GÂND

Greutatea gandului nerostit – CLICK AICI PENTRU VIZUALIZARE

 

Olimpia Berca  

 

“Greutatea gândului nerostit”

 

Poet, eseist, prozator, Constantin Stancu este, în viaţa cultural-artistică a arealului hunedorean, o prezenţă dintre cele mai importante, atât prin frecvenţa apariţiilor editoriale, cât şi prin autoritatea comentariilor sale critice.

După debutul în poezie, în volumul colectiv Argonauţii, Facla, 1988, a rămas fidel oarecum Timişoarei, dar formaţia sa, ca om de litere, şi afinităţile sale estetice sunt legate de spaţiul unde vieţuieşte – Deva, Haţeg, Petroşani, Vulcan – şi unde îşi scrie poemele ori numeroasele articole dedicate unor confraţi: Dumitru Hurubă, Radu Igna, Ioan Evu, Ioan Barb etc.

De curând, Constantin Stancu a oferit spre lectură cititorilor săi o nouă carte de stihuri – Greutatea gândului nerostit, Editura Realitatea Românească, Vulcan, 2012 –, cuprinzând 45 de poezii, distribuite în trei secţiuni: Intrarea în psalm, Poemul şi Călătoria. Se reţine, de îndată, legătura foarte limpede dintre titlu şi enunţ, ceea ce arată o activă conştiinţă artistică, aplecarea spre asumarea reflexivă, spre analiza actului poetic.

Poezia lui Constantin Stancu e plasată, în cea mai mare parte a ei, sub autoritatea şi spiritul Scripturilor, din care preia motive şi simboluri.

Viziunea asupra lumii şi chiar modul în care poetul frazează discursul, cu grija de a pune permanent o surdină tonurilor mai dure, mai fruste, construind, printre altele, perifraze şi analogii, ne conduc spre aceeaşi sursă.

În centrul recentei plachete, se situează fiinţa, atât în postura ei empirică, în contact direct cu realitatea materială (“…cum să scrii poemul în miezul zilei/ când unii oameni mănâncă bucate gustoase,/ le înghit cu poftă, le curge unsoarea pe barbă pe piept,/…/…cum să scrii poemul când telefonul plânge/ în tăcerea lui albastră şi/ rândunelele îşi fac cuib la colţul ferestrei/ între zidul care leagă nordul de sud şi /zidul care leagă estul de vest,/cum să-l scrii, / mai bine îl trăieşti..”.), cât şi în condiţia sa ideală, aceea de entitate spirituală. A doua ipostază a omului este cea de făptură aparţinând inimii, adâncurilor nedescoperite şi tăcerii, unde gândul şi intuiţia întâlnesc misterul divinităţii. Aceste tărâmuri sunt, în viziunea lui Constantin Stancu, şi locurile în care sălăşluiesc poezia şi creatorul ei – poetul, ”bărbatul fără trup”: “Aşteaptă pe fragede poteci fiinţa ta geamănă,/ jumătatea pierdută la naştere, / fii răbdător, / nu provoca ninsoarea, / nici albul până când vine el în ochiul tău/ neînvăţat cu lumina,/ eliberat din tăcere…// O, anotimp, ca o cuşcă de aur/ în care l-ai prins,/ anotimp în care locuieşte/ bărbatul fără de trup…”.

Astfel se înfiripă şi rămâne în memoria cititorului o imagine originală, aceea a creatorului de text artistic, ins dual, “fiinţă geamănă”, a cărui existenţă este mereu bănuită, care revine de-a lungul întregului discurs şi pe care eul liric o aşteaptă să se ivească “din tăcere” .

Dincolo, aşadar, de unitatea fundamentală a universului, scriitorul percepe dualitatea lumii empirice, existenţa ei între contrarii şi puncte cardinale, între “timp şi netimp”, între “a fi şi a nu fi”. În ansamblul acestor polarităţi, poetul se închipuie a fi, el însuşi, o îngemănare de dubluri, omul material ce tânjeşte după fiinţa “geamănă”, după fiinţa spiritului, cealaltă identitate, “jumătatea pierdută la naştere”, “bărbatul fără trup”. În asemenea metafore, ce exprimă noema biblică a sfâşierii eului după cădere, găsim profunzimea gândirii poetice a lui Constantin Stancu, capacitatea sa de a transpune meditaţia în imagini, chiar dacă, uneori, aceste insule de lirism adevărat sunt pândite de ezitările unor poetizări ori de tentaţia stilului sentenţios.

În paralel, la fel de productiv în planul retorici poetice, apare, cu o mare recurenţă, termenul tăcere, ce înglobează sensuri multiple. Mai întâi, cum s-a văzut, concretizat, înseamnă locul unde se ascunde geamănul, apoi, în accepţiune abstractă, reluat şi prin sinonimul “cuvânt nerostit”, stare de aşteptare a declicului poetic ori formă de comunicare cu sacrul (“Intru în psalm/ cum intră îngerul între aripi,/ apoi tac,/ aşteptând minunea”), sau: “Am tăcut,/apoi am realizat că eram /flacăra unui cuvânt…” şi “e mai comod, e mai frumos,/ îşi spune scribul şi/ intră în cuvântul nerostit…”.

 

Poet de factură spiritual-metafizică, ce trăieşte acut realitatea permanentei treceri şi drama omului care şi-a pierdut, prin cădere, eternitatea, sensibil la jocul contrariilor, în care sunt prinşi muritorii, şi la tristeţea funciară a celui ce ştie că este mereu străbătut de “o falie” care-l face să trăiască două existenţe : “într-una am fost fără să ştiu,/în vremea de astăzi sunt,/ dar îmi pierd trupul prin zboruri joase de păsări/ neştiute..”. Poet ce simte cu ochii şi e capabil să transpună în cuvânt frumuseţea adâncă a paradoxului de a fi veşnic, deşi este trecător ( “Ca apa rece dimineaţa printre degetele nesigure,/ ca umbra ce nu va mai fi în acelaşi loc niciodată,/ ca punctul pierdut în ecou,/ ca trupul unic al femeii,/ rupt din trupul tău,/ aşa a fost ziua de ieri,/ acum captivă în ochiul martorului”), Constantin Stancu este unul dintre cei care cred “că dealul poate fi mutat/ şi cetatea poate fi alta…”.

 

 

Timişoara, 1 Decembrie 2012