Arhiva

Archive for august 2011

BlogDay 2011, 31 august…”bloguer”


BLOGDAY 2011

 

 

BlogDay a fost creata cu gandul ca bloggerii simteau nevoia sa aiba o zi dedicata cunoasterii altora din diverse tari sau din alte domenii de interes. Ziua Mondiala a Blogului se celebreaza in fiecare an, pe 31 august. In ziua de 31 august, bloggerii de pretutindeni posteaza un articol, prin care recomanda 5 noi bloguri, de preferinta din culturi diferite. Vizitatorii blogurilor vor descoperi astfel si alte surse de informare, necunoscute, cu noi autori.

Termenul Blog vine din contopirea lui „web” cu „log”, pentru ca, mai tarziu, de la el sa sa formeze si verbul „bloguer” (a scrie pe blog), adica un site, pe care creatorul lui il personalizeaza cu etichete, abtibilduri, animatie si-l intretine dupa cum vrea, facandu-l accesibil tuturor celro interesati si care navigheaza pe Internet. Blogul este un spatiu personal de exprimare, deschis lumii intregi.
Unii se folosesc de blog pentru a-si exprima opinii legate de anumite evenimente,  sau a transmite informatii sau sa-si impartaseasca pasiunile, altii isi povestesc viata, experientele, emotiile lor, astfel blogul se transforma intr-un adevarat jurnal interactiv.
Atuurile sale: e simplu de utilizat, genereaza schimburi de idei si permite sa te definesti ca o persoana activa, in maniera proprie.

Categorii:PRESA

PARADOX 6. Serial de Florentin Smarandache. Fragmente din Sixth International Anthology on Paradoxism. Ce este paradoxismul? Bancurile o sursă originală pentru literatura paradoxistă. Folclorul modern…


PARADOX 6 – Editor – Florentin SMARANDACHE

Sixth International Anthology on Paradoxismlorul

 

 

Partea II-a – Ce este Paradoxismul?

 

Paradoxismul s-a născut din dorinţa de exprimare liberă (specifică tuturor românilor aflaţi sub regimul comunist) şi ca o reacţie la regimul dictatorial ceauşist, unde cenzura, coroborată

cu promovarea şi publicarea doar a celor ce lăudau sistemul, închidea bariera publicării şi afirmării celor care nu se supuneau “rigorilor” acestui sistem.

“Paradoxismul a pornit ca un protest anti-totalitar împotriva unei societăţi închise, România anilor 1980, unde întreaga cultură era manipulată de un singur grup. Numai ideile lor contau. Noi, ceilalţi, nu puteam publica aproape nimic. Şi-atunci am zis: hai să facem literatură… fără a face literatură! Să scriem… fără să scriem nimic. Cum? Simplu: literatura-obiect. ‘Zborul unei păsari’, de pilda, reprezenta un “poem natural”, care nu mai era nevoie să-l scrii, fiind mai palpabil şi perceptibil decât nişte semne aşternute pe hârtie, care, în fond, ar fi constituit un “poem artificial”: deformat, rezultat printr-o traducere de către observant a observatului,

iar orice traducere falsifică într-o anumită măsură. ‘Masinile uruind pe strazi’ era un “poem citadin”, ‘ţăranii cosind’ un “poem semănătorist”, ‘visul cu ochi deschişi’ un “poem suprarealist”, ‘vorbirea în dodii’ un “poem dadaist”, ‘conversaţia în chineză pentru un necunoscător al acestei limbi’ un “poem lettrist”, ‘discuţiile alternante ale călătorilor, într-o gară, pe diverse teme’ un “poem postmodernist” (intertextualism).

O clasificare pe verticală? “Poem vizual”, “poem sonor”, “poem olfactiv”, “poem gustativ”, “poem tactil”.

Altă clasificare în diagonală: “poem fenomen (al naturii)”, “poem stare sufletească”, “poem obiect/lucru”. În pictură, sculptură analog – toate existau în natură, de-a gata.

Deci, un protest mut am făcut! Mai târziu, m-am bazat pe contradicţii. De ce? Pentru că

trăiam în acea societate o viaţă dublă: una oficială – propagată de sistemul politic, şi alta reală. În mass-media se promulga că ‘viaţa noastră era minunată’, dar în realitate ‘viaţa noastră era mizerabilă’. Paradoxul în floare! Şi atunci am luat creaţia în deriziune, în sens invers, sincretic. Astfel s-a născut paradoxismul”. (Florentin Smarandache)

A scris enorm şi a publicat puţin până la cei 34 de ani câţi avea când a părăsit clandestin România, multe din operele scrise în ţară fiind publicate abia după stabilirea în America.

La ora actuală, datorită unui efort susţinut din partea iniţiatorului şi promotorului acestui nou curent literar de avangardă, Florentin Smarandache, paradoxismul a câştigat sute de adepţi în întreaga lume: Argentina, Australia, Belgia, Brazilia, Canada, China, Anglia, India, Israel, Irlanda, Italia, România, Rusia, Spania, America. Putem vorbi, aşadar, deja de o şcoală paradoxistă în adevăratul sens al cuvântului.

Ca orice noutate, paradoxismul şi-a găsit nu numai adepţi, ci şi critici. Dintre teoreticienii care au văzut în paradoxism un curent avangardist de o reală valoare, îi vom aminti aici doar pe

cei care au elaborat lucrări programatice de analiză: Constantin M. Popa (Miscarea Literara Paradoxista / The Paradoxist Literary Movement), J. M. Levenard, I. Rotaru, A. Skemer

(Anthology of The Paradoxist Literary Movement), Florin Vasiliu (Paradoxim’s Main Roots) şi Titu Popescu (Estetica paradoxismului).

Dintre cei care critică negativ paradoxismul, îi putem aminti aici pe Nicolae Manolescu şi Ion Rotaru, părerea celui din urmă fiind destul de concludentă asupra punctelor considerate slabe în teoria noului curent, care-i scria lui Florentin Smarandache, într-o scrisoare datată 30 aprilie 1992, următoarele: “Aşa şi … iartă-mă, Mişcarea, “Movementul” olteano-vâlcean din Arizona. Ce capodopere (în afară de Urmuz?!) – bietul Urmuz – a dat avangarda românească

interbelică? Niciuna! Ce capodopere va da Movementul olteano-vâlceano-arizonesc? Pot să-ţi spun de pe acum cu maximă siguranţă: Niciuna! Viitorul va pronunţa asupra operei dumitale o sentinţa fără apel. Eu sunt acel viitor şi-ţi spun: Nu! Este un necesar Non-Non! Ehei, bine ar fi dacă te-ai fi gândit să scrii nişte Non-Nonpoeme, adică nişte Poeme adevărate, fie şi măcar până la gleznele Otiliei Cazimir şi ale lui Topârceanu. Tot era o mica piatră pusă cât de cât trainic peste o alta.”3

După cum s-a văzut, ceea ce se critică în primul rând la acest curent literar, este acest continuu Non-, Anti- etc. (nonpoeme, anti-literatură). Însă, cum bine observa C. M. Popa,

“Non”-ul şi “Anti”-ul din manifestele paradoxiste au un caracter creativ, nicidecum nihilist. Apoi se mai spune că acest mod de a face poezie nu este artă, că desfiinţează arta. Întradevăr,

aceste omniprezente non- şi anti, particule omniprezente, magice am putea spune, ale paradoxismului, desfiinţează arta din temelii – este vorba însă de arta tradiţională, pentru a o reînfiinţa, a o aşeza pe o altă temelie, mai puternică, temelie care-i poate asigura reînvierea.

Am putea spune că paradoxismul cu veşnicele lui paradoxuri şi negări este un joc: jocul de-a arta. Şi nu am greşi prea mult. Însă nu trebuie să uităm că ludicul, aceasta trecere, cel puţin la nivel mental, de barierele impuse de raţiune, a dat, de cele mai multe ori, startul marilor descoperiri. Iar lui Florentin Smarandache nu-i este ruşine să recunoască că “s-a jucat”, a experimentat (experimentul jucând un rol crucial în ideologia paradoxismului): “Bancurile populare, la mare vogă în ‘Epoca’ Ceauşescu, ca o respiraţie intelectuală, au fost

surse de inspiraţie superbe.” Prin această joacă, prin aceste 3 idem, pag. 10-11“experimente bazate pe contradicţii s-au adus termeni noi în ştiinţă, artă, filosofie, chiar şi noi proceduri, metode, algoritmi de creaţie. Într-unul dintre manifeste propusesem deturnarea sensului, de la figurat la propriu, interpretări în contra-sens ale expresiilor şi clişeelor lingvistice etc.”

Categorii:CARTEA, literature

CRONICI TV (3). Serial de Dumitru Hurubă


BURICUL TANIEI BUDI

 

Ce vremuri trăim! “Iacă-tă”, vorba Domnului Stolojan, că am ajuns să stăm acasă, în faţa micului ecran şi să privim la vedetele lumii manifestându-se omeneşte: râzând, plângând, suferind, rânjind, bolborosind două-trei propoziţii cam ininteligibile, îmbrăţişându-se (uneori “scrâşnind din dinţi pe lângă boi”-i premiaţi – kaşa-i românu’ Telefil: gândeşte negativ)…; am văzut în noaptea de 23 spre 24 staruri îmbrăcate frumos, cu bun simţ şi bun gust, zâmbind cuceritor, sincer sau fals (mă rog…), criminalii şi bădăranii din filme abia articulând câteva cuvinte cu timiditate, actriţe ale insomniilor noastre bucurându-se copilăreşte… Aşadar, Hollwyoodu-l, prin grija TVR-ului (felicitări!) ne-a obligat la o noapte albă, drept că pe alocuri un alb mai spre gri, datorită prafului nisipos ridicat în urma înaintării trupelor aliate spre Baghdad. Dar dacă totul ar fi fost ireproşabil, perfecţiunea ne-ar fi obosit… Până şi celebrul covor avea parcă roşeaţa de obraz al unuia prins cu mâţa-n sac, sau televizorul meu este antirăzboinic – mă voi interesa…

Dar, peste toată hărmălaia, a tronat Oscarul, mult-visatul Oscar! Şi a început… Pentru film, pentru regie, pentru roluri… Emoţii, clipe groaznice de aşteptare, de speranţă… Apoi surpriza, durerea, revolta, invidia, nedreptăţirea…

Dar, pentru mine, ca telespectator român, nimic n-a contat mai mult decât buricul Taniei Budi. Aşteptam reportajele trimisei noastre speciale mai emoţionat decât oricare posibil premiant de-acolo. Seară de seară mă pregăteam sufleteşte să văd graţiosul buric al Taniei însoţit de discretul zâmbet al lui Mihai Constantin, zâmbet care mă făcea gelos, deşi părerea mea despre acest sentiment este că el ţine de patologic… Şi aşa şi era: începusem să nu mai raţionez logic (mă rog, niciodată nu m-am putut lăuda cu o logică logică), să am clipe de deznădejde şi de revoltă. Ce mai, nu mă mai recunoşteam. Noroc că s-au decernat Oscarurile şi am scăpat cu viaţă, fiindcă începusem să visez urât; într-o noapte chiar m-am visat aruncat într-o grămadă de burice, în timp ce Tania arunca altele spre mine pentru a mă sufoca. Începusem să mor şi, zvârcolindu-mă, urlam până ce mi-a bătut un vecin la uşă strigându-mi: “-Ce urli, mă ? Te-ai tâmpit ?” A fost ca un duş cu apă rece. M-am trezit şi, brusc, am avut revelaţia: în mod normal, trebuia să fiu mândru: la urma urmei, câte televiziuni se pot mândri că au avut un buric gol şi graţios la Hollwyood ?

Aşa că le-am făcut-o, fi-r-ar a Irak-ului de americani!

 Dumitru Hurubă

Categorii:CARTEA, literature

VALIZA CU ENERGIE, CĂLĂTORUL INDEPENDENT ŞI LOCUINŢELE DE PE TERRA! O INVENŢIE CARE VA SCHIMBA LUMEA!


  • Reactoare nucleare compacte ar putea deveni principala sursa de energie pentru bazele ştiinţifice spaţiale de pe Lună şi Marte, sunt  sub forma unor „valize” mici,, de  la cercetătorii americani, National Laboratory din Idaho (INL).
  • Reactorul este ca o mică valiză cu dimensiuni de 30 centimetri lungime şi 15 centimetri lăţime, va putea produce aproximativ 40 de kilowaţi de energie electrică,  cât pentru consumul a opt locuinţe, standard  de pe Pământ
  • Spre deosebire de panourile solare, reactoarele nucleare produc energie în orice moment, fisiunea nucleară nu are nevoie de lumina, este stabilă şi pe timp de noapte şi în timpul frecventelor schimbările bruşte de temperatură din mediile ostile omului, ca spaţiul cosmic, plante, asteroizi, etc.!
  • Primul reactor capabil să înlocuiască panourile solare de la bordul navelor spaţiale va fi disponibil din 2012.
  • Invenţia va putea fi adaptată şi locuinţelor terestre, astfel că reţeaua electrică va putea fi doar o amintire. De obicei NASA va transfera tehnologia şi populaţiei din motive economice!

 

Categorii:PRESA

DIN ŢARA HAŢEGULUI: PICTURĂ DE DORIN SOCACI, SĂRBĂTOAREA CULORILOR


Categorii:PRESA

VALEA REGINELOR, UN POEM DE DEPARTE


VALEA REGINELOR

 

 

În mijlocul văii, templul primei femei faraon, Hatshepsut, un Eden, salvat din nisip şi

încununat de munţi, în tălăzuirea de secole a cerului. Poveste a domniei ei, dispărute

după ce-a fost şaptesprezece ani suverană a Egiptului, şi a urii ce i-a desăvârşit

contractul cu viaţa şi care-a scris un alt nume-n rulou, spre-a şterge orice urmă a

stăpânirii sale.

 

Şi totuşi, succesorul, chiar dacă unicu-i ţel în a-şi depăşi antecesoarea fusese numai

şi numai răzbunarea, a oferit, apoi, poporului, din abundenţă, dorita şi-atât de

necesara sare albă, ce-a devenit simbolica-i efigie.

 

Negrul nămol al lacului de la templul funerar dedicat lui Hathor, ce n-a putut să

ferească pământul fertil de vântul deşertului, care, timp de secole, l-a uscat, a reuşit,

da, să stingă însetarea jos, sub piatră, cu mâl filtrat până la pielea tandră, tăbăcită şi

uscată, a lui Nofrure şi Meritré Hathepsut, fiicele femeii faraon, care, aidoma ei, încă

aşteaptă să fie recunoscute. Povestea lor, cândva, într-o îndepărtată zi, ivindu-se,

puţin câte puţin, înspre lumină.

 

 

Rosa Lentini

 

Traducerea Eugen Dorcescu

 

 

Categorii:POEMUL

NOTE LITERARE: ROSA LENTINI


 PRIMIM DE LA EUGEN DORCESCU

 

ROSA LENTINI (Barcelona, 1957, Spania), poetă, traducătoare, critic şi editor, este

licenţiată în Filologie Hispanică la Universitatea Autonomă din Barcelona. Membru

fondator al revistelor de poezie Asimetría (1986 – 1988) şi Hora de Poesía (1979 –

1995), a fost, în plus, directoare a acesteia din urmă, în care a tradus numeroşi autori şi

a realizat mai multe antologii.

A conceput şi coordonat ciclul de poezie “Martes poéticos” în Casa del Libro din Barcelona în perioada 2000 – 2005, unde au citit mai mult de o sută cincizeci de poeţi din toată lumea. Actualmente este editor şi co-director, alături de Ricardo Cano Gaviria, la Ediciones Igitur. A tradus, în colaborare cu Susan Schreibman, Sieste poetas norteamericanas actuales: May Swenson, Denise Levertov, Maxine Kumin, Adrienne Rich, Linda Pastan, Lucille Clifton şi Carolyn Forché (1991, 1992) ; El ladrón de Talan de Pierre Reverdy (1997); în colaborare cu

Cano Gaviria, Satán dice de Sharon Old; şi, în colaborare cu Osías Stutman, Poesía

reunida 1911 – 1982 de Djuna Barnes.

A selecţionat textele şi a alcătuit două antologii, una a lui Carlos Edmundo de Ory (2001), şi alta a tatălui ei Javier Lentini (2005), şi, ca traducător şi antologator, alte două, ale poeţilor catalani Joan Perucho şi Rosa Leveroni (2000).

Este de asemenea coordonatoare, alături de Concha García, a numărului monografic al revistei Ficciones: Barcelona: 25 años de poesía en lengua española. A realizat cu academicianul Francisco Rico antologia Mil años de poesía europea (Editorial Backlist, 2009).

A publicat culegerile de poeme:

  • La noche es una voz soñada (1994),
  • El sur hacia mí (2001),
  • El veneno y la piedra (2005) şi
  • Transparencias (2006),

pe lângă plachetele

  • Leyendo a Alejandra Pizarnik (1999),
  • Cuaderno de Egipto (2000),
  • Intermedio (2001) şi
  • Las cuatro rosas (2002).

A fost inclusă în numeroase antologii, între care se cuvin evidenţiate Ellas tienen la palabra

(1997), Norte y sur de la poesía iberoamericana (1997), Las poetas de la

búsqueda (2002), Ilimitada voz (2003), 11-M poemas contra el olvido (2004),

The other poetry of Barcelona (2004), Di yo. Di tiempo (2005), Con voz propia

(2006), Poetas en blanco y negro (2006), Poeti spagnoli contemporane (2008),

precum şi în lucrări omagiale dedicate unor poeţi precum Alberti, Goytisolo sau

Eugénio de Andrade.

O parte din poemele sale au fost traduse în limbile engleză, italiană, franceză, catalană, română şi portugheză.

Eugen Dorcescu

Categorii:CARTEA, literature

TSUNAMI ŞI ALTE POEME DE LA ROSA LENTINI, ÎN TRADUCEREA LUI EUGEN DORCESCU


Categorii:CARTEA

CALAN 02.09.2011, LITERATURA IN CETATE!


Categorii:PRESA

ANTOLOGIA AMBASADORILOR ŢĂRII HAŢEGULUI


Categorii:HAŢEG

HAŢEG: DE LA NEANTIA LA VÂLTOAREA SULFETELOR


„MANAGERIATUL” ZĂPEZII.  ARHIVELE DE LA HAŢEG: DE LA <<NEANTIA>> LA <<VÂLTOAREA>> SUFLETELOR[1], de CONSTANTIN STANCU

…Rafinatul întru ale sfintei evanescenţe POESIS, cărturarul şi Orfeul haţegan,  CONSTANTIN STANCU, scrie, de data aceasta, o carte cu totul specială, prin care dovedeşte că până şi zăpezile Poetului şi Poeziei şi Scribului Vaticinar trebuie „managariate”, stocate şi protejate în ARHIVELE SUFLETULUI LUI DUMNEZEU, pentru a nu fi luate de …noaroaiele vremurilor şi ale lumii imunde.

Arhivarul îndrăgostit, până la delir, de Nichita, îl şi citează pe Înger, în acest sens: „pentru că nu suntem noroi, noroi, noroi…” (cf. În loc de sfârşit, p. 142). Şi aduce aminte despre definiţiile evanescenţei POESIS, date de Înger: „Ascultă-ncoa, bătrâne: ăsta o să fie toată viaţa ministru, noi o să fim poeţi toată moartea”; şi: „Poetul nu este de băut, deci nu-l înţelegem!/Poetul nu miroase cum floarea//Cum putem să-l înţelegem,/cum putem să luăm ceea ce nu miroase ca floarea / drept floare?” (Idem, p. 140-141).

Şi chiar aşa este, după vorba Îngerului: Poeţii şi Scribii Vaticinari, aceste făpturi spectrale, de la Marele Hotar privind şi văzând ceea ce nimeni nu vrea să vadă, Acel Solemn şi Transgalactic „DINCOLO” – trebuie strânşi, cu grăbire, într-o rezervaţie, pentru ca nu cumva corzile LIREI lor să se strecoare printre degetele Ne-Atenţiei Umane Instituţionalizate întru Satana – şi să se scufunde, înapoi, complet şi definitiv, în Calea Cea Fără de Întors, în Lumina Unică şi cu Unic Sens – atunci când vor băga de seamă că nimeni din această sărăcită de Duh lume nu priveşte într-aceeaşi direcţie cu ei…

Constantin STANCU asta face: se grăbeşte benefic, să-i protejeze de strecurare din orbirile lumii, pe cei de-o fiinţă şi de-o umbră cu el. Şi asta, pentru că spaţiul pe care-l „manageriază” este unul teribil de predispus scurgerii spre Miracolul Razelor Lunii: ŢARA HAŢEGULUI. Acolo pe unde s-au scurs, spre Lumina Fără de Amurg – Regii Daci, în frunte cu Boirebista şi Decebal…

Cartea de Primă Arhivă a Ţării Haţegului („O Ţară din Ţara” Românilor, cum îmi scrie autorul, în fulguranta şi misteroasa lui dedicaţie…) are, deocamdată, 144 de pagini, şi conţine:

1-o Prezentare a Duhului Autorului, în traducerea celestă a altor Luminescente Duhuri: Eugen Evu,  Dumitru Hurubă, Radu Igna, Ioan Evu. Apoi:

IÎn loc de Introducere în Miracolul Ţării Haţegului: Fruct Parguit din Iubire – în care Constantin STANCU dezvăluie ceea ce Gligor HAŞA a crezut că poate fi dezvăluit oamenilor greu cuvântători şi neînceput înţelegători (în lucrarea sa, „pârguită din iubire”, Minuni şi enigme în Ţinutul Hunedoarei), din Eternul Miracol al Haţegului (Capitala de Miracol a României): Urieşii, Oceanul Primordial, Femeia Dacică a lui Solomon, Crăişorii…

IIArgument – Peisajul cultural Haţeg – în care lămuririle le dă poemul Ştergerea Memoriei (citată din volumul Pomul cu scribi, de Constantin STANCU): în clipa „aceea”, în „acea” diminaţă a Expresiei Ultime a Voiei Lui Dumnezeu, Cuvintele vor trece, pe nesimţite, la „viaţa lor secretă”; Poezia Supremă, vorba Îngerului, este Marea Călătorie

III Arhivele A-Texte, pretexte, gânduri ale autorului – toate, texte date spre luminare solar-lunară în acest veac XXI – între 2001 şi 2010 (publicate în princiara Provincia Corvina sau în Nova Provincia Corvina, cea iscată, între nou şi vechi, sub unghiul de trudă şi sub cel de zbor al Meşterului Eugen Evu!). Şi încep să se înşiruie „sectoarele/pavilioanele” şi „sălile/camerele” şi „rafturile” Arhivei Haţegane, deocamdată, prin cuvântul Călăuzei Constantin STANCU, care ne prezintă Logos-ul şi Duhurile Logos-ului Locului: recenziile ( CĂRŢILE „IN NUCE!!!) la Aventurile în marele refuz, la Neantia, la Neviaţa lumii şi Heralzii tăcerii,  de Raul Constantinescu – apoi la Ca să fii stea şi Arhivele iubirii, de Iv Martinovici („Nu am fost un admirator înfocat al poesiei scrise de acest scriitor, dar i-am admirat opera, am stimat-o şi am înţeles că Poeţii fac parte din acest popor sacru, în căutarea oracolului de la Delfi”) – …după care se înşiruie, pe-ntâiul raft, alte miracole orfice: recenziile la Spinii florii de colţ, de Dănuţ Vrăncilă, la Ei mi-au programat moartea, la O călătorie enigmatică şi Apus de mileniu, de Petre Dugulescu – urmând să pâlpâie alţi zori, cei vaticinari, ai lui Gligor Haşa: recenzia la Haţeg – Adevărata Sarmizegetusa.

…Şi, iar, Poeţii Evanescenţei Stelare: recenzii la Alb pe Alb şi la În căutarea vechiului castel, de Ionel Amăriuţei, la Imersiune posibilă („acest volum este legitimaţia pentru realizarea imersiunii în propriul destin…”), de Felix Rian, la Magnetul care adună suflete, de Ionel Drăgănescu…şi, iar, recenzii la un alt Scrib Vaticinar (dar şi meşteşugar de crochiuri ale cvasi-realităţii prezente…) al Haţegului: Radu Igna, din Vocaţia culturală a Haţegului („Eu cred că viaţa noastră are un sens atunci când luptăm împotriva uitării”), din volumul de schiţe şi nuvele Armonia Snack-Bar, Lazăr nu mai vine („Deşi pare uşor ironic în scrierile sale, autorul, de fapt, este trist – este tristeţea unei generaţii care a ratat sosirea, deşi avea o şansă extraordinară, în decembrie 1989, este tristeţea profesorului (…) care îşi vede elevii căzuţi în tranşeele vieţii…”), sau din romanele Valea Proscrişilor şi Condamnat, din miniromanul Nimic deosebit în timpul serviciului meu şi în „fotografia unei jertfe umane”, din Vâltoarea

IIIArhivele B Cronici şi texte ale prietenilor despre scrierile lui CONSTANTIN STANCU. Aici, Scribul Îngerilor-ca-Păsări-care-Plâng-cu-Aripi îşi „stochează”, spre Neuitare, fotografiile/fotocopiile Poeziei sale – fotografii/fotocopii eoliene făcute de Eugen Dorcescu  (Poezia lui Constantin Stancu sau despre trans-imanenţă), Ioan Evu (Păsările care plâng cu lacrimi şi Poeme de îmblânzit fiara din om), Dumitru Hurubă (Poeme despre roadele inimii şi Responsabilitatea actului de creaţie), Radu Igna (Alfabetul tăcerii), Eugen Evu (Păsările plâng cu aripi: „Metafora, strălucitor filigran omniprezent, are acea rară prospeţime, acea originalitate care cucereşte şi penetrează prin vibraţie rezonantă cosmic, orice blindaj, orice prejudecată. De oriunde am cita, calitatea unei acute conştiinţe poetice este revelatorie. Constantin Stancu se poate bucura că, în cazul său, răbdarea anilor, care pe cei mai mulţi îi învinge, a înflorit şi mai viu, confirmând o înzestrare aparte, dublată de luciul cizelării cu un înalt simţ al valorii estetice şi morale”), Al. Florin Ţene (Păsările plâng cu aripi), Nicolae Uţică (Pomul cu scribi), Ion Arieşanu (Sub lupă: Poeţi din Haţeg), Ioan Barb (Un aristocrat al bucuriei), Victor Sterom (A privi cu ochii inimii: „Toate  poemele de aici reprezintă o asumare afectivă şi reflexivă a existenţei, concepută ca o eternă trecere prin vămile telurice, înspre cerul cerurilor. Autorul pare fascinat nu de realitatea imediată, ci mai degrabă de umbra luminoasă a realităţii viitoare pe care o simte tot mai profund, cu toată fiinţa cutremurată de teamă, dar şi de împlinire” ), Miron Ţic (Pomul cu scribi – Poezii), George Holobâcă (Constantin Stancu: Păsările plâng cu aripi, sau Masca de fosfor a existenţei), Adrian Botez (Orbul care vede fulgerul zăpezii: Pomul cu scribi, de Constantin Stancu şi A ieşi dintre neuroni – spre pasăre: Păsările plâng cu aripi, de Constantin Stancu).

…Fireşte, Arhiva se va înmulţi, Ţara din Ţară-HAŢEGUL  nu-şi va pierde Îngerii, ci şi-i va înmulţi cu Lumină Sfântă…Şi asta, de-a pururi, până la Trâmbiţarea de Întoarcere în Paradis!

Deocamdată, Arhivarul Extatic Constantin STANCU stă într-un cot şi zâmbeşte stelelor sticlind din Primul Raft, gata umplut… – şi se vor umple altele, şi altele, iar munca Sacrului Lucrător al Lui Dumnezeu şi al Zăpezilor Veşnice, de peste toate noroaiele lumii, va da rod înmiit!

                          2011                                    Adrian Botez


[1] – Constantin Stancu, Arhivele de la Haţeg: De la Neantia la Vâltoarea Sufletelor, Ed. Realitatea Românească, Vulcan, 2010.

Categorii:HAŢEG

SCRIITORUL RADU IGNA, UN ROMANCIER PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ


Categorii:HAŢEG

VOCAŢIA CULTURALĂ A HAŢEGULUI, O CARTE DE RADU IGNA


 

POEZIA PĂMÂNTULUI

 

Radu Igna se întoarce cu faţa spre Ţara Haţegului, priveşte dincolo de dealuri şi de Muntele Retezat, caută valul care a modelat această ţară din ţară, ascultă cumva cerul şi ascultă pământul pentru a descoperi tainele care au fost, care sunt şi care vor fi peste albastrul acesta de Ţara Haţegului rupt din oglinzile muntelui .

Scriitorul a strâns în inima sa, în pagini de caiet de elev silitor, date despre oameni, vâltoarea faptelor, scrierile cronicarilor despre o zonă mirifică a României. A avut răbdarea de aduna, de a căuta, de a studia şi de a fixa pentru viitor imaginea unui loc în care s-au întâmplat atâtea şi în care oamenii au găsit vocaţia de a trăi româneşte în stil propriu, la confluenţa Banatului cu Transilvania şi Valea Jiului, aproape de Mureş, pe valea Streiului, sub umbrele adânci luminoase ale Retezatului.

Ajuns la o vârstă a viziunii calme Radu Igna pune în cartea sa „ VOCAŢIA CULTURALĂ A HAŢEGULUI „ – Editura „ Gligor Haşa „ , Deva – 2009, carte reeditată în anul 2010, cu adăugiri şi completări,  istoria spirituală a locului, acel loc în care istoricii au lăcrimat şi în care nu pot tăgădui  fenomenul românesc într-o zonă magnetic spirituală şi în care te poţi pierde sub ninsori de poveste, există doar posibilitatea de a găsi ieşirea prin cer, ca să-l parafrazăm pe Marin Sorescu.

Autorul are o notă, un fel de epistolă pentru cititor şi pentru locuitorul Haţegului, în care pune degetul pe rana istoriei şi spune lucrurilor pe nume: „ Eu cred că viaţa noastră are sens atunci când luptăm împotriva uitării „, apelând la un citat din Emilian Ezechil.

Dar cuvintele autorului spun cumva mai mult: „ Uitarea, ceaţa ce se lasă cu fiecare zi peste ziua ce a trecut. „

În căutarea sa, Radu Igna redescoperă o ţară frumoasă şi spiritul locului ce vine de undeva de departe, străjuită de râuri de munte, de păduri care te învăluie, de muntele care te înalţă doar privind la el. Haţegul are un fel de vocaţie, de cetate de ţară.

Scriitorul a căutat să fie obiectiv şi a adunat cât mai multe însemnări, cât mai multe cărţi despre acest loc şi a descoperit că multe personalităţi au pus ceva din viaţa lor, ceva din timpul şi necuvintele lor în cărţi care au reflectat spiritul Ţării Haţegului, că oamenii au fost credincioşi şi până la urmă acea zvârcolire de credinţă a făcut să convieţuiască la un loc ortodocşi, catolici, greco – catolici sau reformaţi şi să lase semne că se poate şi altfel, un fel de zonă liberă a credinţei, poate unică pe harta creştină a lumii.

Cartea începe cu acele cărţi care au strâns în cuvinte taina ţinutului, apoi sunt note despre cărţile unor importante personalităţi care au descoperit zona cu interes şi bucurie: Condica Haţegului, după Nicolae Iorga, Haţegul aşa cum apare în Cronica Banatului scrisă de Nicolae Stoica de Haţeg, continuă cu plângerea călugărului Efrem pentru mânăstirea Prislop.

Radu Igna caută esenţa vremurilor: istoria vicariatului greco- catolic, sau istoria specifică locului la începutul evului mediu românesc, pentru a face o călătorie cu Romulus Vuia prin ţinut şi prin zona vecină a Pădurenilor, insistă pe călătoria făcut de Aron Densuşianu cândva, sau pe graiul locului pus în evidenţă de Ovid Densuşianu, pentru a prezenta modelul haţegan aşa cum l – a văzut Adrian Andrei Rusu.

Preocuparea lui Radu Igna pentru zonă a mers mult mai adânc, a prezentat obsesia colonelului Zagoriţ pentru Ţara Haţegului ca locul unde a fost Sarmizegetusa lui Decebal, sau pe strădaniile unui arheolog aproape necunoscut care a trăit în vatra Haţegului, Hristache Tatu care a căutat mărturii despre istoria dacilor aici, la intersecţia marilor bulevarde ale istoriei.

Eroismul românilor a fost reflectat în istoria unui batalion de vânători de munte, o istorie a militarului român care biruie timpul, vremurile, tradiţia şi moartea într-un mod special.

Despre aprovizionarea cu apă în Dacia romană a scris Gică Băieştean, arătând tehnici sau soluţii pentru viaţa civilizată din Dacia romană, ca efect al puterii care ştie ce vrea într-o provincie care lupta continuu, până la autodistrugere.

Epoca din anii 1950 – 1960 este pusă în evidenţă şi în contrast cu marile perioade ale istoriei prin registrele simple ale unui inspector şcolar, spiritul contorsionat al vremurilor apare din procesele verbale ale unor funcţionari care erau presaţi de politic să facă lucruri contrare istoriei. E un mod de abordare simplu şi relevant, viaţa a lăsat urme în marea arhivă a lumii.

Această panoramă a zonei a fost atent studiată de Radu Igna şi ne prezintă esenţa, uneori descoperă lucruri contradictorii şi refuzate de vremuri, prin cărţi aruncate la deşeuri, la topit, le recuperează cu dragoste pentru că era ceva mirific,  fascinant: pântecul istoriei unde s-a format poporul român. Au fost ani buni în care Radu Igna a strâns date, cărţi, scrieri unele nepublicate şi care nu ar fi avut şansa să fie publicate înainte de 1989, a avut răbdarea de a se împotrivi uitării, a prins portretul unui anonim ca Mihai Baiu, ce a lăsat manuscrise în urma sa, mult mai interesante decât scrierile de rutină de astăzi.

Dar autorul pune în evidenţă şi operele unor importanţi scriitori care au scris despre ţara aceasta, de la Jokai Mor cu povestea mitul lui Faţă Neagră, de la Gligor Haşa care a scris despre tainele istoriei poporului dac, punând, apoi, în evidenţă amintirile silvăşene ale lui Cecilia Terezia Bolchiş – Tătaru, prezentând mişcarea literară a poeţilor de Haţeg ca Romulus Constantinescu, Ionel Amăriuţei sau Ionel Drăgănescu.

Nu sunt uitate ziarele care au apărut la Haţeg, ca Arena, Columna sau Cuvântul adevărului.   

Chiar şi fotografii sunt amintiţi, cei care au prins clipa de aur a ţării în fotografii memorabile: Aurel Anca sau Horvath Josef, ori pictorii care au adus un strop de viaţă în culoarea anotimpului de Haţeg precum Gulie Gheorghe sau Vasiloni Drăgălin.

Inspirat, autorul încheie cu o notă de prezentare a cărţii, în limba română şi limba engleză.

Ca un mit al omului de Haţeg se evidenţiază Ioan Munteanu, memorandist din zonă,  judecat de puterile vremii pentru că a difuzat Memorandumul Românilor în zonă într-o vreme grea pentru români, în anii 1892, sub guvernare străină. Eroul, aproape anonim, are doar o cruce în cimitirul din Haţeg, semn că a trăit aici şi a murit demn, că a rezistat procesului politic de la Cluj din anul 1894 şi că la întrebările judecătorului a răspuns simplu în logica românului care se vrea liber, alături de marile personalităţi care au luptat pentru istoria românilor în stil românesc ca dr. Ioan Raţiu. Meritoriu pentru Radu Igna sunt acele pasaje extrase din procesul care a avut loc la Cluj ca un moment de demnitate şi iluminare a intelectualului român la vreme de cumpănă pentru istoria neamului. Autorul a stăruit mult până să poată ajunge la acele dosare de la Cluj în care era prins în stilul justiţiei vremii viaţa oamenilor, a memorandiştilor.

De reţinut la Radu Igna şi perseverenţa sa în urmărirea unor idei importante despre oamenii locului, astfel a recuperat o broşură  din anul 1937, scrisă de Constantin Zagoriţ,  fost colonel în armata română,  care a prezentat Haţegul ca adevărata Sarmisegetusa ,  o ipoteză controversată şi interesantă. Ulterior ideea este preluată de editorul şi iubitorul de istorie Gligor Haşa care o materializează într-o carte. Dar ideea aparţine lui Radu Igna pentru că recuperează memoria locului şi lacrima pentru Ţara Haţegului. Este stilul scriitorului să nu risipească, ci să adune miracole. 

Autorul cărţii scrie:” Până când a trăit Ioan Munteanu ? Am apelat la arhivele oraşului. Nu există date din acea vreme. A trăit oare pe vremea Marii Uniri din 1918 ? Posibil. Ar fi împlinit 73 de ani, judecând că s-a născut în 1845. Şi ce s-a întâmplat în viaţa lui de la întoarcerea de la Cluj ? Cu siguranţă, nu a fost primit cu urale …”

Dar cartea aceasta de aducere aminte şi învăţătură a profesorului pentru elevul necunoscut din România, începe cu un pasaj scris de Ovid Densuşianu : „ Drumul ce duce de pe vale Streiului spre Haţeg „ pă su vini „ cum se zice în graiul locului, ori de pe coastele ce ascund Silvaşul se vede desfăşurându-se una din cele mai frumoase privelişti de poezie a pământului românesc „

Cartea merită citită pentru că poezia locului ne face mai buni, iar un răsărit de soare în aerul rece de munte din Ţara Haţegului pictează o lumină ireală peste cei ca au fost, ce sunt, ce vor fii …

 

 

Constantin Stancu

Poet

Haţeg, iunie 2009 – iulie 2010, august 2011!

Categorii:literature

ZILELE ORAŞULUI HAŢEG, SCURTĂ AGENDĂ 2011

26 august 2011 3 comentarii

AGENDA HAŢEG 2011

 

Oraşul Haţeg se va afla, timp de trei zile, în sărbătoare, pe 26 -27-28 august 2011. Autorităţile locale au pregătit un program care include momente culturale, evenimente pentru copii şi tineri, dar şi specacole de muzică populară şi uşoară.

Haţegul este atestat documentar de 764 de ani şi este, conform documentelor istorice, cel mai vechi oraş din Transilvania.

Cu alte cuvinte sfârşitul de săptămână este bogat în evenimente culturale şi distractive în oraşul Haţeg, unde se vor desfăşura Zilele Oraşului Haţeg şi Festivalul cultural artistic “Haţegana”. Pe scena în aer liber vor concerta, printre alţii, Elena Merişoreanu, Ciprian Roman, Petrică Mâţu Stoian, Robert Târnoveanu, Deep Central, Narcotic Sound.

În ultimii ani s-a constatat o creştere a numărului de persoane care vizitează oraşul în zilele lui de graţie. Spectacolele oferite de Zilele Oraşului Haţeg sunt apreciate de multă lume, locuitori din judeţele Caraş-Severin, Alba, Arad şi judeţul Hunedoara, bineînţeles. Sunt aşteptate peste 30.000 de persoane din Ardeal.

Oraşul a fost pregătit de sărbătoare şi a fost mult de lucru a fost aranjat oraşul, s-au finalizat asfaltările din zona centrală, iar florile sunt peste tot locul, adică zugrăvit, reparat, vopsit, toate acestea pentru ca oraşul să arate ca cetate în sărbătoare.

 

Din programul sărbătorilor:

  • în prima zi vom avea invitaţi speciali pe soliştii de muzică populară Elena Merişoreanu, Ciprian Roman, Liliana Laichici. De la ora 22.00, vor cânta Sonia, Deep Central şi Bambi.
  • A doua zi, manifestările culturale şi cele dedicate copiilor şi elevilor, exerciţii ale formaţiei locale de pompieri şi ale Compartimentului de Primire Urgenţe. Seara sunt prezenţi Ilie Medrea, Robert Târnoveanu şi Felicia Stoican, Electric Zone, Residence şi Narcotic Sound.
  • A treia zi a sărbătorii oraşului se va încheia cu o mare paradă a portului popular din judeţul Hunedoara şi cele limitrofe, un spectacol de folclor susţinut de formaţii din Ardeal. Vor cânta Ovidiu Homorodeanu, Mirela Mănescu, Lele Crăciunescu, Traian Jurchela, Petrică Stoian Mîţu, Florica Tomoiagă.
  • Finalul, un superb foc de artificii va marca cele trei zile de sărbătoare ale oraşului Haţeg. Invitaţi speciali: Nae Lăzărescu şi Vasile Muraru.

Dincolo de aspectele pozitive, organizatorii au rămas datori la partea culturală, în oraşul Haţeg trăiesc şi importanţi scriitori care şi-au adus contribuţia la viaţa culturală. Poate în data de 27 august 2011 scriitorul Radu Igna şi-ar fi prezentat cartea sa „VOCAŢIA CULTURALĂ A HAŢEGULUI” pentru că anul trecut acest aspect a trecut aproape neobservat. De asemenea Constantin Stancu ar fi putut prezenta cartea „ARHIVELE DE LA HAŢEG: DE LA NEANTIA LA VÂLTOAREA SUFLETELOR” , o antologie a operelor celor care au avut curajul să scrie despre temele fundamentale ale Ţării Haţegului, buni AMBASADORI ai ţinutului! 

A fost preferat scriitorul Gligor Haşa pentru meritele sale culturale şi pentru susţinerea ideii că Haţegul a fost adevărata capitală social-politică a Daciei şi pentru alte argumente.

 

 

 

Informaţii obţinute de la Primăria Haţeg

Categorii:PRESA

VECIN CU LUMINA LUI DUMNEZEU


PRIMIM DE LA ADRIAN BOTEZ:

RĂDĂCINA ÎNSTELATĂ DE LA CONSTANTIN MARAFET

 

Poet, om de cultură, editorul cel mai harnic din judeţul Buzău, CONSTANTIN MARAFET şi-a lansat în anul 2009 al optulea volum de poezie: după surprinzătoarea poemă din poeme, Eu şi sora mea, umilinţa, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2008 – Constantin Marafet îşi consolidează, prin noul său volum, RĂDĂCINĂ ÎNSTELATĂ (Ed. Mesagerul, Chişinău, 2009) caracteristica de Duh, pe care i-o remarcam şi semnalam în precedentul: franciscanismul de tip mioritic, adică adaptat la văzduhul şi mitologia tăinuită, încă nedezgropată complet, a Râmnicului Luminat

Râmnicul Sărat a devenit, în viziunea Poetului Marafet, din simplu topos laic şi „vatră” a Focului Vieţii („desprinsa vatră: Râmnicul Sărat” – cf. Alean) –  topos sacru şi simbol al Iazul Iluminării, Iazul  Ascuns în Cer, al Fiinţei/Fiinţării Autentice („mi-e soră luna, soarele mi-e frate/ şi Râmnicu e basmul înecat”; „oh şi ah lumânăresc/ Doamne, mă Râmniceresc” „mi-e soră luna, soarele mi-e frate/ şi Râmnicu e basmul înecat”; „oh şi ah lumânăresc/ Doamne, mă Râmniceresc”  – cf. Ravac). Un fel de „mă grăniceresc”, „mă fac vecin, prin hotarul iniţierii, cu Lumina Lui Dumnezeu”.

 Autorul fiind adept fervent al „muzicii sferelor” platoniciene” şi al orfismului, poezia lui C. Marafet îşi alternează, firesc, pe ison când de doină, când de blestem popular, diezii şi bemolii:

 1jalea lunară, pricinuită de degenerarea istorico-mundană, „vântuită” („cazi cuvânt/planând în vânt”),  numărând răvăşirile încremenite în ceară ale Solului Timpului Istoric, Moartea: „câte morţi trec morţii-n ceară?” – cf. Înserare),

 2-precum şi dragostea solară faţă de Creaţie – şi, din Creaţia Lui Dumnezeu, se trag două veşnicii vrednice, alternativ, de cântec de mustrare şi de adoraţie: Grădina Paradisiacă şi Femeia Selenar-Acvatică, amintind de jocul iniţiatic al ştimelor, cu muritorii:  „moartea în secundul rol/(…) căzând nopţii trist bemol” – sau: „cheia sol îţi mai visezi/ cu bemoli şi cu diezi” – toată cântarea baladescă fiind una închinată, la modul trubaduresco-balcanic, depăşind păgânismul renascentist („iubito/rafaelito” – cf. Cumpăna), pentru smerirea de icoană bizantină, creştin-ortodoxă, cu reminiscenţe galileene: „pe sub pleoape arse/cade luna/cât laguna//nu-i femeia?/ speriată de furtuna/prafului din Galileea”;  „cine o aprinde/floarea ca ghiocul/spovedind norocul/mirului fierbinte//grea înmiresmarea/la înfluturare” „cine o aprinde/floarea ca ghiocul/spovedind norocul/mirului fierbinte//grea înmiresmarea/la înfluturare”– cf. Floare de înfluturare.

 Femeia „speriată de praful din Galileea” este, de fapt, Femeia Restaurată, Femeia Marianică, extrasă din istoria-paf-prăfuire satanică, pentru a pregătii lumii, în ceruri, Mântuirea Luminătoare şi Des-Prăfuitor-Purificatoare

 Din păcate, istoria nu-i dă voie Femeii să transcendă definitiv decât prin Poezie…Istoria o ţine prizoniera „hingherilor” şi păpuşarilor”: „mini Eva/hăituită de hingheri” (…) „te-nbeţi cu-agheasma milei/la un teatru de păpuşi” (cf. Palimpsest).

 Sugestia Poetului este că soarta Lumii este legată de soarta Femeii: o lume în care Eva nu poate transcende definitiv, mântuitor, în ipostaza marianică (ba chiar deviază, în spirit eminescian, spre Dalila…nedepăşind, prin vocala „a” multiplicată, durerea spre iluminare…  – cf. aaa) , este o lume ca „pantomimă de seisme” spirituale (cf. Beteală).. O lume care-şi reneagă esenţele şi-şi cultivă, cu maximă iresponsabilitate, „betelile” aparenţelor…Adică,  recuzita Marelui Iluzionist-SATANA…

 Avertismentul acestui volum: cine nu se străduieşte pentru a primi, din transcendenţă, Revelaţia Grădinii (figurată prin Arborele cu Rădăcni în Stele-Cer: „rădăcini din  Frunză” – cf. Corolar), cine nu răvăceşte Vinul Stelar, întru împărtăşirea cu „Cereasca Mană” – cine nu râvneşte să fixeze, întru Grădină, Mireasma… – acela  va fi condamnat să rămână, fiinţial, în zona derizoriului, a terorii/obsesiei formelor/poliţienescului anti-stelar, a fluviului formelor-mulaje şi a ZAŢULUI, ca ultimă umbră a formei, rest fiinţial autodezintegrator, urmărit, ca de un bocet cosmic, de starea, zădărnicită de rost transcendent, a aleanului: „sclipăt/ radar/înserare/mulaje/mireasmă/zaţ//(…)//neguros sporeşte zaţul…(…)… alean/târât cuvânt” – cf. Corolar.

 Acest Poet este obsedat de Râmnicul Fiinţei. Ne semnalează Răul din noi-fiinţele Istoricizate întru Zaţ şi Mulaje, dar ne şi avertizează, prin cele 33 de poeme (vârsta Răstignitului…), că, totuşi, nu am depăşit, încă, Limita de răbdare a Mântuitorului/Limita Şansei Mântuirii

 În stele mai avem o nădejde: cu condiţia SĂ NE CĂUTĂM, ACOLO, RĂDĂCINA STELARĂ!

 …Pentru că numai anistoria Rădăcinii Stelare ne este Autenticul Râmnic Al Fiinţei

                                                                                      prof.  Adrian Botez

Categorii:CARTEA, CRONICĂ
%d blogeri au apreciat: