Arhiva

Archive for iunie 2009

LINIŞTEA IERBII


Aflat între poezie şi grafică, Werner Lutz, este o voce distinctă în literatura elveţiană, discret, sensibil, abordează poezia cu dragoste, desenând pentru noi clipele de har, care ne despart de lume şi ne apropie de lumina râului, de intimitatea eternităţiiNăscut în anul 1930, poetul nu s-a remarcat prin numeroase volume, dar s-a descoperit ca artist
Volumul de versuri “ Liniştea ierbii “, apărut la “ BIBLEOTECA REVISTEI FAMILIA “ , ORADEA, 1999 în traducerea lui Radu Ţuculescu, ne relevă poezia ca pe un tablou în vreme, e semnul căderii în pacea divină, e semnul refuzului putreziciunii, acceptarea vieţii adevărate, a verdelui, a clorofilei, a esenţelor
“ Cât de uşor mi-e bagajul/ probabil/ pot ajunge mai departe/ decât am crezut/ poate dincolo de mine /” , iată modelul călătoriei umane, depăşire fiinţei proprii, depăşirea destinului impus de vremuri
Prezenţa vieţii, culoarea ei discretă, freamătul nevăzut al inimii, sunt impulsuri spre nemurire : “ Uneori/ umbrele zac/ aproape unele de altele/ precum perechile îndrăgostiţilor/ când târziu/ te întorci acasă/ şi-ţi spui/ că ai uitat/ să trăieşti/ “
Sunt versuri care nu au nimic strident, dar vorbesc cu putere prin sensibilitate şi lirism : “ Să visezi urme “ , “ iubirea se explică singură “, “ neputinţa poartă numele tău “, “ ploaia încătuşată de melodia sa “, “ să te întinzi lângă propria cenuşă “, “ a auzi despre transparenţa unui cerc “, “ noaptea încep oglinzile să respire “, “ în spatele somnului moartea “, “ a fi zgomotos şi neînsemnat “, “ mă botez pământ care cunoaşte “ Toate definesc poetul şi poezia, liniştea ierbii este o lecţie dată celor care trăiesc experienţe stridente în literatură şi artă, o lecţie despre cum poţi rezista propriei căderi, într-o seară de toamnă
La poetul Werner Lutz poţi afla drumul spre mare, spre munte, spre tine, refuzul ţipătului este descoperirea artei ca trăire în sine, firească 

Categorii:Uncategorized

MAI SUS DE SINE


A te înălţa mai sus de tine, este un sentiment pe care George Popa îl trăieşte cu adâncimea celui care ştie … Scriitorul se retrage la esenţe, se prăbuşeşte şi se înalţă în divinitate cu bucuria desăvârşirii. Poate că Dumnezeu a riscat cu noi, atunci când a pronunţat cuvintele : “ Să fie lumină ! “, scriitorul primind gândul curat de a porni de la lumină, iar ceea ce zguduie fiinţa este întoarcerea în nefiinţă, în increat, sub forma întrebărilor, care au răspunsul chiar în lumină …
In această aventură a cunoaşterii prin saltul spiritual, George Popa descoperă că mesteacănul visează cerul, cu rădăcinile nevăzute, un vis care caută absolutul. ( Visul mesteacănului )
Volumul de versuri “ Înălţarea mai sus de sine “, după George Popa, Editura “ Cugetarea “, 2002, este un volum plin de lumină, poetul apelând la întreaga sa forţă pentru a ajunge acolo, sus …, pentru că Împărăţia este chiar în noi …
Dorul şi dragostea de Dumnezeu dau sens poemelor, care se desăvârşesc prin eternul cunoscut într-un mod proaspăt, de curăţenie spirituală, nimic din trepidaţia la modă, nimic din cutremurul informaţional, doar cutremurarea de veşnicie. Această căutare dă partea poetului : întrebarea, iar răspunsul este moartea ca stare a păcatului ( Păcatul ). Fiecare poem are înger, pentru că îngerul aduce cu el evlavia şi puritatea, poetul simte că în faţa LUI, a lui Dumnezeu, nu poţi veni oricând, oricum, ci doar cu vorba curată.
Ca simbol al bucuriei de a te întâlni cu Dumnezeu este nunta, nunta care este icoana clipei când cele două părţi se împreună, se regăsesc, iar în această nuntă poate avea loc doar pe ultimul pisc de gând, după ce trăirea s-a desăvârşit : “ Este o arhivă în cer/ a ce-i desăvârşit ? / Modelul-mi din eter, / cum, Doamne, să-l imit ?// Ci noi, copiii morţii, /redesenăm mereu / pe paginile nopţii / model de Dumnezeu. // Două oglinzi se-nfruntă/ himere răsfângând./ Dar ce sublimă nuntă/ pe ultimul pisc de gând ! “
Poemele au sarea, au lumina care se presupun la întâlnirea cu Dumnezeu : “ pagină fecioară “, “ o stea ţi se aşează la masă “, “ ce văd crinii cu parfumul “ , “ Ştim noi ce moarte dă-n lumină ? “, “ Nu poţi s-atingi mireasma cu mâna ori privirea . “ , “ din fiecare rană/ învaţă –mă că sunt . “
Este în volum o mireasmă care renaşte cuvinte şi stări în cititor, poate că cititorul este împins spre cunoaştere de Dumnezeu, spre curăţenia gândului, spre bucuria de a întâlni, în adevăr lumina : “ Durerea-i mama existenţei/ O rană-a fost în Dumnezeu,/ căci rana este golul său,/ şi-a vrut să-l vindece cu viaţă./ / O suferinţă a absenţei, / născu Întâia Dimineaţă. / Dar moartea–u-ntoarcere–n Dumnezeu, / o–ntoarce iar în golul său.// Dar golul nu e absolut” se –năbuşă de re-nceput. ( Aporia creaţiei ) “
Multe din versuri sunt întrebări care se ivesc ca semn al aruncării spre ceea ce este mai sus de sine, spre Dumnezeu. Poemele aduc pacea care se naşte din relaţia curată dintre om şi Tatăl, aduc liniştea bucuriei de a fi o fiinţă vie atinsă de lumină . Multe întrebări nu au răspuns, iar poetul recunoaşte acest lucru dar se bucură de existenţă.
George Popa s-a purificat şi se luminează nu numai prin poezie, ci şi prin eseuri, prin aforisme, prin sinteze de cultură şi civilizaţie, prin traduceri din Omar Khayyam, din Rabindranath Tagore, Rainer Maria Rilke.
Este o şcoală de cultură în spatele poemelor lui George Popa, o acumulare de FRUMUSEŢE, venită din FRUMUSEŢE.
E păcat că astfel de scrieri cu aripa nu sunt aduse în prim planul vieţii literare, că de multe ori ne extaziem în faţa unor îndoielnice experienţe poetice, de fapt abur trecător, de fapt adiere de o clipă.
Poetul aduce o “Bunăvestire “, dornic să ne prezinte noul etern, noul cel vechi, cu un înger al cărui glas vesteşte ce a fost la început : pământ şi cer şi Domnul Sfânt.

Categorii:Uncategorized

CLEPSIDRA DE SARE


Aurel Turcuş ne prezintă o poveste a identităţii în volumul de versuri “ Clepsidra de sare “, Editura “ Tibiscus ( Uzdin, Iugoslavia ), Timişoara, 2000, cu o postfaţă de Eugen Dorcescu, postfaţă care ne redă taina celui de al şaselea volum de versuri ale poetului, care pătrunde în viaţa nevăzută a poemului cu putere şi prietenie
Taina volumului se dezvăluie şi în ultimul poem din volum “ Cuvânt de încheiere “ – Poveste răsăriteană despre identitate Volumul descrie călătoria interioară a poetului, legăturile invizibile dintre viaţă, cuvânt, singurătatea poetului in faţa neantului, despre zidurile morţii, despre ruptura dintre trup şi suflet, falia dintre două continente, apoi malul dintre persoană şi lume
Chiar dacă omul este atins de marele gol, are o nădejde – strigă poetul cu fiinţa sa slabă, Hristos, Duhul, Crezul, ca mod de reîntoarcere la origini, ca picur înspre rădăcini, un picur de sânge, eliberator, cu deschidere în nemurireEste o temelie în acest demers, este stânca tare Aurel Turcuş se apropie de marile teme biblice prin poemele din volum, asigurându-şi siguranţa versului într-o lume dominată de marele zero
“ În lumea din cellalt tărâm, / păsările luminează în locul stelelor “ ( Sacrificiu )
Călătoria poetului continuă : “ Stau în faţa foii albe – /ca înaintea unei împărăţii,/ în care n-am putere să intru –/ nici un ajutor,/ nici o izbăvire, / amăgit, ca-n pustie, /de un freamăt de aripi: semn de vieţuire/.”
Sfârşitul e un nou început, este pentru că există nădejdea

Categorii:Uncategorized

SUB SEMNUL PREMIULUI NOBEL


Eugenio Montale

Anul 1975 aduce un premiu pentru poetul Eugenio Montale, premiul Nobel. Poezia este din nou pe masa celor cu inima plină de dragoste. Poezia sa a influenţat poezia italiană contemporană, dând mesaje care au marcat o epocă şi continuă să dea semne în lumea literară..
Versurile lui Eugenio sunt greu de tradus, ele sună în limba italiană minunat, dar noi putem avea doar o echivalenţă a unei stări a poeziei. Limbajul poeziei a fost regenerat de poemele lui care au adâncit realul, dar au şi fost marcate de o sensibilitate profundă. Orice traducere poate fi o echivalenţă a poeziei sale, dar fiorul poetic se simte dincolo de cuvinte.
Montale este un poet care justifică stare reală a lumii, prin refuzul realităţii şi împotriva realităţii, demonstrând prin versul său un mare poet, declanşat prin forţa interioară a cuvântului. Viziunea sa poetică se deschide în mod progresiv, pornind de la ruina acestei lumi. Poezia sa străbate un strat gros şi tare din coaja vremii, limbajul său e aspru, riguros în echilibru firului liric, dar plin de energie, deşi aparent prezintă ruptura dintre un cuvânt şi altul.. Limbajul rupe lumile şi le atacă, pentru a descoperi alte lumi. Miracolul pare a da sens poemelor. Miracolul este un moment de ruptură prin eliberarea tensiunilor vieţii, este aici un impuls de natură divină, asemănător operelor antice, care căutau cerul.
Titlurile volumelor sunt semnificative : „ Oase de sepie” , „ Ocaziile „, „ Furtuna şi altele „ , „ Jurnal din 71 şi din 72 „ . Eugenio nu trădează viaţa în sine, ci o asimilează, iar universul său marchează profund lumea.
„ Am trăit cinci la sută, nu măriţi/ doza. Prea adesea plouă/ pe pământul jilav.”
Curajul de a cerceta realitatea imediată pentru a pătrunde dincolo de ea este vizibil în poemele sale: „ Aruncaţi peşti vii pelicanilor înfometaţi./ Şi peştii sunt viaţă, s-a remarcat, dar/ de ierarhie inferioară// Cărei ierarhii aparţinem noi/ şi în ce gâtlejuri…? Aici teologul tace/ şi se şterge de sudoare.”
Peisajul din imediata apropiere dă o stare de poezie la Montale, forţa vieţii se simte în modul cum se cheamă cuvintele în versuri, în modul cum urcă gândul poetului printre obiecte şi lumina zilei, pentru a compensa singurătatea apăsătoare a destinului. Visul prizonierului este un poem care pune pe balanţă suferinţa şi revolta în faţa realităţii care ar putea fi alta. Descoperim în ultimele volume curajul de a intra în realitate şi a-i pătrunde sensurile acide, e curajul poetului care nu vrea să rateze cunoaşterea pură ca prezenţă a divinului.
Simple lucruri pot declanşa poezia, precum un balcon, care provoacă marele nimic, dar compensarea este dată de lumina care cheamă viaţa: „ Viaţa când dă lumină/ e singura care ni se arată./ Spre ea mă întorc de la această/ fereastră care rămâne-ntunecată.”
Poemul „ Ţiparul „ demonstrează mişcarea spirituală a poetului spre esenţe. Mişcarea ţiparului spre viaţă este mişcarea omului spre lumină. Poemul merită reţinut, prin simplitatea lui, acolo profunzimea gândului dă naştere poeziei – poezie, cu greutatea cuvintelor care descoperă universul aşa cum este.
Cum viaţa poetului pare a fi opera sa perfectă prin îngrijorare, spunem că Eugenio Montale s-a născut într-o familie de oameni înstăriţi, a studiat la început muzica, a beneficiat şi de meditaţii speciale cu un însemnat artist, dar războiul prim mondial îi schimbă destinul, el optând până la urmă pentru poezie, unde se mişcă liber, nu ţine seama de principiile vremii, bazat pe cultura sa bogată, cunoscător al marilor artişti ai Europei.
În anul 1925 apăruse primul volum, care imediat a fost remarcat ca un semn al unei poezii de importanţă, prin rigoarea sentimentului şi prin stilul care abordează lumea mediteraneană.
Anul 1929 este anul volumului „ Ocaziile”, volumul lucidităţii existenţei umane împotriva fascismului, a rezistenţei prin singurătatea operei, volumul unui mare poet metafizic, împotriva agoniei lumii din jur.
În anul 1967 devine senator pe viaţă pentru activitatea sa pe tărâmul artei, numirea făcându-se de preşedintele Saragat., după ce în anul 1961 a intrat în atenţia Universităţilor din Milano, Basel sau Cambridge.
A colaborat constant din anul 1948 la cotidianul „ Corriere de la Sera „ , fiind un important critic de artă, un barometru spiritual sensibil pentru frumosul din acea vreme, marcând de fapt o epocă.
Receptiv la mişcările istoriei, Montale a descoperit lumii răul care nu are început şi nici sfârşit în istoria omului, marcând generaţiile de poeţi tineri, flămânzi la schimbările temelor şi ale stilului în poezia italiană. După Eugenio Montale, poeţii au putut experimenta starea poeziei. Viaţa lui între 1896 şi 1981 a fost viaţa unui artist care a dat lumii un sens şi un impuls în plan literar, administrând marile momente ale transformărilor spirituale ale timpului său.
La poemul „ Furtuna „ Eugenio dă un citat semnificativ şi actual, care merită
reţinut : „ Principii nu au ochi să vadă aceste mari minuni. Mâinile lor nu mai servesc decât să lovească.” – Agripa D” augbine : „A Dieu „.

Categorii:Uncategorized

POEZIA CA O PÂINE RUMENĂ


In plină globalizare Ionuţ Ţene, cu dărnicie, ne oferă starea sufletului dac, o întoarcere la rădăcini, o rupere din ritmul căderii poeziei şi aducerea ei pe calea simplă a rugăciunii pentru eternitatea sufletului românesc. Volumul de versuri “ Suflet dac “, Editura „Napoca Star „ , 2000, semnat de poet, e un semn de curaj, un îndemn la poezia patriotică pură, o rememorare a istoriei noastre la acest capăt de lume. Este surprinzătoare această rugăciune, acum când poeţii se simt datori cu tot felul de experimente tip “ PRO “, imitând televiziunea privată şi publică, spectacolul facil, ştirea forţată, informaţia fragilă şi brutală, imitând campaniile politice nesfârşite, care aduc probleme nesfârşite.
“ Inima mea ca o nălucă/ aleargă pe piepturi de lup etern. “ – este simbolul stării de dac a cetăţeanului român care îşi iubeşte istoria şi fiinţa. Lupul este simbolul instinctului de a rezista peste zăpezile timpului, instinctul ce descoperă căprioara în vers, ce dă aripi celui ce invocă sufletul dac, ca într-un ritual uitat. Poetul pare să ceară ceva ce a avut, dar a pierdut, fără voie, fără durere, redescoperind durerea, ulterior.
Ionuţ Ţene afirmă răspicat, renunţând la originalitatea afirmaţiei, că “ Veşnicia s-a născut la sat “, intrând în satul imaginar, din suflet, zburând simplu printre cireşe, zarzăre, bălţi de peşte, descoperind legea ascunsă în viaţa de la sat, ca într-un “ Vechi Testament “, scris de români undeva, într-un sat – capitală, descoperind o cină divină, ce prefigura un sânge divin scurs. Este veşnicia, acolo, într-un sat de pruni şi cruci răzleţe.
Din icoana modernă a volumului nu lipsesc : imaginea Oltului, ziua de 15 ianuarie 2000, o zi de întâlnire cu Eminescu – “ Cuvintele lui Eminescu / se prelungesc pe asfaltul/ de ploaia firmelor multicolore/ alergând după himere prin / troleibuze şi birouri / “ ; “Primăvara românească “ ; un portret simplu cu Seniorul Corneliu Coposu, om politic, legendă, uitare, trădare; dimineaţa pe muzică de Ciprian Porumbescu… Singurătatea. La Cluj în cetate; Sate în amurg – “ de te-ai dus venind iubito !”, cu satul de lună printre stele ; maşina melancoliei – “ într-o vară din ochiul / Tău Doamne/ Mă topesc în gândul adâncimii/ Tale /” , biserici crescând în amintirile bunicilor … Toate aceste sunt imagini lirice care urmăresc pe adevăratul poet, cu toate că semnele modernităţii sunt fraza, versul alb, sintaxa cu aer de avangardă, ignorarea regulilor gramaticale, un fel de protest care ia locul expresiilor teribile, curgerea firească a textului, pe un drum fără întoarcere, unde lirismul pluteşte ca un miraj, ca o pasăre de pradă…
Poetul recunoaşte că poezia este pâinea sa de toate zilele, este iubire, chiar pe buzele adolescenţilor, circulă pe marile bulevarde, dar tocmai pentru a descoperi că sunt amiezi în care copiii îşi dau mâna cu marea, poezia – suflu diafan, venind din gestul prim al Creatorului …
Dragostea vesteşte noul ţipăt – poezia …
Ionuţ, descoperă Tara, adică inima, “ Chipul lui Hristos/ în bobul de grâu “ , “ lumina cocoşilor ce brăzdează/ fruntea lui Dumnezeu / “, un ţinut creştin, pe unde a trecut apostolul Andrei, unde există o biserică şi un cimitir, un ocean de linişte, o pasăre ce zboară spre cer, o rugăciune în seară, o istorie fermă, de neoprit …E ţara lui Vlad Ţepeş, a lui Bălcescu, a lui Ciprian Porumbescu, a lui Eminescu, e ţara, simplu, cu aripi uşoare de înger …
Călătoria prin istoria, prin memoria noastră, prin visele noastre, totul ca în vis, într-o seară,pe care o regizează poetul declanşează o uşoară oboseală – “ Obosiţi ne întoarcem în fiecare zi/ Acasă / La un vers de Eminescu / “.
Este oboseala unui destin în stil românesc …
Cu tot stilul curajos, poetul este apostolul unei religiozităţi ascunse, un dor după o religie de fiecare zi, într-un mediu rupt de explozia veacului acestuia care a bulversat sufletul dac …
Poate cu mai multă atenţie, cu mai multă răbdare, Ionuţ Ţene va da un nou sens poeziei sale, o va duce mai aproape de Dumnezeu, o va face mai profundă, renunţând la sintaxa avangardistă, specifică începuturilor poeziei moderne, valorificând elementele lirice profunde, memoria cea de toate zilele, sărbătoarea albastră de mălin, Lumina din Lumină …
Suflete bun la toate, Zalmoxe a pregătit suliţele, vârfuri de aur au, ascuţite, perfecte, în aerul serii de primăvară ….

Categorii:Uncategorized

PIATRA SOARELUI


PREMIUL NOBEL CA SEMN

Octavio Paz -1990

În anul 1990 premiul Nobel pentru literatură a fost atribuit lui Octavio Paz. Un poet intră în galeria celor cu premiu la rever şi poemul în inimă. Întâlnirea dintre viaţa reală şi sufletul poetului este una şocantă care produce fulgere în spiritual. Nu –mi vine să cred că laureatul premiului Nobel a avut o funcţie importantă: a numărat banii într-o bancă, banii uzaţi care apoi se ardeau. Mirosul banilor uzaţi poate înnebuni un poet, e un miros care e mai mult decât moartea. Dar viaţa unui poet nu poate fi pusă între paranteze, este chemat să facă de toate pentru a cunoaşte totul şi a fi martor al creaţiei continue.
Octavio Paz a avut multe activităţi pentru a-şi câştiga pâinea, uneori imaginaţia noastră nu poate cuprinde acest lucru. Cele mai neînsemnate lucruri din lume pentru lume nu înseamnă nimic, dar înseamnă totul pentru un poet. Viaţa reală este contrabalansată de poezia vieţii în sine ca viaţă. Sub un nim, adică sub un arbore el se va căsători cu Marie Jose, nimul dând o bogată umbră, iar din rădăcină şi din coajă se pot fabrica produse ale industriei farmaceutice, frunzele putând fi folosite la igiena dentară. Aproape simbolic totul, copleşitor, dincolo de starea de destin.
Poate că poetul a datorat mult bunicului, personaj important care a avut o contribuţie semnificativă în viaţa intelectuală a Mexicului, preocupat de temele majore a incaşilor. Chiar şi tatăl poetului a fost un intelectual strălucit, dar dincolo de rădăcini, există poetul ca poet, depăşind limitele timpului.
Prima ieşire în lume a poetului, contactul cu realitatea produce valuri în fiinţa sa. Scrie poemul „ Între piatră şi floare „, ca reacţia la viaţa acelor ţărani mexicani care trăiau într-un mediu capitalist impersonal, pe care aveau puterea să-l ignore. Mizeria faţă în faţă cu banul. Ieşirea poetului din casă pur şi simplu provoacă poezia, uneori dureroasă, alteori plină de bucurii.
1937 – participă la un congres al scriitorilor antifascişti la Valencia – Spania, dar se întoarce în Mexic şi scrie la revista” Taller „, unde sunt promovaţi tinerii scriitori.
1943 – este prezent în America şi cunoaşte mişcarea poeziei tinere din acea vreme, iar din 1945 intră în activitatea diplomatică.
Ajunge în Franţa, cunoaşte suprarealismul şi acolo scrie „ Labirintul Singurătăţii „, care marchează identitatea sufletului mexican, dar participă la multe întâlniri culturale, alături de Andre Breton şi Benjamin Peret.
Ca diplomat în India cunoaşte cultura din acea zonă a lumii şi rămâne impresionat de multiplele posibilităţi de expresie a sufletului uman, indiferent de locul geografic.
După ce renunţă la activitatea diplomatică se înscrie în activitatea protestatară a studenţilor, suflul poetic al vremii marcând opera şi omul.
În anii 70 este prezent în viaţa literară şi politică prin două reviste „ Vuelta „ şi „ Plural”, apoi în anul 1980 devin doctor al Universităţii „ Havard „. Ca om de cultură a scris mult, a fost tradus în multe limbi, a tradus importante lucrări culturale, a scris poeme, eseuri şi a fost activ în viaţa naţiunii sale, punând o amprentă asupra operelor de expresie spaniolă.
S-a născut în anul 1914, a murit în anul 1998, iar în anul 1990 a fost laureat al premiului Nobel pentru literatură.
Creaţia sa a fost marcată de marile teme ale poporului mexican şi sud american. Calendarul aztec este o piatră a soarelui grea de 25 de tone şi un diametru de 3,60 m, şi este cheia poemului cu acelaşi titlu – „ Piatra soarelui.„
Pentru a înţelege poemul trebuie să cunoşti rolul calendarului aztec. Cifra 584, după sistemul numeric maia, are numeroase semnificaţii, poate putând fi regăsite în ebraica veche, cu simboluri şi semne care marchează viaţa omului. Reluarea lecturii acestui poem se impune, poezia este mai mult decât o scrie frumoasă, este deschiderea spre divinitate. Ziua de 24 de ore, două părţi, 12 ore şi 12 ore, început şi sfârşit, ca în alfabetul ebraic vechi. Regele şi regina născuţi din nou în cea de a treisprezecea oră. Semne, dincolo de semne poezia şi poetul.
Sunt versuri care marchează un sens profund în poemul „ Piatra soarelui „ : „ mă pierd în trupul tău precum în lume „; „ zid despicat în două jumătăţi/ ca piersica de curgerea luminii „; „ memorie cu coridoare nesfârşite „ ; „ şi trupul tău fântână fără ieşire „ ; „ totul devine altceva şi-i sacru/ e centrul lumii orice încăpere, …” ; „ când se sărută doi lumea se schimbă „ … Exemplele pot continua.
Versurile din poemele lui Octavio Paz par a fi extrase dintr-o carte sacră, scrisă cu mult timp înainte. Sensul poemelor este unul înalt care scapă lumii moderne, cu toate că lumea are nevoie de aceste stări de creaţie. Pentru Octavio Paz poezia este religia secretă a lumii moderne. E o mărturie a sa care ne pune pe gânduri în această perioadă de potop informatic. Eliot Weinberger a scris că pentru Octavio Paz revoluţia cuvântului este revoluţia lumii .şi totul trebuie să se reîntoarcă la unitatea mitică dintre cuvânt şi lume, dintre suflet şi trup, dintre om şi natură, dintre eul omului şi alţii. Semnele despre poet sunt relevante, pentru că ne trimit la începuturile lumii, când totul părea în regulă, inclusiv omul, sau mai mult omul, în mijlocul creaţiei.
Opera poetul a fost strânsă în antologia „ Poemas „ – 1981 şi apoi în antologia „ Collected Poems „ – 1987.
Memoria nu se arde pe sine, starea poeziei biruie moartea, pare să reiasă din scrierile poetului.

„ Unii îmi vorbeau despre patrie./ Dar eu mă gândeam la un pământ sărac, / la un sat cu pulbere şi lumină/ la o uliţă şi un zid / şi la un om tăcut rezemat de un zid. La pietrele acelea sub soarele mlaştinii/ şi la lumina ce se dezbracă în râu …” ,
versuri din poemul „ Motive pentru a muri „

Categorii:Uncategorized

DESPRE SCRIB


SCRIBUL LA ÎNTERSECŢIA MARILOR BULEVARDE

„Omul se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare.“
Biblia – Iov

Aş fi dorit să scriu un astfel de verset, dar el a fost scris cu mai multe mii de ani înainte şi a fost trăit şi mai de demult. Apare redat în Scriptură în cartea „IOV“, ducând cu el multă eternitate.
În aparenţă, scriem pentru a transmite ceva, dar în mod real trebuie să ne lăsăm scrişi; apoi unor lucruri le dăm drumul în lume ca unor porumbei voiajori.
Deoarece suntem scrişi chiar în fiinţele noastre trecătoare, avem harul de a stăpâni scrisul acesta şi de a-l păzi, cu puţina viaţă pe care am primit-o.
Am putut da nume unor lucruri efemere pentru că eu am primit nume şi pentru că sunt cunoscut pe nume.
Îmi displace folosirea numelui de „scriitor“, îl prefer pe acela de scrib, care pare mult mai potrivit, din acest unghi de vedere. Când scriu, fac un exerciţiu spiritual de a rămâne cât mai curat.
Mulţi scriu pentru a se apăra de moarte, sau de a nu rata şansa. Unii scriu pentru că au făcut din asta o religie; sau pentru alţii scrisul este un fel de rugăciune.
Timpul scurs din momentul în care eşti scris şi până în momentul în care pui pe hârtie, în cuvinte smerite, româneşti, mesajul, creează o anumită tensiune. Ea poate fi benefică, stimulatoare, sau poate duce la nebunie, graniţa dintre cele două este mică, aproape invizibilă.
A fost o vreme în care am dorit să citesc ceea ce ar fi putut scrie alţii despre mine, dar în singurătatea lumii populate de oameni şi alte fiinţe vii, am aşteptat zadarnic oglinda în care să mă văd, chiar şi neclar.
Mi-a trecut dorinţa aceasta, cu timpul.
Împrejurările, apoi, au făcut ca eu să scriu despre operele altora, despre poeţii de aproape sau de departe, despre prozatori discreţi sau de forţă, aparent m-am risipit în poemele şi operele lor ca să mă adun în textul acela pe care l-am scris despre toate aceste.
Deşi n-am avut prea mulţi prieteni, cultul prieteniei este ocazia să faci poemul să trăiască.
În general poetul, artistul, este tot mai singur, dar asta îl face să se regăsească în har.
Cuvintele trec prin tine şi treptat devin logos, apoi tăcerea….
Poate ar trebui să luăm modelul prim, glasul să nu se audă, dar ecoul lui să străbată lumile văzute sau nevăzute până la margini de vreme. Acest contrast marchează momentul lui a fi, adică a avea viaţă.
Cred că un poet nu poate scrie prea multe volume profunde pentru că se repetă şi se risipeşte în iluzia de a fi scriitor şi nu scrib şi pentru dorinţa de primi onorul de la soldatul cel neştiutor…
Câteva cărţi, poate trei, câteva poeme pe care să fi răstignit; şi este de ajuns… Întotdeauna am uitat ceea ce am scris, am o memorie fulgerătoare şi transparentă, apoi vine poemul următor în care să locuiesc.
Mi-a plăcut să învăţ scriind despre marii poeţi sau scriitori, despre prieteni de lângă mine aşa cum erau şi sunt ei şi vor fi, cu viaţa lor care nu este a lor şi care le curge printre degete.
Nu mi-au plăcut şi nu-mi plac poeţii care scriu „ dur „, folosind cuvinte murdare, cred că-şi bat joc de ceea ce au primit în dar.
Hristos spune că lucrul care ne murdăreşte sunt cuvintele noastre care ne vin din inimă pe buze şi apoi pe hârtie. Tot el ne atrage atenţia că din cuvintele noastre vom fi judecaţi, din fiecare cuvânt rostit. Trăim pe o lamă de cuţit cu două tăişe. Unul te apără, altul îţi curăţă inima. Este dureros, dar preferi să te salvezi prin scris.
Tot cu mii de ani în urmă psalmistul a scris că prin LUMINA LUI vedem LUMINA. De aceea originalitatea îi aparţine LUI, noi suntem martori ai propriului scris; fiind păcătoşi, am ratat şansa de a fi originali în felul nostru discret şi tandru.
Pentru că trăim sub un nor de creştinism, cred că scriitorul, sau scribul, nu poate face abstracţie de valorile creştine şi din acest punct de vedere, deşi nu înţelegem, acceptăm dragostea ca alternativă, ca un dat. Restul nu înseamnă prea mult, pentru că nu rămâne.
Să mori, să învii, să te înalţi pe aripile cuvântului, iată sensul pentru poet sau pentru artist la intersecţia marilor bulevarde ale lumii.
Mi-a plăcut felul în care scriau cei din vechime, scribii de profesie, cei calificaţi. Se spălau, îşi puneau haine curate, apoi luau instrumentul de scris şi numai aşa, curaţi, puteau scrie. Este momentul să ne îmbrăcăm cu altceva, cu o altă fiinţă, după ce ne-am dezbrăcat de eu-ul nostru cel de toate zilele, şi să scriem textul următor de parcă am murit şi am înviat.
În rest locuim în ceva cu mult mai măreţ pe care nu — L putem vedea, dar care ne ESTE ….
Septembrie, 2005

Categorii:Uncategorized

POEMUL LUNII IUNIE 2009


POETUL

Poetul scrie poesia pe fragila sa piele de poet,
acesta este pergamentul ascuns in piramide…
Iubitele ii vor săruta toate poemele,
iar poetul va deveni umil analfabet undeva pe malul Nilului…
Oamenii de la baia publica se vor strădui să-i spele trupul de poeme,
când e curat – el tace…

Prinţese vor dori să-si facă mănuşi din pielea poetului,
dar el se retrage-n cuvânt…

Categorii:Uncategorized

” PORT RĂNILE TALE „


Dumnezeu lucrează cu fiecare scriitor în parte. Eugen Evu are curajul de a-şi asuma o sarcină adâncă pentru cititorii săi, adică purtarea rănilor de fiecare zi şi mereu pentru altul. Este un curaj în acest gest, un curaj cum numai la bătrâneţe un poet poate avea, rămânând în patria cuvintelor ninse, un curaj pe care poetul în fiinţa sa îl plăteşte cu greu, chemând asupra sa povara vieţii altora. E aici o concluzie a vieţii sale, când încrâncenat, refuzat de cei care îl cunoşteau şi îi erau aproape îşi asumă riscurile altora.
În volumul de versuri “ PORT RĂNILE TALE “, editura “ Cogito “, 2003, poetul atinge punctul de tensiune maximă a operei sale, sunt adunate în volum temele profunde ale stării sale de har, temele care l-au marcat întreaga existenţă : apropierea de Cel de Sus, asumarea vieţii pregătite de Dumnezeu în locul vieţii făcute la polizor de om, apropierea de natură ca mod de lipire, creaţie şi dragoste, starea empatiei divine, jocul, sentimentul etern al omului de ratare a ţintei, apoi Ardealul, altarul neamului, muntele, Brâncuş, tot ceea ce este pecete pentru românii din zona aceasta de ţară, tot ceea ce este dor pentru românii de altundeva, purtaţi de valurile vremurilor …
Dincolo de aceste stări Eugen se lasă lucrat de sentimentul apropierii morţii, de sentimentul sunetului de final în trupul acesta supus putrezirii şi apoi deschiderea fiinţei în veşnicie. E un mister dar şi o acceptare plină de durere, o suferinţă de peste suferinţa de până la vârsta maturităţii şi a încercărilor depline…

Este un dor de veşnicie în poeme, trăit la cea mai înaltă tensiune.

Totul începe cu pasul morţii scriitorului pentru lumea din jur, o stare a spiritului dureroasă dar plină de har, poetul receptează totul ca un exerciţiu de fiecare zi, este aici experienţa întâlnirii cu omul din oglindă.
Deşi se simte timpul lecturii de dincolo de pome, Eugen renunţă la jocul de-a poezia pentru a se juca de-a poetul cu adevărat şi atunci se îmbracă în rănile cititorilor săi, iar la final descoperă că în această viaţă se şi moare, în mare tăcere, uneori pentru altul şi celălalt nu o ştie, mai mult, este revoltat de imixtiunea în viaţa sa …

Dar poetul tace, el scrie şi scrisul e terapia pentru rana aproapelui…

Refuzul lumii pentru poet este un fel de tentaţie a morţii, dar poezia este şansa învierii prin cuvântul pus la dispoziţie de divinitate, o şansă pe care nu o ratează, ci o caută, cu responsabilitatea celui care ştie şi care, parcă, a mai trăit cândva toate acestea. De aici profunzimea volumului, a fiecărui poem care strigă spre Dumnezeu, cu sângele din cuvinte.
Volumul începe cu un poem de … Ioan Evu, poet, frate şi umbră, care se defineşte prin titlu – “ Neantul aparent “, este un fel de introducere la … “ Arta poetică “, la experienţa iubirii şi a iertării, pentru că fratele de sânge este simbolul aproapelui care refuză chemarea spiritului, cutând chemarea cărnii putrezitoare.
Versurile lui Eugen Evu s-au decantat, s-au desfrunzit de cuvintele păcătoase şi ating aurul curat al gândului trecut prin ape adânci : “ Gândul meu care desfrunzeşte zeul “,
“ Paradisul meu e – al nisipului ce-şi visează oglinda ? “,
“ Spiritul se dezbracă-n cunoaştere “ …

Cântul atrage timpul, timpul atrage dragostea, atrage şi neantul, atrage fiorul, cântecul este modul de evadare din moartea de fiecare zi, din leagănul blând al valurilor vieţii, este clopoţelul discret la gâtul brânduşei, versul care valsează, versul care unduie precum firul de iarbă, aşa sunt poemele târzii ale poetului, fuga sa după dragostea dintâi, după gerul din gând, după gerul care frige, gerul acela care lasă cenuşă de zăpadă :
– “ Eternitatea – n via-i devenire /M-a reprimit din timpul mic şi ascuns/ În marea de lumini şi de iubire / Şi tot ce-am întrebat avu răspuns “
– “ Iar gândul meu, poem transfigurat, / Păstrează forma zveltă, cea astrală, / Melodiind ulciorul înălţat / Luminii – n rugăciune ancestrală “
– “ Urme de păsări, scriere nomadă/ A înnoirii lumii, prin zăpadă “
Eugen Evu descoperă marile lumini în locuri uitate de om, dar alese de Dumnezeu de la facerea lumii, ne sunt puse la dispoziţie pentru trăirea în veşnicie imagini rupte din Împărăţia care ar putea fi, apoi sate simple, adevărate tipare, unde Dumnezeu se plimbă prin pomii în floare : Ciulpăz, Nandru, Vâlcelele Bune, malul Cernii, Streiul, Munţii Carpaţi, Ardealul, Hunedoara – adică „ mon amour „ , restul este tăcere, eşti invitat să te descalţi pentru că nu poţi duce în astfel de locuri praful marilor oraşe sau mândria alaiului care moare râzând, ar fi şi o profanare, ar fi alungarea din rai, pentru că totul pare sfinţit de la început, pentru clipa eternă, de totdeauna…
Cititorul marilor oraşe nu va putea suferi poemele acestea în care trebuie să umbli desculţ pentru că ar trebui să –şi recunoască porţia de moarte zilnică…
Dincolo de aceste poeme ale tăcerii şi apelor adânci, dincolo de liliacul în floare sau de floarea de spin, Eugen se joacă de –a “dâmbovitul mişto “, în ultimele poeme ale volumului, dar această parte este în gri, poate orice să se petreacă în zona aceea a volumului, dar parcă a fost ruptă din alt volum, din alt poet, din alt timp, e o rupere de ritm atipică ce poluează prin “ lila indigo “ …
Bună seară, Eugen, e mai frumoasă prima oară a dimineţii, dar carnea îşi cere drepturile şi eşti doar un poet în timpul vieţii sale …Te citez :
“ E un război pretutindeni, de alţii jucat, / Este ceva străin şi în om deghizat “
Scriu doar atât din dragoste de poem târziu, atins de brumele adânci :
“ De parcă sub cuvinte creşte grâul / Prin care alergam desculţ prin sat / De parcă pita mai păstrează viul / Acelui freamăt care m-a întrupat “ …
Dacă pleci aiurea, chiar în ţara ta şi eşti de lângă munte, te pătrunde dorul după o dimineaţă mirifică în Ardeal, acolo unde floare de spin strigă după stropul de sânge şi unde românul este mai acasă, pentru că pământul cântă îmbrăţişat cu aerul şi timpul.
De multe ori pita e simbolul hranei noastre care vine de Sus, de pe cerul de la Nandru, sau Ciulpăz …
Cu siguranţă Eugen Evu este un important poet din Ardeal, îşi trăieşte viaţa şi poemele cu adevărul venind din cuvinte parcă nespuse, uneori singurătatea îl copleşeşte, dar opera sa este una simbol şi, mai ales, este pusă în limba română, ca o scriere originală, ce rezistă focului din vreme şi uitării.

Categorii:Uncategorized

FRUMOS CA IN RUGĂCIUNE


Deşi scrisă în anul 1997 cartea scriitoarei Paulina Popa “ CUVINTE SĂRUTATE DE ÎNGERI “, este actuală pentru că se bazează pe un gând venit din veşnicie, gândul acesta că toate cuvintele poetului sunt sărutate de îngeri, adică au ceva venit de Sus, cu mult mai de sus decât credem uneori.
Cartea începe cu o “ RUGĂ “ şi se termină cu un “ PSALM “, începe cu “ Ascultă-mă, Dumnezeule, ridică-mă în Lumină ! “ şi se termină cu “ Apropie-mă, Doamne, de Câmpul de taină, şi sporeşte-mi aceste Păsări, Pietre, Flori …”
Lăsând deoparte experienţele moderne, poeta caută ceva pierdut de mult, dar atât de pur, ceva din dragostea dintâi, ceva ce a fost scris de Dumnezeu în fiecare dintre noi şi pe care vremurile, timpul l-au atins, dar ceva sfânt care ne leagă de cer…Este starea de graţie pe care o caută în acest volum apărut la Editura “ Emia “ Paulina Popa, o stare pe care o caută cu toată fiinţa şi calea sigură a regăsirii este rugăciunea, iar psalmul ca formă a rugăciunii prin poezie dă har cuvintelor, deşi fragile prin formă, dar puternice prin mesaj …
Rugăciunea poate face posibil imposibilul : “ Pentru el aş fi vrut să scriu / un poem dintr-o flacără…” A scrie cu flacăra din cuvinte este o încercare plină de curaj, iar timpul nu poate refuza curajul celor care caută un loc mirific pe acest pământ, un loc sfânt în care, din când în când să ne desculţăm… Imaginea bunicului legat de Dumnezeu, care trece pe uliţele satului cu Îngeri spre biserică, ca spre o navă pe Cer, imaginea celui atins de vremuri, dar care asistă la deschiderea cerurilor, alături de cireşi, de copii, de păsări, de grâu, este una care nu se poate şterge, devine încet –încet icoană de cuvinte şi însoţeşte nemurirea noastră prin poezie.
Poeta descoperă şi redescoperă şansa de a se înălţa spre Cele Înalte prin rugăciune ca un canal plin de lumină şi har, suntem îndemnaţi de aceste poeme sărutate de îngeri să redescoperim secretul veşniciei printre Crini vorbitori care privesc la naşterea zilei cu lacrimi… Suntem încurajaţi să mai urcăm scara temătoare care duce în adâncul fiinţei pentru ca Lumina să ne resoarbă, de parcă am retrăi creaţia din nou şi chiar aşa este, cu fiecare poem sărutat de îngeri ne întoarcem la început, când Duhul plutea pe deasupra apelor energizând creaţia pregătită să ivească atâtea minuni…
Starea de graţie a rugăciunii se îndreaptă spre noi dar şi spre poet, pentru că el suspină în verbe în căutarea sa după frumos şi frumosul este frumos doar într-o rugăciune …
Poeta înţelege că tăcerea este o stare de har în care sufletul omului se leagă de cele care nu pot fi închise în slabe cuvinte, dar cere Celui de Sus ca prin puterea Sa să deschidă Cuvântul celui care tace, este o alergare spre tainele ascunse alte creaţiei, o curgere spre începuturile lumii …
Am putea fi atinşi de îngeri când citim : “ miracole rotitoare în care mai credem “ , “ sutele albe din florile lunii “, “ piatra pe care am şlefuit-o cu lacrimile mele “, “ Începe ritualul care umple lumea de ape “, “ Cerul cu îngeri care se răstoarnă în noi “, “ am început să aşez pe fiecare lacrimă câte un psalm “, “ Nimic nu poate să acopere Focul ridicat în căutarea Marii Lumini. “….
Există în volum o poezie în care poetul este pus faţă în faţă cu cerul, acolo există o carte scrisă cu litere de jar, cuvintele sunt vii, ele ard, Altarul este aproape, înţelegem astfel că poetul, asemeni preotului din vechime, pe unde trece lasă un altar, pune ceva din fiinţa sa, iar cerul picură în sufletul său, este un mister în aceste lucruri de început care se descoperă în Marea Lumină, este o stare de rugăciune : “ Cu buzele arse, Te rog lasă o noapte / în care Lumina să –I fie Luminii Cetate “
În acest volum de versuri mai izbucnesc precum crinii în ziua cea de taină, multe din gândurile pe care Scriptura le pune în om ca boabele de grâu, este dorul după dragostea dintâi, pură, limpede, liniştitoare, eliberatoare, este o permanentă căutare a unei zile în care ne revedem copii, este un cântec pe care îl aşteptăm să ne liniştească fiinţa slabă, atinsă de zgura din lume, sunt, iată, multe lucruri pe care omul le – a pierdut şi le-a lăsat în Raiul de fiecare zi pe care îl ducem, totuşi, cu noi prin lume…
Este încurajator să ştii că poeta se întoarce pe aceeaşi uliţă cu fluturi în satul în care Dumnezeu trece prin cireşii în floare, plângându-i pe cei care nu mai pot iubi, pe cei care nu vor să plângă şi nu mai pot îngenunchea …
Paulina Popa este datoare să revină cu o altă care în care să scrie, să cânte şi să plângă, cu o mai mare putere, dorul ei după Frumos şi Lumină, pentru că experienţele de fiecare zi au apropiat-o de Raiul pierdut ….
“ Pe Golgotele din noi/ fiecare –avem o Cruce, / fiecare –o catapeteasmă fulgerată / şi –un întuneric în amiaza mare. //
… Pe Golgotele din noi / fiecare-avem câte un Semn, …/ “

Categorii:Uncategorized

O ALTFEL DE VEDERE


“ Ochiul de litere “, este o antologie a scriitorilor nevăzători participanţi la Concursul de creaţie literară “ Paşii profetului “ – Oradea, Editor “ Biblioteca Revistei Familia “ , 2002 Titlul este incitant, ne provoacă la o altfel de vedere, scriitorii par a vedea ceea ce este dincolo de cuvinte, caută şi găsesc o certitudine a luminii interioare Uneori cei care au ochi nu văd, iar cei care nu văd în afară, spre lume, văd în interiorul unui tărâm mirific, văd cu inima  De aceea este importantă această o altă vedere, spre infinit  Talentul nu este condiţionat de concepţiile umane despre daruri, sunt daruri care vin de sus, iar efortul în plan spiritual al scriitorilor nevăzători, este demn de urmat de cei care văd şi  nu văd, în adevăr 
Ceea ce atrage la această carte este curăţenia versului, a spunerii, parcă poemele descoperă cititorului o puritate pierdută, scriitorii, care, dincolo de trup, văd cu ochii sufletului, privesc spre Dumnezeu ca spre o şansă adevărată, reală Scriitorii nevăzători nu fac experienţe, nu se joacă cu ideile, cu expresiile, cu trimiterile, ei “ privesc “ în curajul lor spiritual spre lumina adevărată Scriitorii care văd, unii, parcă atinşi de o boală nevăzută, folosesc teme, limbajul ca pe o cârpă de şters stessul zilnic, şi-au pierdut busola, nu mai pot aprecia darurile simple ale vieţii, ţipă unii la alţii, au orgoliul de a –şi striga “ nevederea “, în plină zi, la sfârşit de vremuri  De aceea scriitori care văd ar trebui să înveţe de la cei care nu văd iubirea de cuvânt  Gheorghe Ardeleanu priveşte la Isus, ca la cel care tămăduieşte sufletele, care ne învaţă pescuitul în apa adevărului 
“ Ne cununăm sub un altar ceresc/ Plăcerea e sfinţită prin credinţă/. Pe crucea stângă taina o trăiesc/ murind transfigurat de suferinţă /“ Crucea stângă – Aurel Alexandru Banciu
Iar Monica Diana Buciuman se roagă : “ Doamne, dă-mi putere, paşii nu mi-i frânge/ Nu stârni în mine vise fără zbor/ Căci singurătatea din oglindă plânge/ În descânt sălbatic trandafirii mor / “ Este o cale de a deschide porţile din cer, cu sinceritate, cu nădejde, cu iubire 
Viorel Şerban priveşte spre dragoste ca spre o altă dimensiune, descoperind iubirea gingaşă, magnetice câmpuri care învăluie îndrăgostiţii, simţind femeia ca pe un izvor îmbătat de ispite ( Femeie ) Şi poetul strigă spre Isus : “ Doamne, de n-ar cânta cocoşul !/ De-aş trece dincolo de păcat ;”
Poetul Radu Sergiu Ruba surprinde cu exactitate starea vremurilor : “ Prostul satului/ îi împrăştie pe intelectuali ca pe vrăbii/ detonând în mijlocul lor bomba/ cum că sfârşitul lumii a şi venit  „, iar intelectualii încep să calculeze starea de “ propagandă “, ideea de marginal
Radu Sergiu Ruba prinde esenţa : “ Dacă vrei să scrii cu adevărat/ trebuie să scrii despre tine/ adică despre noi/ iar aici nu ţi-e îngăduit să spui orice/ Că noi/ ştii tu prea bine/ nu suntem doar ce părem a fi/ dar nici n-an hotărât deocamdată/ cum ne-ar plăcea/ să i se pară lumii că suntem ”
Deşi antologia este limitată ca număr de poezii sau proze, descoperim o experienţă de viaţă care fulgeră veacul, o experienţă care face de ruşine “marea poezie “ a manelizării Fiecare scriitor din antologie are ca semn o altă pată de culoare care vorbeşte, dar există un fir subţire de nisip care leagă nevederea de vedere, care leagă scriitorii adevăraţi între ei Ceea ce putem remarca la scriitorii nevăzători este faptul că nu au fost învinşi de viaţă, aproape toţi au studiat cu stăruinţă, au ieşit biruitori prin acest fel de scriere, sunt absolvenţi de facultate şi de marea şcoală a vieţii şi iubirii
Ei nu au cedat, au privit înainte pentru că acolo era un altul care mergea – Cuvântul adevărului 
Acolo unde pare că lumea nu mai are la îndemână mari teme de scris, acolo, scriitorii din antologie, descoperă frumosul :“ E vară Au luat cireşii foc  “ ( Manda Maier ); descoperă eternitatea simplă, zdrobitoare, care nu trece 
“ Văd un poet murind încet/ cu fiecare vers nescris/ Copac înfrânt de-al vieţii vânt/ Dar odihnind în paradis “ ( Dan Cristian Manolescu )
Antologia este realizată de Gheorghe Vidican, cu un cuvânt înainte de Ioan Moldovan, nu are trecut pe copertă nici un preţ, pentru că scriitorii din antologie au învăţat cu adevărat ce înseamnă preţul vieţii recâştigate prin poezie, prin scrierea cu viaţa, prin vederea cu inima 

Categorii:Uncategorized

NEANTIA


Anul 2002 începe pentru poetul Raul Constantinescu cu încã un volum de poeme, cu încã o îcercare de iesire din “ Neantia “ şi intrare in lumea plinã de speranţã a obiectelor, a spriţogaşuculierilor, a cãutãrilor si regãsirilor. Spre deosebire de volumul anterior, care si-a propus o “ aventurare în marele refuz “, acest volum intitulat “ Neantia “, ne descoperã o altã dimensiune a poetului, la care Editura “ SIGNATA “ – Timisoara , consilier editorial : Ioan I. Iancu, a rãspuns cu interes, dincolo de zidurile inerente ale momentului, când scoaterea la luminã a unui volum de versuri, dincolo de amabilitãţi, de orgolii şi de falsã mandrie intelecualistã, reprezintã o aventurã în marele refuz al unei societãtii în cãutarea culturii reale si adevãrate.
Volumul de poeme este un efort de lungã duratã al poetului, atent la sine, atent la lume, atent la fenomenul artistic, atent la nimicul care ne înconjoarã. Atât mai rãmâne din viaţa omului, un strop de semn, un numãr imaginar, dupã ce ai trecut de oglinzile necesare, la care te supune viaţa… Cãderea prin tine este o experienţã dureroasã, o experienţã care îţi va descoperi o urmã subţire de fum, adicã fiinţa ta …În aceastã cãdere poetul nu rezistã tentaţie de intectual de rasã de a se pune pe acceaşi treptã cu Dumnezeu.
“ Cu Dumnezeu umãr la umãr “, poem care ne descoperã ambiţia artistului de a se regãsi într-o creţie proprie asemeni creatorului. Este experinţa dulce de a lupta alãturi cu Dumnezeu, înconjurat de un zid de cuvinte aprinse, e o tentaţie, e o ispitã care duce la pãcat, pentru cã armonia aparţine celui de sus, iar omului – cãderea …
Atunci când poetul adoptã o stare smeritã, de acomodare cu creaţia în adevãratul sens al omului cãzut, atins de lume, de sine, de vrãjmaş, poemul cãpãtã nuanţe de diamant, depãşeste starea normalã de circulaţie pe dreapta şi circulã liber prin “ Neantia “ . Astfel poemul “ Capul meu pe tavã “ este un poem de rezistenţã, care ne redã puterea care rezultã din chiar cãderea artistului în faţa lumii : “ Capul meu palid pe tavã în sânge/ va fi un martor ciudat/ al puterii voastre oarbe / …. / de pe tavã pe toţi îi întreb : ´în orbenia voastrã/ oficialã, / cât vã mai amãgiţi cã mai puteţi fi ? “/ Durerea în faţa non valorii, în faţa neantului pur dã fiori poetului, dã şi cititorului, e fiorul în faţa adevãrului de toate zilele, dincolo de adevãrul nostru de sãrbãtoare…. Capul poetului pe tavã este altceva, un altul, parte din altceva, parte din ceva mult mai dureros, din ceva mult mai de piatrã …
Atunci când poetul adoptã o poziţie tranşantã în faţa poemului, când atacã sentimentul cu fraze scurte şi cu bucuria de a se lãsa stãpânit de taina poeziei, semnele şi sensurile capãtã o realã valoare. Poemul “Realovisul “, încercare de a împlini în viaţa de fiecare zi un vis, descrie, în maniera lui Salvador Dali, mişcarea dintr-o secundã în plin secolo XX sau XXI, sau xxi, secolul bunelor maniere printre obiectele timpospaţiului, “ splendide în unicitatea lor “, “ de neimitat în bietele noastre cinci simţuri “ …. acele obiecte care ne tolereazã printre ele ….
Existã şi poeme care pun în luminã, sau în întuneric, sau poate în mov, pe cei care ne invadeazã zilnic cu pãcatele lor, pe cei care doboarã valorile timpului acesta, adicã pe “ egolatroşpiliii “, , pe “ duclinea XXI “ , pe “vânãtul pokemon “ , pe “ mimnul nonvorba “, “lepra “, pe pãreronimicii “, pe “ şpriţogasculierii “ pe cei care sunt din lumea fiarei, … “ fiara se oficiazã pe sine îi place la nebunie / e o minune perpetuã cadavrul viu/trãgându-şi singur clopotele … “
Totuşi poetul se lasã sedus, cu zgârcenie de “ Frumuseţea femeii “, cãreia îi dedicã un poem, cu tandreţe, cu duioşie şi bucuria de a descoperi un lotus deschis, un luger de crin, luminã pelin, cu trupul arzând … Poemul pare rãtãcit printre eoni, dar dã o patã de culoare şi de sânge între cuvintele poeziilor..
Sunt în volum unele poeme care renunţã la starea de poem şi redescoperã starea de mineral a vecului., poeme fruste, ca un articol de ziar, cu fraza lungã, pierdutã în tainele zilei, poetul ne avertizeazã împotriva invaziei nimicului, e un instinct de apãrare în faţa violenţei cotitiene, ca în poemul “ Incursiune în cotidian “
Volumul este structurat pe mai multe nivele : “ Neantia “, “ Torsiunea obiectelor “, “ Inconia “, “ Fereastra opacã “, iar titlurile sunt semnificative în ce priveşte mesajul, de la definiţia crudã a realitãţii la esenţa poeziei ca stare de abordare directã în neantia…..
Redescoperim cu volumul “ Neantia “, aventurile scribului în cãutarea urmãtorului univers, unde corpul artistului cade , cu recunoaşterea blândã, de scriitor, a faptului cã “ partea nemuritoare/ nu-mi aparţine nicicând …. , dar murind înviind fãrã –ncetare .” ( Corpul victimã )

Coborârea la prima, urmeazã “ Neantia “, peronul pe partea inimii …, dupã colţ, vorba lui Raul Constantinescu, poetul, papirusul e doar o pulbere finã …, iar poetul un numãr imaginar ….

Categorii:Uncategorized

… o inimă de iepure pentru bărbatul din poem …


“… în mijlocul luminii stau / iar asasinul cântă la vioară. “

Este o imagine a femeii învăluite în propriul poem, provocându-ne la înţelepciune şi la viaţă, este ceva definitiv în exerciţiul acesta de eternitate pe care îl practică Victoria Milescu.
Volumul de versuri “ Inimă de iepure “, semnat cu o lacrimă şlefuită de poetă, apărut la Editura „ ODEON „ , 1998, Bucureşti, degajă o energie nevăzută, peste cititor, îl copleşeşte cu greutatea din fiecare vers imponderabil.
Contactul cu poezia Victoriei este luminos, poeta străbate ziua, anii, poemul cu delicată dragoste de fulger, fraza este strictă, ca într-o formulă matematică de dragoste, din care afli viteza unui sentiment la sfârşit de secol.
Fiecare poem te provoacă la luciditate, imaginile curg printre alte imagini care se solidifică pe o inimă de iepure, pe o inimă de mistreţ, pe inima celui de al cincilea anotimp …Înţelegi cu timpul că este o imprudenţă să te naşti om, pentru că : … “ aici oamenii sunt trişti/ acolo nu sunt deloc/ aici vor să te convingă/ acolo nimeni nu te convinge/ aici totul este povară / acolo nimic nu mai este / … “ Este un magnet care ne atrage spre începuturi, viitorul pare a fi într-o naştere, pentru că atunci am fost frumoşi, am fost nebuni, dar, mai ales, am fost liberi …, asta împotriva prietenilor …
Este ceva amar în jocul acesta de-a viaţa, nimeni nu are voie să râdă, să plângă, chiar dacă îţi trece un glonţ prin cap … Este în trupul atins de o aripă nevăzută un şarpe de mercur alb – poezia …In fiecare poem din acest volum este un clopoţel, sunetul discret provoacă amintiri într-un ritm interior invizibil, peste care se zbat imagini, secvenţe în alb pe alb, vezi prin poem manuscrisul …
Ceea ce atrage la Victoria Milescu este sentimentul dragostei, in volumul de versuri “ Arleziana “, volum profund în care se simte femeia demnă, mândră de starea ei de creaţie, căutând mereu arhetipul, trăind mereu prin timp, prin istorie viaţa atâtor femei care puteau face mai multe pentru viaţă, poeta găseşte magia de-o clipă, în care eşti curentat de un ţipăt …Volumul apărut în anul 2000 la Editura Eminescu, este un volum de mare eleganţă, un volum solid, pentru că intri în cartea splendorii, trăieşti bunuri sublunare, este şi o insulă locuită de fiare, iar deasupra lupta nesfârşită dintre îngeri şi demoni, o pecete pentru utopie …
Moartea nu poate învinge, nimeni nu-ţi poate spune că ai îmbătrânit, mai poţi sparge oglinzile sub ploile albastre, uranice, cu o floare la tâmpla stângă, acesta este gestul etern din care se nasc lumi … Se trânteşte uşa veacului, în noaptea cefalopodelor, descoperi că fiecare are o parte, pentru sfârşit de veac, pentru a se reconstitui întregul …
Peste toate, o femeie iubeşte tristeţea, iese cu un cuţit în mână din camera de hotel, orbită de bucurie, valiza cu lacrimi pregătită pentru ieşirea din marele scandal …Sub stea femeia dansează, generoasă ispită, femeii îi este puţin frig, îi este puţin teamă, dar în ultima noapte nimeni nu mai aude cum cad frunzele vieţii în pocale …
Este mărturisirea : … “ Ştiu atâtea lucruri miraculoase/ pentru a păstra tinereţea, vigoarea/ cunosc o mulţime de trucuri, de subterfugii/ pentru ademenirea sufletelor” …Atât doar : să aşteptăm, cu răbdare, cu speranţă … Este o profunzime în acest volum, cutremurătoare, rugul aprins nu arde …cititorul descoperă lumea nevăzută dintr-un poem, din sufletul femeii, acum la început de secol, într-un apartament, în braţele singurătăţii, “ câtă realitate – atâta poezie/ fiecare om – un vers / întreaga lume – poemul / un autor imprudent … / ”
Poemul “ Cine merită adevărul “ este un poem care defineşte căutarea, aşteptarea, tristeţea, versul, dansul, cântecul : “ trec dintr-un secol în celălalt/ pe aripi negre de fluture/ înfloresc şi mă scutur şi tac/ fără nume, vârstă, obârşie ” …, un poem care descoperă, relevă esenţa – credinţa, dragostea fără trup, ieşirea în marele infinit …
Mărturisesc că mi-era dor de o poezie în care a locuit o femeie fără vârstă, numai suflet, în mâna sa cu un cristal, trecând proba de umilinţă …locuind într-un poem imposibil de scris, frumoasă, crudă şi singură, aşteptând …

Categorii:Uncategorized

PORTRET DE SCRIITOR PROPUS DE EUGEN EVU


Medalion

Un poet ascuns la vedere…

sau obsesia liniei …

Liviu OFILEANU

 

Biografie

Liviu Ofileanu / născut la 6.09.1972,  în Hunedoara.
Activitãţi de cenaclu „ Lucian Blaga” condus de Eugen Evu 1990-1999.
Emisiuni Radio Sica Hunedoara, 1997.
Debut literar în revista „Kilometrul zero”, 1994, (director Eugen Evu).
A mai publicat în: Provincia Corvina, Constelaţia Dragonului, Opinii culturale, Ardealul literar şi artistic, Arhipelag, Semne, Sinteze literare, Steaua, Poezia, Dacia literarã, antologii.
Numeroase premii şi menţiuni la Festivaluri Naţionale de Poezie.
Cãrţi publicate: Algele minţii, Ed. revistei Provincia, 2000, Corigent la fericire, Ed.Emia, 2003

” Iubesc poezia mai mult decât viaţa mea şi astea nu-s cuvinte mari. Am puţini prieteni fiindcã nu mi-am ales prieteni decât poeţi şi uneori asta ne-a despãrţit… Am suferit pentru poezie şi am scris-o pe moloz, lucrând pe şantiere în ţarã sau aiurea. Din bani puţini, luam o groazã de cãrţi, fiindcã am boala scotocirii oricãrui lucru, obsesia liniei.
        Cred în Dumnezeu şi acest lucru poate supãra foarte mulţi draci, mai ales postmoderni…
Îmi place sinceritatea.  Detest şmecherii, manelele şi idioţii. Consdider că nu  am publicat pânã acum decât o singurã carte adevãratã (deoarece „algele minţii” e o broşurã fãrã ISBN, de familie) e din pricina banilor. Am puţine cãrţi de sertar, vreo cinci-şase dar aştept un editor care poate sã-şi pãstreze totul, eu sã rãmân cu bucuria cãrţii. E firesc sã mulţumesc persoanelor care m-au marcat: editorul Paulina Popa,
poeţii: Petru Poianã, Eugen Evu, Iv Martinovici, Nicolae Sava, Daniel Corbu, Gellu Dorian şi Lucian Vasiliu”.

 

 

 Strigătul pe copertă …:

 Marea actriţă hunedoreancă Ana Ciontea, ( dreapta,) într-o piesă

jucată în Franţa ..Actriţa şi poeta a fost cizelată de Eugen Evu.

Revista Provincia Corvina riscă a-şi înceta apariţia,

după 13 ani de editare, din lipsă de sprijin financiar

 

Autografele inimii

Categorii:Uncategorized

JAPONIA CA MIRACOL


Prin cartea „Japonia necunoscută” autorul Florin Vasiliu ne îndeamnă la o cunoaştere mai aprofundată a sufletului propriu. Suntem întăriţi în ieşirea din propria carapace, din propria scoică uitată pe fundul mării care se cheamă timp. Cu cât te apropii de Japonia mai mult, cu atât eşti mai aproape de România, mai aproape de misterele sufletului românesc. Acest lucru se datorează lui Florin Vasiliu care aplică asupra gândirii noastre o formulă absolută, credinţa că putem călătorii în spaţiu şi timp, iar la capătul călătoriei se află un arhipelag de sentimente.
Cartea s-a născut firesc, chiar dacă autorul a petrecut peste 30 de ani într-o Japonie de multe ori imaginară. Aflat în România Florin Vasilescu a fost purtat de cuvânt în Orient, undeva lângă soare răsare. După atâta vreme de călătorie totul se termină suprem ca-ntr-un „ haiku „ absolut. Autorul mărturiseşte că a fost ajutat de soţie la edificarea cărţii, acest lucru ne duce cu gândul la unirea dintre yng şi yang, conform credinţei orientale.
Florin Vasiliu mărturisea : „ Arde-n foc un pai / Dincolo, după moarte/ ne vom întâlni iarăşi / „. Ca să-l parafrazez adaug, dacă se mai poate adăuga ceva – „ Am fost cu tine în Japonia/ După răsăritul soarelui / Ne vom întâlni în Retezat / „.
Primul lucru pe care l-am deprins după citirea cărţii a fost disciplinarea spiritului.
Nu ştiu dacă am reuşit, dar am deprins convingerea că un templu se poate clădi în suflet fără să foloseşti nici un cui de fier, totul poate fi lemn, lemn viu, mirositor, pregătit să-nfrunzească la sfârşitului veacului. Totul este să ai răbdare. Oare suntem noi învăţaţi cu răbdarea ? Japonezul se grăbeşte încet, privind marea, muntele, grădina, buchetul de flori, gheişa, tradiţia, templul, cartea, părinţii, soarele la răsărit.
Cel mai frumos este într-o grădină, alături de flori şi eternitate. Japonezul ne învaţă cu o grădină de piatră, pură, clară, pregătită să-l primească pe Dumnezeu în vizită în timp ce noi numărăm pietrele secrete, care nu ne ies niciodată la număr. Aşa aflăm că piatra poate să-nflorească, că este mirositoare că aşteaptă ca şi noi răsăritul soarelui. Totul este să nu calci pe sufletul pietrei.
Un mister este scrierea japoneză, un mister întărit de cuvântul pe care se sprijină Japonia, poate de aceea sunt atâtea cutremure-n arhipelag, poate de aceea marea te botează cu viaţă fără de moarte, mare cea furioasă, mare cea darnică.
De la Japonez poţi învăţa cum se uneşte fiinţa omului cu cerul, doar savurând o ceaşcă de ceai. Este o adevărată artă, este un adevărat ritual întâlnirea dintre om şi o simplă ceaşcă de ceai. Trupul uită aroma, trupul uită căldura, doar sufletul priveşte-n sine pentru a descoperi un zeu tainic.
Cu Florin Vasiliu intri-n casa Japoneză ca-ntr-un templu, acolo uiţi de toate, de ieri, de astăzi, de mâine, de Japonia, de lume, pentru că în casa aceea descoperi universul, este o adevărată ieşire, un adevărat exod.
Adevărul este că Hiroshima a fost înfrântă de floarea de cireş, iar americanii nu pricep, ei se miră cum bomba atomică a dat flori de cireş, cum înfloreşte timpul, cum dă muguri piatra de la Hiroshima. Răspunsul se află în cartea lui Florin Vasiliu : „ Cireşul înfloreşte între doi poeţi”`. Lipsa de armă, lipsa de violenţă, lipsa bombei atomice, este arma cea mai temută…Matsuo Basho este un poet de geniu, el ne transmite simplu – „ Fără casă, între cer şi pământ – doi călători ”. Mesajul său este profund, înţelegi că în orice călătorie, nu vei fi singur niciodată…
De la japonez înveţi cum să rezişti la valurile tsunami, la valurile vieţii, mai mult înveţi cu adevărat cum să mergi pe ape, simplu, cu o puternică speranţă, iar sub tine vulcanii fierb, provocând răsăritul. Trebuie să fi spulberat de tsunami pentru a te renaşte, mai pur, mai curat…
Dacă vreodată vei avea ocazia să porneşti spre Japonia înainte de a atinge ţărmul trebuie să-nveţi de la pescuitoarele de perle gustul adâncului, să te depinzi cu albastru ca stare, nu culoare, să-ţi ţii respiraţia şi atunci vei descoperi „ lacrimi de zeiţă” în bagajul tău de drumeţ.
Florin Vasiliu ştie şi este un ghid perfect, nu vei rătăci insulele, cu siguranţă vei trece de Naausica, poate chiar te vei uita într-o scoică, dacă zeii se vor îndura…
Florin Vasiliu ne-a oferit prin cartea „Japonia necunoscută” , Editura „ Haiku , 1998 , 99 de ideograme, 99 de speranţe, regăsiri şi uitări, plus 99 de blesteme…

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat: