, să aud, de dincolo, ceea ce n-ai putut să-mi spui, la acea masă, de la Râmnic, atunci…Odihnă bună să-ţi dea Dumnezeu, pe malul celor patru fluvii din Paradis… – cu “foşnetul frunzelor” deasupra capului… – şi asta, până ne vom re-întâlni, mai… “explicativ”!
La bună re-vedere, Maestre! Să m-aştepţi calm, căci voi veni, negreşit şi foarte curând! Iar eu, când zic o vorbă, apoi vorbă de bucovinean/”neamţ” este!

prof. dr. Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:

UN GÂND DESPRE JERTFĂ


PRIMIM DE LA ADRIAN BOTEZ:

A PATRA SCRISOARE „LA UN PRIETIN” : DESPRE „BOLI DE REVOLTĂ”, DESPRE DISPARIŢII DE VOIEVOZI SFINŢI, LUAŢI DE FARMECUL CEL RĂU… DESPRE SENTIMENTUL LIPSEI ŞTAFETEI DE LUPTĂ ŞI DESPRE MÂNGÂIERI DUHOVNICEŞTI, DESPRE CIUMA CUMPLITĂ A MANELELOR ŞI DESPRE VIITOARELE ÎNTĂRIRI DE LA HRISTOS-DUMNEZEU…

…Mulţumesc, din tot sufletul meu, pentru copleşitor de frumoasele dvs. cuvinte şi încurajări!
…Dvs. spuneţi despre mine că, odată ce “am pătruns în inimile românilor” (ce mult m-ar bucura să fie aşa, măcar a mia-milioana parte!) – „nu mă mai poate dărâma nimeni”…
Dar, ştiţi, există (pe lângă duşmanii mei umani… – ticăloşii, trădătorii, impostorii – care mă scoală, în plină noapte sau în revărsat de zi [dacă apuc să moţăi un picuş!], cu telefoane mai şoptite, mai cu voce tare şi …”înjurătoare”…!) – da, mai există cineva care stă gata să mă doboare: se numeşte „doamna” Moarte, o doamnă tare venerabilă, care-mi bate la uşi şi la ferestre, tot mai des…
Dragă frate întru Duh, frate “de peste mări şi ţări” – bolile strânse într-o viaţă de om – şi agravate, zi de zi, prin hărţuială a ticăloşilor, prin stres, dar, mai cu seamă, printr-o stare de revoltă continuă şi exasperant de neputincioasă – m-au şubrezit, atâta cât şi un vânticel ceva mai „hotărât”, mă doboară…
…Uitaţi, spre exemplu: m-am dus să-mi destind nervii şi să-mi întăresc Duhul (torturat de un an întreg de necazuri, năpaste şi nedrepte şi drăceşti hărţuiri…), în Munţii Bucovinei, în „matricea” mea – şi am dat, şi acolo, nu doar de puhoaie de ape – ci, mai grav (profund şi persistent grav!), de urâte trădări de glie şi de Duh: răzeşii lui Ştefan cel Mare au devenit nişte cerşetori cu pensiuni, după ce şi-au vândut (pe nimica toată!!!) păgânilor (de toate soiurile: sectanţi olandezi, suedezi, nemţi etc. – dar şi mafioţilor noştri …”autohtoni”, înghiţi-i-ar pământul…!) ocina strămoşească, blazonul lor de Cavaleri ai Sfântului Voievod!!! Şi, acum, pe ocina răzeşească, peste Munţii Sfinţi, peste Pâraiele Sfinte şi Înlăcrimate – călăresc, sfidător precum stegul desfăşurat al Satanei – DE PARCĂ DUMNEZEU A MUNCIT SĂ FACĂ LUMEA ASTA NUMAI ŞI NUMAI PENTRU MAFIOŢI ŞI PENTRU CEI FĂRĂ CREDINŢĂ ŞI FĂRĂ SUFLET!!! – vilele mafioţilor şi casele de rugăciune (nişte şandramale oribile!) ale străinilor de Duhul Pământului!!! Şi asta, DREPT ÎN PRAG DE SIHĂSTRIE A VORONEŢULUI, de nu mai poate bietul şi sfinţitul sihastru, Părintele Cocan Cleopa, să-şi mai ţină slujbele pentru Mântuirea Neamului Românesc, din pricina urlătoarelor manele şi a mugetelor “rock”…! (pentru că, da, în casele de rugăciune, se pare că asta e muzica plăcută acelui Dumnezeu al lor, despre care nici nu voiesc a ştire, până nu devine el mai puţin…satanic şi ceva mai “silenţios” şi până ce nu-şi determină “discipolii” să fie, măcar, mai discreţi…).
Pur şi simplu, mă trag spre groapă, aceste semne ale nemernicirii poporului meu, care îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, de la Sfinţii Voievozi, de la propriul Duh şi Suflet…
…Dar cine să lupte, contra acestei situaţii de prăduire a ţării şi de involuţie a Duhului de Neam? Străinii? Păi, nu ştiu străini europeni (şi vecini!) care să ne iubească, deşi numai pace am adus şi numai bine am făcut, în toată istoria Europei – Europă care ar fi fost TOTAL islamică, de-ar fi fluturat steagul Profetului pe Marea Moschee de la Lisabona! – … dacă n-ar fi existat JERTFA Sfinţilor şi Tarilor şi Responsabililor cu Creştinătatea, Voievozi ai noştri medievali, dimpreună cu armiile lor de arhangheli, cu norodul lor într-armat – TOŢI, dispăruţi, ca luaţi de un farmec rău, din manualele tineretului nostru – acum, o turmă …“turmentată”, complet rătăcită/debusolată, care a pierdut aproape coplet Lumina de Călăuzire a Lui Dumnezeu…!!!
…Nu: noi trebuie să luptăm! Munţii, apele, pădurile – fireşte, vor lupta, dar întru legea lor – legea lor de munţi, de ape, de păduri… – dar NOI AVEM LEGEA NOSTRĂ DE OAMENI, DATĂ DE DUMNEZEU! – deci, întru această lege trebuie să luptăm! Să nu acceptăm ticăloşia, trădarea, impostura etc. – dar nici pe ticăloşi, trădători etc.! Dar noi, ăştia, “bătrânii”, când ne vom culca, osteniţi, în pământ… – oare vom avea parte de Urmaşi Luptători, vom avea, oare, discipoli, pentru continuarea Ştafetei Luptei pentru Existenţa Purificată a Neamului Românesc? Nu ştiu…nu simt această potenţială preluare de ştafetă – …pentru că pipăi nişte “muşchi sufleteşti” prea slabi, prea lipsiţi de vlaga Credinţei şi Ştiinţei, la urmaşii noştri…
…Ştiti bine cum zice românul nostru vechi: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă!” Dumnezeu ne-a dăruit Grădina Maicii Domnului (nu “Land of Choice”, nu “Explore the Carpatihan Garden”, NU!) – şi noi ce am facut din ea? Am prăduit-o şi-am pângărit-o şi am maimuţărit-o – am ferfenitzit-o DE TOT, că nici nu se mai cunoaşte Mâna Lui Dumnezeu, în ea!
…Munţii, pământul ăsta – după câte rele şi neascultări dumnezeieşti am făcut, după câte distrugeri ale Facerii Sfintelor Mânuri ale Lui Dumnezeu – …cred că ar fi mai logic şi perfect îndreptăţit să ne scufunde pââââână în cel mai mare adânc al iadului!!!
…Şi, apoi, Dumnezeu să-şi plămădească altfel de „capodopere ale Zilei a Şasea”…infinit mai luminoase şi mai ascultătoare, decât astea de-acum, care suntem, chipurile… noi! Ptiu!
***

…Părintele Iustin Parvu (de la Mânăstirea Petru Vodă/Neamţ), ca şi Părintele Arsenie Papacioc (de la Mânăstirea Techirghiol), mă mângâie, prin zisa lor, precum că Hristos va întoarce acest popor spre Hristos, înapoi! – adică spre faţa lui trans-istorică, de Neam-al-Lui Dumnezeu…Eu încerc să fac eforturi uriaşe de Duh, să cred, să încerc a căpăta viziuni despre acele binecuvântate, viitoare vremuri ale re-luminării Neamului.
Încerc. Dar greu îmi mai este să şi reuşesc, când aud manelele „dăbălăzate”, până şi pe ferestrele casei de ţăran cuminte, de la munte …nu mai zic de ferestrele casei de profesor universitar…după miezul nopţilor de…”week end”!
…Doare, tare mai doare!
…Tembelismul manelelor, care a înlocuit, aiuritor, CEA MAI FRUMOASĂ ŞI SĂNĂTOASĂ, LUMINOASĂ ŞI VIGUROASĂ (…IAR NU TEMBEL-TÂNGUITOARE ŞI ÎNTUNECOASĂ, CA STRECURATĂ PRINTRE GRATIILE DE PUŞCĂRIE DE DREPT COMUN, PLINĂ OCHI CU ŢIGANI INFRACTORI, CU MÂRLANI ŞI GOLANI DE LA MAHALA!!!) – CEA MAI PROFUND SEMNIFICATIVĂ MUZICA POPULARA DIN LUME! Au ţiganii cu mult mai multă personalitate, forţă de convingere, forţă de impunere a “gustului” – decât românii – strănepoţii celui mai vechi şi sfânt şi numeros neam european – TRACII?! Dacă este aşa – înseamnă ca poporul nostru a degenerat, în fibra sa, CUMPLIT! Să nădăjduim că nu şi definitiv…nu ireversibil…!!! Să ne rugăm Lui Dumnezeu – SĂ NU FIE CEVA DEFINITIV ŞI IREVERSIBIL! Pentru că, mai mult decât Cuvântul – MUZICA ascunde „seismograful” de Duh al unui popor: pentru că Muzica vine din cele mai adânci fântâni ale fiinţei umane…unde încă n-a apucat să se facă „de Cuvânt”…ci a rămas, încă, la stadiul de Lacrimă…Or, cât de soioasă şi de „asfaltată” lacrimă ŞI TOTAL VLĂGUITOARE DE DUH! – este…MANEAUA! Şi nu aparţine, nicicum şi de niciunde, Arheului Românesc!!! CI ZONEI DE ÎNMLĂŞTINARE ŞI CEDARE MORALĂ TOTALĂ, ZONEI INFRACŢIONALE! Nu avem nicio scuză, în această privinţă!
…Cum nu au nici cei care au văzut trădarea, cu ochii şi inima lor, şi au acceptat-o, chiar cu bucurie dementă, neghioabă – parcă drogaţi, parcă posedaţi de diavol!!!
Doamne,-ajută acest popor, să se întoarcă la Duhul lui de Neam, ales de Dumnezeu! Şi, Doamne, cu Nesfârşită Mila Ta, ajută-ne să întrevedem, şi noi, Mântuirea întru Neam – spălarea poporului în Lumina Sfântă a Neamului Transistoric!!!
…Iertaţi, vă rog frumos, frate “ de peste mări şi ţări”, aceste momente de slăbiciune şi de întristare ale sufletului meu…

Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi dragoste frăţească, întru Duh de Sfântă Românie,
Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat asta: