Arhiva
Olimpia Berca: Note de lectură, Editura Clameo – 2014. Literatura ca eveniment, între aparenţe şi esenţe – misterul istoriei…
Olimpia Berca, Note de lectură, click aici pentru vizualizare
Adrian Botez: Cazul IL POLLAIOLO
“IL POLLAIOLO” – ELIBERATORUL ZBORURILOR
Abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara s-a născut la Toledo (în arabă: Tulaytulah; în iudeo-spaniolă: Toldoth; în mozarabă: Tolétho), capitala provinciei cu același nume și făcând parte din provincia autonomă Castilla-La Mancha. S-a născut, probabil, pe la 1561, adică atunci când Felipe al II-lea a mutat capitala Spaniei, de la Toledo la Madrid. A locuit şi copilărit nu departe de râul Tajo – primul palat, nu departe de Puente de Alcàntara. De atunci, din 1561, şi Toledo, şi familia nobilă, din care se trăgea abatele, precum şi regii Spaniei – nu s-au mai oprit dintr-o melancolică şi deplină decădere.A fost făcut călugăr, din îndemnul familiei, încă de la 15 ani şi, ajuns fiind la bătrâneţe, Sfântul Scaun a decis (ciudată decizie, parcă luată în răspăr, faţă cu realitatea!) ca Bernardo să fie abate al mirificei mânăstiri franciscane San Juan de los Reyes (mânăstire bogată şi liniştită; i-a avut drept ctitori pe legendarii regi catolici, Ferdinand al II-lea de Aragon și regina Isabella de Castilia şi Leon). Nu se ştie nimic precis despre moartea sa. Doar că, într-o dimineaţă a anului 1639 (abatele Bernardo trăise destul de mult şi văzuse, cu priviri ascuţite şi proaspete, minunat de mult şi de multe, pentru acea vreme, însoţind, ca preot şi cronicar, şi două expediţii pe Amazon, în Lumea Nouă), când un călugăr minorit a deschis uşa chiliei abatelui Bernardo, după ce bătuse în ea zadarnic, a văzut aşternutul neatins, pe severul pat de fier, iar delicata fereastră a chiliei zbătându-se deschisă din canaturi. Un porumbel, uguind de zor, fâlfâia, aprig, din aripi, să-şi ţină echilibrul, pe minusculul ei pervaz.
Se ştie că bunul abate Bernardo a călătorit mult. Urmare au fost două lucrări, închipuite ca jurnale de călătorie, dar cu aromă persistentă de cronici. Una dintre aceste două cărţi este, însă, mai curând, o sumă de rapoarte către Sfântul Scaun de la Vatican – şi este intitulată (cu un curaj care ţine, mai curând, de excentricitate, dar şi de un început de sfidare şi revoltă eretică – nu de mirare, de altfel, în rândul acestui soi călugări, care se trag din Duhul atât de blândului, dar şi veşnic neliniştitului, de dreptate căutător – adevăratului Sfânt Francisc!): “Minuni care aşteaptă beatificarea şi beatificări care aşteaptă canonizarea ”.
Iată ce scria abatele Bernardo, în cartea pomenită de noi în urmă (şi apărută, probabil, în ultimii ani de existenţă pământeană ai energicului abate-aventurier, erudit şi scriitor), despre un lucru petrecut, cândva, la puţină vreme de la urcarea, în Sfântul Scaun, a Sfântului Părinte “Papa Paulus Quintus, Episcopus Romanus” (16 mai 1605–28 ianuarie 1621):
“Era, pe acea vreme, în Florenţa, un hoţ vestit şi foarte ciudat. Numele adevărat i s-a uitat, dar porecla i-a rămas: Il Pollaiolo – Păsărarul. Dar nu pentru că prindea păsări, ci, dimpotrivă, pentru că le elibera din captivitate. Şi, pentru a putea să le elibereze din toate coliviile oraşului, învăţase, cu multă iscusinţă, absolut toate trucurile spărgătorilor. Astfel, nu se afla palat, din Florenţa (dar şi din alte cetăţi italiene!), pe care Il Pollaiolo să nu-l fi prădat de colivii (orişicâte ar fi fost ele!), pentru a da drumul, înapoi spre văzduh, bietelor păsări captive. Nu-şi cruţa, pentru această nebunie blândă a sa, nici eforturi, nici chiar bani (…de unde va fi avut bani, acest sărac între săraci, nu ştiu a spune!) să-i mituiască pe unii paznici – şi nu-i păsa de riscurile tot mai mari, care-l pândeau, din umbra palatelor bogate şi teribil de trufaşe, deci cu multe zburătoare întemniţate în coliviile de aur.
Dar Il Pollaiolo, hoţul cel mai curat din lume, şi-a aflat destinul, destul de curând.
Chiar cu un an înainte de asasinarea soţului ei, regele Henric al IV-lea al Franţei – Maria de Medici, fiica Marelui Duce de Toscana, Francesco de Medici, a venit, în desfătată preumblare, vara, dimpreună cu soţul ei regal, în palatul temuţilor Medici florentini. Dimpreună cu sodom de bagaje princiare şi regale, Maria de Medici adusese şi vreo câteva sute de colivii, cu păsări dintre cele mai frumos cântătoare şi cu pene dintre cele mai pestriţ colorate. Toate gloatele cetăţii le admirau şi se minunau, cu gurile ştirbe căscate larg…Într-aceeaşi noapte a venirii reginei Franţei, Il Pollaiolo s-a pus straşnic pe treabă, astfel că, până dimineaţa, n-a mai rămas nicio pasăre în coliviile reginei, iar în zori, văzduhul Florenţei era luminat nu atât de soare, cât de penajele paradisiace ale sutelor de păsări eliberate, dar, încă, năucite de neaşteptata libertate.
Aşa că, pe la ceasul amiezii, Il Pollaiolo deja fusese şi prins, şi judecat – pentru că toţi florentinii ştiau că este singurul care putea să işte o asemenea nebunie, în mândra şi atât de bine-chibzuita cetate Firenze.
Legat burduf, Il Pollaiolo îşi aştepta călăul (prea din pripă fiind, totuşi, lucrurile acestei arestări şi condamnări fulgerătoare! – pentru prima oară, în istoria execuţiilor, condamnatul urcase scările eşafodului, înaintea ucigaşului oficial şi legiuit al cetăţii!), pe eşafodul plasat în faţa Palatului Uffizi, în locul numit La Loggia dei Lanzi, al cărei fost acoperiş, acum transformat în terasă, era necesar, pentru ca membrii sălbaticei şi arogantei familii Medici să nu scape, cumva, vreunul dintre evenimentele sângeroase, ori mincinoase, din Piazza della Signoria . Când a apărut, cu masca lui cea roşie, călăul, şi a suit, cu paşi moi şi lenţi, treptele eşafodului – gloatele adunate în faţa eşafodului, în mod ciudat, nu au început să urle de bucurie, ci l-au întâmpinat, pe sinistrul gâde, cu o ciudată şi apăsătoare tăcere.
Călăul, după rânduiala cea veche, şi-a încercat, întâi, cu luare-aminte, tăişul securii pentru decapitare şi, cu ochi cercetători, a privit, apoi, spre Loggia, de unde regina Maria trebuia să dea semnul morţii, în urma căruia tăişul securii s-ar fi prăbuşit peste golaşul grumaz al neajutoratului cel condamnat la pieire, de către legea oamenilor. Nu se considerase necesar să se mai citească, în public, actul cu acuzaţiile aduse, de către cetatea Florenţei, lui Il Pollaiolo, câtă vreme, în văzduhurile de cobalt, pluteau (încă răspândite-risipite parcă de vânturi, temătoare una de alta!), la vederea oricărui eventual nefericit cârtitor, sutele de mărturii, vii şi împenate, luminat-colorate, precum îngerii – mărturii ale crimei de lezmajestate, făptuite de Păsărarul cel fără de nicio măsură ori ruşine.
Dar ele, zburătoarele văzduhului, deveniseră, acum, mii şi zeci, sute de mii – căci li se alăturaseră fostelor prizoniere, princiare şi regale – nenumăratele alte păsări, cele salvate, din aurită întemniţare, de-a lungul anilor, de către bizarul hoţ, Il Pollaiolo…!
Semnul de moarte fu dat, de mâna graţioasei regine, şi tăişul începu să vâjâie spre gâtul alb al Păsărarului. Deodată, din văzduhuri s-au prăvălit, precum trăsnetul, mii şi mii de pliscuri de păsări. Era năpustit, astfel, peste lumea amuţită, un vuiet asurzitor, ca de tunet. În Piazza della Signoria s-a făcut, într-o clipită, întuneric beznă. Pliscurile vâjâind, în căderea zburătoarelor, mii şi sute de mii, străluceau şi furnicau, precum nişte fulgere mici – aprig-mişunătoare şi ameninţător-fâlfâitoare. Mici, dar grozav de rapid rozătoare de oţel, pentru că, chiar şi în umbra nocturnă din Piazza della Signoria, se vedea cum tăişul securii călăului, care, o clipă mai înainte, strălucea ucigaş, cu firul de moarte îndreptat, nemilos, spre gâtul de pe butuc – scădea-scădea, acum, incredibil de repede, se micşora-împuţina tăişul securii călăului, se tot micşora, tot mai neputincios, mâncat, electric, de pliscurile de oţel ale păsărilor… Ciuguleau oţelul, toate deodată, teribil de sistematic şi repede, ca o ropotire de grindină celest-pedepsitoare… – …până când, tot dintr-odată, zburătoarele s-au năpustit, înapoi, înspre ceruri, ca aspirate titanic şi inspirate serafic, de o putere pe deasupra de fire. Îşi înţeleseseră libertatea – şi-şi marcaseră, printr-un gest sublim, înţelegerea libertăţii. Da, dintr-odată, cerul de deasupra cetăţii s-a limpezit, păsările nu s-au mai văzut. Norul care întunecase cetatea dispăruse. Li se auzeau sutelor de mii de zburătoare doar cântecele depărtate, cântece de triumf, de ciudată, nemaiauzită, asurzitoare bucurie…
Şi, în lumina izbucnită, iarăşi, ca o explozie cerească, peste cetate – au văzut, toţi cei de faţă, că mascatul gâde (tremurând din toate mădularele, de spaimă şi ruşine!) nu mai ţinea, ridicat ridicol, în mâini – decât un băţ dezgolit! Era coada fostei securi asasine. Şi, în acel ceas şi în acele multe-înmulţite minute, peste piaţă şi peste acoperişurile palatelor, s-a prăbuşit o nouă stihie: glasul mulţimilor adunate, în Piazza della Signoria, care cereau, cu ameninţare în voci (voci tot mai apropiate, ca tonalitate, de zborul feroce al păsărilor, cele eliberându-şi Eliberatorul!) – cereau, impetuos, precum apele diluviului dumnezeiesc, viaţă şi iertare, pentru Il Pollaiolo, Curatul Eliberator al Zborurilor Cereşti…
Regina a înghiţit în sec şi, speriată, s-a îndurat…
Nimeni, de atunci, n-a mai îndrăznit să vorbească despre această minune, din cetatea Florenţei. Acum, însă, după atâta vreme trecută, vin eu, abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcantara, ca martor ocular al celor petrecute, în cetatea Firenze, pe 24 ale lui iulie, anno Domini 1609 – şi cer, cu înfrântă smerenie, cercetarea, de către Sfântul Scaun, a <>, caz al unui om demn de smerită minunare, pe care-l propun spre îndreptăţită beatificare”.
…Nici atunci când a apărut cartea abatelui Bernardo, dar nici până în zilele noastre, nu s-a mai vorbit despre “cazul Il Pollaiolo”. O tăcere de moarte a fost poruncită, de la nivelul Sfântului Scaun. Cartea despre care facem aici vorbire, iscată dintr-alte năluciri ale abatelui Bernardo, a fost confiscată de Vatican.
…La noi pe masă a ajuns, dintr-o întâmplare mâhnită şi superbă, deopotrivă (în mod aproape miraculos!), un exemplar al acestei lucrări năpăstuite. Dar nu putem dezvălui amănunte, pentru că stăpânul şi aducătorul cărţii celei prigonite, a abatelui Bernardo (exemplar păstrat printr-o nouă minune, asemănătoare, oarecum, celei din cetatea Firenze, din anno Domini 1609!), acest om de mare curaj şi bunătate încă supravieţuieşte. Poate, când stăpânul şi aducătorul cărţii celei prigonite va pleca, în sfârşit, întru luminată şi înaltă binecuvântare, la Domnul, vom putea mărturisi mai multe, despre un òpus al minunilor călătoriei şi al smeritelor răzvrătiri ale vieţii.
Adrian Botez
Semnal: Revista DACIA ETERNĂ nr. 5/2014. Cuprins, atitudine, angajament, acuarelă şi pasiune
Editura Herald ne propune: Patimile sfinţilor martiri. O carte tulburătoare despre primele secole în care mărturia creştinilor era suferinţa!
Relatarile despre chinurile si moartea primilor martiri s-au pastrat pana la noi in forma asa-numitelor acte ale sfintilor.
Crestinii primari considerau a fi de prima importanta consemnarea ultimelor fapte si cuvinte ale unui martir si unul dintre ei era in mod frecvent imputernicit sa indeplineasca aceasta sarcina. In completare la propriile lor relatari, ei puteau extrage din procesele verbale ale tribunalelor, cu toate ca acestea nu le erau mereu accesibile inainte de perioada lui Constantin. Faptul de a fi crestin constituia o nelegiuire atat de mare, incat procesul verbal al proceselor era inregistrat cu grija si pastrat de o guvernare metodica cum era cea romana. Din timpul lui Domitian, daca nu chiar de la o data mai timpurie, chiar numele de crestin expunea o persoana pedepsei cu moartea. Daca era adusa informatia despre un om cu privire la faptul ca era crestin, acesta era citat in fata unui magistrat si i se poruncea sa jertfeasca unui zeu oarecare, adesea geniului imparatului care domnea. Raspunsul obisnuit era: „Sunt crestin si nu voi jertfi idolilor si murdarelor duhuri rele”. Atunci, se foloseau torturi pentru a obliga la ascultare, iar daca acestea dadeau gres, acuzatul era condamnat la moarte.
Atunci cand martirul accepta cu bucurie condamnarea la moarte din partea persecutorilor si ia judecata asupra sa, el marturiseste ca unul, adevaratul si singurul Dumnezeu este Ziditorul care a facut toate lucrurile si Care il va invia din morti. Marturisirea este intarita prin moartea marturisitorului.
Jertfindu-se pe sine, martirul afirma ca Dumnezeu este Creatorul care da viata si, in acelasi timp, neaga zeii falsi si lipsiti de viata ai prigonitorilor sai, carora refuza sa le aduca jertfe. In actul martiric se reveleaza adevarata relatie dintre Dumnezeu si lume. Pentru crestinul primelor veacuri, moartea prin martiriu era dovada suprema a credintei sale ca singura sursa a vietii si a nadejdii omului este Dumnezeu.
CUPRINS
Cuvant inainte 5
APOLOGIA SI FAPTELE SFANTULUI APOLLONIUS 23
FAPTELE SFANTULUI FOCA 41
MARTIRIUL SFANTULUI POLIEUCT 73
MARTIRIUL SFANTULUI CODRATIUS 97
FAPTELE SFANTULUI TEODOR OSTEANUL 121
FAPTELE SFANTULUI TALELEUS 141
FAPTELE SFANTULUI HIZTIBUZIT 159
FAPTELE SFANTULUI CALISTRAT 173
FAPTELE SFANTULUI DUMITRU 233
Bibliografie selectiva 247
Index general 255
Cod catalog: 000T12
ISBN: 978-973-111-050-9
Nr. pagini: 256
Cod bara EAN 13: 5948417180128
An aparitie: 2008
Format: 13 x 22 cm
Limba: Romana
Coperta: Policromie, carton laminat
Deva: ZIUA LIMBII ROMÂNE! Ora 11, Biblioteca Judeţeană „Ovid Densuşianu” Hunedoara-Deva
ASOCIAŢIA SCRIITORILOR DIN JUDEŢUL HUNEDOARA
BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ ,,OVID DENSUSIANU” DEVA-HUNEDOARA
Au onoarea de a vă invita la sărbătorirea ZILEI LIMBII ROMÂNE, care va avea loc sâmbătă, 30 august a.c., la Biblioteca Judeţeană Deva – Sala de lectură, începând cu ora 11.00.
Cu acest prilej, toţi cei care au materiale de citit sau de prezentat, sunt rugaţi să le susţină.
Vă aşteptăm cu drag,
Asoc. Scriitorilor din jud. Hunedoara,
Mariana Pândaru-Bârgău,
Biblioteca Judeţeană ,,Ovid Densusianu” Deva-Hunedoara
Ioan Sebastian Bara,
Preşedinte Manager
Concurenţa loaială? Buna credinţă un principiu uitat şi revitalizat…
Concurenţa neloială mai bine clarificată!
Ce se întâmplă dacă intra în vigoare modificările aduse Legii nr. 11/1991 privind concurenţa neloială prin Ordonanţa Guvernului nr. 12/2014?
Modificările limpezesc apele, prin definirea unor concepte ca: „practici comerciale”, „uzanțe cinstite”, „secret comercial”, „concurenței loiale”, cuvânt utilizat zilnic dar nu întotdeauna în sensul legal şi previzibil pentru toată lumea.
Concurența loială poate fi înţeleasă drept situația de rivalitate de piață, în care fiecare întreprindere încearcă să obțină simultan vânzări, profit și/sau cotă de piață, oferind cea mai bună combinație practică de prețuri, calitate și servicii conexe, cu respectarea uzanţelor cinstite şi a principiului general al bunei-credinţe. Iată că principiul bunei-credinţe apare ca o realitate în viaţa normală a românilor şi că acţionarea într-un mediu privat nu înseamnă dictatura voinţei celui mai tare, celui mai şmecher, celui mai dat în praştie!
Legea concurenței neloiale are în vedere practici de concurență neloială ca denigrarea unui concurent sau a produselor acestuia și deturnarea clientelei unei întreprinderi. Denigrarea presupune răspândirea de către o întreprindere sau reprezentantul sau angajatul său de informaţii care nu corespund realităţii despre activitatea unui concurent sau despre produsele acestuia, care sunt de natură a-i leza interesele. Deturnarea clientelei unei întreprinderi poate fi considerată concurență neloială atunci când această practică este realizată de către un fost sau actual salariat ori reprezentant al întreprinderii, prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecţiei acestora şi a căror dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi.
Legea lasă deschisă sfera faptelor care pot intra în domeniul concurenței neloiale. Orice alte practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-credinţe şi care produc sau pot produce pagube oricăror participanţi pe piaţă pot fi considerate fapte de concurenţă neloială. Apare o activitate grea pentru cei afectați, în condițiile în care ei trebuie să aducă dovezi cu privire la existența practicii de concurenţă neloială și cu privire la prejudiciu sau riscul apariției unui prejudiciu. Consiliul Concurenței, instituţia competentă să asigure protecţia întreprinderilor împotriva practicilor de concurenţă neloială, poate decide să acţioneze sau să nu acționeze atunci când consideră că, într-un anumit caz, efectele unei asemenea practici sunt minore.
Se poate observa că societăţile interesate au posibilitatea fie de a ataca refuzul autorității de a decide asupra faptei, fie de a se adresa instanței de judecată.
Pentru cazurile în care autoritatea de concurență decide să acţioneze, aceasta poate face uz de puteri de investigație puternice!
O altă modificare are în vedere modalitatea de exercitare a drepturilor conferite întreprinderilor care sunt investigate de Consiliul Concurenței, care, pentru a-şi putea pregăti apărarea, au dreptul legal de a solicita accesul la dosarul cauzei și de a obține copii de pe documentele aflate la dosar.
Întreprinderile investigate vor putea contesta decizia finală emisă de autoritatea de concurență ca şi deciziile intermediare legate de confidenţialitatea unor date.
Consiliului Concurenței poate să dea prioritate unor cazuri în funcţie de:
– „potenţialul impact asupra concurenţei efective”,
– „interesul general al consumatorilor”,
– „importanţa strategică a sectorului economic vizat”.
Sursa: MO si practica
Debut, cartea de inceput! Editura Max Blecher si pasiunea pentru nou
Casa de Editură Max Blecher (www.maxblecher.ro) organizează a IV-a ediție a concursului anual de debut, continuând inițiativa pornită în 2011, al cărei scop este descoperirea și publicarea unor autori valoroși nedebutaţi în volum. Un concurs deschis poeților care nu au publicat editorial, câștigătorul fiind ales de către cei trei membri ai juriului.
La fel ca în anii trecuți, condiția principală de participare este să nu fi debutat în volum. Nu există limită de vârstă pentru înscriere. Premiul constă în publicarea manuscrisului câștigător și lansarea cărții la târgul de carte Gaudeamus (noiembrie 2014).
Adresa de e-mail la care manuscrisele vor fi înscrise este debutmaxblecher@gmail.com. Data limită de trimitere este 1 octombrie 2014. Nu există condiții în ce privește numărul de pagini, fontul ales pentru paginare, formatul în care va fi trimis manuscrisul.
Juriul concursului de debut Max Blecher este alcătuit din: O. Nimigean (poet, prozator, publicist), Marius Conkan (poet, critic literar) și Claudiu Komartin (editor).
Câștigătorii edițiilor anterioare:
2011:
Matei Hutopila, c o p c i
2012:
Anatol Grosu, epistola din filipeni
2013:
Florentin Popa, Trips, heroes & love songs
Dincolo de tacere: Tainica simtire!
Revista de Cultură Universală
Nomen Artis – Dincolo de tăcere
împreună cu Librăria Diverta Hubertus
vă invită la
lansarea volumului
Tainica simţire
(autor: Vasile Hatos)
care va avea loc la sediul Librăriei Diverta
(str. bd. 21 Decembrie nr. 22), Cluj-Napoca
pe data de 28 august 2014, orele 18
Gazde: Mihaela Enache,
Gabriela Roman
Invitaţi:
Mihai Păstrăguş, Iaşi
Viorela Codreanu Tiron, Bucureşti
Terezia Filip, Târgu Lăpuş
Iulian Dămăcuş, Cluj
Relaţii suplimentare la tel. 0723 654 043
Adrian Botez: …şi poezie s-a făcut!
CUM APARE POEZIA
nu dai drumul la robinetul cu
poezie – când vrei tu: întâi
se strâng acolo în cer
sfinţii – şi fac o
şedinţă sau o consfătuire
ceva – în urma căreia se
hotărăşte dacă – ţinând seama că
păcătosul cutare nu mai poate dormi nici cu
îngeri nici fără de îngeri – nici cu
vreun codru – nici fără codru
aproape – şi în
general – i s-a urât cu lumea de jos – care
lume s-a smochinit „di tăt” – oare n-ar fi cu
cale („ba da, Preasfinte!”) – pentru a-l mai ţine
ocupat încă oleacă jos (aşa vorbesc sfinţii în rai – ei
înde ei – cu „di tăt” – cu
„oleacă” şi cu „şi vrei măi”) – şi ca să nu
ţâşnească el păcătosul – deodată în
sus – Doamne fereşte! – ca un meteor stricat la
minte şi montat pe invers – şi având în
vedere că în rai e acum
înghesuială mare şi se fac
de zor şi într-una (de când se ştie el
raiul rai!) – lucrări de restaurare – deci
păcătosul ăla ar trebui s-aştepte cam mult şi
degeaba la poarta raiului – aşa-aşa-
aşa – care va să zică – să se întredeschidă
oleacă poarta raiului – de către portarul de
serviciu („unde eşti sfinte
Petre? – ai auzit ce-am spus?” – „da-da-da – am
auzit – colega sfânt – am…da”) – revin: să se
întredeschidă poarta – ca
păcătosul ăla neurastenizat să
caşte gura cât şura – o
clipită numai – la ce-i pe aici
frumos (adică – vreau să spun – numai pe unde
nu se mută mobila cerească în
colţul opus) – iar noi „tranc!” apoi – poarta i-o-nchidem în
nas – iar el – păcătosul fără prea mulţi
creieri în
devlă – cu ochii
sticlind ca la lup – s-o ia la sănătoasa îndărăt – către
pământ – şi să scrie
acolo jos – ce-a furat el chipurile cu ochiul aici
sus – pe când dormea
jos – buştean… – aşa-aşa-
aşa – („e bine măi?” – „da-da-da – cum de
nu – Preasfinţia Ta!”) – drept care s-a
încheiat prezentul proces
mut („semnaţi măi cu raza asta de la
mine – hai toţi odată!”) – şi
gata!
…şi Poezie s-a făcut!
Adrian Botez
Semnal: Revista Boema nr. 7/2014. Petre Rău şi pasiunea pentru tainele literaturii
23 August, LegeA si MemoriA
LEGE Nr. 198 din 7 noiembrie 2011 privind declararea zilei de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului şi a zilei de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România
EMITENT: PARLAMENTUL ROMÂNIEI
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 799 din 11 noiembrie 2011
Parlamentul României adoptă prezenta lege.
ART. 1
(1) Se declară ziua de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului.
(2) Se declară ziua de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România.
ART. 2
Parlamentul României, Guvernul României, autorităţile publice centrale şi locale vor organiza activităţi festive pentru marcarea acestor evenimente, în limita alocaţiilor bugetare aprobate.
Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR
ROBERTA ALMA ANASTASE
PREŞEDINTELE SENATULUI
MIRCEA-DAN GEOANĂ
Concurs de literatura!
Asociația Culturală DIVERBIUM în parteneriat cu Reţeaua literară și Editura KARTH organizează cea de-a IV -a ediţie a concursului naţional de literatură „Reţeaua literară” (secţiunile poezie şi proză) destinat românilor de pretutindeni – atât cei rezidenți în România cât și cei rezidenți în străinătate.
Perioada de înscriere: 10 iulie – 10 septembrie 2014
Finaliştii vor fi desemnaţi în prima parte a lunii octombrie 2014. Câştigătorii vor beneficia de publicarea manuscriselor la editura KARTH şi de lansare la Salonul Internaţional de Carte BOOKFEST din primăvara anului 2015 iar finaliştii de promovare preferenţială atât în Reţeaua literară cât şi prin intermediul site-urilor partenere.
Coodonator de proiect: Gelu Vlașin
Textele vor fi trimise prin mail pe adresa: reteaualiterara@yahoo.es, alături de o prezentare (cv + date de contact) + o fotografie – până la data de 10.09.2014.
Condiţii de înscriere:
– să nu fi debutat până acum în volum cu poezie sau proză
– nu există limită de vârstă pentru înscriere
– se vor trimite 10 poeme sau 10 pagini de proză în format A4, scrise pe o singură faţă
– cu specificaţiile: font times new roman 12, la două rânduri
Câştigătorii vor fi desemnaţi de către un juriu format din scriitorii: Nina Vasile, Sorin Dinco, Marin Dumitrescu, Marius Gârniță și Gelu Vlaşin
Concursul de literatură pentru românii de pretutindeni face parte din proiectul DIVERBIUM – Dialoguri Interculturale Itinerante – proiect cofinațat de MAE prin intermediul DPRRP (Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni)
Sursa: Reteau Literara
Fenomenul Dosoftei în viziunea lui Adrian Botez. Câteva consideraţii de Octavian Constantinescu
O REUŞITĂ ÎNCERCARE DE REABILITARE A LITERATURII ROMÂNE VECHI: CARTEA LUI ADRIAN BOTEZ –
„DOSOFTEI – VESTITORUL LUI EMINESCU”
Scrisă aşa cum este, cartea despre mitropolitul Dosoftei nici nu poate fi lăsată din mână, aproape ca un roman poliţist, datorită minuţiozităţii şi tenacităţii de „şoricar”, cu care autorul scormone după un adevăr ştiut de mulţi, dar acceptat de foarte puţini: poporul acesta are un destin supra-terestru, el este matricea, găoacea, cuibul din care au plecat alte limbi şi neamuri. Cea mai surprinzătoare ştire, care vine să întărească adevărul acesta, este faptul (net!) că, în India, 800.000 (opt sute de mii!) de persoane vorbesc o limbă cvasi-românească. Nu mai dau şi alte detalii. Iar Adrian Botez, cu competenţă, cu ardoare, cu dragoste de neam şi de ţară, izbuteşte să mai găsească un filon, doveditor al unui adevăr pe care nu mă simt obligat să-l demonstrez: suntem, aici, de mult mai multe mii de ani, decât s-ar crede, în minţile „erudiţilor de salon” – am influenţat lingvistic mai multe popoare, am fost creştini în duh, cu mult înaintea altora. Bâiguielile unora, sfertodocţi, sau, chiar, spre jalea mea, cercetători respectaţi, despre limba „rudimentară” (!!!), din scrierile lui Dosoftei, arată clar că noi singuri ne tăiem craca de sub picioare, las a mai pomeni pe alţii, străini, care au tot interesul să o facă. Aceasta delăsare, aceasta nepăsare, această „nobilă” indiferenţă mie îmi spun, în contrast cu părerile altora, altceva: nu este nesimţire, nu este nepăsare, este credinţa că orice ar zice şi ar face unii sau alţii, steaua acestui neam nu poate apune, căci ştiute sunt căile, adevărurile şi scopul suprem ale Creatorului.
Asemenea unui bogat care dăruieşte, cu nepăsare, în dreapta şi în stânga, tuturor, din ceea ce ştie că are cu prisosinţă, tot aşa şi acest neam al nostru, conştient, parcă, la nivelul mentalului colectiv, de „înaltul său destin astral”, de bogăţia spirituală imensă, le „dăruieşte” tuturor neamurilor de primprejur, libertatea de a spune şi face, împotriva sa, orice. Am primit, aici, pe toţi veneticii curgători dinspre pustele îndepărtate ale Asiei, i-am găzduit şi i-am ospătat pre toţi, cu asupra de măsură, conştienţi că nimic nu ni se poate întâmpla. Şi asemenea lui Eminescu, pare că spunem şi noi, încă o dată, şi încă o dată (de câte ori trebuie şi ne inspiră Hristosul Neamului!), „câţi veniră, se făcură, toţi, o apă şi-un pământ…” Şi asijderea va fi şi de acum încolo, pare să spuna autorul, cu o încredere aproape sinucigaşă. Oare nu din iubire Hristică, deplină şi desăvârşită, face neamul nostru atâta risipă de îngăduinţă?
Adrian Botez are meritul de a se fi aplecat, cu ştiinţa şi dragoste, asupra unei „zone” pe nedrept neglijate a literaturii române: perioada de început, când toate păreau amestecate şi neclădite, ca să ne limpezească şi să ne spele ochii de „negura” lăsata, cu şi fără de voie, de imixtiunile interesate să ne păgubească de ce avem mai scump, adevărata noastră identitate de neam. Nu le-ar mai ajuta bunul Dumnezeu, celor care nu mai prididesc cu „munca” lor de cârtiţe oarbe, să ne tot convingă a ne înstrăina şi ţară, şi Duh!
Adrian Botez reuşeşte, cu pricepere, să demonstreze un adevăr care altora se pare că le-a scăpat: „tocmind” psaltirea cea „pre versuri”, Dosoftei nu numai că traduce un codex religios, ci face cu totul şi cu totul mai mult de atât, autohtonizează textul religios, îl adapteaza nevoilor, firii valahe şi profilului spiritual valah, îndulcind, parcă, textul iniţial, spre „mireasma de dulceaţă” a raiului:
“Deci, nu e tot atât de bună “stredea” (excesiv înjosită întru despiritualizare “glotaşă”!), pe cât este <> (auzirea manifestării Logos-ului Dumnezeiesc! – e drept, aflată în compania grâului hristic şi a “oloiului-unt”, posibilă ipostaziere a mirungerii/”îngerească hrană”-HRĂNIRE ÎNTRU RECUNOAŞTERE A FIINŢEI DE DUH: <
> – psalmul 77 , p. 150)…dar tot deplin bună (dar, în TĂCEREA SPORITĂ A ROSTIRII!) este <>! Căci numai ea poate să se afle ACOLO, în zona extatică, în Chipul Mistic (deci, inefabil/inexprimabil, întru DEITATEA eckhart-iană: GOTHEIT-GRUND!): <> (psalmul 140, p. 270)”.
Iată, deci, ce zice autorul lucrării de faţă, pentru a ne vădi, semantic şi mental-atitudinal, această “îndulcire” specific valahă, intuită şi purceasă, sublim-lămuritor, dinspre psalmistul Dosoftei:
“Noi adăugăm (la semnificaţiile alese şi specificate mai sus, ale verbului ”a scorni”) şi semnificaţiile de ”a se stârni, a se dezlănţui”, precum şi pe aceea de” a face să iasă din adăpost, a urni”. De ce? Pentru că Sfântul Dosoftei nu a dezlănţuit doar uraganul MARII POEZII VALAHE – ci a dezlănţuit, în el, Adevărul Revelaţiei HRISTICE, întru ORTODOXIE/CALEA CEA DREAPTĂ, SINGURĂ EA FIIND A MÂNTUIRII!!! N-a mai putut răbda DIZ-ARMONIA psaltic-davidiană, creată prin ipocrizie – şi s-a dezlănţuit întru LĂMURIREA (de la ”lamură”!) ADEVĂRULUI ARMONIC! N-a mai putut sta ascuns, în ”adăpostul” (oarecum camuflat şi, de multe ori, dovedit ca fiind pretextul culcuşirii laşe!), al traducătorului (”Eu nu zic nimic de la mine, nu daţi vina pe mine, eu repet ce a zis el, câtumai REGELE DAVID!”). ”Ba nu!” – va exclama, prin ”urzirea şi stârnirea” acestui PSALM EXPLOZIV, fără de nume, dar dăruind Valahimii, prin simplă ”plăsmuirea” sa, NUMELE CREATORULUI POEZIEI, ÎNTRU DUHUL ADEVĂRULUI ORTODOX POETIC! – ”Ba nu! – eu, Păstorul cel Bun al Turmei Revelat-VALAHE, consider că nici măcar regele David nu poate fi deasupra Celui care s-a intitulat <>! Cât o fi el de rege, nu-i mai mult decât pulbere şi decât umbră…ba chiar mai puţin decât atât, atunci când nu se comportă cum pretinde el că-i este portul său de rege! Eu mă supun Împăratului Cerurilor, iar nu smintelilor şi ipocriziilor şi apucăturilor care duc la sminteală – şi sunt obligat, de Misiunea mea, să-i luminez pe valahi, iar nu să-i ţin în întunericul nedumeririi!”…”
Pare că autorul dezlănţuie, aici, un adevărat proces judiciar, menit să lămurească, tuturor, mai mult decât „buchea” psaltirii, ci Adevărul, cel dezbărat de orice alcătuire netrebnică şi defăimătoare de neam. Proces care nu este unul al învinuirii, ci unul al lămuririi, al alegerii adevărului de minciună:
“Se vede clar că, între regele David şi <> său (după câte servicii îi face şi jură că-i va face lui David, am zice că Dumnezeul veterotestamentar este/devine, mai curând, agentul imobiliar al lui David şi face parte şi din servicile secrete israeliano-davidiene!) se produce o dublă înţelegere (prin semne grafice, dar, probabil, şi prin limbajul ochilor şi al trupului!) :
1-Prima înţelegere este una de tip ”promo”, de făurire a imaginii publice a lui David, aşa ca în alegerile ”democratice”, de azi (să facă daruri de pâine la săraci, săturându-i… – să îmbrace preoţii ”în mântuire”, să tocmească ”lăudaci”, de tip ţuţer: ”15-Roadele lui le voiu binecuvânta şi pe săracii lui voiu sătura de pâine. 16-Pe preoţii lui voiu îmbrăca cu mântuire şi slugile lui vor scoate strigăte de bucurie. 17-Înălţa-voiu acolo puterea lui David şi acolo voiu găti făclia unsului meu”.
2-A doua înţelegere este una de tip militar-ofensiv – şi aceasta, se vede treaba, este cauza iritării şi exploziei, stârnirii, dezlănţuirii, ieşirii din ”ascunziş” (”ascunzişul” simplului, chipurile, traducător, iar nu DEMIURG ORTODOX AL POEZIEI VALAHE!) – a lui Dosoftei : ” 18-Pe vrăjmaşii lui viu îmbrăca cu ruşine şi asupra lui va străluci sfinţenia mea>>”!
Păi cum, oameni buni?! Ia să auziţi ce ode aduce regele David păcii şi înfrăţirii, în psalmul 132, după ce, în psalmul 131, făcuse înţelegere cu ”Dumnezeul lui de casă”, întru ”îmbrăcarea în ruşine a vrăjmaşilor” (de fapt, nimicirea şi robirea TUTUROR vrăjmaşilor Neamului lui Iuda! – adică, a triburilor băştinaşe, străvechi, pe acele pământuri, şi care nu prea agreau, încă de pe atunci, agresiunea tribului/triburilor lui Iuda!): ”1-Cât de bine e şi cât de frumos, să locuiască fraţii în unire! 2-Aceasta-i ca o mireasmă frumoasă pe cap, ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron, ce s-a pogorât pe marginea vestmintelor lui. 3-Aceasta-i ca roua Ermonului, ca roua ce se pogoară pe munţii Sionului. Că, unde-i unire, Domnul trimite: viaţă şi binecuvântări nesfârşite”.
Cât de frumos se vorbeşte (tot în limba, cică, ”a treptelor”!), în psalmul 132, despre ”frăţia în unire” (că-i ”mireasmă frumoasă”, că-i ”ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron”, că-i ”ca roua Ermonului”) – pe când în psalmul anterior şopocăia cu Dumnezeu, pe sub ferestrele non-ebraicilor, complotând grav de tot, împotriva oricărei ”frăţii” şi ”uniri”! Păi, se vede treaba că, una din două: ori regele David vorbeşte cu două voci şi cu două guri – ori că, atunci când vorbeşte el despre ”frăţie şi unire”, nu se referă nicicum la ”toţi oamenii de sub Cerul Lui Dumnezeu” – ci, EXCLUSIV, LA ”FRĂŢIA ŞI UNIREA” DINTRE EVREI!!! Toţi îi sunt duşmani lui David-regele, afară de cei dintr-un sânge (şi un interes!) cu el…din cele 12 triburi care se trag din Iuda!
Şi, atunci, îşi spune sfântul Mitropolit Dosoftei, <>!
Căci, nu-i aşa: ”Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteti să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (cf. Matei, 6, 24) – şi Sfântul Dosoftei nu putea să ”slujească” (adică, să accepte, tacit, ipocrizia!) şi psalmului 131, şi psalmului 132, de parcă n-ar fi văzut că unul conţine, ca atitudine spirituală, păreri şi atitudini opuse celuilalt! – …sau, cel puţin, aşa apărea, la o primă vedere.
Iar lucrurile trebuiau limpezite, pentru omul simplu, ascultător cucernic şi onest smerit, în biserică! Pentru că el, ”LIMPEZITORUL”, nu era oricine, ci Mitropolitul Moldovei! – şi nu avea dreptul să lase lucrurile tulburi, spre o eventuală sminteală a celor săraci cu Duhul (căci lor trebuia să le agonisească Împărăţia Cerului, nu altora!), pentru că el era PĂSTORUL CEL BUN!!!
În primul rând, să remarcăm că Dosoftei nu foloseşte, în traducerea sa, asupra psalmului 131, cuvântul misticii înnegurate ebraice: ”strălucire” (”va străluci sfinţenia mea”) – ci foloseşte o imagine cu simbolistică valahă, deschisă către cosmos, iar nu închisă între zidurile comploturilor ”davidiano-iehovite” – IMAGINEA POETICĂ ŞI HRISTICĂ A ÎNVIERII – ”floarea-înflorire”:”într-a mea svinţie să-nflorească”. În Psaltirea pseudo-davidiană a SFÂNTULUI Dosoftei – a pătruns Duhul HRISTIC!!!
Apoi, să remarcăm ceea ce este de remarcat, având textul sub nas: Sfântul Dosoftei refuză să fie folosit, fie şi din postul de traducător, pentru un limbaj dublu, mai curând aparţinând de dipomaţia machivelică, decât de vreo teologie, oricare va fi fiind ea aceea. El, Sfântul Dosoftei, rosteşte, pe faţă, sus şi tare, care TREBUIE să fie ”breviarul oamenilor cinstiţi”, din întreaga lume (cum fusese numită, în Franţa, cartea lui Montaigne [1533 – 1592], ”ESEURI”, încă din veacul al XVI-lea!): ” Cine face zidi de pace,/Turnuri de frăţie,/Duce viaţă fără greaţă/’Ntr-a sa bogăţie./Că-i mai bună, depreună,/Viaţa cea frăţască,/Decât armă ce destramă/Oaste vitejască”.
Din Dumnezeul răzbunător şi crunt al iudeilor – spune profesorul Adrian Botez, cu dovezi palpabile, din textul psaltirii – Dosoftei alcătuieşte o altă imagine, a unui Hrist îndurător şi plin de iubire:
“De aceea, Sfântul Dosoftei nu doar că nu va urma calea non-orfică a Psaltirii Davidiene, ci, mai mult, va căuta şi afla altă Cale – aceea BUNĂ, a Lui Hristos-Dumnezeu şi a ORFISMULUI POETIC, – pentru că Sfântul Dosoftei nu se mai adresa, acum, precum regele David, unui popor călcător de Lege a Luminii şi Iubirii, ci se adresa chiar CELUI MAI IUBITOR DE ORFISM ŞI DE LUMINĂ, dintre popoarele/Neamurile Pământului!
Sfântul Dosoftei, aşa cum am zis şi mai sus, şi-a pus una şi bună în cap: să alcătuiască un manual poeticesc/orfic şi duhovnicesc, atractiv şi luminat de iubire de semeni (una, pentru că simplifică teologia, până la priceperea ei de către oamenii simpli, din norod – a doua, că aranjează, întru Înaltă Transfigurare Poetică, vorbele valahilor! – care sunt vorbe din inima norodului valah smulse, iar nu cum se plânge, absurd, Sextil Puşcariu, că limba Psaltirii e plină ”mai ales cu multe neologisme”! – să vină, din mormânt, şi să ni le arate, şi nouă, pentru că vorbele lui Miron Costin cel ÎNŢELEPT rămân valabile, în veci de veci: ”Eu voi da samă de ale mele, câte scriu” [83] ), pentru ca şi valahii să ştie a se ruga, cu Duh Frumos, către Dumnezeul Creştinilor Ortodocşi: Iisus HRISTOS!!! Cum ziceam mai sus, Sfântul Dosoftei nu are alt scop, decât acela de a da Neamului Valah, CREŞTIN-ORTODOX – o PSALTIRE VALAHĂ! – …nu ebraică, nu romano-catolică, nu <>, nu <>!!!
PSALTIRE VALAHĂ – VALAHILOR! – şi…<>!”
Ce vreţi mai „românesc” de atât? Care neam a mai fost, ca al nostru, creştin înainte de creştinare, îndurător, cu asupra de măsura, cu vrăjmaşii, pe care, în cel mai pur spirit creştinesc cu putinţă, să-i ospăteze din vase de aur, cu bucate de preţ?
Încrâncenarea cu care autorul încearcă să redea lumii adevărul literar şi artistic al operei mitropolitului Dosoftei nu vine din încăpăţânare prostească, din pur spirit de frondă şi contradicţie oarbă, ci din profunda cunoaştere şi, mai ales, din iubire de neam şi limbă, din adânca trăire spiritual-românească şi, de ce ne-am ruşina a o spune: din Ortodoxie desăvârşită.
Adrian Botez spune toate astea, în cartea sa, pe lângă altele, mai multe, pe care eu n-oi fi putut sau nu voi fi ştiut să le văd. Scoţându-l pe Dosoftei din conul de umbră al proto-literaturii, autorul face un mare serviciu acestui neam, pe nedrept hulit: arată lumii că „au născut”, vorba altui începător în ale limbii neamului, „şi la Moldova, oameni”, adică intelectuali desăvârşiţi şi scriitori de talent, în limba românească adevărată, „tocmită”, cum ar veni, încă de pe atunci, iară nu „rudimentară” cum, spre ruşinea lor, o consideră alţi exegeţi. Am avut prilejul să constat, citind volumul domnului Adrian Botez, că se poate scrie alert, cu vervă şi aproape polemic, despre un subiect pe care alţii, numai cu mare îngăduinţă, l-ar putea considera incitant. Dar autorul ştie să presare cartea cu amănunte care fac lectura palpitantă şi captivantă, scoţând la iveală un Dosoftei mai mult chiar decât Poet (deşi Poetul Dosoftei este, cu adevărat, genial şi vestitor de „sumă de genii protectoare ale Neamului Valah – Eminescu!”: „Prin Dosoftei, valahii şi Ortodoxia îşi regăsesc echilibrul armonic al vieţii şi, deci, ELIXIRUL VIEŢII – iar prin Eminescu-Aminul regăsesc ELIXIRUL ÎNVIERII HRISTICE!”) – şi, mai presus de toate, Valah adevărat şi Creştin autentic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.
OCTAVIAN CONSTANTINESCU
POLIŢIA ANIMALELOR
Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (ANSVSA) are o structură specială, denumită Poliţia animalelor, în cadrul căreia lucrează opt inspectori în Capitală şi câte unul în fiecare judeţ.
Inspectorii din Poliţia sanitar-veterinară a animalelor vor controla de la ferme, crescătorii, abatoare, grădini zoologice sau circuri, la laboratoare unde se fac experimente pe animale, pentru a verifica dacă sunt respectate condiţiile privind bunăstarea animalelor.
Se va pune un accent deosebit pe adăposturile pentru câini fără stăpân.
Cele mai grave încălcări ale legislaţiei privind protecţia animalelor (Legea 205/2004), adică uciderea şi schingiuirea animalelor sau folosirea lor la lupte, pot fi pedepsite cu închisoare.
Pentru nerespectarea condiţiilor de creştere, adăpostire, hrănire sau asistenţă medicală a animalelor prevăzute de aceeaşi lege, inspectorii vor întocmi procese-verbale de contravenţie.
SURSA: ANSVA SI IN PRESA
Vederea cu ochiul de zeu: „las nicolettes”
NĂLUCIRILE ABATELUI BERNARDO
În erudita sa lucrare “Lumea Nouă şi Spiritul Creştin”, abatele spaniol Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcantara (explorator, predicator cu nădejdi de convertire a „sălbaticilor” incas, dar, în primul rând, conquistador, în numele Coroanei Spaniole) scria, pe la 1633 (o sută de ani după arderea pe rug, de către Francisco Pizarro, a ultimului împărat-Sapa Inca Atahualpa), aceste stranii fraze, aproape blasfematoare (unicele cuvinte scrise, despre ceva care pluteşte între real şi irealitatea sacră – „las nicolettes”):
„Există, pe cursul superior al Amazonului, în plină junglă, un soi de plante incredibile, care plutesc la suprafaţă doar în zonele de maxim risc ale vârtejurilor apei, ca nişte formaţiuni-insule de lumină: deşi aflate în bătaia soarelui şi în mijlocul apelor, ele nu se sinchisesc nici de lumina soarelui şi nici de puterea apelor vijelioase şi rotitoare, pentru că ele par a avea o lumină proprie, ca nişte snopi de fulgere (APARENT intermitente – de fapt, eu cred că era doar senzaţia ochilor mei obosiţi!), care te fascinează. Oricât te-ai apropia de ele (dar este aproape imposibil să te apropii, la mai puţin de cinci stânjeni, din pricina volburilor de apă, care, parcă, le apără de ochii preacurioşilor!), nu vei putea să distingi vreun contur clar, vreo diferenţă clară, între petele, sepale, stamine, dar nici între o floare şi altă floare (par a fi adevărate întruchipări ale aseicei Sfinte Treimi!): ele îţi apar doar ca nişte pete de lumină atât de intensă, încât aproape că te orbesc. Mie mi-a fost imposibil să stabilesc dacă sunt plante sau animale, dar, din pricina fixităţii luminii lor (chiar dacă avea aparenţe de intermitenţă!), am decis să le numesc <<plante>>. Pentru că eu cunosc limba sălbaticilor celor goi, care locuiesc pe malurile Amazonului, i-am întrebat despre aceste creaturi plutitoare şi atât de ciudate, ale Domnului. Întâi, s-au uluit, pentru că, spuneau ei, nu orişicine poate vedea <<las nicolettes>>. Numai cei care sunt, spuneau ei: <<cu ochi de zei>>! Apoi, plini, deodată, de un respect deosebit, faţă de mine, au îngenunchiat în faţa mea. N-am mai reuşit să scot nimic în plus, de la ei, despre aceste stranii arătări, numite, de mine, <<plante>>. Era evident că nici nu ştiau mai mult: erau, doar, cuprinşi de o teroare sacră, la simpla evocare a numelui acestor năluciri acvatico-vegetale !”.
Niciodată, de la scrierea aceasta a abatelui Bernardo (şi el, o personalitate cu totul bizară… – dar cu aproape superstiţioasă frică de minciună!), nu s-a mai pomenit, în vreo lucrare ştiinţifică, despre aceste ciudăţenii, pretinse <<flori-plante>>. Nimeni nu le-a mai văzut, nimeni n-a mai crezut în existenţa lor…Şi, totuşi, ele, „las nicolettes”, există, undeva, pe cursul superior al, cel puţin, Amazonului – dacă nu şi în alte zone de risc divin, ale eternităţii apelor lumilor!
…Abatele Bernardo n-a minţit niciodată. Duşmanii lui cei mai înverşunaţi îl acuzau doar de frecvente năluciri.
Adrian Botez
costyabc - hatzegworld 