Arhiva

Archive for August 2011

BlogDay 2011, 31 august…”bloguer”


BLOGDAY 2011

 

 

BlogDay a fost creata cu gandul ca bloggerii simteau nevoia sa aiba o zi dedicata cunoasterii altora din diverse tari sau din alte domenii de interes. Ziua Mondiala a Blogului se celebreaza in fiecare an, pe 31 august. In ziua de 31 august, bloggerii de pretutindeni posteaza un articol, prin care recomanda 5 noi bloguri, de preferinta din culturi diferite. Vizitatorii blogurilor vor descoperi astfel si alte surse de informare, necunoscute, cu noi autori.

Termenul Blog vine din contopirea lui „web” cu „log”, pentru ca, mai tarziu, de la el sa sa formeze si verbul „bloguer” (a scrie pe blog), adica un site, pe care creatorul lui il personalizeaza cu etichete, abtibilduri, animatie si-l intretine dupa cum vrea, facandu-l accesibil tuturor celro interesati si care navigheaza pe Internet. Blogul este un spatiu personal de exprimare, deschis lumii intregi.
Unii se folosesc de blog pentru a-si exprima opinii legate de anumite evenimente,  sau a transmite informatii sau sa-si impartaseasca pasiunile, altii isi povestesc viata, experientele, emotiile lor, astfel blogul se transforma intr-un adevarat jurnal interactiv.
Atuurile sale: e simplu de utilizat, genereaza schimburi de idei si permite sa te definesti ca o persoana activa, in maniera proprie.

Categorii:PRESA

PARADOX 6. Serial de Florentin Smarandache. Fragmente din Sixth International Anthology on Paradoxism. Ce este paradoxismul? Bancurile o sursă originală pentru literatura paradoxistă. Folclorul modern…


PARADOX 6 – Editor – Florentin SMARANDACHE

Sixth International Anthology on Paradoxismlorul

 

 

Partea II-a – Ce este Paradoxismul?

 

Paradoxismul s-a născut din dorinţa de exprimare liberă (specifică tuturor românilor aflaţi sub regimul comunist) şi ca o reacţie la regimul dictatorial ceauşist, unde cenzura, coroborată

cu promovarea şi publicarea doar a celor ce lăudau sistemul, închidea bariera publicării şi afirmării celor care nu se supuneau “rigorilor” acestui sistem.

“Paradoxismul a pornit ca un protest anti-totalitar împotriva unei societăţi închise, România anilor 1980, unde întreaga cultură era manipulată de un singur grup. Numai ideile lor contau. Noi, ceilalţi, nu puteam publica aproape nimic. Şi-atunci am zis: hai să facem literatură… fără a face literatură! Să scriem… fără să scriem nimic. Cum? Simplu: literatura-obiect. ‘Zborul unei păsari’, de pilda, reprezenta un “poem natural”, care nu mai era nevoie să-l scrii, fiind mai palpabil şi perceptibil decât nişte semne aşternute pe hârtie, care, în fond, ar fi constituit un “poem artificial”: deformat, rezultat printr-o traducere de către observant a observatului,

iar orice traducere falsifică într-o anumită măsură. ‘Masinile uruind pe strazi’ era un “poem citadin”, ‘ţăranii cosind’ un “poem semănătorist”, ‘visul cu ochi deschişi’ un “poem suprarealist”, ‘vorbirea în dodii’ un “poem dadaist”, ‘conversaţia în chineză pentru un necunoscător al acestei limbi’ un “poem lettrist”, ‘discuţiile alternante ale călătorilor, într-o gară, pe diverse teme’ un “poem postmodernist” (intertextualism).

O clasificare pe verticală? “Poem vizual”, “poem sonor”, “poem olfactiv”, “poem gustativ”, “poem tactil”.

Altă clasificare în diagonală: “poem fenomen (al naturii)”, “poem stare sufletească”, “poem obiect/lucru”. În pictură, sculptură analog – toate existau în natură, de-a gata.

Deci, un protest mut am făcut! Mai târziu, m-am bazat pe contradicţii. De ce? Pentru că

trăiam în acea societate o viaţă dublă: una oficială – propagată de sistemul politic, şi alta reală. În mass-media se promulga că ‘viaţa noastră era minunată’, dar în realitate ‘viaţa noastră era mizerabilă’. Paradoxul în floare! Şi atunci am luat creaţia în deriziune, în sens invers, sincretic. Astfel s-a născut paradoxismul”. (Florentin Smarandache)

A scris enorm şi a publicat puţin până la cei 34 de ani câţi avea când a părăsit clandestin România, multe din operele scrise în ţară fiind publicate abia după stabilirea în America.

La ora actuală, datorită unui efort susţinut din partea iniţiatorului şi promotorului acestui nou curent literar de avangardă, Florentin Smarandache, paradoxismul a câştigat sute de adepţi în întreaga lume: Argentina, Australia, Belgia, Brazilia, Canada, China, Anglia, India, Israel, Irlanda, Italia, România, Rusia, Spania, America. Putem vorbi, aşadar, deja de o şcoală paradoxistă în adevăratul sens al cuvântului.

Ca orice noutate, paradoxismul şi-a găsit nu numai adepţi, ci şi critici. Dintre teoreticienii care au văzut în paradoxism un curent avangardist de o reală valoare, îi vom aminti aici doar pe

cei care au elaborat lucrări programatice de analiză: Constantin M. Popa (Miscarea Literara Paradoxista / The Paradoxist Literary Movement), J. M. Levenard, I. Rotaru, A. Skemer

(Anthology of The Paradoxist Literary Movement), Florin Vasiliu (Paradoxim’s Main Roots) şi Titu Popescu (Estetica paradoxismului).

Dintre cei care critică negativ paradoxismul, îi putem aminti aici pe Nicolae Manolescu şi Ion Rotaru, părerea celui din urmă fiind destul de concludentă asupra punctelor considerate slabe în teoria noului curent, care-i scria lui Florentin Smarandache, într-o scrisoare datată 30 aprilie 1992, următoarele: “Aşa şi … iartă-mă, Mişcarea, “Movementul” olteano-vâlcean din Arizona. Ce capodopere (în afară de Urmuz?!) – bietul Urmuz – a dat avangarda românească

interbelică? Niciuna! Ce capodopere va da Movementul olteano-vâlceano-arizonesc? Pot să-ţi spun de pe acum cu maximă siguranţă: Niciuna! Viitorul va pronunţa asupra operei dumitale o sentinţa fără apel. Eu sunt acel viitor şi-ţi spun: Nu! Este un necesar Non-Non! Ehei, bine ar fi dacă te-ai fi gândit să scrii nişte Non-Nonpoeme, adică nişte Poeme adevărate, fie şi măcar până la gleznele Otiliei Cazimir şi ale lui Topârceanu. Tot era o mica piatră pusă cât de cât trainic peste o alta.”3

După cum s-a văzut, ceea ce se critică în primul rând la acest curent literar, este acest continuu Non-, Anti- etc. (nonpoeme, anti-literatură). Însă, cum bine observa C. M. Popa,

“Non”-ul şi “Anti”-ul din manifestele paradoxiste au un caracter creativ, nicidecum nihilist. Apoi se mai spune că acest mod de a face poezie nu este artă, că desfiinţează arta. Întradevăr,

aceste omniprezente non- şi anti, particule omniprezente, magice am putea spune, ale paradoxismului, desfiinţează arta din temelii – este vorba însă de arta tradiţională, pentru a o reînfiinţa, a o aşeza pe o altă temelie, mai puternică, temelie care-i poate asigura reînvierea.

Am putea spune că paradoxismul cu veşnicele lui paradoxuri şi negări este un joc: jocul de-a arta. Şi nu am greşi prea mult. Însă nu trebuie să uităm că ludicul, aceasta trecere, cel puţin la nivel mental, de barierele impuse de raţiune, a dat, de cele mai multe ori, startul marilor descoperiri. Iar lui Florentin Smarandache nu-i este ruşine să recunoască că “s-a jucat”, a experimentat (experimentul jucând un rol crucial în ideologia paradoxismului): “Bancurile populare, la mare vogă în ‘Epoca’ Ceauşescu, ca o respiraţie intelectuală, au fost

surse de inspiraţie superbe.” Prin această joacă, prin aceste 3 idem, pag. 10-11“experimente bazate pe contradicţii s-au adus termeni noi în ştiinţă, artă, filosofie, chiar şi noi proceduri, metode, algoritmi de creaţie. Într-unul dintre manifeste propusesem deturnarea sensului, de la figurat la propriu, interpretări în contra-sens ale expresiilor şi clişeelor lingvistice etc.”

Categorii:CARTEA, literature

CRONICI TV (3). Serial de Dumitru Hurubă


BURICUL TANIEI BUDI

 

Ce vremuri trăim! “Iacă-tă”, vorba Domnului Stolojan, că am ajuns să stăm acasă, în faţa micului ecran şi să privim la vedetele lumii manifestându-se omeneşte: râzând, plângând, suferind, rânjind, bolborosind două-trei propoziţii cam ininteligibile, îmbrăţişându-se (uneori “scrâşnind din dinţi pe lângă boi”-i premiaţi – kaşa-i românu’ Telefil: gândeşte negativ)…; am văzut în noaptea de 23 spre 24 staruri îmbrăcate frumos, cu bun simţ şi bun gust, zâmbind cuceritor, sincer sau fals (mă rog…), criminalii şi bădăranii din filme abia articulând câteva cuvinte cu timiditate, actriţe ale insomniilor noastre bucurându-se copilăreşte… Aşadar, Hollwyoodu-l, prin grija TVR-ului (felicitări!) ne-a obligat la o noapte albă, drept că pe alocuri un alb mai spre gri, datorită prafului nisipos ridicat în urma înaintării trupelor aliate spre Baghdad. Dar dacă totul ar fi fost ireproşabil, perfecţiunea ne-ar fi obosit… Până şi celebrul covor avea parcă roşeaţa de obraz al unuia prins cu mâţa-n sac, sau televizorul meu este antirăzboinic – mă voi interesa…

Dar, peste toată hărmălaia, a tronat Oscarul, mult-visatul Oscar! Şi a început… Pentru film, pentru regie, pentru roluri… Emoţii, clipe groaznice de aşteptare, de speranţă… Apoi surpriza, durerea, revolta, invidia, nedreptăţirea…

Dar, pentru mine, ca telespectator român, nimic n-a contat mai mult decât buricul Taniei Budi. Aşteptam reportajele trimisei noastre speciale mai emoţionat decât oricare posibil premiant de-acolo. Seară de seară mă pregăteam sufleteşte să văd graţiosul buric al Taniei însoţit de discretul zâmbet al lui Mihai Constantin, zâmbet care mă făcea gelos, deşi părerea mea despre acest sentiment este că el ţine de patologic… Şi aşa şi era: începusem să nu mai raţionez logic (mă rog, niciodată nu m-am putut lăuda cu o logică logică), să am clipe de deznădejde şi de revoltă. Ce mai, nu mă mai recunoşteam. Noroc că s-au decernat Oscarurile şi am scăpat cu viaţă, fiindcă începusem să visez urât; într-o noapte chiar m-am visat aruncat într-o grămadă de burice, în timp ce Tania arunca altele spre mine pentru a mă sufoca. Începusem să mor şi, zvârcolindu-mă, urlam până ce mi-a bătut un vecin la uşă strigându-mi: “-Ce urli, mă ? Te-ai tâmpit ?” A fost ca un duş cu apă rece. M-am trezit şi, brusc, am avut revelaţia: în mod normal, trebuia să fiu mândru: la urma urmei, câte televiziuni se pot mândri că au avut un buric gol şi graţios la Hollwyood ?

Aşa că le-am făcut-o, fi-r-ar a Irak-ului de americani!

 Dumitru Hurubă

Categorii:CARTEA, literature

VALIZA CU ENERGIE, CĂLĂTORUL INDEPENDENT ŞI LOCUINŢELE DE PE TERRA! O INVENŢIE CARE VA SCHIMBA LUMEA!


  • Reactoare nucleare compacte ar putea deveni principala sursa de energie pentru bazele ştiinţifice spaţiale de pe Lună şi Marte, sunt  sub forma unor „valize” mici,, de  la cercetătorii americani, National Laboratory din Idaho (INL).
  • Reactorul este ca o mică valiză cu dimensiuni de 30 centimetri lungime şi 15 centimetri lăţime, va putea produce aproximativ 40 de kilowaţi de energie electrică,  cât pentru consumul a opt locuinţe, standard  de pe Pământ
  • Spre deosebire de panourile solare, reactoarele nucleare produc energie în orice moment, fisiunea nucleară nu are nevoie de lumina, este stabilă şi pe timp de noapte şi în timpul frecventelor schimbările bruşte de temperatură din mediile ostile omului, ca spaţiul cosmic, plante, asteroizi, etc.!
  • Primul reactor capabil să înlocuiască panourile solare de la bordul navelor spaţiale va fi disponibil din 2012.
  • Invenţia va putea fi adaptată şi locuinţelor terestre, astfel că reţeaua electrică va putea fi doar o amintire. De obicei NASA va transfera tehnologia şi populaţiei din motive economice!

 

Categorii:PRESA

DIN ŢARA HAŢEGULUI: PICTURĂ DE DORIN SOCACI, SĂRBĂTOAREA CULORILOR


Categorii:PRESA

VALEA REGINELOR, UN POEM DE DEPARTE


VALEA REGINELOR

 

 

În mijlocul văii, templul primei femei faraon, Hatshepsut, un Eden, salvat din nisip şi

încununat de munţi, în tălăzuirea de secole a cerului. Poveste a domniei ei, dispărute

după ce-a fost şaptesprezece ani suverană a Egiptului, şi a urii ce i-a desăvârşit

contractul cu viaţa şi care-a scris un alt nume-n rulou, spre-a şterge orice urmă a

stăpânirii sale.

 

Şi totuşi, succesorul, chiar dacă unicu-i ţel în a-şi depăşi antecesoarea fusese numai

şi numai răzbunarea, a oferit, apoi, poporului, din abundenţă, dorita şi-atât de

necesara sare albă, ce-a devenit simbolica-i efigie.

 

Negrul nămol al lacului de la templul funerar dedicat lui Hathor, ce n-a putut să

ferească pământul fertil de vântul deşertului, care, timp de secole, l-a uscat, a reuşit,

da, să stingă însetarea jos, sub piatră, cu mâl filtrat până la pielea tandră, tăbăcită şi

uscată, a lui Nofrure şi Meritré Hathepsut, fiicele femeii faraon, care, aidoma ei, încă

aşteaptă să fie recunoscute. Povestea lor, cândva, într-o îndepărtată zi, ivindu-se,

puţin câte puţin, înspre lumină.

 

 

Rosa Lentini

 

Traducerea Eugen Dorcescu

 

 

Categorii:POEMUL

NOTE LITERARE: ROSA LENTINI


 PRIMIM DE LA EUGEN DORCESCU

 

ROSA LENTINI (Barcelona, 1957, Spania), poetă, traducătoare, critic şi editor, este

licenţiată în Filologie Hispanică la Universitatea Autonomă din Barcelona. Membru

fondator al revistelor de poezie Asimetría (1986 – 1988) şi Hora de Poesía (1979 –

1995), a fost, în plus, directoare a acesteia din urmă, în care a tradus numeroşi autori şi

a realizat mai multe antologii.

A conceput şi coordonat ciclul de poezie “Martes poéticos” în Casa del Libro din Barcelona în perioada 2000 – 2005, unde au citit mai mult de o sută cincizeci de poeţi din toată lumea. Actualmente este editor şi co-director, alături de Ricardo Cano Gaviria, la Ediciones Igitur. A tradus, în colaborare cu Susan Schreibman, Sieste poetas norteamericanas actuales: May Swenson, Denise Levertov, Maxine Kumin, Adrienne Rich, Linda Pastan, Lucille Clifton şi Carolyn Forché (1991, 1992) ; El ladrón de Talan de Pierre Reverdy (1997); în colaborare cu

Cano Gaviria, Satán dice de Sharon Old; şi, în colaborare cu Osías Stutman, Poesía

reunida 1911 – 1982 de Djuna Barnes.

A selecţionat textele şi a alcătuit două antologii, una a lui Carlos Edmundo de Ory (2001), şi alta a tatălui ei Javier Lentini (2005), şi, ca traducător şi antologator, alte două, ale poeţilor catalani Joan Perucho şi Rosa Leveroni (2000).

Este de asemenea coordonatoare, alături de Concha García, a numărului monografic al revistei Ficciones: Barcelona: 25 años de poesía en lengua española. A realizat cu academicianul Francisco Rico antologia Mil años de poesía europea (Editorial Backlist, 2009).

A publicat culegerile de poeme:

  • La noche es una voz soñada (1994),
  • El sur hacia mí (2001),
  • El veneno y la piedra (2005) şi
  • Transparencias (2006),

pe lângă plachetele

  • Leyendo a Alejandra Pizarnik (1999),
  • Cuaderno de Egipto (2000),
  • Intermedio (2001) şi
  • Las cuatro rosas (2002).

A fost inclusă în numeroase antologii, între care se cuvin evidenţiate Ellas tienen la palabra

(1997), Norte y sur de la poesía iberoamericana (1997), Las poetas de la

búsqueda (2002), Ilimitada voz (2003), 11-M poemas contra el olvido (2004),

The other poetry of Barcelona (2004), Di yo. Di tiempo (2005), Con voz propia

(2006), Poetas en blanco y negro (2006), Poeti spagnoli contemporane (2008),

precum şi în lucrări omagiale dedicate unor poeţi precum Alberti, Goytisolo sau

Eugénio de Andrade.

O parte din poemele sale au fost traduse în limbile engleză, italiană, franceză, catalană, română şi portugheză.

Eugen Dorcescu

Categorii:CARTEA, literature
%d blogeri au apreciat asta: