Arhiva

Archive for Septembrie 2015

Astra blăjană nr.3/2015. Sumar, câteva texte, revistă de cultură şi istorie dinamică…

29 Septembrie 2015 Lasă un comentariu

coperta Astra bl nr. 3 2015_Page_1coperta Astra bl nr. 3 2015_Page_2Pages from Astra Blajeana nr 3 2015-2Pages from Astra Blajeana nr 3 2015Astra Blajeana nr 3 2015, click pentru lectură!

Haţeg, istorie şi pasiune: Badiu Iancu, Oraşul Haţeg în perioada dualismului austro-maghiar, Deva: Ed. Karina, 2015. O poveste realistă: „Ai impresia că intri într-un orăşel, care păstrează formele unei vieţi patriarhale, puţin zgomotoase, unde n-a pătruns încă modernismul oraşelor mari, care te ameţesc prin zidurile curioase de-o strălucire insolentă, prin vălmăşagul spiritului mercantil, care caracterizează oraşele noastre”…

26 Septembrie 2015 Lasă un comentariu

hateg 002

Haţeg, epopee şi farmec

(Badiu Iancu, Oraşul Haţeg în perioada dualismului austro-maghiar, monografie, 537 pagini,

Deva: Editura Karina, 2015)

Badiu Iancu continuă cărţile dedicate oraşului Haţeg, o face pasionat, bazat pe cercetarea în arhive, argumentat. A ales de data aceasta o perioadă complicată, tensionată şi controversată. Monografia are un titlu precis: Oraşul Haţeg în perioada dualismului austo-maghiar 1867-1914. Badiu Iancu a cercetat mai multe arhive:
– Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Hunedoara (ANDJH).
– Fond Prefectura Judeţului Hunedoara.
– Fond Vicariatul Greco-Catolic Haţeg (FVGCH).
– Fond Protopopiatul Ortodox Haţeg (FPOH).
– Fond Primăria Oraşului Haţeg.
Anexele dovedesc susţinerile autorului din carte şi sunt importante. El a dorit să fie exact în textele sale, căutând să elimine, pe cât posibil, temele subiective, prezentarea perioadei apare ca o fotografie a vremii. E o perioadă scurtă, destul de apropiată de cititor, comparaţiile cu o epocă sau alta, se pot face lucid şi motivat, viaţa în oraşul Haţeg a fost una interesantă.
La început, autorul ne propune o vizită în oraş în anul 1898, face o prezentare a localităţii la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, reconstituie piaţa centrală, locul unde se focaliza viaţa oamenilor în acea perioadă. Ne prezintă date despre populaţia oraşului, despre activitatea autorităţilor locale în timpul dominaţiei austro-ungare.
Lumea era plină de contradicţii, deşi majoritari românii nu aveau acces la gospodărirea oraşului, la procesul de luarea deciziilor, funcţionarii români erau puţini, iată, afacerile se făceau de cetăţeni maghiari sau evrei, votul politic era limitat de reguli bazate pe criterii de avere, sociale, etnice.
Haţegul era controlat în stilul marilor imperii!
Administrarea oraşului avea o culoare maghiară bine accentuată. Românii puteau accede la treburile oraşului dacă renunţau la religie, la limba română, dacă se adaptau regulilor şi normelor impuse de imperiu, dacă îşi renegau originea. Politica de maghiarizare în zonă era potenţată de legi, de activitatea din învăţământ, de instanţele judecătoreşti, de viaţa zilnică din cetate. Haţeganii nu au cedat, alături de alţi români din Ardeal, ei au adoptat mai multe strategii. Prezentau memorii la curtea imperială, se organizează în partide naţionale, refuzau participarea la alegerile electorale, adoptând o atitudine pasivă ca formă de luptă, se întâlneau în adunări populare, apar ziarele în limba română („Familia”, „Tribuna”, etc.). Ei se constituiau în asociaţii, „Astra” fiind una dintre cele mai active, mai puternice, mai solide. Haţeganii au rezistat împotriva aparatului represiv pus la punct în imperiu. Ziarele româneşti au fost de partea lor, intelectualii aveau un rol pozitiv în dinamizarea societăţii româneşti, erau prezenţi prin cărţile lor, prin faptele lor zilnice, prin discursurile din adunările populare, prin activitatea culturală, etc. Formele erau diverse şi persuasive. Energia intelectualilor, abnegaţia avocaţilor, generozitatea oamenilor de afaceri, puterea de sacrificiu a haţeganilor obişnuiţi, au dus la formarea României aşa cum o cunoaştem, începând cu anul 1918.
Haţegul era în acea perioadă un târguşor modest, patriarhal, cu aer de provincie bine ponderat, destul de curat şi organizat, raportat la nivelul mediu al epocii, marcat de o stradă centrală în care dădeau mai multe străduţe de periferie. Anul 1764 îi potenţează dezvoltarea, aici îşi are cazarma un Regiment de graniţă cu sediul central la Orlat. Imaginile vechi, hărţile prezentate în carte, toate redau atmosfera unui târg provincial cu instanţe judecătoreşti destul de autonome, cu primărie, cu perceptori regeşti, birou de carte funciară, jandarmerie, comisariat, biserici organizate, avocaţi, cu o viaţă socială destul de liniştită, se putea trăi agreabil, conform standardelor vremii. Bisericile era active, fiecare încerca să-şi impună punctul de vedere prin manifestaţii religioase, prin poziţia preoţilor, prin întâmplările lor bazate pe ritualuri şi Scriptură. Marele savant Iorga a fost prezent la Haţeg, a fost interesat de viaţa oraşului, de activitatea din Ţara Haţegului, şi-a rezervat loc la hotel, a vizitat târgul, a fost prezent la cinematograf, a vizitat întreaga zonă, se bucura de peisajul special de munte, de monumentele aflate în ţinut, a cercetat acte, a stat de vorbă cu oameni, a înţeles starea istoriei la zi. Condiţiile sociale din acea vreme nu erau comparabile cu cele de astăzi, dar marele cărturar s-a preocupat de faptele românilor din Ţara Haţegului.
În perioada analizată, Badiu Iancu se focalizează pe evenimentele petrecute cu ocazia sărbătoririi „mileniului maghiar”, reacţia românilor faţă de agresiunea politică din zonă, apoi abordează mişcarea memorandistă la Haţeg, viaţa în Partidul Naţional Român, Secţia Haţeg, împotrivirea la cinica „Lege Apponyi”, care viza utilizarea limbii maghiare în învăţământ, abordează faptul divers în oraş, bolile care au afectat haţeganii. Unele evenimente sunt interesante, alte tulburătoare, altele neobişnuite, totul influenţat de dorinţa irezistibilă a românilor de a-şi face auzit glasul.
Un capitol bine structurat al cărţii se referă la economia zonei, analizând agricultura, comerţul, meşteşugurile, creditarea, prezenţa liniei de cale ferată Haţeg-Caransebeş care a dinamizat viaţa socială, este marcată importanţa Uzinei electrice în epocă, semn al modernizării şi acceptării noilor descoperiri şi noile tehnologii.
Cititorul poate descoperi lucruri interesante legate de învăţământul din cetate, şcolile confesionale au avut un rol important, efortul românilor de a învăţa a fost mare, accesul la educaţie nu a fost unul uşor, dotarea materială a şcolilor, starea materială a învăţătorilor, epidemiile care făceau ravagii în rândul elevilor, ofensiva maghiară în faţa activităţii românilor, muncile agricole ale elevilor, programele şcolare, etc., toate redau dârzenia haţeganilor în faţa greutăţilor vremii. Iancu Badiu face o analiză obiectivă, bazată pe date, pe mărturii, pe dovezi, pe suferinţa care radiază în fiecare act din anexa cărţii.
O rază de lumină în viaţa haţeganilor a adus Despărţământul „Astra” Haţeg, asociaţia a fost activă în viaţa culturală a localităţii. Activitatea a fost susţinută de intelectuali şi a vizat folosirea limbii române în evenimentele literare, artistice, etnologice, în viaţa bibliotecilor care s-au înfiinţat şi care au dinamizat lumea Haţegului. Teatrul românesc a fost prezent în zonă, s-au desfăşurat baluri româneşti, concerte, reuniuni de cântări, iar femeile, prin pasiunea lor pentru muzică şi literatură, au schimbat sensurile existenţei. Lumea era antrenată în promovarea culturii române, în apropierea dintre cei care simţeau româneşte.
Iancu Badiu a prins în paginile monografiei viaţa bisericilor din oraş, chiar tensiunile care au afectat viaţa creştinilor, luptele, uneori fizice, dintre calvinişti şi uniţi, presiunea catolicismului prin formele sale asupra reformaţilor şi alte asemenea. O atenţie deosebită a fost acordată mănăstirii de la Prislop, un loc unde şi atunci se petreceau lucruri interesante şi profunde. Cartea era preţuită de preoţi, avocaţi, medici, funcţionari, bancheri, dar haţeganul simplu era atent la viaţa de zi cu zi, presat de nevoi, de biruri, de lipsa de educaţie, atins de boli, afectat de sărăcie. S-au făcut şi alfabetizări pentru că lumea avea nevoie de educaţie. Trezirea spiritului românesc în imperiu a atras multe iniţiative menite să dea putere noului val care a dus în anul 1918 la unirea românilor. Autorul menţionează în carte numele a numeroase persoane: români, evrei, maghiari, alte naţionalităţi.
În acea perioadă oraşul Haţeg a fost marcat de evenimente importante precum zborul lui Aurel Vlaicu de la Haţeg la Orăştie, însoţit pe drumurile care legau cele două localităţi de automobile conduse de personalităţile oraşului. Haţeganii s-au implicat activ în strângerea de fonduri pentru ca ilustrul inginer şi aviator să poată pune la punct un model nou, cel vechi prezenta uzuri numeroase care puteau afecta viaţa omului care a sfidat vremea prin îndrăzneala lui. Aurel Vlaicu ar fi putut să rămână în Germania, sufletul lui s-a lipit, însă, de locurile minunate din Ardeal, inclusiv de Haţeg. Au fost prezenţi în viaţa cetăţii Octavian Goga, familia Densuşianu şi alte personalităţi precum Ion Pop Reteganul, Nicolae R. Danilescu, chiar familia Popovici, o familie formată în oraş şi care a trăit aici, s-a implicat în numeroase fapte remarcabile, în viaţa culturală, în viaţa socială. Badiu Iancu nu uită să amintească de Mihai Eminescu cel care s-a legat de conceptele lansate în spaţiul cultural de fraţii Densuşianu. În anul 1883 Eminescu a vizitat Ţebea pentru a poposi la mormântului lui Avram Iancu în semn de respect, a trecut pe la Sarmizegetusa pentru a se întâlni cu istoria românilor la ruinele rămase în urma romanilor, cu siguranţă a trecut şi prin Haţeg, Ardealul fiind o zonă agreată de marele poet şi om de cultură.
Monografia ne redă şi lumea Haţegului văzută prin ochii unor călători importanţi sau celebri sau care au vizitat ţinutul: arhiducele Rudolf, apoi Teglas Gabor care se preocupa de zonă din punct de vedere istoric, era un ghid asumat. Deşi Teglas a privit de multe ori subiectiv viaţa socială a ţinutului, el a lăsat multe informaţii, date şi note despre haţegani care pot fi citite într-un alt registru, mai realist. Radu Iacob descrie atent Ţara Haţegului în Monografia singuraticelor parohii şi filiale. Teologul a vizitat numeroase parohii greco-catolice, cu acele ocazii s-a documentat cu pasiune şi a reţinut oameni, fapte, evenimente, tradiţii, contradicţii şi alte fenomene religioase şi sociale. Lucrarea sa merită remarcată prin bogăţia informaţiilor pe care le oferă despre satele din zonă.
Ilarie Popovici publică în numărul din 24 mai 1881 al revistei „Familia” un text unde redă excursia pe care a făcut-o la mănăstirea Prislop împreună cu alte persoane. O aventură interesantă în care este descris ţinutul, oamenii, viaţa, drumurile, speranţele şi viziunea unei generaţii. Iancu Badiu reţine evenimentul şi-l descrie cu pasiune, explicând de ce Ţara Haţegului este un loc minunat.
Anexele cărţii ne redau vremurile cu exactitate, lectura lor, puţin greoaie, ne permite să retrăim atmosfera din Haţegului acelor timpuri, să citim printre rânduri dramele, pasiunile, bolile, iubirile şi mirajul unui loc exemplar din România. Nume de oameni, profesii active, femei pasionate, ţărani originali, tradiţii vechi şi curajul unor români care se gândeau la un viitor comun pe aceste meleaguri. Enumerarea clădirilor din zonă este destul de riguroasă, aceste construcţii au trădat stilul de viaţă al oamenilor, averea lor, preocupările sociale, tragediile care au afectat micii întreprinzători, sursele de avere.
Sunt multe de remarcat în monografie, lectura va permite cititorului curios să înţeleagă de ce viaţa în aceste locuri are un farmec aparte, o taină care scapă celor superficiali. Deşi stufoasă şi riguroasă, în acelaşi timp, lectura cărţii permite să facem comparaţii legate de un timp sau altul, raportat la perioada pe care o trăim acum, într-o vreme mult mai liniştită şi aşezată. Pentru toate aceste unii haţegani au plătit un preţ. Peste alţii s-a lăsat uitarea. Pentru unii vremurile au trecut, dar urmele lor, efectele deciziilor luate de haţegani atunci, se pot remarca şi acum. Din acest motiv cartea ne oferă unele răspunsuri la întrebări pe care am uitat să le mai punem în faţa conştiinţei noastre, în faţa comunităţii internaţionale.
Aspectul oraşului Haţeg în acea perioadă este bine prins de ziarul „Ţara noastră”, redactor Octavian Goga, poetul naţional, într-un material întitulat „Serbările din Haţeg”. Iancu Badiu reţine acele cuvinte scrise cândva: „Ai impresia că întri într-un orăşel, care păstrează formele unei vieţi patriarhale, puţin zgomotoase, unde n-a pătruns încă modernismul oraşelor mari, care te ameţesc prin zidurile curioase de-o strălucire insolentă, prin vălmăşagul spiritului mercantil, care caracterizează oraşele noastre. Totuşi inovaţiile se pot observa şi aici, dar un fast mai puţin searbăd, şi, dacă în şirul de case de-o armonie şi simetrie fără pretenţii, ochiul vizitatorului distinge, nu fără mirare, şi acoperişuri de şindrilă, neagră de intemperiile naturii, aceasta dovedeşte bună doză de conservatorism sănătos, care nu înţelege să rupă brusc legăturile cu trecutul” (grafia modernă a textului ne aparţine). Descrierea continuă şi concluzia vizitatorului era că Haţegul constituia un centru cultural şi politic important şi pentru românii din ţinut.
O carte densă, un limbaj atent şi exact, fotografii ale vremii, hărţi, imagini de oameni din Ţara Haţegului, extrase din publicaţiile vremii, hărţi, litografii, evenimente care marchează epoca, personalităţi puternice, toate lăsă impresia unui ţinut mirific, de excepţie. Cartea continuă ciclul de monografii dedicate Haţegului de Iancu Badiu, un haţegan pasionat de cercetare, de viaţă, un autor curios şi documentat, care ţine să ne readucă în memorie rădăcinile, geneza noastră, eşecurile şi bucuriile care au format o ţară în ţară.
Autorul ar trebui încurajat şi ajutat din toate punctele de vedere de haţeganii de astăzi pentru că demersul său nu este unul simplu, este unul care ne interesează pe toţi în bună măsură. Istoria este o carte de vizită care ne poate face onoare şi care ne poate reprezenta în lumina vremurilor pe care le trăim.
Constantin Stancu

Categorii:CARTEA, HAŢEG, SEMNAL

Nunţile necesare: brazii nu mor!

26 Septembrie 2015 Lasă un comentariu

TRANDAFIRUL NUNŢII

se tot petrec sfiite nunţi în munţi
cu oaspeţi nevăzuţi şi crai cărunţi
e-o lume de-armonie şi de dor
uităm de răni – iar brazii nu mai mor

cinstite feţe – luminaţi meseni
ceasul a stat: sunt negreşite vremi
păstorii-s osteniţi – păşesc mai greu
da-şi amintesc de Mire: -i Dumnezeu

cerul e scris cu flori şi cu lumini
aduceţi numai vreo trei-patru spini
să nu uităm că vinul din pocale

e nemurire arsă-n foc de jale…
…citiţi corect pe Sfântul Musafir:
e Împăratul Lumii – Trandafir!
***

flori rosii

 

Adrian Botez

Categorii:CREDO, GÂND, POEMUL

Nebunii beau direct din lună…

26 Septembrie 2015 Lasă un comentariu

NEBUNII

nebunii beau direct din lună – copleşiţi
şi scheaună şi fâlfâie-n izvoare:
din oceanul de lumină şi candoare
ies în genunchi – cu creierii smeriţi

e vară caldă şi dementă-n munţi
şi vin nebunii – ploconindu-şi frunţi
dar toamna se tot zice c-a murit
un iezer nou Hristos a răsărit

în şiruri nesfârşite vin nebunii
şi-s sclavi cuminţi luminii şi urgiei:
şi-au agăţat de gât cumplite funii

să treacă peste vremea nevralgiei…
…să fii nebun: regească-ţi este firea
ţi se închină-a florilor oştirea…
***

 

Adrian Botez

 

ruaciune

Categorii:POEMUL

Semnal: Biblia în versiune actualizată!

25 Septembrie 2015 Lasă un comentariu

Veste bună pentru creştinii români de pretutindeni: tocmai a fost publicată online, şi este disponibilă în formă electronică, varianta finală 2015 a BIBLIEI în VERSIUNE ACTUALIZATĂ (BVA)!
  • BVA este o nouă versiune a Bibliei actualizată lexicografic, frazeologic, ortografic şi topic conform limbii române literare, realizată de Viorel Silion.
  • Această versiune a Bibliei îţi va vorbi într-un limbaj contemporan şi relevant, autorul folosind în traducere metoda echivalentului dinamic.
  • Vei putea înţelege uşor semnificaţia termenilor arhaici folosiţi în alte versiuni româneşti ale Bibliei.
  • BVA oferă claritate prin expresiile şi sintagmele limbii române literare actuale pe care le foloseşte preponderent.
  • Acum îţi va fi uşor să urmăreşti adevărul biblic expus în diferite structuri sintactice, înţelegând astfel mai bine versetele biblice – care sunt împărţite în fraze mai scurte.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, textul BVA va putea fi tipărit prin contribuţia financiară a cititorilor pasionaţi de studierea Scripturii.
Află mai multe detalii despre Biblia în Versiune Actualizată pe noua pagină de Internet: www.BibliaBVA.ro
Viorel Silion
Bucureşti, 25 Septembrie 2015
Categorii:CREDO

Nicolae Băciuţ, Întoarcerea lui Ioan Alexandru, Ed. Vatra veche, 2015. Un poet care rămâne…

24 Septembrie 2015 Lasă un comentariu

L-am văzut prima oară pe Ioan Alexandru în Amfiteatrul
„Eminescu” al Filologiei clujene, în anii optzeci, dar poezia i-o
citisem încă din anii de liceu, iar în cenaclurile bistriţene erau poeţi
(între care Virgil Raţiu, el însuşi fiu de preot… greco-catolic), care
aveau un cult pentru poezia lui, pe care mi l-au inoculat şi mie. Îi
citisem cărţile apătrute până atunci – Cum să vă spun, 1964, Viața,
deocamda-tă, 1965, Infernul discutabil, 1967, Vămile pustiei, 1969,
Vina (versuri) (1967), Poeme (1970), dar cartea pe care mi-am
asumat-o ca reper a fost Imnele bucuriei (1973). M-au entuziasmat
Imnele Transilvaniei, apărută în 1976, nu-l mai simţeam însă la fel
de proaspăt în Imnele Moldovei, 1980, ori în Imnele Țării
Românești, 1981.
Dar era unul dintre poeţii de referinţă ai adolescenţei mele,
iar atunci când s-a ivit ocazia, eram în ultimul an de facultate, eram
„veteran” echinoxist şi „în probe” la Vatra (căci Romulus Guga îmi
promisese categoric că mă va angaja la revista târgu-mureşeană –
eram deja căsătorit şi stabilit la Târgu-Mureş) şi, la solicitarea lui
Romulus Guga de a face interviuri pentru „Vatra dialog”, rubrica
emblematică a revistei, l-am propus şi pe Ioan Alexandru.
Aşa că, cu temele făcute, cu relectura la zi a cărţilor sale, în
25 mai 1982, i-am păşit pragul casei sale, din str. Belgrad nr. 5, din
Bucureşti.
M-a întâmpinat cu entuziasm frăţesc, prietenesc, copleşitor
pentru mine, cel care-l veneram şi-l priveam de jos în sus. Mi-l
amintesc îmbrăcat în cămaşă albă de in, cu iţari, ţărăneşte, probabil
ca în Topa Mică a lui.
M-a îmbiat cu vin roşu, „din sângele Domnului”, am povestit
despre Clujul acelor ani, Clujul pe care-l părăsise mai mult din
nevoie decât de voie. Îmi apărea nu doar ca un mare poet creştin, ci
şi ca un mare patriot, care-şi iubea pământul strămoşesc, neamul
său şi era un luptător de prima linie pentru a-i apăra valorile. Poate
această atitudine a făcut într-un fel mai îngăduitoare stăpânirea la
inflexiunile religioase ale poeziei sale, mai ales la cele din
Universitatea bucureşteană, dar şi la cele din scrisul său.
De altfel, în 1978, el publicase şi volumul Iubirea de
Patrie, însemnări, eseuri etc., care îi certificau poziţia lui în
orizontul ataşamentului faţă de poporul său.
Am plecat nu doar cu interviul pe care l-am realizat „după
dictare”, căci îi puneam întrebările, la care-mi răspundea rar,
cumpătat, înţelegător cu mijloacele precare ale tânărului reporter.
Mi-a dat şi un text despre Transilvania, scris de mână, pe
care mi-a spus să-l… topesc în conţinutul dialogului nostru, într-un
firesc al temei despre spaţiul transilvan şi istoria sa zbuciu-mată.
Nici nu-i de mirare că, după evenimentele din decembrie 1989,
Ioan Alexandru s-a înscris, ca fondator, ajungând şi vicepreşedinte,
în nou reînfiinţatul Partid Naţional Ţărănesc, devenit Creştin şi
Democrat, unde se regăsea cu credinţa sa şi cu iubirea sa pentru
poporul român. Cum nu-i de mirare că el a adus crucea de veghe în
Parlamentul României, în momente de mare tensiune politică şi
socială.
Din păcate, ideile lui n-au intrat în rezonanţă cu cei care s-au
trezit peste noapte mari europenişti, pentru care identitatea
naţională nu mai avea niciun sens, refuzând intrarea în concertul
naţiunilor cu demnitate, lăsându-se momiţi cu poleiul
occidentalismului de tinichea.
Patetismul, înflăcărarea naţională ale lui Ioan Alexandru
păreau depăşite, neconforme europenizării la pachet. Era în
contradicţie, credeau cei deveniţi peste noapte apologeţii europenismului
fără naţionalism, cu mersul lumii, el, cel care dorea să fim
noi înşi-ne, prin valorile noastre, care credea că ne putem schimba
şi impune prin credinţă şi iubire de neam, prin istoria noastră, cu
toate ale ei. Cele două legislaturi ca parlamentar (deputat în
legislatura 1990-1992 și senator PNŢCD de Arad, în legislatura
1992-1996) l-au îngenuncheat, l-au copleşit, grăbindu-i sfârşitul,
neîmpăcat şi de-parte de ţară (16 septembrie 2000, la Bonn).
A ars cu flacără prea mare pentru acele vremuri.
De ce e marginalizat Ioan Alexandru? De ce opera lui nu e
recuperarată şi readusă în actualitate? Nu mă gândesc nici la
conspiraţii, nici la ignoranţă!
Poate există şi motive obiective, legate de drepturile de
autor!? Eram dispus, mă angajasem într-o discuţie avută la Bonn,
cu unul dintre fiii lui Ioan Alexandru, Ioachim, în septembrie 2010,
să tipăresc pe cheltuială proprie o antologie din poezia lui Ioan
Alexandru şi să dedic un număr special din Vatra veche poetului
imnelor. Cu concursul familiei poetului. Din păcate, au fost doar
vise…
Receptarea operei lui Ioan Alexandru, relectura ei nu mai ţin
însă de aceste, să le zicem, circumstanţe obiective, pentru că opera
lui se află în biblioteci, ea poate fi cercetată, abordată din
perspective noi. Tratată monografic! Există suficiente voci critice
de autoritate, credibile, care să susţină, într-un fel, reinserţia operei
lui Ioan Alexandru în actualitate, în integralitatea ei, nu în
polaritate, cea indusă de schimbarea prenumelui poetului din Ion în
Ioan. Pentru că marea cultură a lumii prin care a trecut – bursier
Humboldt, în Germania, cursuri de specializare în filosofie,
teologie, filologie clasică (limba şi literatura greacă şi ebraică),
istoria artei la Freiburg, Basel, Aachen și München – l-au făcut nu
să se rupă de tradiţie, ci să-i înţeleagă mai bine semnificaţiile
acesteia. Spunea în dialogul nostru: „Cu alţi ochi m-am întors în
Maramureş. M-am apropiat mai mult de ţara mea. S-a declanşat o
sete după spaţiul românilor şi cred că contactul cu alte civilizaţii e
declanşator”. Şi altfel a scris şi Imnele Putnei (1985), şi Imnele
Maramureșului (1988).
Chiar şi teza sa de doctorat, Patria la Pindar şi Eminescu,
susţinută în 1973, nu face decât să ne racordeze la marile civilizaţii,
culturi. Se ne pună în legătură, în armonie cu ele.
O afirmă şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, atunci când
evaluează recupe-rarea arhaicităţii specifice, a universului mitic:
„spunându-le în graiul plin şi greu ca spicul al ţăranului ardelean, le
reîntemeiază în cel mai deplin sens heideggerian, trecându-le în
puterea de logos refăcută a cuvântului“.
Iar Ioan Alexandru o confirmă, în interviul din 1982: „Eu nu
am încredere într-o poezie care ignoră Logosul şi istoria lui”.
Născut în zi de Crăciun (25 decembrie 1941), de Naşterea
Mântuitorului, i-a fost hărăzit lui Ioan Alexandru să
propovăduiască cuvântul acestuia, cuprinzându-i în bucurie şi
iubire partea noastră de pământ şi de cer: „Acestea două (Imnele
bucuriei şi Imnele iubirii, n.m., N.B.) sunt coperţile trilogiei
neamului, trilogie în care am încercat să cuprind ceea ce e etern
pentru cei ce vieţuiesc în acest spaţiu românesc”, completa Ioan
Alexandru în acelaşi interviu.
Prin Ioan Alexandru, imnul a fost reînscris în circuitul de
valori ale artei şi credinţei noastre. Imnul, spune Ioan Alexandru,
într-un interviu realizat de Constantin Coroiu (Dialoguri literare,
Junimea, 1976): „nu te lasă pe drum, nu te lasă suspendat, se face
punte pentru a-ţi putea continua călătoria”.
Imnograful Ioan Alexandru trebuie citit şi în această grilă
sintagmatică, definitorie pentru anii în care credinţa era pusă la zid
de Statul ateu. A adus în literatura română o experienţă unică,
originală, care-şi extrăgea seva deopotrivă din Pindar, din Sfântul
Ioan Damaschin, din sutele de imnografi ai lumii creştine bizantine,
din Grecia, Italia, Palestina, Siria, Cipru, Creta şi Sicilia, dar şi din,
neîndoios, Eminescu, autor al imnelor mariane – Rugăciune, Răsai
asupra mea.
E nocivă pentru istoria literaturii române ocultarea lui Ioan
Alexandru. El nu poate fi pus în opoziţie cu nimeni, nici dintre
înaintaşi, nici dintre contemporanii săi, ci doar cu sine, cel care, din
preaplinul său sufletesc, revărsa binecuvântare. Niciunul dintre
contemporanii săi nu a mers atât de ferm pe calea pe care şi-a ales-o,
neabătut, imun la compromisuri. Îl avea pe Dumnezeu, chiar
atunci când pentru cei mai mulţi Dumnezeu a murit. Căci el îl
văzuse pe Dumnezeu. Logos întrupat în Istorie.
„Singurii poeţi care au rãmas sunt poeţii creştini, spunea Ioan
Alexandru, în 1991, (într-o conferinţă publică susţinută la Brăila, la
primul Festival Naţional de Poezie Creştină „La început a fost
Cuvântul”), pentru cã au obiect! Poezia modernă nu mai are obiect.
Nemaivestind Învierea lui Christos, ce sã mai vesteşti, ce să mai
spui?”
Printre poeţii care rămân se numără, cu siguranţă, şi Ioan
Alexandru.

 

NICOLAE BĂCIUŢ

 

Pages from Baciut, Ioan Alexandru, 2015Pages from Baciut, Ioan Alexandru, 2015-2

 

Ioan Alexandru

 

 

Note bio-bibliografice

Ioan Alexandru (n. Ion Șandor), născut la 25 decembrie 1941, la Topa Mică, județul Cluj – d. 16 septembrie 2000, Bonn, Germania).

Poet, publicist, eseist și om politic.

În noaptea de 21 Decembrie 1989 la București, poetul Ioan Alexandru a purtat Crucea și Icoana Mântuitorului Iisus Hristos printre soldați, răniți și participanți la Revoluție, din Piața Romană pâna în Piața Unirii.

Pentru fapta sa unică din întreg lagărul comunist, pentru curajul, rezistența și mărturia creștină de care a dat dovadă în timpul regimului ateo-comunist și ca semn de recunoștință, poetul Ioan Alexandru a primit din partea Congresului Statelor

Unite ale Americii, drapelul american „Old Glory”, ce a stat pe Clădirea Congresului SUA în data de 31 August 1993, în cinstea României.

Ioan Alexandru a fost co-fondator al Grupului de Rugăciune din Parlamentul României.

A fost membru fondator și vicepreședinte al PNȚCD, deputat în legislatura 1990-1992 și senator PNȚCD de Arad în legislatura 1992-1996.

În legislatura 1990-1992 a fost membru în grupul de prietenie cu Polonia.

*

După terminarea Liceului „G. Barițiu” din Cluj (1962), se înscrie la Facultatea de Filologie din Cluj, transferându-se apoi la București, unde absolvă studiile filologice în 1968.

A debutat cu poezie în revista Tribuna (1960).

În cursul studenției a fost redactor la revista “Amfiteatru”.

Obține o bursă Humboldt în Germania, la recomandarea filosofului M. Heidegger.

Urmează cursuri de specializare în filosofie, teologie, filologie clasică (limba și literatura greacă și ebraică), istoria artei la Freiburg, Basel, Aachen și München.

A întreprins călătorii de studii în Italia, Spania, Grecia, Israel.

Și-a susținut teza de doctorat: “Patria la Pindar şi Eminescu” în 1973.

A ținut seminarii de poezie comparată și cursuri – de limba și civilizație ebraică veche la Universitatea din București și de spiritualitate bizantină la Institutul de arte plastice

„Nicolae Grigorescu”.

Din 1964 Ioan Alexandru este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, iar din 1979 este membru al Uniunii Internaționale de scriitori Die Kogge.

A fost premiat de societatea japoneză Soka Gakkai pentru promovarea valorilor morale.

OPERA POETICĂ

  • Cum să vă spun, 1964● Viața, deocamdată, 1965● Infernul discutabil, 1967● Vămile pustiei, 1969● Vina (versuri) (1967); ●Poeme (1970); ● Imnele bucuriei (1973); ● Imnele

Transilvaniei, 1976; Imnele Transilvaniei II (1985); ●Imnele Moldovei, 1980; ● Poezii-Poesie (1981); ● Imnele Țării Românești,1981; ● Imnele iubirii, 1983; ● Imnele Putnei, 1985;

  • Imnele Maramureșului, 1988; ● Lumină lină: Imne (2004);
  • A tradus din Pindar, Rainer Maria Rilke și Cântarea Cântărilor.

ESEISTICĂ

  • 1978 – Iubirea de Patrie, I, Editura Dacia, ● 1985 – I, Editura Eminescu.

ALTE LUCRĂRI

  • Bat clopotele în Ardeal (roman) (1991); ●Căderea zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre Revoluție (publicistică) (1993); ●Amintirea poetului (2003);
Categorii:CARTEA, literature

Pasarelele dintre lumi. Remus Valeriu Giorgioni şi Dumnezeu cel de lângă betonieră…

21 Septembrie 2015 Lasă un comentariu

Pages from Actualitatea 50Sursa: Actualitatea literară nr. 50/2015, august 2015, de la Nicolae Silade

%d blogeri au apreciat asta: