Arhiva
Ioan Prodan – 80… Călător prin Retezat… România pitorească și pragul dintre frumos și munte. O aniversare în haine de turist. Hațeg-ul și oamenii săi de suflet
Eugen Dorcescu: Sub cerul Genezei… „Omul și-a ars destinul, s-a prefăcut în om de cenușă, o luptă teribilă se dă între spirit și carne/ trup, o bătălie a universului”
Sub un tavan de fulgere…
(Eugen Dorcescu, Sub cerul Genezei, poeme, 115 pagini,
Timișoara: Editura Mirton, 2017)
„Poemele reunite în antologia Sub cerul Genezei au forţa şi măreţia unor psalmi, strecuraţi de Poet în volumele publicate înainte de 1989, distribuiţi apoi, în număr mai mare, în poziţii-cheie, în volumele apărute după Revoluţie, în epoca în care Eugen Dorcescu şi-a scris cărţile «Paradisului său lăuntric».
Aceste poezii se pun reciproc în relief şi oglindesc, laolaltă, un parcurs de excepţie, acoperind patru decenii de viaţă şi de creaţie, în spiritul valorilor creştine” (Mirela-Ioana Borchin, Notă asupra ediției, p. 8).
Am citat din nota asupra antologiei de versuri aparținând lui Eugen Dorcescu, semnată de Mirela-Ioana Borchin ca sinteză a volumului de versuri prezent. Intitulată profund și exact, Sub cerul Genezei, antologia reunește, poate, cele mai bune poeme selectate din opera poetului, o radiografie în mișcare a lumii în care s-a zbătut, a suferit, s-a bucurat și a înviat autorul.
Versurile s-au decantat, curg cu rigoare și respect spre cititor, inspirația poetică se descoperă ca una care depășește starea celui care scrie sub presiunea destinului său. Avem în față o revelație personală literară bazată pe revelația generală dată omului în Scriptură.
Eugen Dorcescu ne invită în primele zile ale creației, într-un Rai neatins de lume și păcat, sub cerul de început, unic, picurat din Mâinile Divine. O priveliște neobișnuită, peisajul este unul spiritual, poetul vede și el cu ochi spirituali o lume dinamică, în expansiune spre un alt pământ și un alt cer.
Omul s-a înstrăinat de raiul dintâi, pământul a fost afectat de păcat, moarte, pământul a devenit, brusc, o colivie, a devenit prea îngust. Omul este obligat să simtă pe piele proprie căderea…
În neîncăpătoarea colivie a lumii,
învrăjbiţi, ne-nghesuim.
Căci nu suntém ce-ar trebui să fim
Şi lumea nu-i ce-ar trebui să fie.
Modelu-nfăţişat de Marea Carte
Ne e tot mai abstract şi mai străin.
Fiinţe purtătoare de venin,
Murim încet şi reproducem moarte (În neîncăpătoarea colivie…, p. 19).
Antologia este mai mult decât poezia ființei, este cartea unei relații speciale, omul având, la început, un destin unic, dar pierzând gravitația Edenului, a rămas sub puterea lui Dumnezeu, gol și descoperit, sub haloul morții fizice. Această relație se materializează literar prin relativitate: este/ nu este; poate/ nu poate; se arată/ nu se arată etc. Relativitatea se pliază peste ființa omului, certitudinea este la Creator.
Yah Elohim le rânduieşte toate,
El ştie până când şi până unde.
Degeaba-ntrebi: răspunde, nu răspunde.
Degeaba speri: ţi-arată, nu ţi-arată…
O, Domnul meu, de s-ar sfârşi odată! (O, Domnul meu!…, p. 21).
Modest și împăcat cu sine, poetul acceptă starea cu un realism consolidat prin suferință. Revelația particulară modelează mintea omului. Creația se arcuiește în natură, în vis, în moarte, în dragoste, în ritualul din biserică, în oamenii care sunt trimiși spre alți oameni, prin ploaia grea și densă care trimite la potop. Natura oglindește prezența divină, Eugen Dorcescu descrie cu atenție miracolul din aceasta, prin frumusețe, prin puritate, prin claritate…
Dumnezeu se relevă în univers, motivele biblice sunt asimilate în poezie, lumina are ceva tainic, ascunde mesajul fundamental pentru om, miracolul. Paradoxul se deschide în miracol, poetul nu redă valorile teologice fundamentale, pleacă de la ele, iată, le forjează în noi forme, fără a pierde esența.
Se întoarce
la acel întuneric profund,
absolut,
la acel întuneric perfect,
care-i însăşi lumina (Aici punem punct…, p. 24).
Omul și-a ars destinul, s-a prefăcut în om de cenușă, o luptă teribilă se dă între spirit și carne/ trup, o bătălie a universului.
În sufletu-mi nocturn şi luminos,
Eu însumi stau în stratul său de jos,
Pe când tot eu aş vrea să fiu, dar nu-s,
În străvezimea lumilor de sus.
Nu-s nici la mijloc. Nu sunt nicăieri.
Sunt un şirag de zboruri şi căderi,
O dâră sângerie în abis,
Scris şi nescris pe-al Duhului zapis.
Amestec sunt de bine şi de rău,
Desprins şi nedesprins de chipul Tău (În sufletu-mi nocturn şi luminos…,p. 39).
Stihiile care ating pământul și omul de pământ sunt un semn al puterii lui Dumnezeu, acesta intervine în istorie cu hotărâre și decisiv. Intervenția este una necesară, ea atrage ulterior binecuvântarea, răul este înfrânt de binele absolut. Puterea se exprimă prin Degetul lui Dumnezeu, realitate cruntă, o frântură din tavanul Capelei Divine, pictată sub inspirație de Michelangelo…
Aici e spărtura prin care
Providenţa inundă istoria,
aici, unde sângele pătează pavaje şi
ziduri, înroşeşte memoria.
Aici, unde sufletul contemplă
cu spaimă tavanul de fulgere,
ca pe-o dorită, teribilă, mântuitoare
mirungere (Degetul lui Dumnezeu…, p 32).
Eugen Dorcescu preferă să folosească Numele lui Dumnezeu în poeme așa cum apare în textul sacru inițial, în limba ebraică veche, semn că traducerea este și ea o neputință umană. Pentru inițiați, cei care studiază atent mesajul divin, fără a interveni la baza lui, numele au o importanță capitală, este numele absolut care nu poate fi blamat.
Bezna-i însăşi lumina
întoarsă spre sine,
concentrată-n tăria strălucirii
depline (Hallelu Yah, p.48).
Pentru că omul a fost creat după chipul și asemănarea Creatorului, atât îi rămâne, o dimensiune spirituală, trupul este pământ, trecător și neputincios. Acestea două, însă, țin specia umană la nivelul de sus, amprenta divină se poate percepe, dovedind existența lui Dumnezeu în eternitate. Două paralele care se întâlnesc doar în Dumnezeu…
Acestea două-s tot ce omul are
în timpul şi în spaţiul infinit.
Atâta numai: chip şi-asemănare (Chipul, p. 53).
Eternitatea este definită exact, Dumnezeu este Lumină și aceasta devine substanță a eternității, expresia este preluată din crezul creștin. În modul acesta, poetul, prin puține cuvinte, acoperă ani de căutări filozofice și teologice. Prezența divină este și un abis de lumină…
Lumina –
substanţă
a eternităţii (Sub cerul genezei, p. 66).
Eugen Dorcescu abordează tema morții din perspectiva eternității, moartea mamei, moartea femeii iubite, bolnavul care suferă, atins de gheara rece a morții, nimic nu este refuzat. În fiecare țipăt declanșat de durere este un cui…unul căzut de la cruce…Absența se dovedește a fi prezență de primă mărime, una teribilă, greu de evitat. Dumnezeu aplică pedeapsa, el iartă, se face un salt…Există o destinație: Ierusalimul ceresc…Bătrânul simte că sufletul său este prins în trup, împotmolit în carne, un suflet aflat în exil…
Ne-existând, nu poate să se-ascundă.
Ne-existând, nu-şi neagă evidenţa.
Egale-i sunt teroarea şi clemenţa…
Absenţa e-o prezenţă mult mai cruntă,
Mai greu de îndurat decât prezenţa (Absența, p. 87).
Antologia este mult mai complexă, în notele de început Mirela-Ioana Borchin, redactor de carte, bună cunoscătoare a poeziei lui Dorcescu, explică o parte din valoarea acesteia. Antologia pune în lumină și temele principale ale operei: avatarul, relația cu marile religii, libertatea omului și libertatea poetului, arhi-amintirea, problema degradării umane și rezistența spiritului în fața căderii abrupte, frumusețea naturii în contrast cu ruina societății, cavalerul, arheul etc. Limbajul poeziei de față este unul deosebit, bazat pe rigoarea prezentării revelației personale, pe simplitate și profunzime. Cuvintele originale care au fixat lumea în cadrul istoriei sunt păstrate intacte, ca respect suprem pentru actul creației. Este și o dovadă a faptului că revelația este rigoare în stare pură. Orizontul spiritual al poeziei vine din atingerile cu textele Bibliei, din mesajul altor texte sacre, din cărțile fundamentale ale umanității. Biblia, pentru Eugen Dorcescu și pentru cei care înțeleg, nu este o carte religioasă, este una a adevărului, una a vieții și morții, a efemerului și a eternității. Toate în echilibru ținute de Iisus, ca punct fix în univers. Poetul are respect pentru ritualul religios, pentru tainele din biserică, însă el rămâne credincios relației sale cu Dumnezeu, așa cum am arătat mai sus.
Despre opera poetului au scris mulți prieteni, istorici literari, critici, pasionați de literatură, iubitori de frumos, atenți la sensul valorilor în vremurile din urmă. Toți au subliniat părțile tari ale creației sale, acestea fiind și părțile fragile, omul superficial nu va putea înțelege sensul istoriei.
Atenționarea poetului este una teribilă și liberatorie: „Ne revedem după Apocalipsă”. De remarcat punctul de la final, și nu semnul exclamării…
Lupta poetului cu sinele, cu destinul dur și cu suferințele pe care le-a îndurat, convertite în poeme, sunt fixate în poezia penultimă, Ioanitul, cavalerul se întoarce acasă, sub cerul originar. Poetul, ajuns pe prag, simte prezența divină prin realitatea curentă, continuă. Durerea și suferința sunt anulate de întoarcerea acasă. Contrariile se ating și nasc bucuria…
Bătrânul Cavaler se-ntoarce-acasă,
Frumos și pur, la fel ca la-nceput.
Nici urmă n-a rămas din lănci și scut.
Din strigătul de luptă – o grimasă (Ioanitul, p.109).
Constantin Stancu
origine
Când scriitorul are curajul să-și scrie opera… Adrian Botez și credințele artistului… „Acțiunile se petrec în societatea europeană, în zona Asiei, a Americii, pe Terra cea ce toate zilele. Sunt abordate diferite culturi, religii, teorii științifice, paradoxuri literare, ziceri, mituri, basme şi…spasme ontologice. Personajele principale sunt oamenii simpli, aflaţi în fața morții, a bolilor, dar şi mari artiști, mari oameni, aflaţi în faţa aceloraşi realităţi existenţiale (numai că la alte nivele…): Oliver Cromwell, Jorge Luis Borges, Andrei Rubliov, Vincent Van Gogh, Charles Dickens, Mihail Bulgakov, Bacovia, Eminescu, autorul, Ștefăniță Lupu (Papură Vodă), Schiller, M. Costin, François Villon etc.”
CÂND SCRIITORUL CHIAR ÎȘI SCRIE OPERA…
(Adrian Botez, Șobogré – 155 de povestiri scurte și ultra scurte –
/ Chiromantul reginei – nuvelă, 490 pagini, apărută la Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2017)
Adrian Botez este un scriitor prolific, puternic angajat în fenomenul literar actual. A publicat poezii, proză, lucrări de hermeneutică, cronici literare, susține revista „Contraatac” (Adjud, jud. Vrancea), o revistă „de atitudine, cultură, educație, îndreptată împotriva imposturii și prostului gust”. Colaborează cu mulți scriitori, cu iubitori de literatură, a fost desemnat candidat la Premiul Nobel pentru Literatură, de către Academia Dacoromână, pentru anul 2017. O viață densă, dedicată misiunii de a promova adevărul, în lumina culturii solide, bazat pe valorile creștine autentice. Din această postură, domnia sa ne propune o carte de proză scurtă și nuvele, o carte ciudată și necesară: Șobogré – 155 de povestiri scurte și ultra scurte – / Chiromantul reginei – nuvelă, 490 pagini, apărută la Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2017.
Deși textele pot fi analizate separat, ca scrieri dedicate, toate aceste proze formează un tot unitar, un mozaic complex, în care se pune problema tranșantă a destinului omului și a comunității umane în ansamblu, ca existență sub lumina divină. O carte tragică, profundă, cu o desfășurare alambicată și cu ieșirea prin cer. Cartea este rezultatul frământărilor unui scriitor, laboratorul său în care se plămădesc operele, cu temeri, curaj, cu bucurie.
Adrian Botez pune problema destinului speciei umane pe această planetă și chiar a vieții, așa cum o știm. Am putea considera abordarea sa ca fiind una pesimistă, însă el nu renunță la argumentele sale. Limita la care a ajuns omul în fața misiunii sale, degradarea, spasmul, fractura dintre generații și națiuni, bolile, viciile, șocul viitorului, moartea indusă de om, lipsa iubirii, toate ne conduc spre un final trist, dar realist. Suntem aici, depinde de noi să supraviețuim, să ducem viața mai departe. Sunt animale sau plante care rezistă de milioane de ani…
Cartea debutează cu un cuvânt sincer din partea autorului, el aseamănă călătoria noastră cu un tablou de Honoré Daumier, Vagonul de clasa a III-a, binecunoscut, un tablou realist. Este o parabolă bine construită și care prezintă cheia prozelor scurte și a nuvelei din final. Din start, ne confruntăm cu o situația crudă, suntem la nivelul al III-lea al existenței, ne deplasăm spre niciunde, drumul continuă fără să știm dacă vom ajunge la destinație. La acest nivel există „nefericiți și aiuriți fanfaroni”. Evenimentele care se petrec au importanță doar în măsura în care ne folosesc sau ne afectează dramatic. Iată concluzia: „Hristos a stat pe Cruce câteva ceasuri…unii oameni agonizează, pe crucile vieții, zeci și zeci de ani! Asta nu înseamnă că Blândul Dumnezeu Nevinovat a suferit crucificarea (în câteva ceasuri) mai puțin intens decât noi, vinovații-oameni (…de ce anume – vinovați?), care ne lăsăm în voia tortùrilor vieții întregi, zeci și zeci de ani” (p.7).
Temele textelor puse în pagină de Adrian Botez încep de la o deschidere, fereastra, continuă cu intensitate și dramatism, potir și copită, apoi fluxul lumii ajunge la inima cititorului în șocuri bine temperate: Vremuri blestemate, problema Morții în Cetate, tainele care străbat societatea în orice vreme, Necazurile lui Procust (!), „Nevoia de napalm”, peisaj cu extratereștri, Problema Apei, Paradoxul Realității, Axa Lumilor, sub semnul sacru al Ştreangului (!), vorbe de spital, Nebunia ca Artă, Planeta Idioților, Minciuni Istorice, Ironia Divină, Adevăruri despre Istoria Terestră etc. Cartea este una a știrilor online, devenite banale, din pricina umbrelor din existența noastră.
Acțiunile se petrec în societatea europeană, în zona Asiei, a Americii, pe Terra cea ce toate zilele. Sunt abordate diferite culturi, religii, teorii științifice, paradoxuri literare, ziceri, mituri, basme şi…spasme ontologice. Personajele principale sunt oamenii simpli, aflaţi în fața morții, a bolilor, dar şi mari artiști, mari oameni, aflaţi în faţa aceloraşi realităţi existenţiale (numai că la alte nivele…): Oliver Cromwell, Jorge Luis Borges, Andrei Rubliov, Vincent Van Gogh, Charles Dickens, Mihail Bulgakov, Bacovia, Eminescu, autorul, Ștefăniță Lupu (Papură Vodă), Schiller, M. Costin, François Villon etc.
Aproape la fiecare proză scurtă sunt trimiteri pertinente la date istorice, sociologice, teologice, de istorie literară, filozofie, artă, știință. Cu alte cuvinte, acțiunile au la bază date concrete, fapte consacrate, tragedii trăite, mituri consolidate, teorii acceptate la nivel universal. Cele două planuri se împletesc riguros și necesar, mesajul textelor fiind unul pertinent și profund. Adrian Botez nu se joacă, el explică, țipă, se revoltă, argumentează, dialoghează cu personaje știute și neștiute, are o poziție, este activ, lumea nu este doar o aparență, este o realitate pe care o construim cu toții, din interior, așa cum ne-a lăsat Creatorul pe fiecare. Uneori nu are răbdare, alteori se amuză, umorul şi ironia sa sunt cinice, alăturarea de cuvinte și idei mereu surprinzătoare și agresivă.
Titlul cărții este dat de povestirea Șobogré, o parabolă după Marchizul de Sade, nuvelist cunoscut, revoluționar, aristocrat care a trăit în secolul al XVIII-lea, remarcat prin fetişizarea sado-masochismului, subiecte bizare și controversate din punct de vedere moral. Șobogré, corcitură dintre șobolan și greier, conform teoriilor cinice ale marchizului: “Bucuros la culme, marchizul-experimentator sexual, nici una, nici două, a ţinut să împerecheze cele două nefericite animale, ca să obţină o specie nemaivăzută în lume: combinând numele celor două chinuite animăluţe, voia să obţină o nouă fiinţă, sfindând, astfel (a câta oară?) Divinitatea şi Creaţia Divină – noua creatură ar fi urmat să poarte numele de “RACIGALE”. Dacă am încerca s-o dăm pe româneşte (Doamne fereşte de aşa nebuni, şi printre valahii noştri!), homunculus-ul[1] şobolănesco-greieresc s-ar fi numit “ŞOBOGRÉ”…!”
Pornind de la aberațiile nuvelistului-marchiz, Adrian Botez ajunge la Fabrica de antimaterie (laboratoarele CERN din Geneva), o experiență-limită a civilizației de astăzi, capabilă să accepte distrugerea cosmio-terestră globală, deoarece materia și antimateria se pot anihila (pp. 55-57).
Esența prozelor scurte din această carte se relevă cu acuratețe în Crima cosmică, o narațiune construită pe tabloul lui Edvard Munch, Țipătul, cunoscut și considerat ca reprezentativ pentru istoria artei și pentru mesajul care radiază din acesta: un om țipă, trup contorsionat, gestica mâinilor, spaima extremă, craniul cadaveric, culori stinse, întunecate, ecoul sub cerul deschis… Prețul tabloului? 119.922.500 dolari USA, la o licitație din 2 mai 2012!
„…Se aude, atunci, în univers, UN URLET CUMPLIT, ISTERIC ȘI RUPT COMPLET DE RĂDĂCINILE NĂDEJDII… – un urlet care zguduie firmamentul și scutură stelele, le scutură de tot… de zgură ori de polen…un urlet care nu aparține omului din mijlocul podului, ci este urletul de groază al tuturor ființelor…” (p.312).
În carte există și unele texte de umor, unul abrupt – punând în prim plan nebunii, bețivii, oamenii atipici și burlești, cei care rup istoria lumii, cursul vieții. Umor la limita dintre cădere și posibila salvare, o ironie oniric-amară străbate evenimentele, dinamic.
Cartea trebuie citită pentru a pătrunde dincolo de cuvintele care sângerează. Tema de bază este suferința…
Nuvela Chiromantul reginei, una densă, redă viața reginei Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena, cunoscută în istorie ca Maria Antoaneta, a fost căsătorită cu regele Ludovic al XVI-lea al Franței, cu o viață tristă, condamnată la moarte de revoluția care a măcinat Franța. Adrian Botez pune problema actului de conducere a societății, care ar trebui să fie de natură divină, dar firul s-a rupt și mundanul a intrat în scenă, cu ghilotina pe post de instrument muzical, a lansat drepturile omului fără de Dumnezeu și a deschis o gaură neagră în istoria lumii, prin tragedia care schimbă destine și mersul lumii, spre o destinație necunoscută. Este scoasă din planul social rigoarea de natură divină, care poate menține entropia socială spre un nivel acceptabil. Adrian Botez introduce în narațiune chiromanția, o artă ocultă, prin care se acceptă că se pot ghici caracterul, destinul, viața unui om, urmărind liniile din palma sa. Este o ironie dusă la marginea de jos a căderii umane. Povestea este bazată pe fapte reale, apar în scenă cavaleri, prințese, secrete din palatul regal, crime nejustificate, bijuterii care întunecă rațiunea nobililor, revoluția și ghilotina care opresc frumusețea la poarta vieții. Există şi o parabolă a sosiei-substitut:
-împăratul Francisc I, tatăl reginei Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena (viitoarea regină Maria Antoaneta), mare mason, deci colaborator, din umbră, la ulterioarele evenimente „revoluţionare” din Franţa, îi „construieşte” fiicei sale (pe care o predestinase căsătoriei cu viitorul Ludovic al XVI-lea!), încă de la naştere, o sosie, cu care s-o înlocuiască (prin ajutorul lui Joseph Balsamo-“Contele de Cagliostro” şi a lui Danton-cel-corupt, dar nu total inuman!), în momentul crizei majore a „Revoluţiei” franceze – pe Gertrude, fiica “doicii imperiale”, Hedwiga…La fel, Delfinul să fie înlocuit cu fiul Gertrudei – Herbert…Dar, chiar dacă a scăpat cu viaţă, dimpreună cu „Delfinul” (în locul ei fiind decapitaţi Gertrude şi fiul ei, Herbert), Maria Antoaneta nu e DELOC fericită, ci este obsedată, coşmaresc, cumplit şi zadarnic, de acei ultimi paşi ai cuplului Gertrude-Herbert, pe treptele eşafodului, ducând spre ghilotina, unde cei doi au murit…”în locul ei şi al Delfinului”! Morala posibilă: oricât ar părea de absurd şi revoltător destinul divino- terestru, acesta trebuie asumat, căci face parte dintr-un plan cosmic, mistic şi inimaginabil sublim: altfel, omul decade din măreţia tragic-existenţială, până la complicitatea cu crima şi criminalii. Omul-dezertor-din-destin pierde contactul cu Înalta Ştiinţă Cosmică – iar în locul lui mai rămâne doar o „lumânare” – care semnalează nu “arderea patetică şi palpitând vizionară”, ci o viaţă aflată în plină “rugăciune-fără-sfârşit-ori-nădăjduire” – o viaţă desemantizată, ruptă de contextul Mirabilei Creaţii (scufundată în extaza-somn, mută şi atotştiutoare!): „ …Valurile lacului Geneva foşneau, în noapte, uniform, dar perfect expresiv. Ele ŞTIAU TOTUL, dinainte de a-şi fi pus vreo întrebare!
…O lumânare aprinsă şi o rugăciune, cu palmele unite către ceruri (…deci, cu Liniile Vieţii ascunse, în mod deliberat, premeditat…). Atât rămăseseră fiinţări vii, luminoase, în fereastra cabanei de la malul lacului Geneva.
Probabil, fie BĂTRÂNA MAMĂ-REGINĂ, fie CAVALERUL („chiromantul reginei”)… – …prea osteniţi, amândoi, de amintiri şi de gânduri, ca să mai şi adoarmă…”.
Gertrude-sosia (cea ghilotinată) este infinit mai patetic-umană (…şi cu un bun-simţ ancestral…), decât „scăpata-cu-viaţă” Maria Antoaneta, atunci când, în ultimele ei clipe de viaţă, rosteşte cuvintele: „Iertați-mă, domnule, n-am vrut!”, adresate călăului, pe care îl călcase, involuntar, pe picior.
…O lume care dispărea și care a stat la baza multor studii istorice: Cartea neagră a Revoluției franceze (coordonator Renaud Escande); Istoria Revoluției (Jules Michelet) etc.
Cartea este dedicată de Adrian Botez soției, Elena. La final, are o scurtă prezentare a scriitorului pentru ca istoria literară și cititorul să cunoască viața tumultoasă a unui scrib în vremuri de tranziție în România, după Revoluția din anul 1989.
Stilul lui Adrian Botez este explicit, frazele sunt abrupte, șochează, autorul trăiește la intensitate maximă textele sale, este creator și personaj, totodată: acceptă, deliberat, acest joc. Nu-i este teamă să călătorească în „vagonul de clasa a III-a”, printre oameni care fac istoria mai agreabilă și suportabilă.
Unii critici literari ar putea aprecia că autorul este prea pesimist – fără, însă, a putea aduce date noi în favoarea unui optimism „corect politic”.
Concluzionăm: „ …Povestea, deci, nu se termină niciodată, ci doar se întrerupe, spre a reînvăța povestitorul să-și respire curat cuvintele, printre stele…” ( Post scriptum: „Scriitorul să scrie”!, p.394).
Constantin Stancu
[1] –HOMÚNCULUS, homunculuși, s. m. Omuleț artificial, pe care alchimiștii pretindeau că au reușit să-l fabrice, în athanor (cuptorul alchimic).
Lőrinczi Francisc-Mihai: Migranți fără bagaje, epopeea tranziției…
Constantin Stancu face o radiografie a societății actuale, cu șariajele și derapajele ei, cu manevrele politice și șarlatania mediatică, juridică, toată devălmășia unei tranziții prelungite este amestecată în pasta unei narațiuni care are în centrul său localitatea Vadu Ars. Scriitorul observă o societate în derivă, dezorientată, ruinată de frumos și de morală, golită de religios, cu hazardele ei sociale, punând sub lupă problematica migrației.
După o perioadă de emigrație în Anglia, Ana Nor decide să revină în țară, să pornească o afacere și să încerce să se așeze la casa ei, într-un cuvânt, să se întoarcă acasă, dar destinul îi este potrivnic și spune, nemulțumită, cuvinte dureroase: am venit dintre străini și aici am dat de alți străini și mai străini. Parcă aud vorbele lui Brâncuși, „când am plecat v-am lăsat săraci și proști și acum vă găsesc și mai săraci și mai proști”. Durerea că nimic nu se schimbă substanțial, doar la suprafață. Metehnele rămân. Problemele majore sunt uitate. Și scriitorul așază în curgerea romanului câteva dintre ele: inginerii financiare, delapidări, escrocherii, problema lipsei de educație și a influenței nefaste a tehnologiei asupra gândirii active a elevilor: li se tocește creierul, lipsurile din sănătate și afacerile cu medicamente, promovarea unei arte de joasă altitudine, problema emigrației, a prostituției, transportul și comerțul cu carne vie, sclavia modernă, despăduririle și furtul lemnului, apoi manipularea, șantajul și abuzul de putere, criza forței de muncă și emigrarea masivă a tinerilor, pe când în țară se înregistrează un număr mare al celor care sunt fără serviciu, promovarea mediocrității, a nepotismului, o paletă largă, până la modificări genetice ale produsele alimentare. Până și mierea e falsificată. Și apoi corupția la nivel înalt și manipularea politică a maselor alcătuiesc peisajul unei tranziții la începutul mileniului trei, într-un feroce război hibrid.
Lőrinczi Francisc-Mihai
Aici:
Povești de dragoste. Ladislau Daradici și proza fantastică
Mesajele scrierilor sunt pertinente, dragostea oferă nesfârșite drumuri ale tristeții, realitatea devine imposibilă, termenele sunt marcate de un anotimp al relației dintre el și ea. Fiecare personaj se privește în ochii adânci ai celuilalt, când evenimentele se epuizează, apare îngerul salvator. Personajele sunt captive unui sentiment care le domină viața și le epuizează. Limitele sunt forțate, dar apare moartea eliberatoare și promisiunea unei alte iubiri, în altă dimensiune.
Majoritatea povestirilor sunt marcate de mitologia actualității: muzica formațiilor care au făcut carieră, literatura secolului al XX-lea, călătoriile posibile în zone altădată inaccesibile, povestiri banale care au marcat generațiile născute după Al Doilea Război Mondial, libertatea dorită și niciodată posibilă.
costyabc - hatzegworld 