Archive

Archive for Septembrie 2012

01 IANUARIE 2013, FACTURILE: NOUTĂŢI, DATE, INFORMAŢII

25 Septembrie 2012 Lasă un comentariu

FACTURILE – NOTĂŢI DE LA 01 IANUARIE 2013

 

Ordonanţa Guvernului nr. 15/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul Fisca a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621/29.08.2012, unde se fac referiri la regimul facturilor fiscale, valabile de la 01 ianuarie 2013. Se pot avea în vedere noutăţile de mai jos.

 

FACTURILE, DATE NECESARE

 

Sunt facturi:  documentele sau mesajele pe suport hârtie ori în format electronic care conţin următoarele informaţii strict necesare activităţii profesionale:

a) numărul de ordine, în baza uneia sau a mai multor serii, care identifică factura în mod unic;
b) data emiterii facturii;
c) data la care au fost livrate bunurile/prestate serviciile sau data încasării unui avans, în măsura în care această dată este anterioară datei emiterii facturii;
d) denumirea/numele, adresa şi codul de înregistrare în scopuri de taxă pe valoarea (TVA) sau, după caz, codul de identificare fiscală ale persoanei impozabile care a livrat bunurile sau a prestat serviciile;
e) denumirea/numele furnizorului/prestatorului care nu este stabilit în România şi care şi-a desemnat un reprezentant fiscal, precum şi denumirea/numele, adresa şi codul de înregistrare în scopuri de TVA, conform art. 153 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, ale reprezentantului fiscal;
f) denumirea/numele şi adresa beneficiarului bunurilor sau serviciilor, precum şi codul de înregistrare în scopuri de TVA sau codul de identificare fiscală al beneficiarului, dacă acesta este o persoană impozabilă ori o persoană juridică neimpozabilă;

g) denumirea/numele beneficiarului care nu este stabilit în România şi care şi-a desemnat un reprezentant fiscal, precum şi denumirea/numele, adresa şi codul de înregistrare prevăzut la art. 153 din CF ale reprezentantului fiscal;
h) denumirea şi cantitatea bunurilor livrate, denumirea serviciilor prestate, precum şi particularităţile prevăzute la art. 125^1 alin. (3) din CF în definirea bunurilor, în cazul livrării intracomunitare de mijloace de transport noi;
i) baza de impozitare a bunurilor şi serviciilor ori, după caz, avansurile facturate, pentru fiecare cotă, scutire sau operaţiune netaxabilă, preţul unitar, exclusiv taxa, precum şi rabaturile, remizele, risturnele şi alte reduceri de preţ, în cazul în care acestea nu sunt incluse în preţul unitar;
j) indicarea cotei de taxă aplicate şi a sumei taxei colectate, exprimate în lei, în funcţie de cotele taxei;
k) în cazul în care factura este emisă de beneficiar în numele şi în contul furnizorului, menţiunea „autofactură”;
l) în cazul în care este aplicabilă o scutire de taxă, să existe menţiunea din care să rezulte că livrarea de bunuri ori prestarea de servicii face obiectul unei scutiri;

m) în cazul în care clientul este persoana obligată la plata TVA, menţiunea „taxare inversă”;
n) în cazul în care se aplică regimul special pentru agenţiile de turism, menţiunea „regimul marjei – agenţii de turism”;
o) dacă se aplică unul dintre regimurile speciale pentru bunuri second-hand, opere de artă, obiecte de colecţie şi antichităţi, una dintre menţiunile „regimul marjei – bunuri second-hand”, „regimul marjei – opere de artă” sau „regimul marjei – obiecte de colecţie şi antichităţi”, după caz;
p) în cazul în care exigibilitatea TVA intervine la data încasării contravalorii integrale sau parţiale a livrării de bunuri ori a prestării de servicii, menţiunea „TVA la încasare”;
r) o referire la alte facturi sau documente emise anterior, atunci când se emit mai multe facturi ori documente pentru aceeaşi operaţiune.

 

SISTEMUL SIMPLIFICAT

 

Facturile pot fi emise şi în sistem simplificat, dar vor conţine datele:

a) data emiterii;
b) identificarea persoanei impozabile care a livrat bunurile sau a prestat serviciile;
c) identificarea tipului de bunuri sau servicii furnizate;
d) suma taxei colectate sau informaţiile necesare pentru calcularea acesteia;
e) în cazul documentelor sau mesajelor tratate drept factură, o referire specifică şi clară la factura iniţială şi la detaliile specifice care se modifică.

Atenţie: orice act sau document ori mesaj care modifică şi care se referă în mod specific şi clar la factura iniţială poate fi tratat ca şi o factură.

Facturile pot fi emise şi primite în format electronic dacă ele conţin informaţiile necesare pentru a fi tratate ca facturi, conform Codului Fiscal.

Categorii:PRACTIC

PLATA DATORIILOR MORALE: ANAMNEZE NECESARE

25 Septembrie 2012 Lasă un comentariu

CARTEA DESPRE MAEŞTRI: „ANAMNEZE NECESARE”, DE MIRCEA DINUTZ

 

A apărut o nouă carte de critică a profesorului focşănean Mircea Dinutz – „Anamneze necesare”, Editura Rafet, 2012. Pentru a nu greşi numărătoarea cărţilor critice ale lui Mircea Dinutz, dăm cuvântul autorului:”După volumul din 2001, <<Popasuri critice>>, şi cel din 2011, <<Scriitori vrânceni, de ieri şi de azi>>, aceasta ar fi cea de-a treia mea carte de critică, de la care aştept să mă reprezinte, cu demnitate!” (cf. Argument, p. 6).

O carte care s-a născut deodată cu un binemeritat premiu. În cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Literară „TITEL CONSTANTINESCU”, Ediţia a V-a, Rm. Sărat – Asociaţia „RENAŞTEREA RÂMNICEANĂ” şi Editura Rafet i-au premiat-o, prin juriul de festival, cu Premiul „DUMITRU PRICOP”, al Festivalului Internaţional „TITEL CONSTANTINESCU”, Ediţia a V-a, Rm. Sărat, 2012.

O carte care începe cu explicaţii justificative ale selecţiei textelor, cuprinse în procustianul număr de pagini, impus de normele festivalului (120 de pagini) – justificări, astfel, ale imposibilităţii autorului de a-şi „plăti” toate datoriile sale morale, şi faţă de alţi cărturari şi critici români admiraţi: „După îndelungi deliberări, am hotărât să renunţ, temporar, la poeţii şi prozatorii atât de dragi mie (…), preferându-i, din multiple motive, pe cărturari: istorici, hermeneuţi, eseişti, dublaţi, uneori, de publicişti, memorialişti, diarişti (Constantin Călin, Petru Ursache, Ioan Adam, Theodor Codreanu, Iordan Datcu), cărora le-am alăturat-o pe Magda Ursache, cu profilul ei inconfundabil, de justiţiar impenetrabil (…). N-aş vrea să se înţeleagă, de aici, că nu mi-aş fi dorit să apară, în această carte, şi alţi eminenţi cărturari, pe care îi respect în aceeaşi măsură: Ştefan Cazimir, Eugen Simion, Nicolae Gheran, Constantin Cubleşan, Cornel Ungureanu, Al. Călinescu, Mircea Tomuş, Vasile Fanache, Gh. Glodeanu, Constantin Trandafir, Ion Pop…Deocamdată, atât s-a putut!”.   Nu prea înţelegem de ce Mircea Dinutz creează (sau pare a o face!) o dihotomie între statutul de „poeţi şi prozatori” şi cel de…”cărturari”! Dar trecem, fără niciun resentiment, peste această (suntem convinşi!) neintenţionată stângăcie.

Onestitatea liminară şi apollinică a criticului Mircea Dinutz îl face să precizeze, în finalul Argumentului cărţii: „Aş mai preciza că, dintre cele 14 materiale prezente aici, zece au apărut în revista focşăneană <<Saeculum/Pro Saeculum>>, între anii 2003-2011, iar celelalte 4, câte unul în <<Argeş>>, <<Ateneu>>, <<Spaţii culturale>> (şi, în variantă prescurtată şi cu titlul schimbat, în <<Vatra veche>>), în sfârşit, în <<Caiete critice>>”.

De ce titlul cărţii: „Anamneze necesare”?

Se ştie că ANAMNEZA este un termen de provenienţă grecească, dar utilizat, în special, azi, în legătură cu religia buddhistă (de altfel, şi strămoşii noştri, dacii zalmoxieni, credeau în reîncarnare şi, deci, în anamneză!): „reamintire a ideilor pe care sufletul le-ar fi cunoscut, într-o existență anterioară”. În primul rând, Mircea Dinutz consideră că orice om, viu întru Duh, pentru a se cunoaşte pe sine, trebuie să-şi re-memoreze “nodurile energetice” fundamentale, ale existenţei/sorţii/”karmei” sale. Cu atât mai mult, un om de aleasă cultură –  care are a rememora segmente de viaţă ca străfulgerări ideatice – segmente, deci, trăite ca vieţi/experienţe vitalist-ideatice autonome, întru iniţierea cu Maestru/Maeştri. Tacit, Mircea Dinutz mărturiseşte, deci, că “Anamneze necesare” este (şi TREBUIE să fie! – pentru că, într-o viaţă zbuciumată, nu avem prea multe prilejuri recapitulativ-revelatorii şi de exprimare a unei recunoştinţe autentice, exprimate la timp  şi…”fără termen expirat”!) CARTEA DESPRE MAEŞTRII care l-au marcat şi impulsionat, ba chiar format (modelar şi revelatoriu), în/pentru existenţa sa de critic şi istoric literar.

Un demers demn de omul de onoare şi de onestitate intelectuală exemplară, care este profesorul şi criticul Mircea Dinutz!

Am observat, pe parcursul citirii paginilor “opului” (cum îi place, lui Mircea Dinutz, să numească…”obiectul cu multe file scrise şi prinse între tartaje”!), că, deşi este o carte despre RECUNOAŞTEREA REVERENŢIOASĂ şi RECUNOŞTINŢĂ (deci, discursul este organizat pe dimensiunile respectului, admiraţiei şi deosebitei preţuiri!) – nici măcar o singură dată criticul nu abdică de la obiectivitate şi de la vigilenţă! (ba, parcă, această continuă grijă pentru menţinerea ”echilibrului clasico-umanist” face din “Anamneze necesare” – în care se identifică extrem de fine, dar determinante retuşări ale textelor “primare/originare”! –  cea mai obiectiv scrisă, dintre lucrările lui Mircea Dinutz). Nici măcar o singură notă excesiv/suspect de înaltă, ca marcă a encomiasticului/apologeticului. Adoptând un stil de maximă eleganţă, cu limpezimi şi fulgerări de cleştar.

Primele patru texte-recenzii (mai degrabă studii!) sunt închinate unor cărţi fundamentale, ale profesorului şi bunului său prieten intelectual, criticul bucovinean (n. Udeşti/Suceava), naturalizat băcăuan, Constantin Călin (expert, în primul rând, în opera lui Bacovia): “Un Bacovia <<en détail>>. Tentaţia exhaustivităţii”, “O altă <<plimbare>> prin Ţara Bacovia”, “De departe, <<albul bucovinean>> strălucind…”,  “O altă gâlceavă a înţeleptului cu lumea”.

De reţinut, în legătură cu recenzarea “Dosarului Bacovia”, vol. II (O descriere a operei, glose), din primul articol-recenzie al cărţii – admiraţia, nedisimulată şi perfect îndreptăţită, a lui Mircea Dinutz, pentru acribia admirabilă şi rafinamentul hermeneutic exemplar, ale lui Constantin Călin: “Un asemenea studiu temeinic este acest volum al II-lea din DOSARUL BACOVIA, cu nu mai puţin de 1349 de note, în 162 de pagini, ce însoţesc şi sprijină fiecare consideraţie, fiecare propoziţie critică, fiecare observaţie, adăugire şi nuanţă, sesizate cu sagacitate şi interpretate cu fineţe” (cf. Un Bacovia <<en détail>>. Tentaţia exhaustivităţii”…, p. 9). Apoi, tentaţia şi reuşita lui Constantin Călin, de a oferi/descoperi cititorilor “un Bacovia primitiv, simplu, autentic” (cf. idem, p. 8). Analiza “nevrozei”, ca motiv literar: “în cazul Bacovia, nevroza e o stare de criză, un accident al imaginaţiei şi o metaforă” (cf. idem, p. 11). Critica severă, dar perfect argumentată, asupra ediţiilor Bacovia: “Concluzia este una singură: ediţia Petroveanu-Botez <<nu e lucrarea de referinţă aşteptată>>, după cum nici ediţia Mircea Coloşenco (2001) nu satisface pe deplin aşteptările noastre” (cf. idem, p. 18). Mereu, atenţia “urechii de fluture” a lui Constantin Călin este aţintită pe latura semantică şi de geneză semantică, a poeziei bacoviene: “Autorul <<Dosarului Bacovia>> nu osteneşte să-şi pună întrebări: care este sensul contextual al termenului barbar, din <<Seară tristă>>?! De ce singura amintire veselă din întreaga sa operă (alean) e legată de toamnă, de livezi, de vii? (…) Versul <<Havuzul din dosul palatului>> se referă la Palatul Cantacuzino, din Bucureşti…”  etc. etc. (cf. idem. p. 13-14).

Finalul recenziei-studiu, a/al lui Mircea Dinutz,  este generos, dar (în urma îndelungilor adăstări expresiv-admirative, asupra textului constantincălinic) perfect veridic, la nivelul fiecărui cuvânt de îndreptăţită apreciere: “Un studiu temeinic, o explorare atentă şi competent a fiecărui rând bacovian, o investigaţie făcută cu har şi dăruire, un discurs sobru şi elegant, dens şi echilibrat, rareori ironic, mai adesea atins de ispita confesiunii şi a moralizării. Sunt rândurile unui om care a meditate câteva bune decenii în marginea operei bacoviene, s-a identificat aproape cu obiectul studiului său, a căutat cu pasiune şi a clădit cu nesfârşită răbdare, piesă cu piesă, element cu element, până la înălţarea edificiului pe care-l avem în faţa noastră” (cf. idem, p. 19).

A doua recenzie (asupra lucrării „În jurul lui Bacovia. Glose şi Jurnal”, a lui Constantin Călin) îi înalţă în rang (prin termeni constant admirativi), atât pe autorul studiului (Constantin Călin), cât şi pe cel studiat de Constantin Călin (Bacovia), până la nivelul de „exploratori, con-fraterni spiritual, de tărâm ideatico-ontologic”: „substanţa a ceea ce numim, cu îngăduinţa Poetului, ŢARA BACOVIA” (cf. “O altă <<plimbare>> prin Ţara Bacovia”, p. 20). Se pune accentul (preponderant, de data aceasta!), pe moralistul-Constantin Călin. Mircea Dinutz sesizează că, prin analiza şi discursul constantincălinice, din  Glose şi Jurnal, se ajunge, adesea, la stadiul comparativ al epocilor existenţial-româneşti (interbelicul suprapunându-se, grav-problematizant, peste…”postrevoluţionar”!): “Nu e singura dată când autorul DOSARULUI BACOVIA lasă impresia că vorbeşte, aluziv sau direct, despre timpul în care ne aflăm” (cf. idem, p. 23). În definitiv, se verifică, astfel, afirmaţia hermeneutului băcăuan: “Om al secolului al XIX-lea, prin naştere şi formaţie intelectuală, Bacovia e, prin neliniştea operei sale, unul dintre primii oameni ai secolului XX, pe care-i anticipează şi-i ilustrează” (cf. idem, p. 25). “Constantin Călin ne atrage atenţia asupra faptului că actuala criză pe care o traversăm, ca şi în urmă cu opt  decenii, este dublată de <<una mult mai profundă şi mai dureroasă: CRIZA ELANURILOR, A ÎNDEMNURILOR SPRE MAI BINE ŞI A GENEROZITĂŢII ŞI, NU ÎN ULTIMUL RÂND, A DORINŢEI DE FRUMOS>>” (cf. idem, p. 28). Iată cum se dovedeşte că, într-o “celulă temporală”, nu stau/locuiesc doar cei vii-vizibili, ci şi fantomele vizionarilor, adică ale celor ce-au anticipat, zburându-şi Duhul prin decenii şi peste secole (poate şi peste milenii!), imaginativ-senzitiv şi ideatic – vremi din depărtate/încă nematerializate/ne-configurate zări…!

Înţelegând, prin empathie ultimă/cvasi-suprapunere de personalitate, duhul bacovian – totuşi, scormonitorul, atotîntrebătorul şi neastâmpăratul spirit constantincălinic ajunge să-şi pună până şi întrebarea, care, îndreptăţit, îl uimeşte cel mai mult, pe fostul său discipol (rămas întru admiraţie, fără rezerve, faţă de Maestru!), Mircea Dinutz: “<<AM CITIT, OARE, TOT CE TREBUIE, PENTRU ÎNŢELEGEREA ADEVĂRATĂ ŞI COMPLETĂ A LUI BACOVIA?>> Incredibilă întrebare, pentru cei care l-au cunoscut, pe îndelete, pe exegetul bacovian, dar nu-l cunosc personal” (cf. idem, p. 27).

Ne aflăm (ca-n necesara rotire, în jurul unei statui, căreia trebuie să-i valorifici toate unghiurile personalităţii estetico-demiurgice!) în faţa celei de-a treia recenzii a lui Mircea Dinutz, pentru o carte constantincălinică („Gustul vieţii. Varietăţi critice”) – cu o vizualizare aprofundată, tot a domeniului moral-spiritual, dar şi a celui filosofico-estetic, precum şi a celui ontologic-comportamental: “De departe, <<albul bucovinean>> strălucind…” Iată, încă de la început, avertismentul şi premizele morale: “Orice carte a sa este o lectură ce te obligă la o elementară igienă spirituală, spirit de observaţie, calm, seriozitate şi…ţinută, fără de care orice tentativă de a ajunge la mesaj ar fi sortită eşecului” (cf. “De departe, <<albul bucovinean>> strălucind…”, p. 29). Un material constantincălinic “ordonat (n.n.: triadic: I-Subiecte; II-Pretexte; III-Zigzaguri) după un plan care, în intenţiile mele, ar trebui să sugereze o <<cardiogramă>>, să creeze rezonanţe între secţiuni şi să ducă la evitarea monotoniei” (cf. idem, p. 31). Problema fundamentală a studiului autorului băcăuan (“critic, istoric literar, publicist şi filolog, nu în ultimul rând, profesor şi memorialist” – cf. idem, p. 29) : “Ce e un <<umanist>>?” Chiar, ce o mai fi însemnând “a fi umanist” – în mijlocul barbariei capitalist-sataniste, de azi? Şi Constantin Călin precizează, iar Mircea Dinutz consemnează: “<<A fi uman>>, precizează autorul bulversat de reaua înţelegere a termenului, de către concitadinii săi, înseamnă a fi <<iubitor, bun, blând, civilizat, luminat>>, animat de o vie şi perpetuă curiozitate intelectuală, pentru tot ce îl înconjoară, un spirit enciclopedic pătruns de importanţa culturii şi a educaţiei” (cf. idem, p. 32). Observaţi cum, cu cât suntem mai departe, prin timp şi comportament, faţă de zona definită, devenim tot mai idilizatori ai respectivei epoci? Dacă am fi existat în veacul al XIX-lea, chiar şi în finalul celui de-al XX-lea – am fi fost deplin îndreptăţiţi să condamnăm umanismul, ca început şi izvor otrăvit al barbariei ateisto-iluministe. Aşa, însă, trăind noi înşine cataclismul barbariei capitalisto-mafiotice, anomice şi deplin sataniste, suntem tentaţi la visarea, edulcorată, de epoci cu atât mai mirifice, cu cât sunt situate în segmente de timp mai depărtate de segmentul nostru temporal catastrofic.

Atitudinea moralizatoare a lui Constantin Călin (“unul dintre puţinii gazetari din România care, beneficiind de o cultură întinsă, bine articulată, dar şi de o fibră morală foarte rezistentă, poate constitui el însuşi un model de professionalism şi rectitudine etică” – cf. idem, p. 39) este urmată, cu fidelitate îndreptăţită, de către comentatorul şi recenzentul său: “ (…) reproşează preoţilor că nu-şi fac datoria de a blama răul, de la înălţimea misiunii pe care o au şi se comport asemenea unor funcţionari obedienţi, de parcă n-ar vrea să supere autorităţile (vremelnice, ca toate ale lumii): <<Ceea ce-i lipseşte preotului de azi este mania: el nu critic, nu vituperează, nu protestează, nu anatemizează. Înghite toate sfidările, închide ochii la toate ereziile>>” (cf. idem, p. 35). Şi urmează, firesc, cvasi-nararea unor evenimente moralizatoare, pentru surzii veacului XXI – bineînţeles, făcând paralele filologice,  cu veacuri demult trecute: spre exemplu, “Antioh Cantemir era <<săpat>> cu abnegaţie la Poarta Otomană, de către neprieteni, pentru ca, mai târziu, fratele său, Dimitrie Cantemir, să-l <<sape>> pe Constantin Brâncoveanu (…) care, la rândul său, îl <<săpa>> pe prinţul moldav, cu aceeaşi tenacitate”…până în zilele noastre de “săpare modernă”: un om politic român, bine şi atent “săpat” la Bruxelles…şi iată istoria filologică a  “SĂPATULUI” gata împlinită, iar istoria-istorie a poporului român, plină de…gropi funeste!!!

Ultima recenzie asupra unei lucrări constantincălinice, închinată cărţii „Stăpânirea de sine. Miscelaneu”, ni-l arată pe criticul-filologul băcăuan ca FIINŢĂ-A-BIBLIOTECII, retras nu doar pentru autoprotejare, ci şi pentru o mai bună perspectivă de „tragere cu proiectile de hârtie Luminată cu Har”, exorcizatoare, asupra demonilor contemporaneităţii. Din „vizuina sa de hârtie” (cf.  “O altă gâlceavă a înţeleptului cu lumea”, p. 40), Constantin Călin poate da o definiţie funcţională mai exactă a refugiului bibliotecii (“biblioteca se deschide spre viaţă şi viaţa caută o verificare în bibliotecă” – cf. idem, p. 40), dar poate şi să accentueze parabolizarea filosofică a lumii, poate să vitupereze, împotriva răului din lume, mai liber de zgomotele prejudecăţilor, confuziilor, diversiunilor şi inerţiilor: “Parabola ciorilor, lacome şi obraznice, care înghit totul din faţa porumbeilor, a căror ezitare este sancţionată brutal, îl determină pe autorul Constantin Călin să comenteze cu amărăciune: <<Lumea, care-i compusă mai mult din ciori decât din porumbei, nu apreciază semnalele>>” (cf. idem, p. 41).

Şi recenzatul, şi recenzentul sunt, în primul rând, profesori/ravvi-rabuni, educatori-moralizatori, deci îi va marca, până la obsesie, destinul tragic-grotesc al învăţământului românesc/educaţiei româneşti contemporan/e – cu consecinţele sale, socio-spirituale, incalculabile, pentru existenţa poporului istoric românesc, dar chiar şi pentru Duhul Românesc, lipsit/secat de bun-simţ, de simţul măsurii şi al realităţii: “Trăim, spune Constantin Călin, <<într-o lume fără ideologii, dar cu o infinitate de scenarii>>.  Motivaţia pentru învăţătură a scăzut dramatic, solemnul a fost înlocuit de grotesc, iar mitul reformei a devenit o justificare penibilă a vandalismului, jafului naţional, deşănţării şi grosolăniei. Deplânge, nostalgic, absenţa lui Moş Ion Roată din Parlamentul ţării, garant al bunului-simţ şi al adevărului rostit neaoş, răspicat” (cf. idem, p. 43).  Revoltătoarea tragedie a exhibării demnităţii sârbeşti, faţă cu Tiranii Barbari ai Lumii Contemporane, NATO/SUA, îşi află, imediat, ecou, în sufletul moralistului, autentic democrat, Constantin Călin: “Inimi deşarte, orgolioase, nu admit cutezanţa, îndârjirea, loialitatea celor pe care-i agresează” (cf. idem, p. 44). Şi Constantin Călin (afirmă Mircea Dinutz) se solidarizează, în problema “crizei şi haosului contemporan”, cu Edgar Papu: “Trăim într-o cumplită criză morală” (cf. idem, p. 45). Iar creştinul Constantin Călin răspunde, prin atitudine martiric-creştină (ne informează Mircea Dinutz), Ocultei Dictaturi a…Centrului Ocult, al Anti-Culturii Româneşti, din România de azi: “Doamne, dacă inima mea ar avea braţe, te-ar cuprinde!” (cf. idem, p. 48).

Până aici, am urmărit mai curând spectacolul de idei şi crezuri constantincălinice, regizat de Mircea Dinutz, cu empathie perfectă şi deplin reverenţioasă. În cele ce urmează, Mircea Dinutz nu-şi modifică registrul reverenţei, dar devine un mult mai activ comentator şi, chiar, e gata să dezlănţuie controverse.

Ne referim, fireşte, la recenziile dedicate cărţilor lui Theodor Codreanu, Ioan Adam, Petru Ursache, Iordan Datcu şi (adăugată) Magda Ursache.

În ce-l priveşte pe eminescologul şi bacovianologul de la Huşi, Theodor Codreanu – Mircea Dinutz îi recenzează atât dramaticul studiu “Basarabia sfâşierii”, cât şi “Complexul Bacovia”, “Transmodernismul” şi volumul al II-lea al “Numerelor în labirint”.

Mircea Dinutz semnalează că eminescologul Theodor Codreanu afirmă, cu îndreptăţire, în “Basarabia sfâşierii”, că “Eminescu este cel dintâi care a înţeles soarta istorică a Basarabiei, ca pe o cheie a destinului românesc însuşi” (cf. “Basarabia sau drama sfâşierii”, p. 49). Dar România de azi este pradă unui război “intraetnic, mai devastator decât multe altele – şi, deci, se află pe <<făgaşul autodistrugerii>>: această carte a lui Theodor Codreanu este un semnal de alarmă, venit din partea unui grav şi responsabil luptător pe baricadele <<românismului>>!!!” Şi urmează, citând memorabil, din Theodor Codreanu care, cu ironie distrugătoare, la adresa politicienilor noştri de azi, afirmă: “NU SE AMESTECĂ NICI MĂCAR ÎN TREBURILE INTERNE ALE ROMÂNIEI…” (cf. idem, p. 51). D-apoi în cele ale aşa-zisei “Republici Moldova”, în care aproape că trece nevăzută resurecţia spiritului critic, tot mai evident, prin  “cărţile lui Mihai Dolgan, Vasile Coroban, Mihai Cimpoi etc. “ (cf. idem, p. 51)!

Tot aici, Mircea Dinutz îl citează, sub semnul îndoielii neîncrezătoare, pe Theodor Codreanu, care “afirmă răspicat: POSTMODERNISMUL DUCE LA DISOLUŢIA LITERATURII. O judecată prea aspră şi tăioasă (poate!), dar asta nu mă împiedică să observ că adevărurile conţinute, rigoarea demonstraţiei (…) legitimează o carte ce ar putea provoca o necesară dezbatere” (cf. idem, p. 52).

Noi suntem de accord, mai curând, cu radicalismul lui Theodor Codreanu: postmodernismul, care neagă Demiurgia Duhului Umano-Divin, se comportă întocmai precum politicienii români, faţă de Basarabia: zgomotul (pervers-fascinant, cu reverberaţii meschine şi egolatre!) al propriei voci (goale/golite semantic!) îi împiedică să audă Vocea Lui Dumnezeu, poruncind re-acţiunea, energică, vitalistă, întregitoare întru integralitatea cosmico-românească!

În discuţia despre religiozitatea lui Bacovia (cf. “O carte de referinţă: Complexul Bacovia”), Mircea Dinutz prinde de veste că Theodor Codreanu îşi “faultează” propriile-i strădanii, de a-l demonstra pe Bacovia ca fiind religios, într-o frază prin care îl aduce în situaţia de a fi comparat cu Cezar Ivănescu: “Spre deosebire de Bacovia (sic!), Cezar Ivănescu a regăsit calea suferinţei creştine, asumându-şi drumul crucii…Antiteza e evidentă!” (cf. idem, p. 57).

Şi, din nou, oful pe Theodor Codreanu, vituperatorul postmodernismului: “Nici de data aceasta, vasluianul Theodor Codreanu nu uită să-şi reverse năduful pe corifeii postmodernismului românesc, care a vidat poezia de sacralitate… (…). Poezia singură, fără Dumnezeu, te aduce în neant” (cf. idem, p. 60). După noi, nimic mai adevărat decât spusele lui Theodor Codreanu!

Mai ales că vasluiano-huşeanul pledează, de o bună bucată de vreme, pentru o variantă de curent ideatic, salvator al Duhului Demiurgiei Umano-Divine (ba, chiar şi salvator al duşmanului “postmodernist”…după regula creştină!): TRANSMODERNISMUL! (cf. “A treia cale – TRANSMODERNISMUL”): “<<transmodernismul vine la timp, spre a salva tradiţia şi postmodernismul, conciliind cele două antiteze monstruoase, într-un spaţiu al transparenţelor, comun tuturor antitezelor împăcate>> (…). Şi Mircea Dinutz continuă, cu avânt neaşteptat (pentru un, cândva, cvasi-nostalgic al „valorilor” – ?!-  postmoderniste), dar teribil de benefic şi îmbucurător de explicit, analiza „curentului de salvare spirituală a omenirii”:                            „ Transmodernismul priveşte întreaga sferă a fiinţei şi fiinţării, nici spirit, nici materie, cu depăşirea ambelor forme (…) noua mişcare spiritual (…) respinge atât naţionalismul îngust/şovin, cât şi internaţionalismul  agresiv, ce ameninţă identităţile naţionale şi individuale, cu pericolul uniformizării şi secătuirii spiritual, pe termen lung (…) Distanţa dintre Triada creştină [Natură-Om-Dumnezeu] şi Nimicul postmodernist este distanţa dintre IUBIRE şi SUFERINŢĂ ” (cf. idem, p. 63). Mântuirea, “lumenul lumii”, dă sens şi rost suferinţei terestre, întru Experienţa Iubirii Creştine, cu propensiuni CELESTE.

În finalul recenziei, Mircea Dinutz atrage atenţia, cu dreptate, că Theodor Codreanu, în studiul său, “salvează” de la uitare pe unii dintre truditorii români – merituoşi, întru Logos: C.D. Zeletin, Svetlana Paleologu-Matta, basarabeanul Vasile Teleucă.

Recenzia a opta, făcută la cartea “Numerele labirintului” (vol. II), de Theodor Codreanu, subliniază “tribulaţiile unui intelectual, a cărui vocaţie a fost să înnobileze <<marginea>> şi să provoace <<centrul>>” (cf. Ce se află la capătul labirintului, p. 71). Se semnalează, de către Mircea Dinutz, că “opul” codrenian “conţine şi romanul unui roman: <<Varvarienii>> – a cărui gestaţie este urmărită de la prima redactare, regândirea titlului, până la finalizare, cu toate speranţele şi ezitările inerente procesului de creaţie: l-am lucrat fără speranţa de a-l vedea publicat” (cf. idem, p. 74). Evident, mereu acelaşi ludic …fals pudic, jocul scriitorului cu potenţialul cititor: “N-am vrut…dar uite că s-a nimerit!” Oricare rând îl scriem pentru “alter”, niciodată pentru un pur “ego”! Totdeauna, până şi cei din Sahara, simt, extatic, respiraţia cititorului în ceafă…altfel, n-ar “zgâria” niciun cuvânt, pe nisipul, răscolit de duhuri, al paginii albe! Scriitorul este, mereu, un naufragiat, care lansează, pe oceanul atenţiei planetare, mesaje…”cochete”/estetice. Doar nu-i nebun, să şi le lanseze sieşi…!

Recenzia a noua: aceea făcută la cartea lui Ioan Adam – Zidul şi litera. Titlul recenziei: Cuvântul care întemeiază. Ioan Adam care, ca şi Theodor Codreanu, se erijează (uneori, cu măreţie şi dreptate, alteori… mai puţin!) în cavalerul-salvatorul unor scriitori uitaţi sau respinşi de public (din varii motive): “am simţit nevoia de a-i (re)citi pe cei de Ieri şi pe cei de Azi, pentru a descoperi vase comunicante, cratime în timp şi spaţiu, între diverse litere ce compun alfabetul literaturii române” (cf. Cuvântul care întemeiază, p. 77). Unii merită a fi salvaţi de uitare, fie şi “doar” pentru că fără ei scad dovezile noastre identitare (cazul lui Nicolaus Olahus sau cel al lui Costache Conachi, Barbu Paris Mumulean), alţii, precum Mihai Beniuc (asupra căruia planează nu doar certitudini ale amoralismului!)…încă n-ar merita “re-întemeiat”! Dacă nu se poate fără de el, apoi ar trebui amânată “re-ctitorirea de beniuci”. Aşa-a-a-a – cam vreo 500 de ani…CEL PUŢIN! Nu foarte departe de Beniuc se situează “cazul Titus Popovici”…caz al unui cvasi-impostor literar şi oportunist agresiv – …ceea ce nu se poate afirma, în schimb, decât relevant de…vag, despre Ion Băieşu, un dramaturg şi satiric de autentică forţă creatoare, care a ştiut, mereu (la modul dramatic!), ce riscuri îşi asumă, prin scriul său (cf. Pompierul şi opera)!

Concluzia lui Mircea Dinutz, la cartea lui Ioan Adam: “Justiţiarul de acum, apărătorul valorilor tradiţionale, fiind alergic în faţa demolatorilor de ocazie, se află în categoria <<polistailor>>, a celor care se ridică în apărarea valorilor de oricând şi de oriunde, cu lipsa de prihană a cavalerilor medievali, angajaţi în lupta pentru bine, adevăr, frumos şi credinţă” (cf. idem, p. 87). Corect! – dar cu amendarea: cei apăraţi să chiar fi fost “angajaţi în lupta pentru bine, adevăr, frumos şi credinţă”…pentru că unii n-au avut loc, în pieptul lor (din născare!), pentru vreun crez! Nu mai adăugăm că unul precum Titus Popovici ne-a mâncat zilele noastre de liceeni, cu serbedele, infernal-plicticoasele, cvasi-ilizibilele lui romane “cu tendinţă” (de să-ţi scoată ochii!), “Setea” şi “Străinul”…

Mai interesant şi rezonabil/utilizabil ni se pare Ioan Adam, cel recenzat de Mircea Dinutz, în “Opiniile unui moralist – călător în Ţara Cuvintelor” (recenzie făcută cărţii “Povestea vorbelor. O istorie secretă a limbii române”). Etimologiile lui Ioan Adam (chiar dacă, unele, cam trase de păr!), sunt înviorătoare, pentru orice român, îndrăgostit de limba sa – fie că-i hermeneut, ori ba!

Avatarurile omului revoltat, în Lupercalia” – se numeşte recenzia făcută de Mircea Dinutz, lucrării eseistice a lui Petru Ursache: “Înamoraţi întru moarte. ErosPoesis la Cezar Ivănescu”. Un bun prilej, pentru a afla amănunte despre gândirea intimă a vigurosului, autenticului şi tendenţios-marginalizatului poet (până la…”brânciul final”!) – Cezar Ivănescu. “În tinereţe îl admiram pe Albert Camus, pentru L’homme revolté – şi credeam că poţi trăi într-o continuă şi întreită revolt: social, existenţială, metafizică” (cf. “Avatarurile omului revoltat, în Lupercalia”, p. 94). “Poate sunt un romantic întârziat, dar azi (la 4 ani de la apariţia volumului LA BAAD, n.n.) cred că întâlnirea cea mai de pe urmă şi cutremurătoare a poetului roman este aceea cu GRAIUL SĂU ARHAIC, în care o etnie, la fel de veche ca a evreilor, a turnat înţelepciune mai adâncă decât cea a indo-europenilor, cu graiul nostrum românesc păstrător al unor cuvinte care au, încă, în ele, MUZICA GENEZICĂ” (cf. idem, p. 94). Intuiţia filologică a lui Cezar Ivănescu o “atinge”, confratern, cu aripi de înger şi… “muzică genezică”, pe aceea eminesciană!

Despre cartea eseistului Ursache, Mircea Dinutz se pronunţă aproape imediat: “Aş spune (…) că Petru Ursache se exprimă mai degrabă ca persoană, cu întreg bagajul său emoţional (…) şi mai puţin ca PERSONA, ca instanţă critic supraordonatoare, strict principială şi sistemică” (cf. idem, p. 97). Din câte l-am cunoscut şi noi, la Iaşi, pe folclorist-etnologul Petru Ursache – “achiesăm” la opinia lui Mircea Dinutz, despre impotenţa “principială şi sistemică” a profesorului universitar Petru Ursache….deşi Mircea Dinutz continuă astfel, cu o calinitate rară: “Departe de a fi un reproş, această observaţie se vrea o recunoaştere a faptului că e poate cea mai sigură şi profitabilă cale, pentru a ajunge în inima creaţiei unui scriitor, atât de complex şi temperamental, ca autorul Baad-ului” (cf. idem, p. 97). Bine. În definitiv (dacă n-ar fi vorba de defecte “structural-interioare” mai grave!) s-ar putea zice şi aşa, despre eseistul Petru Ursache.

Nu suntem de acord, deloc, cu “ne-îngăduinţele preste limita firii”, faţă de …ne-îngăduinţele (legitime şi…”întru limita firii”!) ale lui Cezar Ivănescu, vis-à-vis de un Zigu Ornea sau Ovidiu S. Crohmălniceanu, în numele “umplerii unor goluri” de informaţie, în scrisul critic (analitic şi sintetic) românesc. Opinia noastră este alta: nu-l ierţi pe criminal, pentru că…îţi vindea ŞI lapte, la colţ de stradă (foarte rău că nu existau, pe acea stradă, şi vânzători de lapte non-criminali! – sau: foarte rău că au ocupat TOCMAI criminalii, locurile de vânzare a laptelui, cu/pe un preţ uriaş!). Zigu Ornea şi Ovidiu S. Crohmălniceanu erau perfect conştienţi de ideologizarea pe care o făceau, în critica lor “ghipsoasă” – şi erau perfect conştienţi de efectele dezastruoase şi de scopurile ideologizării comuniste…şi, mai ales, ştiau, cu precizie, cui foloseşte sus-numita ideologizare!

Dar, da! – observaţia lui Mircea Dinutz, din finalul recenziei închinate lui Petru Ursache, are doza ei (mare!) de îndreptăţire: “Eseul lui Petru Ursache, <<Înamoraţi întru moarte. ErosPoesis la Cezar Ivănescu>>, face un bun serviciu Poeziei şi Criticii (…): Poeziei, pentru că, în mod justificat, impinge spre raftul întâi al liteaturii române o operă şi un autor de o incontestabilă valoare şi originalitate (n.n.: dar putea s-o facă şi mai bine, mai profund etc.), iar Criticii, pentru că dovedeşte resursele inepuizabile ale criticii empatice, cu condiţia unei fibre morale rezistente, a unii bun-gust de netăgăduit” (n.n.: la cine-i “fibra morală rezistentă” şi bunul-gust “de netăgăduit”? – … la Cezar Ivănescu, da! – la Petru Ursache…mai medităm!).

Ultimele recenzii “în concurs” sunt făcute, de Mircea Dinutz, operelor lui Iordan Datcu: “Pagini de istorie literară” (recenzia se intitulează: “Critica sub semnul admiraţiei colegiale creatoare”)  – iar recenzia “Dubla atracţie a unui cărturar: etnologia şi istoria literară” se face la cartea lui Iordan Datcu: “Pagini de istorie literară şi etnologie”.

Concluzia (“exemplară”/prin pildă!) lui Mircea Dinutz, la finele celor două recenzii făcute operelor onestului, rigurosului până la acribie şi harnicului cărturar, Iordan Datcu, este plină de îndreptăţire, ba chiar s-ar putea lua ceva aprecieri laudative de la Petru Ursache, şi s-ar “lipi” perfect, la Iordan Datcu: “Pentru a dovedi, încă o dată, că Iordan Datcu este, prin tot ce întreprinde, riguros, metodic şi exact, voi da  un ultimo exemplu. În Istoria critică a literaturii române (2008), N. Manolescu susţine, fără o umbră de îndoială, că toate textile din culegerile populare ale lui Alecsandri sunt…culte şi că, spre exemplu, scena îngropării lui Toma Alimoş de calul său nu există în folclor, decât după apariţia variantei Alecsandri. Or, există! Varianta Dimitrie Ardelean este mai veche cu două decenii decât varianta Alecsandri şi conţine episodul de mai sus, argument decisive în defavoarea lui N. Manolescu” (cf. “Dubla atracţie a unui cărturar: etnologia şi istoria literară”, p. 115).

Deşi “hors concours”, recenzia la cartea Magdei Ursache (“Să citiţi bine! Eseuri lirice şi dramatice”), intitulată “Din dor de normalitate” – “rimează” perfect cu structura criticisto-sarcastică, de clasico-satiric sceptic, de român fără emfază (ori isterie!) a lui Mircea Dinutz. Spiritul critic (adresat oricărei/oricăror realităţi, de la cele identitare la cele planetare!) al Magdei Ursache “îi face bine” lui Mircea Dinutz, care rezonează perfect cu alegaţiile eseistei: “În opinia eseistei, euro-integrarea încearcă abuziv să substituie identitatea cu alteritatea, temele grave ale umanităţii cu impudoarea excesivă (…). Din această perspectivă, se justifică războiul ei împotriva memoriei selective şi a manipulării tendenţioase a memoriei collective” (cf.  “Din dor de normalitate”, p. 117). Şi concluzionează, cu uşoară ironie (sau, poate, auto-ironie?): “După ce a tunat şi a fulgerat, cu o vehemenţă temperată de luciditate şi, adeseori, calofilă, împotriva imposturii generalizate, a vulgarităţii de şanţ, infiltrate tot mai adânc în cărţile şi emisiunile TV de success facil, a veleitarismului şi mistificatorilor de serviciu, autoarea îşi îngăduie un respire, încercat de amărăciune: După atâtea fracture în real, cu multe replici, ca şi cutremurele, mi-e dor de normalitate”. De ce n-am crede-o?!” (cf. idem, p. 123).

Chiar aşa! În orice om (rămas, cât de cât, “normal interior”!), există, implantat adânc, acest “dor de normalitate” (ŞI exterioară!), anticameră a unui eventual nou ciclu de creaţie demiurgică: ante-apocaliptică (şi anti-postmodernistă…!) – sau soteriologică/transmodernistă? Vom vedea, probabil curând, în cazul în care “dorul” se va materializa, prin “comandă divină”, în realitatea cea nouă şi greu imaginabilă (de pe poziţiile spiritual-actuale ale umanităţii).

Cărturar el însuşi, cu Duhul format printre cărturari, Mircea Dinutz dovedeşte, cu nobleţe înaltă, în această recentă apariţie editorială, pe lângă un SPIRIT CRITIC CLASIC, nutrit cu operele antice (prin intermediul cărora/cu cântarul DREPT al cărora le judecă pe cele moderne, într-un filosofic context integrist, de tip socratico-platonician sau renascentist!) – şi valenţele expresive (uneori, rar – chiar frizând vehemenţa, nu mai mult decât ca semn de con-vieţuire cu realitatea!) ale ARTISTULUI, care s-a manifestat, întâi timid, apoi năvalnic, în ultimii ani (prin “Tabletele de duminică”, “D-ale democraţiei”). ANAMNEZELE sale sunt salutare (mai ales pentru că sunt închinate – cât de rarissimă este, astăzi, “Floarea Recunoştinţei”! –  cu reverenţă emoţionantă, Maeştrilor, celor de la un moment dat al vieţii sale – Maeştri care i-au vegheat, reglat şi motivat procesul formării sale de critic!), adică sunt aducătoare de sănătate morală. Deci, să le întâmpinăm cu Bucurie, întru Frumuseţea Duhului Umano-Divin! Căci Bucuria însăşi (fireşte, conţinând doza de scepticism natural!), produsă prin meditarea Frumuseţii (din textele Lui Dumnezeu şi ale celor hăruiţi de Dumnezeu!) are valenţe  terapeutice indiscutabile! “Eternă bucurie-i Frumuseţea!” – exclama sufletul romantic, im-plantat între corzi vocale clasice, al lui John Keats.

prof. dr. Adrian Botez

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Categorii:CRONICĂ

PARODII PENTRU DIMINEŢILE UNUI BUCUREŞTEAN

25 Septembrie 2012 Lasă un comentariu

 

                                           Concurs de parodie

Revista Luceafărul de dimineaţă lansează concursul „Parodii originale” în memoria inegalabilului parodist G. Topârceanu. Concursul este deschis oricărui autor. Se admit numai lucrări în versuri, cu prozodie clasică, parodii la poeme cunoscute ale unor autori consacraţi. Parodiile vor fi redactate în format electronic, .doc sau .rtf, cu semne diacritice şi vor fi trimise la adresa email: luceafaruldedimineata@gmail.com. Termenul limită de expediere este 15 noiembrie 2012. Cele mai inspirate texte vor fi premiate şi publicate în numărul de Anul Nou al revistei. Cele mai neinspirate texte vor fi de asemeni evidenţiate, eventual fragmentar, dar sub anonimatul autorilor.

TEXT PROPUS DE EUGEN EVU

Categorii:PRESA

POETUL RISPITOR… SINGUR PRINTRE POETI…

24 Septembrie 2012 Lasă un comentariu

Ştefan Doru Dăncuş

 

      Proiectul „Întoarcerea poetului  risipitor“ merge mai departe 

 

 

Demarat de către Editura Singur la finele anului 2011, proiectul de tipărire a 50 de volumede poezie cu rimă a prins contur. S-au tipărit, până la această dată, în tiraje de câte 300exemplare, următorii autori: Adrian Erbiceanu (Canada), Eugen Evu (Hunedoara), RodicaCernea (Galaţi), George Coandă (Târgovişte), Florin Grigoriu (Bucureşti), Gheorghe

Mizgan (Bistriţa), Vali Niţu (Târgovişte), Constanţa Abălaşei Donos\ (Constanţa), Cristian Gabriel Groman (Londra), Marilena Velicu (Tulcea), George Filip (Canada), Gheorghe Vicol (Vaslui), Leonard Ionuţ Voicu (Canada). Unii dintre autorii tipăriţi şi-au lansat cărţile în judeţele în care locuiesc sau la Bucureşti. O fericită excepţie este poetul George Filip, care a venit special în România pentru a-ţi lansa volumul Fântâna dorurilor (Bucureşti, Serbările revistei Vama literară\). Anunţăm şi pe această cale că, din cauza unor probleme personale, unii dintre autori sau retras, în momentul de faţă existînd 9 poziţii libere. Cei interesaţi să intre în proiect o pot face până la data de 15 septembrie 2012, contactându-ne la adresa de mail: dorudancus@yahoo. com sau la numărul de telefon: 0724443587.

Coordonator proiect, Ştefan Doru Dăncuş

Categorii:PRESA

EUGEN DORCESCU: ABISUL… Un poem…

21 Septembrie 2012 Lasă un comentariu

EUGEN  DORCESCU

ABYSSUS  ABYSSUM  INVOCAT
Dacă n-aş fi aici,
oare pustiul şi marea ar fi ?
Iată ce m-am întrebat în zori,
când am ieşit în goană din mare
şi m-am întins pe nisip.
Şi-atunci,
bucuria s-a stins, a pierit.
Şi n-am mai găsit în inima mea
nici măcar o fărâmă de spaimă.
„Deci nu le pot pierde, mi-am zis,
de ce să mă tem ?”
Şi, iată, marea, sub privirile mele,
s-a domolit.
Şi culmea ei neagră
s-a frânt în genune. „Vai mie, am strigat,
ce poate să-nsemne minunea aceasta ?”
Iar nisipul, ca o ceaţă, mi-a acoperit glasul.
Şi vidul apei
îl purta spre abis.
„Nu te bucura, nu te teme.
În mare te pierzi, în nisip.
Eu sunt abisul”.
EUGEN DORCESCU
Categorii:POEMUL

CAZUL DACIA, RADIOGRAFII

20 Septembrie 2012 Lasă un comentariu

Ion PACHIA-TATOMIRESCU

 

 

NOUĂ RADIOGRAFII  ALE „CAZULUI DACIA“…

 

„Cazul Dacia…“ durează în instanţele istoriei din 11 august 106, de când Sarmisegetusa şi o parte din Dacia Nord-Dunăreană a lui Decebal – provinciile Oltenia, Banat şi Ardeal – cad pradă Imperiului Roman de sub conducerea lui Traian, aşadar, de-aproape două milenii, ori, cu cea mai mare exactitate spus din prezentul anotimp, de 1906 ani; de-atunci, imperiile-hiene – antice, evmezice, ori contemporane – au tot sfâşiat bogatele ţinuturi ale statului Daciei, au tot ciopârţit, „până la os“, marele, blândul, sfântul său Popor Pelasg > Valah, şi, aidoma neistovitelor caracatiţe uriaşe, cu mii de braţe / tentacule, cu cratere-ventuze, i-au absorbit / jefuit bogăţiile solului edenic, ale subcerescului cogaionic-paradisiac şi ale subsolului fabulos, cu nemaipomenită diversitate de tezaure – de la sare, ţiţei, aramă şi fier, până la nesfârşit-de-adâncile filoane de aur, până la ruinele templelor / davelor ivind zilnic în soare: brăţări din cel mai pur aur, cosoni de douăzeci şi patru de carate, statui, idei de zboruri şi de fântâni, materie cenuşie etc.

La această concluzie conduce şi examinarea atentă a celor „nouă radiografii“ recente, datorate eseistului Adrian Botez, autorul cărţii Cazul Dacia… România de azi: pregătirea cea tainică (a Drumului spre România Sacră, de ieri, de mâine… de-a Pururi !, (2011), carte a cărei „materie“ – de dincolo de un „incitatnt Argument“ – se structurează într-un „mausoleu-octoedru“, pe-ale cărui „feţe-panouri-solare“ stau caligrafiate: 1 – Cazul Dacia. „România Mare“ – o autentică temă de meditaţie sau: să-i lăsăm pe păpuşari să creadă că ne-au „dus de nas“ (paginile 11 – 76); 2 – După 21 de ani… sau: pentru dispariţia Statului Masonic (paginile 77 – 88); 3 – Martiriu şi… expectativă (paginile 89 – 101); 4 – Cândva, nu de mult, poporul ăsta al românilor a avut altă fibră de Duh… – avea Reacţiune !!! (paginile 102 – 113); 5 – Când va învăţa România să spună şi „NU!“ (paginile 114 – 130); 6 – „Democraţia liberală“ – ca instaurare a banditismului, trivialităţii şi haosului „multilateral dezvoltat“ şi programat (paginile 131 – 160); 7 – Magia Neagră a unei istorii a românilor… făcută de trădători şi de „alogeni“ – marginalii şi dezvăluiri în premieră (paginile 161 – 177) şi 8 – Se pregăteşte Marea Pustiire Mondială !!! Concluzii şi soluţii. Noi afirmăm remediile de Duh Hristic, contra Satanei. Cum va fi Conducătorul Adevărat ca Entitate Constructiv-Hristică, de Neam?! (paginile 178 – 206).

 

„Radiografia“ dintâi.În „deschiderea“ cărţii, Adrian Botez îşi „pro-jetează“ distinsul receptor în „circularitatea“ / „ciclicitatea“ arheic-arhaicei „scrise a Omului / Neamului“, «de la Originea-Paradis, înapoi, la Originea-Paradis», fireşte, în „speţa“ Daciei şi a poporului său, Poporul Pelasg > Valah, irepresibilă „circularitate“ cu finalitate – aceea de «a-I dovedi lui Dumnezeu că s-a oţelit, că a devenit conştient de Dumnezeirea fiinţei / fiinţării sale, că-L iubeşte pe Dumnezeu-Creatorul său nu „la poruncă“ şi nici „prin predestinare funcţională“ […], ci cu toată fervoarea Duhului său Viu […], prin infernul istoriei», întrucât, «în cazul Neamului Românesc, exprimat prin poporul românesc de azi, pornim din Paradisul Daciei… şi ne vom întoarce, fără greş, tot în Paradisul Daciei… – cu o condiţie: să îndurăm infernul cel mai adânc…, politicianusmul iresponsabil şi rapace, impostura, crima şi neruşinarea […]; şi, dacă vom dovedi tăria de Duh de a-l înfrânge pe duşman, vom binemerita, de la Dumnezeu, să ne hodinim, apoi… – şi să ne stingem arşiţa rănilor, în Rai…, printre sfinţi, martiri şi îngeri… […], pentru a ajunge la România cea de-a pururi, la România transistorică / anistorică» (Argument, p. 5 sq.), adică, de la Dacia de ieri, la Dacia de mâine.

„Arcul“ eseistic adrian-botezianic se exercită cu un original, fermecător patos – atât în Argument ca şi în celelalte opt secţiuni / „macrocapitole“ ale cărţii (v. supra) –, între rugăciune / psalm şi pamflet («Nu avem nicio scuză, în această privinţă ! …Cum nu au nici cei care au văzut trădarea, cu ochii şi inima lor, şi au acceptat-o, chiar cu bucurie dementă, neghioabă – parcă drogaţi, parcă posedaţi de diavol !!! Suntem trădători de Duh Dumnezeiesc… – deci, făptuim cel mai greu păcat: păcatul contra Sfântului Duh…! Doamne-ajută acest popor, să se întoarcă la Duhul lui de Neam, ales de Dumnezeu ! Şi, Doamne, cu Nesfârşită Mila Ta, ajută-ne să întrevedem, şi noi, Mântuirea întru Neam – spălarea poporului în Lumina Sfântă a Neamului Transistoric, cel de-a pururi !!! …Doamne, Iisuse Hristoase, trimite acestui Neam iubit de Tine călăuză […]» – ibid., p. 9 sq.).

 

„Radiografia“ secundă.(1) Prima secţiune, structurându-se în douăzeci şi unu de capitole, abordează probleme stringente ale istoriei, ale contemporaneităţii Poporului Pelasg > Valah, mai toate încordând timpanul receptorului de azi din Dacia – România, Republica Moldova / Basarabia, Macedonia etc.: («I. „Tot Balcanul a fost românesc“») problema Patriei văzută, îndeosebi dinspre Cristea Sandu-Timoc (Zlocutea-Timoc / Serbia, 8 septembrie 1916 – 6 august 2012, Timişoara-România), «o istorie vie şi însângerată, precum un apostol răstignit pe o nouă Golgotă», militant de seamă pentru drepturile Valahimii din Dacia Aureliană – Valea Timocului (azi, împărţită – prin voinţa imperiilor secolului al XX-lea, îndeosebi, a Imperiului Sovietic-Stalinist – între Serbia şi Bulgaria), deoarece «nu ştim care ne este Patria, deci pentru ce anume trebuie să luptăm, cu preţul trudei şi vieţii noastre […]; iar mijloacele de luptă pentru redobândirea Identităţii Noastre Arheice nu sunt nicicum cele „democratice“ – de fapt, luciferico-masonice –, ci cele ale Duhului Umano-Divin: Trezirea […] conştiinţei Eului Nostru Umano-Divin, care va determina trezirea supra-Eului Dumnezeiesc…» (p. 12 sq.); («II. „Există o conjuraţie împotriva cuvântului Român“…») complotul anti-Român, relevat lui Cristea Sandu-Timoc «atât la Sofia, cât şi în Belgrad, ori Atena» (p. 15), este – de fapt – bimilenarul complot ordonat de împăratul Traian pentru radierea toponimului sacru, Dacia, pentru ştergerea din istorii a Poporului Pelasgo(>Valaho)-Daco-Thrac, complot întreţinut nu numai de Imperiul Roman al lui Traian, ci şi de Imperiul Roman de Răsărit / Apus, de Imperiul Bizantin / Latin, de Imperiul Habsburgic / Austro-Ungar, de Imperiul Turc / Otoman, de Imperiul Rus / Sovietic, de actuala Uniune Europeană (ce cultivă, de pildă, „confuzia etnică“ între Români = Pelasgi > Valahi şi Rromi / Ţigani, susţinându-se propagandistic de către Franţa, Anglia, Spania, Italia, Germania etc. ideea falsă că România – iar de vreo doi ani – şi Bulgaria ar fi „ţara / ţările de origine a ţiganilor / rromilor“, nu India, ţara de la periferia căreia au migrat în toată Eurasia, de prin secolul al V-lea d. H.; («III. „Cred că singurii guvernanţi care ar înţelege drama noastră ar fi Aromânii“…») problema re-Unirii Pelasgimii > Valahimii între hotarele Pelasgiei > Valahiei / Daciei (Blaquie / Grande Blaquie – cum era cunoscută în vremuri evmezice, între anii 1185 – 1280 / 1300, graţie re-Unirii sub sceptrul Dinastiei Fraţilor Valahi Petru şi Ioan Asan I, între hotarele Daciei Antice Sud-Dunărene / Nord-Dunărene) nu este numai problema „guvernanţilor“ de Bucureşti (cum greşit credea Cristea Sandu-Timoc), ori „a Aromânilor“ (mai exact spus, a Macedoromânilor, Meglenoromânilor şi Istroromânilor,adică a Valahimii Sud-Dunărene, de la Herodot citire, „ce s-a tot lăsat dezbinată“), ci rămâne, în ultima instanţă a istoriilor, problema voinţei întregului Popor Pelasg > Valah; («IV. Începutul aventurii: cine suntem şi cum ne numim…») „orbecăirile“ evmezice ale cronicarilor / istoricilor umanişti / iluminişti, ori contemporani, ce n-au ştiut şi încă nu ştiu, nu vor să ştie (spre a nu deranja cumva „deşănţatele imperii“) că, etniceşte, noi suntem Pelasgi > Belagi (Belaci) / Belachi > Vlahi / Valahi, după cum s-a demonstrat în nenumărate rânduri, de-a lungul celor două milenii scurse de la Naşterea Mântuitorului; («V. „Limba românească e mama limbii ceii lătineşti“…») limba pelasgă > valahă (dacoromână), după cum s-a tot spus, chiar de la iluminişti (Petru Marior) încoace, este „mama“ / „muma“ celor „nouă limbi pelasge / pelasgice“, nu „limbi romanice“; («VI. Tragedie ardelenească şi martiriu întru Ortodoxie. Românii nu au gena laşităţii înscrisă în ADN-ul lor. Cei mai cutezători războinici ai Terrei: Traco-Dacii !!!») „problema trădării“ Ortodoxiei din Dacia de Vest, adică de la Dunărea de Mijloc şi din Ardeal / Transilvania; («VII. Eminescu, Nicolae Densuşianu – „Memento mori“; iniţierea întru tracism şi misiune spirituală de neam…») „Biblia“ Valahimii; («VIII. România – „vatra veche a Europei… şi nu numai…») Old European Civilization adică vatra Pelasgiei (Thraco-Daciei); («IX. A nu se vedea pădurea din cauza copacilor… sau: Tracia nu este a tracilor») Valahii, urmaşii de azi ai Pelasgilor (Thraco-Dacilor); («X. Falsificarea istoriei… în oglinzi: a. Constantin şi Elena. Enigma Dacilor de pe Arcul lui Constantin – oglinzi…; b. Falsificarea istoriei») un aspect „contemporan“ al conspiraţiei anti-Dacia: „…manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor în istoria Imperiului Roman…“; («XI. Dispariţii misterioase şi extrem de… „disciplinate“…») distrugerea / dispariţia istoriilor veridice despre Daci / Dacia („Getica“, de T. Statilius Crito; „Istoria Romei“, de Appianus) etc.; («XII. …Totuşi, despre alchimia traianică…!!!») Dacia şi „icoana zalmoxian-creştină“ de pe Columna Decebalo-Traiană din Roma (113 d. H.); («XIII. Traco-Dacii – sfinţiţi / aleşi întru a fi primul popor ortodox de pe Terra…») aspecte ale Zalmoxianismului – orfism, esenianism etc.; («XIV. Goţii despre Geţi… adică, despre ei înşişi !!!») „confuzii“ etnice dirijate (de Roma, Atena, Constantinopol etc.), Dacia şi Dacii / Geţii ca Goţia / Goţi (cum, de altfel şi subtil-articulata „confuzie“, Dacia / Daci – Sciţia / Sciţi, pornindu-se de la împăratul Diocleţian ce admite în anul 292 d. H. ca Dynogaetia / Dinogeţia (partea dintre „marile bălţi“, Delta Dunării, ţărmul Mării Getice / Negre – de la Insula Şerpilor şi până la Varna, partea de sud delimitându-se de „linia“ Odessos / Varna – Appiana / Olteniţa) să fie desemnată ca provincie imperial-romană prin sintagma Scythia Minor; supravieţuind administraţiei imperial-romane, toponimul pelasgo[>valaho]-dac, Dynogaetia / Dinogeţia, de prin secolul al X-lea, a fost tâlmăcit în slavonul Dobrogea); («XV. Limba danubiană, scrisul dacic şi… textele vedice. Suntem înainte de „Turnul Babel“, întru limbajul îngerilor…») „lucrarea“ imperial-mancurtizatoare asupra Plelasgilor > Valahilor; («XVI. Tracii îmbrăţişează Terra… nu doar prin limbă…») „săvesciana“ deplasare peste roşu, la populaţia-Ainu; («XVII. Sfântul munte al Kogaionului şi echilibrul spiritual al Tracilor luminoşi») sfântul munte al Daciei, Cogaionl, în „tăbliţele de la Tărtăria-Orăştie“, în Geografia lui Strabon, în poemele lui Eminescu, în „oralitatea cultă“ a Zalmoxianismului conservată în folclorul valah până azi; («XVIII. Poporul mistic, al Soarelui Negru / Spiritual: Lah / Valah») un pamflet împotriva aberaţiilor filocumaniste ale pseudoistoricului Neagu Djuvara; («XIX. Negru-Vodă, logostelele şi eroii») problema „stelelor“ Logosului; («XX. Am ajuns la finalul aventurii prin amintirile propriei noastre fiinţe / fiinţări terestre…») problema sacrei misiuni cosmoterestre; («XXI. Pricoliciul şi… Învierea !») – licantropia şi stindardul Daciei.

 

A treia „radiografie“. (2)Partea secundă a «Cazului Dacia…», de Adrian Botez priveşte „francmasoneria“, „plutocraţia iudaică“, „liberalismul şi comunismul“, „criza cea mai cronicizată şi mai dubioasă“ din Dacia / România, „corupţia generalizată“ în manieră neofanariotă, «de la nivel de ghişeu şi până la nivel prezidenţial» (p. 77), «linşajul elitelor şi calomnierea martirilor Neamului» (p. 78), „pacea socială“ şi „războaiele energiei“, „otrăvirea globală“, haotizarea şi hienizarea societăţii, distrugerea sistemului de învăţământ («…deja vedem că se pregăteşte „elevul / tânărul-jivină“, incult până la barbarie şi sclavie, egoist şi total iresponsabil, feroce şi singur, satanic…» – p. 83 sq.), a sistemului de sănătate, a sistemelor economice etc.

 

A patra „radiografie“. (3)A treia parte a «Cazului Dacia…», de Adrian Botez, abordează „eclipsa de Duh“ în raportul entitate arheică / divină – neam / popor: «… în secolul al XIII-lea, toate popoarele Terrei au intrat în eclipsă de Duh…, de fapt, „un blocaj recapitulativ“ al câştigurilor şi pierderilor din acţiunea spiritual-hristică. […]  Poporul român (direct sau prin … „regii şi împăraţii săi“…) a avut destule eclipse (cele mai apropiate: 23 august 1944 […], apoi 25 decembrie 1989, când mult prea mulţi români au fost de acord cu blasfemia asasinării unui conducător […], iar cea mai proaspătă greşeală: 6 decembrie 2009, când nu doar „frauda de noapte“ l-a reales pe Băsescu, ci şi „scursurile“ […]» (p. 91 sq.).

 

A cincea „radiografie“. (4)A patra parte a «Cazului Dacia…», de Adrian Botez, se focalizează asupra „fibrei de Duh“ a Valahimii în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Războiul de Independenţă din 1877 – 1878: «…în 1877 – ’78, noi, românii, am dus un război crâncen, pentru Neatârnare – dar şi de „spălare a ruşinii ruşilor“…) şi în secolul al XX-lea («…în cele două războaie mondiale am dus lupte grele – în ciuda trădării coloneilor şi generalilor filogermani, în primul război, şi a regelui Mihai, într-al doilea – şi în ciuda dezbinării, din forurile superioare ale armatei, de pe frontul sud-moldovenesc, prin defectarea bolşevică, din 1917…, dar şi a dezbinării din cadrul politicienilor români şi al camarilei regale… şi chiar a regilor noştri masoni, dintre care criminalul şi iresponsabilul de Carol al II-lea seamănă izbitor cu Băsescu […]; ştii bine cât de scump a plătit Ceauşescu, pentru „încăpăţânarea“ lui naţionalistă, pentru „excesul lui de personalitate, extrem de benefic, în esenţa lui…, vedem abia azi, foarte clar, pentru Poporul Românilor […] …Ceea ce se întâmplă de 21 de ani încoace, şi anume, să fie lăsaţi ungurii să ne batjocorească, să ne facă ei geografia şi istoria […]. să ne conducă – Marko Bella – vice prim-ministru…, UDMR-ul terorist decide împotriva românilor prin şantajarea tuturor guvernelor româneşti… cârpe şi Iude !!! – adică, iartă-mă, dar să laşi Cultura şi Sănătatea Românilor pe mâna duşmanilor lor istorici, adică a politicienilor maghiari şi iredentei maghiarilor – este un act de trădare cumplită ! – aşa , nu se putea ajunge decât la ce s-a ajuns: înfiinţarea Gărzilor Secuieşti, înarmate până-n dinţi, cu armament trecut graniţa de la Budapesta, pe la Vama Borş !… autonomia teritorială pe criterii etnice a Szeklerföld-ului / Ţinutului Secuiesc,,,, rupând România în două, din mijlocul „steagului“ ei găurit, în decembrie 1989, la casa popii Tökes !!!, refăcând ticăloasa graniţă a Diktatului de la Viena!!!…, cărţi de istorie şi geografie „aranjate“ la Budapesta !… pe când copiii de român nu mai au dreptul să-şi cunoască istoria şi geografia, cele reale !!! […] cu aşa logică şi acţiune politică strâmbe…» – p. 102 sqq.).

 

A şasea „radiografie“. (5)A cincea parte a «Cazului Dacia…», de Adrian Botez, se axează pe faptul că «trăim , azi, o istorie bleagă a României» (p. 114 sq), „istorie bleagă“ constând într-o cumplită serie de „veniri“ / „venituri“ („imperial-scursori“) pe fondul cancerului corupţiei din România – „inima“ contemporană a Daciei Nord-Dunărene a lui Decebal: «Vine multinaţionala / transnaţionala şi-ţi zice: „Dă foc la Agricultura Ţării!“. Şi tu, bleg şi corupt, dai foc la ogoarele strămoşilor Traci… şi obţii nişte…minunate pârloage! // Vine multinaţionala / transnaţionala şi-ţi zice: „Dă foc la Industrie!“. Şi tu, bleg şi corupt, transformi fabrici, uzine, rafinării… în schelete! // Vine multinaţionala / transnaţionala şi-ţi zice: „Dă foc la munţi şi păduri!“. Şi tu, cuminte şi teribil de bleg, îi chemi pe Nicolaiciuc ori pe Verestóy Attila, şi obţii chelirea munţilor…, sufocarea şi jalea de moarte a fraţilor tăi şi corupt, dai foc la ogoarele strămoşilor Traci… şi obţii nişte…minunate pârloage!». Şi seria cumplitelor (ne)cazuri din Dacia / România comandate de „multinaţională / transnaţională“ continuă de mai bine de două decenii astfel: «…„Transformă-i în sclavi şi terorizează-i pe angajaţi […] Nu-i plăti decât cu zgârciuri, cu mizerii, care abia să-i ţină în viaţă, nu cu salarii care să le permită să-şi ridice fruntea, a oameni ! Dacă vor crăpa, atâta pagubă, rezervă biologică există…!“ […]; …vin băncile zarafilor lumii şi-ţi zic: „Tu să te împrumuţi de la noi, să te tot împrumuţi până leşini şi crăpi de-atâta împrumutat!“ […]; „Fă autostrăzi invizibile, ca să avem noi purcoi şi sodom de bani, iar voi să nu aveţi autostrăzi – canci, bre!“ […] Tu, Ţara Aurului şi Duhului lumii, de azi, nu mai ai nici un miligram de aur, şi, tot de azi, eşti Culmea Prostiei şi Bolii, Model Mondial pentru Prostie şi Boală!“» etc. 

 

A şaptea „radiografie“. (6)A şasa parte a «Cazului Dacia…», de Adrian Botez, relevă, în aceeaşi tonalitate pamfletar-vulcanică, în acelaşi viguros clamor sempitern, aşa-zisa „democraţie liberală“ a terorismului / banditismului de „băsescian stat reformat“, „haosul multilateral-dezvoltat şi programat“ pentru că: a) «…valorile culturale nu se pot susţine, în mod real şi stabil, fără valorile moral-religioase» (p. 134 sqq), adică fără „valorile Ortodoxiei“; b) «nicio orânduire n-a respectat omul… – deci nici pe Dumnezeu ! –, dar niciuna nu l-a înjosit atâta pe om cât orânduirea „haosului programat“ şi a „haosului multilateral dezvoltat“, cea a zarafilor, „democraţia liberală“, deh ! – care vrea să ne convingă de absenţa lui Dumnezeu în ceruri şi de prezenţa lui în … bănci şi în bancomate» (p. 139 sqq.); c) «prăpastii sociale, viduri de comunicare şi piramide de trufie» = „acceptarea domniei răului în lume, a războiului sinucigaş şi a veşnicei orbiri / anihilări a demnităţii umane“; […] g) a renunţa la „slujirea lui Dumnezeu“ înseamnă a accepta robia Satanei „democratice şi liberale“ etc.

 

A opta „radiografie“. (7)A şaptea parte a «Cazului Dacia…», de Adrian Botez, se constituie din «marginaliile şi dezvăluirile în premieră», „marginalii“ privitoare la «magia neagră a unei istorii a Românilor… făcută de trădători şi de „alogeni“» (p. 161 sqq.): «…Toţi mârlanii şi toate „curvele morale“ se înghesuie, din toate părţile, să ne convingă de faptul că, noi, românii, nu mai suntem buni de nimic altceva decât de hoit. […] Pe pielea noastră, fojgăie tot felul de contracte, prin care, ce era al nostru din moşi-strămoşi, ni se dovedeşte, cu terfeloaga „legii“ în faţă, că n-a fost niciodată al nostru, ci trebuie să fie al oricui, numai al nostru, NU ! Pe pielea noastră, trebuie să suportăm tot felul de aranjamente „magice“ (de magie neagră“, prăpăditoare de Neam!), după care, când ne uităm în oglindă, nu mai dăm doi „bani răi“, noi pe noi înşine…! Uitaţi-vă, numai, ce scrie pe HotNews.ro, miercuri, 19 mai 2010, 13:16: „Camera Deputaţilor a adoptat miercuri articolul 37 din Legea educaţiei în varianta Guvernului, prin care Limba şi literatura română va fi singura disciplină care nu poate fi studiată şi în limba maternă de către minorităţile naţionale, informează Mediafax.“ […] Jurnalul Flacăra Iaşului este mult mai incisiv şi mai „ager la ochi“, în această problemă gravă a României de azi: „Majoritatea deputaţilor a votat posibilitatea predării istoriei şi geografiei României în limba maghiară. UDMR a ţinut mult la acest detaliu, conţinut altminteri şi în proiectul Legii Educaţiei. PNL şi PSD au protestat cu vehemenţă şi i-au acuzat pe pedelişti, udemerişti etc. de trădare a naţiunii române. […]  Normal ar fi fost ca măcar aceste două discipline să fie asimilate de compatrioţii noştri maghiari în limba română, limba oficială a statului în cadrul căruia sunt şi ei cetăţeni. […] În SUA, geografia şi istoria sunt predate în limba engleză, în Franţa, franceza e unica limbă oficială admisă, în Grecia – limba greacă…». Autorul mai supune analizei în acest macrocapitol: «limbricii „epocii de aur“ băsesciene, „juni“ educaţi la şcoala uitării, a trădării naţionale […]», «…„drepturile colective“ înVestul-cel-Decizional-asupra-noastră-şi-a-Istoriei-şi-Fiinţării-noastre»  etc.

 

A noua „radiografie“. (8)A opta parte a «Cazului Dacia…», de Adrian Botez, încordează timpanul / auzul istoriilor cu privire la «marea pustiire mondială» (p. 178 sqq.), la «puşcăria Duhului tuturor popoarelor», la «remediile de Duh Hristic contra Satanei», la profilul «conducătorului adevărat ca entitate constructiv-hristică de Neam», la „stăpânii procesului de globalizare“, la „războaiele informaţionale“, la „guvernul mondial“ / „guvernul conspirativ“ („guvernul din umbră“), la „criza globală de sistem“, la «iluzia Libertăţii, Dreptăţii, Adevărului» în lumea contemporană, la „perfecţionarea Planului Dalles“, la „Proiectul Harvard“, la «false descoperiri arheologice pentru a submina credinţa»  etc.

 

Prin „Cazul Dacia…“, de Adrian Botez, pare-se că Valahimea contemporană şi-a aflat o puternică personalitate, un nou martir în lupta Sa pentru Dreptate întru Dumnezeu, în cumplitul război cu duşmanii de moarte – „din lăuntru“ şi „din afară“ – ai Daciei, în cumplitul război cu imperiile ce continuă şi azi să vâre şi mai adânc săbiile, în rănile nevindecate – prin vitregele / vitregitoarele istorii – ale marelui, străvechiului şi blândului nostru Popor Pelasg > Valah. (Ion Pachia-Tatomirescu, Nouă radiografii ale „cazului Dacia“… – cronică la volumul de eseuri, Cazul Dacia… România de azi: pregătirea cea tainică (a Drumului spre România Sacră, de ieri, de mâine… de-a Pururi !, de Adrian Botez, Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2011, pagini A-5: 208; ISBN 978-973-146-155-7).

***

 

 

Categorii:CARTEA, CRONICĂ

RENTA VIAGERĂ AGRICOLĂ, DE LA APIA

19 Septembrie 2012 1 comentariu

  • Renta viagera agricola

 

 

  • _ Renta viagera agricola se acorda persoanelor care au dobândit calitatea de rentier agricol pâna la data de 31.12.2009;
  • _ Obiectul rentei viagere agricole îl constituie terenurile cu destinatie agricola situate în extravilan, astfel cum sunt definite la art. 2 lit. a) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare;
  • _ Renta viagera agricola reprezinta suma de bani platita rentierului agricol care înstraineaza sau arendeaza terenurile agricole extravilane aflate în proprietatea sa ori încheie acord cu investitorul, cu respectarea prevederilor art. 4 alin. (13) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997, cu modificarile si completarile ulterioare, având siguranta unei surse viagere de venituri garantate de stat;
  • _ Renta viagera agricola este personala, netransmisibila si înceteaza la data decesului
  • rentierului agricol;
  • _În cazul arendarii, renta viagera agricola se plateste daca terenul ce face obiectul rentei este arendat continuu, întreg anul calendaristic;
  • _ În cazul în care contractul de arendare înceteaza, renta viagera agricola se va plati în anul urmator doar daca rentierul încheie, în maximum 30 de zile de la încetare, un nou contract, considerându-se astfel continuitate în arendare;
  • _Renta viagera agricola înceteaza la data la care terenurile prevazute la art. 9 alin. (1) si (2), însumate, depasesc 10 ha;
  • _Rentierul agricol este persoana fizica în vârsta de peste 62 de ani care, de la data intrarii în vigoare a prezentului titlu, nu are si nu va detine în proprietate, cumulate în timp, mai mult de 10 ha de teren agricol extravilan, pe care le înstraineaza prin acte între vii sau le arendeaza, total ori partial;
  • _Rentier agricol este si persoana fizica în vârsta de peste 62 de ani careia i s-a validat cererea de reconstituire a dreptului de proprietate potrivit legilor fondului funciar si opteaza pentru despagubirile platite de catre investitor, încheind cu acesta un acord, cu respectarea prevederilor art. 4 alin. (13) din Legea nr. 1/2000, cu modificarile si completarile ulterioare, dupa intrarea în vigoare a prezentului titlu.
  • _ Rentier agricol este si persoana pensionata pe caz de boala, gradele I si II, care, chiar daca nu a împlinit vârsta de 62 de ani, îsi dovedeste incapacitatea de a munci cu decizie de la comisia de expertiza medicala, pe care o va prezenta în fiecare an la vizarea carnetului de rentier, cu exceptia celei ce apartine categoriei persoanelor care nu mai sunt supuse examenului anual, iar în decizie se consemneaza „nerevizuibil”, si care înstraineaza prin acte între vii, arendeaza terenuri agricole extravilane aflate în proprietate sau încheie acord cu investitorul, cu respectarea prevederilor art. 4 alin. (13) din Legea nr. 1/2000, cu modificarile si completarile ulterioare.
  • _ Carnetele de rentier agricol se vizeaza anual, de catre centrele judetene ale APIA, respectiv al municipiului Bucuresti. Solicitarea vizarii carnetului se face personal de catre rentierul agricol sau prin mandatar cu procura autentica, în perioada 01 martie – 31 august a fiecarui an.
  • _Rentierii agricoli vor completa si depune personal sau prin mandatar cu procura notariala, la oricare centru judetean al APIA, respectiv al municipiului Bucuresti, în perioada 1martie-31 august a fiecarui an declaratiile cuprinse în anexele 1, 3, 4 si 5 dupa caz, în vederea vizarii carnetului de rentier agricol;
  • _Renta viagera agricola se plateste într-o singura rata anuala, pâna la data de 30 noiembrie a anului urmator celui pentru care aceasta este datorata.
  • _Renta viagera agricola platita de Agentia de Plati si Interventie pentru Agricultura, cu
  • respectarea termenului prevazut la alin. (1), care nu a fost încasata de beneficiari, va fi utilizata pentru reluarea procesului de plata catre acestia sau, în caz de deces, catre mostenitorii acestora  si dupa termenul de 30 noiembrie al anului urmator celui pentru care acesta este datorata.
  • _În cazul decesului rentierului, mostenitorii vor încasa renta pâna la data de 30 noiembrie a anului urmator celui pentru care aceasta se datoreaza, pe baza actelor doveditoare privind calitatea de mostenitor, a certificatului de deces în original, precum si a carnetului de rentier agricol al defunctului.

 

 

  • Sursa APIA
Categorii:PRACTIC
%d blogeri au apreciat asta: