Arhiva

Posts Tagged ‘SEMN’

HATZEG CODE


Codul mitologic
Munţii Retezat – Hunedoara
Urmaşii lui Noe ?
Pentru greci, pelasgii erau cei mai vechi oameni de pe pământ (Homer, Ephor, Eschil) ba chiar sfinţi (Dionisiu din Halicarnas) sau divini (Homer). Ei se aflau în Crecia încă dinaintea celor două potopuri, unul petrecut pe vremea regelui Ogyges, celălalt pe vremea lui Deucalion, ambele înainte de Noe. Ba, mai mult, ei trăiseră înaintea de apariţia Lunii pe cer. Primul om născut pe pământ se numea Pelasg şi era un exemplar deosebit din toate punctele de vedere, care i-a civilizat pe sălbaticii care existau deja înaintea lui. Poetul Asini şi Pausanias spun că Pelasg s-a născut din pământul cel negru pe culmile înalte ale munţilor. Cu el s-a început speţa de oameni muncitori. Altă personalitate pelasgă a fost Prometeu care era fiul lui Iapet, mamă fiindu-i Geea. Şi el i-a civilizat pe băştinaşi, printre altele învăţându-i să extragă minereuri şi aurul.(subl.n e.e.) Pelasgii şi populaţiile componente dar cu nume diferite în timp şi spaţiu ca: hiperborei, arimi, ramani, sciţi (vechi), geţi, valahi, ocupau o suprafaţă foarte mare a Europei a cărui centru de greutate era spaţiul carpato-danubiano-pontic, spaţiul stabilit de arheologii contemporani pe baza unor probe materiale care nu se găsesc decât în această parte de răsărit a Europei. Pământul negru menţionat de Pausanias este evident că se afla la nord de Dunăre (cel din Basarabia este celebru şi astăzi) din care cauză până nu de mult ţara noastră era considerată grânarul Europei. Exploatarea minereurilor şi a aurului (vezi Baia de Fier, Baia de Aramă, şi munţii Apuseni) Prometeu nu putea s-o facă decât tot pe acest teritoriu, deoarece aur în Europa nu se mai găsea decât în Spania.(idem) În Geneză 9 şi 10 se arată că primul dintre cei trei fii ai lui Noe a fost SEM. Urmaşii acestuia au fost: Elam, Asur, Arpacşad, Lud şi Aram. Din Arpcşad urmaşii sunt Şelah, Eber, Ioctan şi Peleg, şi aşa mai departe. Ne oprim la acesta pentru că : „în zilele lui s-a împărţit pământul, cuvântul însuşi însemnând împărţire”. Dar, încă mai mult, Peleg prea seamănă cu Peleaga Vârful de 2509 m., cel mai înalt al munţilor Retezat şi ne reamintim că Asin şi Pausanias au scris că Pelasg s-a născut pe culmile înalte ale munţilor. Revenind la Geneză se mai poate adăuga că lui Eber i s-a născut Peleg când avea 34 de ani şi că la rândul lui acesta a devenit tată la 31 de ani fiul său fiind Reu. Peleg a trăit 239 ani, de altfel ca şi Reu.După cronologia tradiţională sau mistică bazată pe mişcarea Soarelui şi a Terrei pe ecliptică, Nostradamus şi Tritheme consideră că: Sem a trăit 600 de ani din care 98 înaintea Potopului, Arpacşad a trăit 438 ani, născându-se în anul 2 după potop, Şelah a trăit 433 ani, născându-se în anul 37 d.P., Peleg a trăit între anii 101-340 d.P., Reu a trăit între anii 131-370 d.P.(idem, e.e.) Aceeaşi cronologie consideră că de la Adam la Noe s-au scurs 8608 ani, 4304 de la Noe la Abraham, 2152 de la Abraham la Isus Hristos. Perioada de la Noe la Abraham de 4304 ani corespunde la două perioade zodiacale în care s-a aflat Omenirea, respectiv în Gemeni şi Taur. După teoria ciclurilor vieţii pe Terra, fiecare din acestea s-a terminat cu mari convulsiuni care conduc la pieirea omenirii respective, cu câteva excepţii căci o continuitate a existat şi va exista. Înaintea ciclului în care ne aflăm acum, omenirea începută de la Adam a fost distrusă prin Foc pe vremea când se trecea din Zodia Scorpionului în Balanţă. Ciclul de viaţă următor a corespuns zodiilor Balanţă, Fecioară, Leu şi Rac şi a fost distrusă prin Apă, respectiv Potop. Fixarea în timp ţinând seama de mersul soarelui pe ecliptică a acestor perioade se poate face ştiind că omenirea se află într-un semn zodiacal timp de 2152 ani. Ciclul în care ne aflăm şi care cuprinde zodiile: Gemeni, Taur, Berbec şi Peşti se va încheia în anul 2137 elementul distrugător fiind la data aceea Aerul. Ţinând seama de cele de mai de sus, înseamnă că începutul actualului ciclu respectiv potopul lui Noe a avut loc pe la anul 6471 î.H. şi că deci Pelasg, cel care ne interesează pe noi, a trăit între anii 6370 şi circa 6131 î.H., ceea ce nu înseamnă că populaţia care, de atunci s-a numit pelasgi nu era mult mai veche. Reţinând că marele popor pelasg îşi avea centrul geometric de răspândire tocmai aproximativ actualul judeţ Hunedoara şi mai la sud pe valea Cernei incluzând Clisura Dunării, şi ştiind că cei care conduceau destinele oamenilor locuiau zonele înalte ale munţilor, este aproape firesc ca Vf. Peleaga să poarte numele regelui sacerdot Peleg (sau Pelasg) al pelasgilor. Probabil că în poiana Pelegii era reşedinţa lui obişnuită, pe vârf sau pe Valea Rea retrăgându-se doar periodic conform obiceiului consemnat mai târziu la Zalmoxe. În momentul istoric în care, în expansiunea lor, pelasgii au ajuns şi în Orient Mijlociu respectiv în Mesopotamia, ei au lăsat amprenta numelui regelui atât în Vechiul Testament cât şi în toponimia locală. Peleg este un urmaş al lui Arpacşad care trimite direct la Arpaş, localitate aflată în linie dreaptă la 140 km de vf. Peleaga. Ham, care era al doilea fiu al lui Noe, l-a avut ca urmaş pe Canaan care ar putea să provină de la Câineni, care se află numai la 111 km de vf. Peleaga, şi unde de asemenea se întâmplă unele evenimente ciudate inclusiv, în ultima vreme, a unei frecvenţe mai ridicate de accidente auto. Investigaţia poate cuprinde şi nume de localităţi ca Gherar (Geneza 10,19) care poate fi foarte bine Ghelar, care cu 40 Km este încă şi mai aproape de vf. Peleaga. Celebra Gomora poate fi la fel de bine Govora aflată la 105 km. distanţă, şi periclitată şi zona ei dealungul mai multor ani, cu dispariţia prin gaze toxice care se fabricau în apropiere. Altă localitate Leşa poate fi foarte bine Lisa la 175 km de-a lungul munţilor. Din cartea Genezei s-a văzut că genealogia după Noe apare şi Peleg care a trăit 239 de ani şi care la 31 de ani l-a avut ca fiu pe Reu. “Valea Rea” din Munţii Retezatului se scria la începutul sec. XX “Valea Reu”. Se poate observa că toate aceste nume de localităţi şi de oameni se regăsesc numai în Carpaţii Meridionali şi la o distanţă maximă în linie dreaptă de maxim 175 km de vf. Peleaga.( net source)

Anunțuri
Categorii:literature Etichete:

IN FAŢA MORŢII


MOARTEA LUI TEO

Joi, 7 septembrie 2000, i-am telefonat, înspre seară, cum fac adeseori, lui Cornel Ungureanu. El mi-a spus că a murit Teo (numele cu care colegii şi prietenii îl alintau pe Ion Dumitru Teodorescu). A murit complet singur, în odăiţa lui dintr-un bloc de nefamilişti, unde a fost găsit după mai multe zile de la deces…Când va fi înmormântat? Probabil mâine. Luaţi prin surprindere, membrii familiei şi confraţii de la Filiala Uniunii Scriitorilor încercau să rezolve, cât mai iute, demersurile impuse de împrejurări.
A doua zi, în 8 septembrie, deci, pe la ora 10, nimeni nu ştia încă locul şi momentul înhumării. Abia în jurul prânzului am aflat, de la Paul Eugen Banciu: la ora 15, în cimitirul din Calea Buziaşului. Am luat tramvaiul şi m-am dus într-acolo.
Era o zi senină şi caldă, o frumoasă amiază de toamnă. Am ajuns mai devreme. Lângă capelă, tăifăsuiau cantorul şi o femeie în vârstă, pe care o cunosc, din vedere, de la Catedrală. Cimitirul, imens, era aproape pustiu. În latura lui dinspre sud, tocmai se desfăşura o înmormântare protestantă.
„Nu va fi depus în capelă, mi-a zis cantorul, referindu-se, evident, la cel ce fusese Teo. Direct la mormânt. Acolo se va oficia slujba”. Şi a adăugat: „A fost descoperit târziu. Intrase în descompunere…”
M-am îndepărtat puţin de capelă şi am privit grupul de credincioşi protestanţi. Când am revenit, apăruseră o seamă de confraţi. Aşteptam, acum, cu toţii, maşina de la „Servicii funerare”. Iat-o. Coşciugul a fost transportat spre limita estică a ţintirimului, unde, între buruieni, fusese săpată groapa. Micul nostru alai (câteva persoane din familie, câţiva scriitori, câţiva necunoscuţi) a pornit pe aleile năpădite de iarbă uscată.
Îi voi numi pe scriitorii prezenţi (puţini, fiindcă alţii n-au ştiut, de vreme ce, dată fiind situaţia, dată fiind precipitarea, nu s-a trimis nici un anunţ la ziare): doamna Maria Pongracz-Popescu (şi soţul ei, artistul plastic Dumitru Popescu), doamna Lidia Cerneţ (soţia lui Laurenţiu Cerneţ, care, bolnav, n-a putut veni), Cornel Ungureanu, Ion Marin Almăjan, Anghel Dumbrăveanu, Marian Odangiu, Lucian Alexiu, Paul Eugen Banciu, eu…
După slujbă, preotul a vorbit – concis şi inteligent – despre cel plecat (şi despre sensul şi non-sensul vieţii de aici). A rostit şi titlurile cărţilor publicate de Teo (titluri care mi s-au părut întotdeauna foarte bine găsite): Fierbintele vânt cu nisip, 1968; S-a întors Paternic, 1969; Ţipătul de nuntă al păunului, 1970; Aproapele, 1974; Şase căluţi în galop, 1977; O săptămână de bunătate, 1980. Cornel Ungureanu, preşedintele Filialei, a vorbit, de asemenea. Apoi, sicriul a fost coborât în pământ, iar noi ne-am întors la casele noastre.
Aşadar, şi viaţa şi moartea lui Teo se încheiaseră. El ieşise cu totul, şi definitiv, din timpul real. M-am întrebat şi mă întreb: există o continuitate între personalitatea lui Teo (ins grav, solemn, boem incurabil şi, poate, disperat, spre sfârşit), opera sa (proză faulkneriană şi un volum nepublicat de sonete) şi modul cum a trecut în eternitate? Se spune că moartea petrifică în destin o existenţă anume. De ce am sentimentul că destinul lui Teo, pecetluit în acea după-amiază de septembrie, sub ochii umbriţi adânc ai firavei asistenţe, e mai greu de cuprins decât ne-am închipui? Poate că el murise, în fond, demult, atunci când a încetat să scrie proză, poate că, timp de două decenii, şi-a supravieţuit, consemnând în sonete exact această supravieţuiere…A luat cineva dintre noi în serios agonia existenţial – estetică a lui Teo? Bănuiesc o fractură în acest destin, o dramă pe care mă tem că n-o vom identifica integral niciodată.
Moartea lui Ion Dumitru Teodorescu, crâncenă şi tăcută, aidoma cutiei negre de lemn, cât o jumătate de sicriu, ce-i cuprindea rămăşiţele pământeşti, ne va marca (şi ne va culpabiliza) iremediabil, pe toţi, scriitori sau nescriitori, fie că ştim ori nu, fie că acceptăm ori nu acest lucru. Nici o fiinţă umană n-ar trebui să părăsească scena lumii în chipul în care a părăsit-o el.
Iată de ce mi-a fost dureros de greu să pun pe hârtie aceste rânduri.
EUGEN DORCESCU
Orient latin, 4/2000

Categorii:literature Etichete:

DE 1 MARTIE DE LA ADRIAN BOTEZ


POVESTIRE…
“Era o dimineata aglomerata la cabinet cand, in jurul orei 08:30, intra un domn batran cu un deget bandajat. Imi spune imediat ca este foarte grabit caci are o intalnire fixata pentru ora 09:00. L-am invitat sa se aseze stiind ca avea sa mai treaca cel putin o jumatate de ora pana sa apara medicul. Il observ cu cata nerabdare isi priveste ceasul la fiecare minut care trece.

Intre timp ma gandesc ca n-ar fi rau sa-i desfac bandajul si sa vad despre ce este vorba. Rana nu pare a fi asa de grava… in asteptarea medicului, ma decid sa-i dezinfectez rana si ma lansez intr-o mica conversatie. Il intreb cat de urgenta este intalnirea pe care o are si daca nu prefera sa astepte sosirea medicului pentru tratarea ranii. Imi raspunde ca trebuie sa mearga neaparat la casa de batrani, asa cum face de ani buni, ca sa ia micul dejun cu sotia.

Politicoasa, il intreb de sanatatea sotiei. Senin, batranul domn imi povesteste ca sotia, bolnava de Alzheimer, sta la casa de batrani de mai bine de 7 ani. Gandindu-ma ca intr-un moment de luciditate sotia putea fi agitata de intarzierea lui, ma grabesc sa-i tratez rana dar batranul imi explica ca ea nu-si mai aduce aminte de 5 ani cine este el… Si-atunci il intreb mirata: “Si dvs. va duceti zilnic ca sa luati micul dejun impreuna?“. Cu un suras dulce si o mangaiere pe mana, imi raspunde: “E-adevarat ca ea nu mai stie cine sunt eu, dar eu stiu bine cine este ea“.

Am ramas fara cuvinte si un fior m-a strabatut in timp ce ma uitam la batranul care se indeparta cu pasi grabiti. Mi-am inghitit lacrimile spunandu-mi in sinea mea:

“Asta este dragostea, asta este ceea ce imi doresc de la viata!… Caci, in fond, asa este dragostea adevarata ?!… nu neaparat fizica si nici romantica in mod ideal. Sa iubesti inseamna sa accepti ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi si ceea ce inca nu s-a intamplat. Persoanele fericite si implinite nu sunt neaparat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care stiu sa faca ce-i mai bun din tot ceea ce au. Viata nu inseamna sa supravietuiesti unei furtuni ci sa stii sa dansezi in ploaie”

Pot spune numai …. frumos!

***

Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat asta: