Arhiva

Archive for Iunie 2009

LINIŞTEA IERBII


Aflat între poezie şi grafică, Werner Lutz, este o voce distinctă în literatura elveţiană, discret, sensibil, abordează poezia cu dragoste, desenând pentru noi clipele de har, care ne despart de lume şi ne apropie de lumina râului, de intimitatea eternităţiiNăscut în anul 1930, poetul nu s-a remarcat prin numeroase volume, dar s-a descoperit ca artist
Volumul de versuri “ Liniştea ierbii “, apărut la “ BIBLEOTECA REVISTEI FAMILIA “ , ORADEA, 1999 în traducerea lui Radu Ţuculescu, ne relevă poezia ca pe un tablou în vreme, e semnul căderii în pacea divină, e semnul refuzului putreziciunii, acceptarea vieţii adevărate, a verdelui, a clorofilei, a esenţelor
“ Cât de uşor mi-e bagajul/ probabil/ pot ajunge mai departe/ decât am crezut/ poate dincolo de mine /” , iată modelul călătoriei umane, depăşire fiinţei proprii, depăşirea destinului impus de vremuri
Prezenţa vieţii, culoarea ei discretă, freamătul nevăzut al inimii, sunt impulsuri spre nemurire : “ Uneori/ umbrele zac/ aproape unele de altele/ precum perechile îndrăgostiţilor/ când târziu/ te întorci acasă/ şi-ţi spui/ că ai uitat/ să trăieşti/ “
Sunt versuri care nu au nimic strident, dar vorbesc cu putere prin sensibilitate şi lirism : “ Să visezi urme “ , “ iubirea se explică singură “, “ neputinţa poartă numele tău “, “ ploaia încătuşată de melodia sa “, “ să te întinzi lângă propria cenuşă “, “ a auzi despre transparenţa unui cerc “, “ noaptea încep oglinzile să respire “, “ în spatele somnului moartea “, “ a fi zgomotos şi neînsemnat “, “ mă botez pământ care cunoaşte “ Toate definesc poetul şi poezia, liniştea ierbii este o lecţie dată celor care trăiesc experienţe stridente în literatură şi artă, o lecţie despre cum poţi rezista propriei căderi, într-o seară de toamnă
La poetul Werner Lutz poţi afla drumul spre mare, spre munte, spre tine, refuzul ţipătului este descoperirea artei ca trăire în sine, firească 

Categorii:Uncategorized

MAI SUS DE SINE


A te înălţa mai sus de tine, este un sentiment pe care George Popa îl trăieşte cu adâncimea celui care ştie … Scriitorul se retrage la esenţe, se prăbuşeşte şi se înalţă în divinitate cu bucuria desăvârşirii. Poate că Dumnezeu a riscat cu noi, atunci când a pronunţat cuvintele : “ Să fie lumină ! “, scriitorul primind gândul curat de a porni de la lumină, iar ceea ce zguduie fiinţa este întoarcerea în nefiinţă, în increat, sub forma întrebărilor, care au răspunsul chiar în lumină …
In această aventură a cunoaşterii prin saltul spiritual, George Popa descoperă că mesteacănul visează cerul, cu rădăcinile nevăzute, un vis care caută absolutul. ( Visul mesteacănului )
Volumul de versuri “ Înălţarea mai sus de sine “, după George Popa, Editura “ Cugetarea “, 2002, este un volum plin de lumină, poetul apelând la întreaga sa forţă pentru a ajunge acolo, sus …, pentru că Împărăţia este chiar în noi …
Dorul şi dragostea de Dumnezeu dau sens poemelor, care se desăvârşesc prin eternul cunoscut într-un mod proaspăt, de curăţenie spirituală, nimic din trepidaţia la modă, nimic din cutremurul informaţional, doar cutremurarea de veşnicie. Această căutare dă partea poetului : întrebarea, iar răspunsul este moartea ca stare a păcatului ( Păcatul ). Fiecare poem are înger, pentru că îngerul aduce cu el evlavia şi puritatea, poetul simte că în faţa LUI, a lui Dumnezeu, nu poţi veni oricând, oricum, ci doar cu vorba curată.
Ca simbol al bucuriei de a te întâlni cu Dumnezeu este nunta, nunta care este icoana clipei când cele două părţi se împreună, se regăsesc, iar în această nuntă poate avea loc doar pe ultimul pisc de gând, după ce trăirea s-a desăvârşit : “ Este o arhivă în cer/ a ce-i desăvârşit ? / Modelul-mi din eter, / cum, Doamne, să-l imit ?// Ci noi, copiii morţii, /redesenăm mereu / pe paginile nopţii / model de Dumnezeu. // Două oglinzi se-nfruntă/ himere răsfângând./ Dar ce sublimă nuntă/ pe ultimul pisc de gând ! “
Poemele au sarea, au lumina care se presupun la întâlnirea cu Dumnezeu : “ pagină fecioară “, “ o stea ţi se aşează la masă “, “ ce văd crinii cu parfumul “ , “ Ştim noi ce moarte dă-n lumină ? “, “ Nu poţi s-atingi mireasma cu mâna ori privirea . “ , “ din fiecare rană/ învaţă –mă că sunt . “
Este în volum o mireasmă care renaşte cuvinte şi stări în cititor, poate că cititorul este împins spre cunoaştere de Dumnezeu, spre curăţenia gândului, spre bucuria de a întâlni, în adevăr lumina : “ Durerea-i mama existenţei/ O rană-a fost în Dumnezeu,/ căci rana este golul său,/ şi-a vrut să-l vindece cu viaţă./ / O suferinţă a absenţei, / născu Întâia Dimineaţă. / Dar moartea–u-ntoarcere–n Dumnezeu, / o–ntoarce iar în golul său.// Dar golul nu e absolut” se –năbuşă de re-nceput. ( Aporia creaţiei ) “
Multe din versuri sunt întrebări care se ivesc ca semn al aruncării spre ceea ce este mai sus de sine, spre Dumnezeu. Poemele aduc pacea care se naşte din relaţia curată dintre om şi Tatăl, aduc liniştea bucuriei de a fi o fiinţă vie atinsă de lumină . Multe întrebări nu au răspuns, iar poetul recunoaşte acest lucru dar se bucură de existenţă.
George Popa s-a purificat şi se luminează nu numai prin poezie, ci şi prin eseuri, prin aforisme, prin sinteze de cultură şi civilizaţie, prin traduceri din Omar Khayyam, din Rabindranath Tagore, Rainer Maria Rilke.
Este o şcoală de cultură în spatele poemelor lui George Popa, o acumulare de FRUMUSEŢE, venită din FRUMUSEŢE.
E păcat că astfel de scrieri cu aripa nu sunt aduse în prim planul vieţii literare, că de multe ori ne extaziem în faţa unor îndoielnice experienţe poetice, de fapt abur trecător, de fapt adiere de o clipă.
Poetul aduce o “Bunăvestire “, dornic să ne prezinte noul etern, noul cel vechi, cu un înger al cărui glas vesteşte ce a fost la început : pământ şi cer şi Domnul Sfânt.

Categorii:Uncategorized

CLEPSIDRA DE SARE


Aurel Turcuş ne prezintă o poveste a identităţii în volumul de versuri “ Clepsidra de sare “, Editura “ Tibiscus ( Uzdin, Iugoslavia ), Timişoara, 2000, cu o postfaţă de Eugen Dorcescu, postfaţă care ne redă taina celui de al şaselea volum de versuri ale poetului, care pătrunde în viaţa nevăzută a poemului cu putere şi prietenie
Taina volumului se dezvăluie şi în ultimul poem din volum “ Cuvânt de încheiere “ – Poveste răsăriteană despre identitate Volumul descrie călătoria interioară a poetului, legăturile invizibile dintre viaţă, cuvânt, singurătatea poetului in faţa neantului, despre zidurile morţii, despre ruptura dintre trup şi suflet, falia dintre două continente, apoi malul dintre persoană şi lume
Chiar dacă omul este atins de marele gol, are o nădejde – strigă poetul cu fiinţa sa slabă, Hristos, Duhul, Crezul, ca mod de reîntoarcere la origini, ca picur înspre rădăcini, un picur de sânge, eliberator, cu deschidere în nemurireEste o temelie în acest demers, este stânca tare Aurel Turcuş se apropie de marile teme biblice prin poemele din volum, asigurându-şi siguranţa versului într-o lume dominată de marele zero
“ În lumea din cellalt tărâm, / păsările luminează în locul stelelor “ ( Sacrificiu )
Călătoria poetului continuă : “ Stau în faţa foii albe – /ca înaintea unei împărăţii,/ în care n-am putere să intru –/ nici un ajutor,/ nici o izbăvire, / amăgit, ca-n pustie, /de un freamăt de aripi: semn de vieţuire/.”
Sfârşitul e un nou început, este pentru că există nădejdea

Categorii:Uncategorized

SUB SEMNUL PREMIULUI NOBEL


Eugenio Montale

Anul 1975 aduce un premiu pentru poetul Eugenio Montale, premiul Nobel. Poezia este din nou pe masa celor cu inima plină de dragoste. Poezia sa a influenţat poezia italiană contemporană, dând mesaje care au marcat o epocă şi continuă să dea semne în lumea literară..
Versurile lui Eugenio sunt greu de tradus, ele sună în limba italiană minunat, dar noi putem avea doar o echivalenţă a unei stări a poeziei. Limbajul poeziei a fost regenerat de poemele lui care au adâncit realul, dar au şi fost marcate de o sensibilitate profundă. Orice traducere poate fi o echivalenţă a poeziei sale, dar fiorul poetic se simte dincolo de cuvinte.
Montale este un poet care justifică stare reală a lumii, prin refuzul realităţii şi împotriva realităţii, demonstrând prin versul său un mare poet, declanşat prin forţa interioară a cuvântului. Viziunea sa poetică se deschide în mod progresiv, pornind de la ruina acestei lumi. Poezia sa străbate un strat gros şi tare din coaja vremii, limbajul său e aspru, riguros în echilibru firului liric, dar plin de energie, deşi aparent prezintă ruptura dintre un cuvânt şi altul.. Limbajul rupe lumile şi le atacă, pentru a descoperi alte lumi. Miracolul pare a da sens poemelor. Miracolul este un moment de ruptură prin eliberarea tensiunilor vieţii, este aici un impuls de natură divină, asemănător operelor antice, care căutau cerul.
Titlurile volumelor sunt semnificative : „ Oase de sepie” , „ Ocaziile „, „ Furtuna şi altele „ , „ Jurnal din 71 şi din 72 „ . Eugenio nu trădează viaţa în sine, ci o asimilează, iar universul său marchează profund lumea.
„ Am trăit cinci la sută, nu măriţi/ doza. Prea adesea plouă/ pe pământul jilav.”
Curajul de a cerceta realitatea imediată pentru a pătrunde dincolo de ea este vizibil în poemele sale: „ Aruncaţi peşti vii pelicanilor înfometaţi./ Şi peştii sunt viaţă, s-a remarcat, dar/ de ierarhie inferioară// Cărei ierarhii aparţinem noi/ şi în ce gâtlejuri…? Aici teologul tace/ şi se şterge de sudoare.”
Peisajul din imediata apropiere dă o stare de poezie la Montale, forţa vieţii se simte în modul cum se cheamă cuvintele în versuri, în modul cum urcă gândul poetului printre obiecte şi lumina zilei, pentru a compensa singurătatea apăsătoare a destinului. Visul prizonierului este un poem care pune pe balanţă suferinţa şi revolta în faţa realităţii care ar putea fi alta. Descoperim în ultimele volume curajul de a intra în realitate şi a-i pătrunde sensurile acide, e curajul poetului care nu vrea să rateze cunoaşterea pură ca prezenţă a divinului.
Simple lucruri pot declanşa poezia, precum un balcon, care provoacă marele nimic, dar compensarea este dată de lumina care cheamă viaţa: „ Viaţa când dă lumină/ e singura care ni se arată./ Spre ea mă întorc de la această/ fereastră care rămâne-ntunecată.”
Poemul „ Ţiparul „ demonstrează mişcarea spirituală a poetului spre esenţe. Mişcarea ţiparului spre viaţă este mişcarea omului spre lumină. Poemul merită reţinut, prin simplitatea lui, acolo profunzimea gândului dă naştere poeziei – poezie, cu greutatea cuvintelor care descoperă universul aşa cum este.
Cum viaţa poetului pare a fi opera sa perfectă prin îngrijorare, spunem că Eugenio Montale s-a născut într-o familie de oameni înstăriţi, a studiat la început muzica, a beneficiat şi de meditaţii speciale cu un însemnat artist, dar războiul prim mondial îi schimbă destinul, el optând până la urmă pentru poezie, unde se mişcă liber, nu ţine seama de principiile vremii, bazat pe cultura sa bogată, cunoscător al marilor artişti ai Europei.
În anul 1925 apăruse primul volum, care imediat a fost remarcat ca un semn al unei poezii de importanţă, prin rigoarea sentimentului şi prin stilul care abordează lumea mediteraneană.
Anul 1929 este anul volumului „ Ocaziile”, volumul lucidităţii existenţei umane împotriva fascismului, a rezistenţei prin singurătatea operei, volumul unui mare poet metafizic, împotriva agoniei lumii din jur.
În anul 1967 devine senator pe viaţă pentru activitatea sa pe tărâmul artei, numirea făcându-se de preşedintele Saragat., după ce în anul 1961 a intrat în atenţia Universităţilor din Milano, Basel sau Cambridge.
A colaborat constant din anul 1948 la cotidianul „ Corriere de la Sera „ , fiind un important critic de artă, un barometru spiritual sensibil pentru frumosul din acea vreme, marcând de fapt o epocă.
Receptiv la mişcările istoriei, Montale a descoperit lumii răul care nu are început şi nici sfârşit în istoria omului, marcând generaţiile de poeţi tineri, flămânzi la schimbările temelor şi ale stilului în poezia italiană. După Eugenio Montale, poeţii au putut experimenta starea poeziei. Viaţa lui între 1896 şi 1981 a fost viaţa unui artist care a dat lumii un sens şi un impuls în plan literar, administrând marile momente ale transformărilor spirituale ale timpului său.
La poemul „ Furtuna „ Eugenio dă un citat semnificativ şi actual, care merită
reţinut : „ Principii nu au ochi să vadă aceste mari minuni. Mâinile lor nu mai servesc decât să lovească.” – Agripa D” augbine : „A Dieu „.

Categorii:Uncategorized

POEZIA CA O PÂINE RUMENĂ


In plină globalizare Ionuţ Ţene, cu dărnicie, ne oferă starea sufletului dac, o întoarcere la rădăcini, o rupere din ritmul căderii poeziei şi aducerea ei pe calea simplă a rugăciunii pentru eternitatea sufletului românesc. Volumul de versuri “ Suflet dac “, Editura „Napoca Star „ , 2000, semnat de poet, e un semn de curaj, un îndemn la poezia patriotică pură, o rememorare a istoriei noastre la acest capăt de lume. Este surprinzătoare această rugăciune, acum când poeţii se simt datori cu tot felul de experimente tip “ PRO “, imitând televiziunea privată şi publică, spectacolul facil, ştirea forţată, informaţia fragilă şi brutală, imitând campaniile politice nesfârşite, care aduc probleme nesfârşite.
“ Inima mea ca o nălucă/ aleargă pe piepturi de lup etern. “ – este simbolul stării de dac a cetăţeanului român care îşi iubeşte istoria şi fiinţa. Lupul este simbolul instinctului de a rezista peste zăpezile timpului, instinctul ce descoperă căprioara în vers, ce dă aripi celui ce invocă sufletul dac, ca într-un ritual uitat. Poetul pare să ceară ceva ce a avut, dar a pierdut, fără voie, fără durere, redescoperind durerea, ulterior.
Ionuţ Ţene afirmă răspicat, renunţând la originalitatea afirmaţiei, că “ Veşnicia s-a născut la sat “, intrând în satul imaginar, din suflet, zburând simplu printre cireşe, zarzăre, bălţi de peşte, descoperind legea ascunsă în viaţa de la sat, ca într-un “ Vechi Testament “, scris de români undeva, într-un sat – capitală, descoperind o cină divină, ce prefigura un sânge divin scurs. Este veşnicia, acolo, într-un sat de pruni şi cruci răzleţe.
Din icoana modernă a volumului nu lipsesc : imaginea Oltului, ziua de 15 ianuarie 2000, o zi de întâlnire cu Eminescu – “ Cuvintele lui Eminescu / se prelungesc pe asfaltul/ de ploaia firmelor multicolore/ alergând după himere prin / troleibuze şi birouri / “ ; “Primăvara românească “ ; un portret simplu cu Seniorul Corneliu Coposu, om politic, legendă, uitare, trădare; dimineaţa pe muzică de Ciprian Porumbescu… Singurătatea. La Cluj în cetate; Sate în amurg – “ de te-ai dus venind iubito !”, cu satul de lună printre stele ; maşina melancoliei – “ într-o vară din ochiul / Tău Doamne/ Mă topesc în gândul adâncimii/ Tale /” , biserici crescând în amintirile bunicilor … Toate aceste sunt imagini lirice care urmăresc pe adevăratul poet, cu toate că semnele modernităţii sunt fraza, versul alb, sintaxa cu aer de avangardă, ignorarea regulilor gramaticale, un fel de protest care ia locul expresiilor teribile, curgerea firească a textului, pe un drum fără întoarcere, unde lirismul pluteşte ca un miraj, ca o pasăre de pradă…
Poetul recunoaşte că poezia este pâinea sa de toate zilele, este iubire, chiar pe buzele adolescenţilor, circulă pe marile bulevarde, dar tocmai pentru a descoperi că sunt amiezi în care copiii îşi dau mâna cu marea, poezia – suflu diafan, venind din gestul prim al Creatorului …
Dragostea vesteşte noul ţipăt – poezia …
Ionuţ, descoperă Tara, adică inima, “ Chipul lui Hristos/ în bobul de grâu “ , “ lumina cocoşilor ce brăzdează/ fruntea lui Dumnezeu / “, un ţinut creştin, pe unde a trecut apostolul Andrei, unde există o biserică şi un cimitir, un ocean de linişte, o pasăre ce zboară spre cer, o rugăciune în seară, o istorie fermă, de neoprit …E ţara lui Vlad Ţepeş, a lui Bălcescu, a lui Ciprian Porumbescu, a lui Eminescu, e ţara, simplu, cu aripi uşoare de înger …
Călătoria prin istoria, prin memoria noastră, prin visele noastre, totul ca în vis, într-o seară,pe care o regizează poetul declanşează o uşoară oboseală – “ Obosiţi ne întoarcem în fiecare zi/ Acasă / La un vers de Eminescu / “.
Este oboseala unui destin în stil românesc …
Cu tot stilul curajos, poetul este apostolul unei religiozităţi ascunse, un dor după o religie de fiecare zi, într-un mediu rupt de explozia veacului acestuia care a bulversat sufletul dac …
Poate cu mai multă atenţie, cu mai multă răbdare, Ionuţ Ţene va da un nou sens poeziei sale, o va duce mai aproape de Dumnezeu, o va face mai profundă, renunţând la sintaxa avangardistă, specifică începuturilor poeziei moderne, valorificând elementele lirice profunde, memoria cea de toate zilele, sărbătoarea albastră de mălin, Lumina din Lumină …
Suflete bun la toate, Zalmoxe a pregătit suliţele, vârfuri de aur au, ascuţite, perfecte, în aerul serii de primăvară ….

Categorii:Uncategorized

PIATRA SOARELUI


PREMIUL NOBEL CA SEMN

Octavio Paz -1990

În anul 1990 premiul Nobel pentru literatură a fost atribuit lui Octavio Paz. Un poet intră în galeria celor cu premiu la rever şi poemul în inimă. Întâlnirea dintre viaţa reală şi sufletul poetului este una şocantă care produce fulgere în spiritual. Nu –mi vine să cred că laureatul premiului Nobel a avut o funcţie importantă: a numărat banii într-o bancă, banii uzaţi care apoi se ardeau. Mirosul banilor uzaţi poate înnebuni un poet, e un miros care e mai mult decât moartea. Dar viaţa unui poet nu poate fi pusă între paranteze, este chemat să facă de toate pentru a cunoaşte totul şi a fi martor al creaţiei continue.
Octavio Paz a avut multe activităţi pentru a-şi câştiga pâinea, uneori imaginaţia noastră nu poate cuprinde acest lucru. Cele mai neînsemnate lucruri din lume pentru lume nu înseamnă nimic, dar înseamnă totul pentru un poet. Viaţa reală este contrabalansată de poezia vieţii în sine ca viaţă. Sub un nim, adică sub un arbore el se va căsători cu Marie Jose, nimul dând o bogată umbră, iar din rădăcină şi din coajă se pot fabrica produse ale industriei farmaceutice, frunzele putând fi folosite la igiena dentară. Aproape simbolic totul, copleşitor, dincolo de starea de destin.
Poate că poetul a datorat mult bunicului, personaj important care a avut o contribuţie semnificativă în viaţa intelectuală a Mexicului, preocupat de temele majore a incaşilor. Chiar şi tatăl poetului a fost un intelectual strălucit, dar dincolo de rădăcini, există poetul ca poet, depăşind limitele timpului.
Prima ieşire în lume a poetului, contactul cu realitatea produce valuri în fiinţa sa. Scrie poemul „ Între piatră şi floare „, ca reacţia la viaţa acelor ţărani mexicani care trăiau într-un mediu capitalist impersonal, pe care aveau puterea să-l ignore. Mizeria faţă în faţă cu banul. Ieşirea poetului din casă pur şi simplu provoacă poezia, uneori dureroasă, alteori plină de bucurii.
1937 – participă la un congres al scriitorilor antifascişti la Valencia – Spania, dar se întoarce în Mexic şi scrie la revista” Taller „, unde sunt promovaţi tinerii scriitori.
1943 – este prezent în America şi cunoaşte mişcarea poeziei tinere din acea vreme, iar din 1945 intră în activitatea diplomatică.
Ajunge în Franţa, cunoaşte suprarealismul şi acolo scrie „ Labirintul Singurătăţii „, care marchează identitatea sufletului mexican, dar participă la multe întâlniri culturale, alături de Andre Breton şi Benjamin Peret.
Ca diplomat în India cunoaşte cultura din acea zonă a lumii şi rămâne impresionat de multiplele posibilităţi de expresie a sufletului uman, indiferent de locul geografic.
După ce renunţă la activitatea diplomatică se înscrie în activitatea protestatară a studenţilor, suflul poetic al vremii marcând opera şi omul.
În anii 70 este prezent în viaţa literară şi politică prin două reviste „ Vuelta „ şi „ Plural”, apoi în anul 1980 devin doctor al Universităţii „ Havard „. Ca om de cultură a scris mult, a fost tradus în multe limbi, a tradus importante lucrări culturale, a scris poeme, eseuri şi a fost activ în viaţa naţiunii sale, punând o amprentă asupra operelor de expresie spaniolă.
S-a născut în anul 1914, a murit în anul 1998, iar în anul 1990 a fost laureat al premiului Nobel pentru literatură.
Creaţia sa a fost marcată de marile teme ale poporului mexican şi sud american. Calendarul aztec este o piatră a soarelui grea de 25 de tone şi un diametru de 3,60 m, şi este cheia poemului cu acelaşi titlu – „ Piatra soarelui.„
Pentru a înţelege poemul trebuie să cunoşti rolul calendarului aztec. Cifra 584, după sistemul numeric maia, are numeroase semnificaţii, poate putând fi regăsite în ebraica veche, cu simboluri şi semne care marchează viaţa omului. Reluarea lecturii acestui poem se impune, poezia este mai mult decât o scrie frumoasă, este deschiderea spre divinitate. Ziua de 24 de ore, două părţi, 12 ore şi 12 ore, început şi sfârşit, ca în alfabetul ebraic vechi. Regele şi regina născuţi din nou în cea de a treisprezecea oră. Semne, dincolo de semne poezia şi poetul.
Sunt versuri care marchează un sens profund în poemul „ Piatra soarelui „ : „ mă pierd în trupul tău precum în lume „; „ zid despicat în două jumătăţi/ ca piersica de curgerea luminii „; „ memorie cu coridoare nesfârşite „ ; „ şi trupul tău fântână fără ieşire „ ; „ totul devine altceva şi-i sacru/ e centrul lumii orice încăpere, …” ; „ când se sărută doi lumea se schimbă „ … Exemplele pot continua.
Versurile din poemele lui Octavio Paz par a fi extrase dintr-o carte sacră, scrisă cu mult timp înainte. Sensul poemelor este unul înalt care scapă lumii moderne, cu toate că lumea are nevoie de aceste stări de creaţie. Pentru Octavio Paz poezia este religia secretă a lumii moderne. E o mărturie a sa care ne pune pe gânduri în această perioadă de potop informatic. Eliot Weinberger a scris că pentru Octavio Paz revoluţia cuvântului este revoluţia lumii .şi totul trebuie să se reîntoarcă la unitatea mitică dintre cuvânt şi lume, dintre suflet şi trup, dintre om şi natură, dintre eul omului şi alţii. Semnele despre poet sunt relevante, pentru că ne trimit la începuturile lumii, când totul părea în regulă, inclusiv omul, sau mai mult omul, în mijlocul creaţiei.
Opera poetul a fost strânsă în antologia „ Poemas „ – 1981 şi apoi în antologia „ Collected Poems „ – 1987.
Memoria nu se arde pe sine, starea poeziei biruie moartea, pare să reiasă din scrierile poetului.

„ Unii îmi vorbeau despre patrie./ Dar eu mă gândeam la un pământ sărac, / la un sat cu pulbere şi lumină/ la o uliţă şi un zid / şi la un om tăcut rezemat de un zid. La pietrele acelea sub soarele mlaştinii/ şi la lumina ce se dezbracă în râu …” ,
versuri din poemul „ Motive pentru a muri „

Categorii:Uncategorized

DESPRE SCRIB


SCRIBUL LA ÎNTERSECŢIA MARILOR BULEVARDE

„Omul se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare.“
Biblia – Iov

Aş fi dorit să scriu un astfel de verset, dar el a fost scris cu mai multe mii de ani înainte şi a fost trăit şi mai de demult. Apare redat în Scriptură în cartea „IOV“, ducând cu el multă eternitate.
În aparenţă, scriem pentru a transmite ceva, dar în mod real trebuie să ne lăsăm scrişi; apoi unor lucruri le dăm drumul în lume ca unor porumbei voiajori.
Deoarece suntem scrişi chiar în fiinţele noastre trecătoare, avem harul de a stăpâni scrisul acesta şi de a-l păzi, cu puţina viaţă pe care am primit-o.
Am putut da nume unor lucruri efemere pentru că eu am primit nume şi pentru că sunt cunoscut pe nume.
Îmi displace folosirea numelui de „scriitor“, îl prefer pe acela de scrib, care pare mult mai potrivit, din acest unghi de vedere. Când scriu, fac un exerciţiu spiritual de a rămâne cât mai curat.
Mulţi scriu pentru a se apăra de moarte, sau de a nu rata şansa. Unii scriu pentru că au făcut din asta o religie; sau pentru alţii scrisul este un fel de rugăciune.
Timpul scurs din momentul în care eşti scris şi până în momentul în care pui pe hârtie, în cuvinte smerite, româneşti, mesajul, creează o anumită tensiune. Ea poate fi benefică, stimulatoare, sau poate duce la nebunie, graniţa dintre cele două este mică, aproape invizibilă.
A fost o vreme în care am dorit să citesc ceea ce ar fi putut scrie alţii despre mine, dar în singurătatea lumii populate de oameni şi alte fiinţe vii, am aşteptat zadarnic oglinda în care să mă văd, chiar şi neclar.
Mi-a trecut dorinţa aceasta, cu timpul.
Împrejurările, apoi, au făcut ca eu să scriu despre operele altora, despre poeţii de aproape sau de departe, despre prozatori discreţi sau de forţă, aparent m-am risipit în poemele şi operele lor ca să mă adun în textul acela pe care l-am scris despre toate aceste.
Deşi n-am avut prea mulţi prieteni, cultul prieteniei este ocazia să faci poemul să trăiască.
În general poetul, artistul, este tot mai singur, dar asta îl face să se regăsească în har.
Cuvintele trec prin tine şi treptat devin logos, apoi tăcerea….
Poate ar trebui să luăm modelul prim, glasul să nu se audă, dar ecoul lui să străbată lumile văzute sau nevăzute până la margini de vreme. Acest contrast marchează momentul lui a fi, adică a avea viaţă.
Cred că un poet nu poate scrie prea multe volume profunde pentru că se repetă şi se risipeşte în iluzia de a fi scriitor şi nu scrib şi pentru dorinţa de primi onorul de la soldatul cel neştiutor…
Câteva cărţi, poate trei, câteva poeme pe care să fi răstignit; şi este de ajuns… Întotdeauna am uitat ceea ce am scris, am o memorie fulgerătoare şi transparentă, apoi vine poemul următor în care să locuiesc.
Mi-a plăcut să învăţ scriind despre marii poeţi sau scriitori, despre prieteni de lângă mine aşa cum erau şi sunt ei şi vor fi, cu viaţa lor care nu este a lor şi care le curge printre degete.
Nu mi-au plăcut şi nu-mi plac poeţii care scriu „ dur „, folosind cuvinte murdare, cred că-şi bat joc de ceea ce au primit în dar.
Hristos spune că lucrul care ne murdăreşte sunt cuvintele noastre care ne vin din inimă pe buze şi apoi pe hârtie. Tot el ne atrage atenţia că din cuvintele noastre vom fi judecaţi, din fiecare cuvânt rostit. Trăim pe o lamă de cuţit cu două tăişe. Unul te apără, altul îţi curăţă inima. Este dureros, dar preferi să te salvezi prin scris.
Tot cu mii de ani în urmă psalmistul a scris că prin LUMINA LUI vedem LUMINA. De aceea originalitatea îi aparţine LUI, noi suntem martori ai propriului scris; fiind păcătoşi, am ratat şansa de a fi originali în felul nostru discret şi tandru.
Pentru că trăim sub un nor de creştinism, cred că scriitorul, sau scribul, nu poate face abstracţie de valorile creştine şi din acest punct de vedere, deşi nu înţelegem, acceptăm dragostea ca alternativă, ca un dat. Restul nu înseamnă prea mult, pentru că nu rămâne.
Să mori, să învii, să te înalţi pe aripile cuvântului, iată sensul pentru poet sau pentru artist la intersecţia marilor bulevarde ale lumii.
Mi-a plăcut felul în care scriau cei din vechime, scribii de profesie, cei calificaţi. Se spălau, îşi puneau haine curate, apoi luau instrumentul de scris şi numai aşa, curaţi, puteau scrie. Este momentul să ne îmbrăcăm cu altceva, cu o altă fiinţă, după ce ne-am dezbrăcat de eu-ul nostru cel de toate zilele, şi să scriem textul următor de parcă am murit şi am înviat.
În rest locuim în ceva cu mult mai măreţ pe care nu — L putem vedea, dar care ne ESTE ….
Septembrie, 2005

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat asta: