EVU


Eugen Evu, scriitor român

N: 10.09.1944

D: 20.10.2017

Eugen Evu și discheta roz

 

 

 

Pe Eugen Evu (n.10.09.1944 – d. 20.10.2017) l-am întâlnit prin anul 1996 sau 1997, aproape întâmplător, nu-mi aduc aminte conjunctura, probabil la Hunedoara, se lansa o carte, fie scrisă de el, fie de Ioan Evu, fratele său. Mi-a propus să scriu la revista „Provincia Corvina. Era fericit pentru că putea coordona editarea și apariția acestei reviste alături de alți scriitori. Am trimis câteva texte, le-a publicat. Mi-a mai trimis cărţi pentru a scrie despre ele. Am citit, am scris, a publicat cronicile în revistă. Uneori ne întâlneam şi făceam un scurt proiect al viitoarelor numere de revistă, – discutam despre viaţă, literatură, Dumnezeu, părinţi, duşmani, artişti.

Încet–încet s-a produs efectul vaselor comunicante, adică unele idei se modelau după cuvintele nespuse.

Am primit cărţile sale. Cel mai adesea avea pentru mine un autograf scurt, ca puţină sare, atinsă de cele trei degete de la mâna dreaptă, cele care țineau pixul când îți scria poemele.

L-am prins şi în vremuri mai grele, când a fost revoltat pe cei care i-au furat viaţa.

L-am prins şi în vremuri mai bune, când i-au apărut cărţi.

Am tăcut, uneori, şi el şi eu.

Am scris câte ceva despre Poetul la Castel, cu floarea lui de lilion.

Cronicile au apărut în revistele „Provincia Corvina”, „Nova Provincia Corvina”, „Reflex”, „Citadela”, „Vatra veche”, „Orient latin”, „Ardealul Literar și artististic”, „Semne etc. Multe cronici au fost publicate în revista de cultură „Agero” din Germania – Stuttgart – revista electronică condusă de domnul Lucian Hetco, un  român care din Germania vedea mai bine decât cei din România.

Eugen Evu a mai fost şi în eroare, pentru că vremurile şi lipsa de fonduri pentru revistă   l-au împins spre eroare, dar şi-a revenit destul de repede, depăşind momentul prin scris, prin cărţile despre care a scris, prin viaţa sa…

A ajuns la starea în care scria încontinuu, convins că tot ce scria însemna poezie, eseu, proză, reportaj, portret, povestire, poeseu, tristeţe, umor, obsesie. Inventa cuvinte, se inventează pe el. Era ca într-o beție.

Cine a fost Eugen Evu? Poetul de la Castel! Era proprietarul spiritual al castelului din Hunedoara. Era un poet proprietar de Castel. Nu i-a fost retrocedat, l-a cucerit în momentul când ceilalţi dormeau. El a fost treaz. Plus, puțină nebunie…

În ultimii ani a devenit tot mai tensionat, a publicat mult, s-a mai și repetat. S-a certat și  s-a împăcat cu scriitorii. Boala l-a măcinat, nu a mai rezistat la proba timpului, condiția de scriitor în societate s-a degradat și asta l-a afectat și pe el. Prin anul 2010 colaborarea cu el s-a stins, fiecare căuta să confirme că timpul era prea puțin pentru a ne implica în proiecte comune, fiecare avea ceva de făcut important pentru sine.

Colaborarea cu Eugen Evu s-a materializat în cartea de evocare literară Poetul la Castel, carte apărută la editura Realitatea Românească în anul 2010, redactorul șef de atunci, Ștefan Nemecsek, (decedat și el) a depus toate eforturile pentru ca aceasta să apară. Era un fel de premiu pentru Eugen, o epistolă venită cu generozitate. A fost o experiență interesantă, trăită literar cu pasiune. A ținut enorm să demonstreze că a fost o victimă a poliției politice din timpul perioadei comunist/ceaușiste a țării. Ținea la dosarul său cu încrâncenare. Poate a și greșit, iertarea făcea parte și face din destinul oamenilor. I-am spus-o. A privit cu mirare la mine și a tăcut. Gândea că securiștii au remarcat despre sine că avea un scris gladiolat

Așteptase ani la rând să fie nominalizat pe „Lista lui Manolescu”, la Gala Poeziei Române Contemporane. A fost dezamăgit că invitația nu a sosit. Așa l-am simțit pe poet. Un poet original, încrâncenat, care s-a adaptat greu la modul modern a face literatură în lume. Impactul megatendințelor care străbăteau și străbat societate a fost greu suportat de Eugen Evu.

Mă aşteptam la o antologie de autor, solidă, pusă în operă chiar de scriitor. Uneori pare că timpul nu mai avea răbdare cu Eugen Evu, a căzut în poeseu ca statuile lui Michelangelo în stâncă… Fratele său Ioan Evu i-a propus să să-l ajute pentru a realiza antologia solidă, necesară. A refuzat cu un fel de mândrie de cavaler rătăcit din evul mediu în grădina prințesei…

Prin anul 2003 mi-a propus să colaborăm cu Artur Silvestri pentru „România Profundă”, o inițiativă a fostului cărturar. Am colaborat, apoi, prin anul 2006 Eugen Evu s-a răzgândit și a scris negativ despre fostul cărturar. I-am înțeles poziția ultimă, dar nu am putut accepta schimbarea de perspectivă, în fond lumea era/este diversă și fiecare poate contribui cu multe lucruri pozitive. Acum înțeleg că era încrâncenat și se considera o victimă a sistemului.

În decembrie 2006 mi-a dat o dischetă roz cu poezii pe care mi le-a dedicat și cu poezii originale. Păstrez acele poezii în arhiva electronică, momente în care Dumnezeu îngăduie ca oamenii să se apropie și să prindă energii nebănuite.

Pe blogul meu am o pagină dedicată lui Eugen Evu, alături de alte aventuri literare din județul Hunedoara (https://costyconsult.wordpress.com/eugen-evu/).

I-am luat un scurt interviu. A răspuns cu demnitate și seriozitate, conștient de greutatea cuvintelor.

 

 

DIALOG CONSTANTIN STANCU- EUGEN EVU

 

 

  1. De-a lungul vieţii, ce aţi considerat că vă lipseşte cel mai mult ?

 

Mijloacele de existenţă decente, pe care le-au resimţit şi părinţii, şi bunicii mei.

Libertatea individului, şi prin extensie, cea socială.

 

  1. Ce aţi învăţat de la adversarii sau duşmanii dumneavoastră ?

 

Uneori am învăţat mai mult decât de la falşii amici, alteori am învăţat cum să mă apăr prin contraatac bazat pe cunoaşterea lor. Totuşi, eu duşmani nu am avut, ci doar adversari, poate motivaţi, poate din motive meschine, derizorii, aşa cum e în firea omului. Câteodată e de dorit un adevăr spus de adversar, în locul unei laude ipocrite, sau a unei invidii disimulate. Cred că a avea o conştiinţă mai accentuat manifestă, te pune în conflict cu acea categorie care nu pune preţ pe adevăr, mai grav, cu cei ce comit marea minciună: de a se minţi pe ei înşişi, strigând sentenţioşi că ei deţin adevărul cutare. Conceptele morale sunt cumva coduri ale moralei, iar morala creştină este modelul cel important, decisiv.

 

  1. O întrebare clasică: ce înseamnă dragostea pentru dumneavoastră, la modul practic, de zi cu zi ?

 

„ Clasicismul „ întrebării este supus aceloraşi procese de perpetuă, ciclică devenire, aşadar problema Dragostei este cea a iubirii; eu spun că omul are nevoie mai presant de a iubi, chiar decât a fi iubit. Şi mai ştiu că cel ce nu se iubeşte pe sine, desigur fără egolatrie, nu are „ organon” nici pentru a iubi pe celălalt, pe aproapele. Mai îndeaproape, dragostea pentru mine este virtutea esenţială a inimii şi raţiunii, acolo unde ele fuzionează şi determină ceea ce numim empatie; am atribuit empatia divinului, în măsura în care ai tăria şi ardoarea chiar, de a te pune pe tine în situaţia celuilalt, aşadar inclusiv în iubirea perechii( familiei), dăruirea trupului este şi trepidaţia sufletului, este un mister etern în uman, care ne diferenţiază de celelalte vietăţi. Un „mod practic, de zi cu zi”( prin zi înţeleg 24 de ore, exceptând somnul) …deşi poate că doi se iubesc şi în vis, nu zic „ păcătuiesc cu visul”.., nu poate fi altul decât a-ţi urma propria fire, a fi mai mult iubitor, decât temător….Gelozia, de pildă, este doar o teamă, o inhibiţie a ego-ului slab, de unde suferinţa psihică şi rupturile… Cine nu crede în celălalt, atribuie aceluia de fapt vina imaginară ce îi macină lui însuşi sufletul… Dragostea, cel mai profund sentiment uman, există sau nu există; ea nu se învaţă…Mai degrabă contrarul ei, ura tulbure, ea se poate dezvăţa, prin autocontrol… Într-o familie, cel mai sfânt sens îl dau copiii, rodul împreunării şi convieţuirii. Dacă nu aş fi avut copii, aş fi înfiat cel puţin doi, cu toată sărăcia mea, ca să mă remotiveze a continua.

 

  1. Care sunt cărţile pe care le preferaţi şi de ce le preferaţi pe acestea şi nu altele ?

 

Cărţile mele (absurd de multe, peste 40! nu toate în întregime valoroase) , din motive pe care orice autor le simte. Însă cu totul altfel, cărţile pe care mereu le-am considerat în viaţa mea „întâlniri fericite”, aproape magice, au venit la timp. Deşi scriu preponderent poezie, nici vorbă să mă fi limitat vreodată la ea. Am avut o pretimpurie atracţie pentru cărţile  „memoriei lungi”, ale istoriei, ale mitului, ale cunoaşterii de graniţă, cărţi s.f. mai puţin. Roman nu mai citesc de foarte mulţi ani. Prefer pluri-disciplinaritatea, metafizica, astrofizica, cunoaşterea amplă, întregitoare… Asta se resimte cumva şi în poezia mea, ca un receptacol, ca un graal, ca un chivot, ca un estuar al tuturor energiilor subtile ce interferează cu creierul… Mă fascinează cum funcţionează sinapsele, analogic cu arterele colaterale ale sângelui pe care aorta slăbită – dacă e ajutată de un tratament şi un regim de viaţă, le formează…Tocmai traversez o astfel de încercare. Se pot face analogii inclusiv… textualiste şi nu numai. „Precum în cer, aşa şi pe pământ”, sau macro-cosmos, micro-cosmos… 

 

 

  1. Care este locul în care vă simţiţi cel mai bine ?

 

În natura nepângărită de vandalism, mai ales pe văile montane, dar şi pe înălţimile medii, blânde şi împădurite… Suntem în interregn, iar acolo eu simt un fel de extaz, o energie matriceală ce mă reumple…

 

  1. Ce înseamnă pentru dumneata gândul acesta: acum ?

 

Acum este timpul real, noi trăim un continuu acum. Trecutul a fost, devine virtualitate, memorie mai mult ori mai puţin selectivă; viitorul încă nu este, este o probabilitate a fiecărei clipe; paradoxul e aparent, trăim doar în Acum… A fost numit continuum-spaţiu-timp. Dincolo este: atunci, cândva undeva, vreodată, dincolo este de fapt umbra sau ecoul morţii. Poate că dincolo din atemporal este ceva de care duhului coborât în om îi este Dor. O zare, sau o întrezărire a sinelui.

Noi suntem oricum undeva pe care îl vom numi Aici, aşadar Acum. Infinitatea este – prin deducţie logică – activă şi misterioasă în durata noastră de viaţă….Un enunţ final, de fapt trăim prin aceea că murim în această existenţă, aşadar murim încă de când ne năştem, noroc că avem a ne consola treptat… Dacă am înţelege absolutist acest adevăr (dat), probabil că nu am suporta, am muri. Nu vreau să te nedumeresc, dar uneori m-am gândit că pentru un spirit neiniţiat…, a fi etern devine ceva insuportabil, înspăimântător. Eu cred în acea milenară ştire a omului, estompată sau sincretizată în credinţe, mituri, etc. – că opera vie om are în ea o treime din divinitatea creatoare. Aceasta ne-ar fi peste măsură pentru a iubi că existăm, chiar dacă ardem de dorul de a şti de ce?  

 

Noiembrie, 2009

 

Eugen Evu a scris proză, a scris poezie, eseu, texte existențiale, cronici destul de acide, a avut poziții sociale marcante în Hunedoara și în Ardeal, conștient că poetul poate fi VOCEA.

Proza – Tresărirea focului.    

 

Există un moment al tăcerii, un moment de care nu se mai poate trece, un moment etalon, care stabileşte valori, precizează timpii, clarifică vremurile, declanşează adevărul. Eugen Evu a pus capul său pe tavă cu această carte densă Tresărirea focului, apărută la Timișoara: Editura SIGNATA, 2002, editor regretatul  Ioan I.. Iancu, om al scrisului şi om apărător al  scriitorilor (decedat și el).

Cartea a apărut în mod simbolic cu ocazia sărbătorii „Învierea Domnului Nostru Isus Hristos“, a fost un fel de complicitate între autor, editor, cititor. A participat şi îngerul cel de toate zilele, cel care îl însoţeşte pe autor la marile deziluzii ale vieţii şi sărbătorile secrete al sufletului .

Paradoxal, cartea este una optimistă, optimismul vine din renunţarea la compromisuri, din privirea peste limite şi din statornicia în cuvânt. Eugen Evu are curajul de a nu se  trăda, are curajul de a spune „da” acolo unde alţii spun „poate” şi de a rămâne lucid (cât se poate) în lucrurile care i-au marcat viaţa, opera şi tristeţea.

Cartea este în sine – de toate, nu păstrează regulile stricte ale esteticii de laborator,  dar este, mai ales, romanul-poezie, eseu şi filozofie pentru o operă capitală a scriitorului – VIAŢA SA, aşa cum   i-a fost scrisă prima dată în carne, cu durere şi cu lacrimi şi cu eliberarea în culoarea florii de lilion...

Este viaţa trăită la cea mai intensă culoare, culoarea focului purificator, focul care ne redă un timp curat, un timp al capătului de destin, pentru că dincolo nu mai poate exista nimic, poate doar eroarea.

Lumea este aşa cum o acceptăm noi, dar lumea se află în control divin, acesta este mesajul cărţii, iar artistul nu mai are scăpare, este prins. Este captat şi este cel care se bucură de lumina focului etern ce arde, ceea ce ne doare mai mult, erorile noastre ca naţiune şi comunitate de Hunedoara, şi de Ţara Haţegului, şi de Valea Mureşului, şi de Valea Frumoasă a Poemului …

Cartea este definită chiar de fotografia de pe ultima copertă, un artist înconjurat de flori de spin, zâmbind dintre spini, conştient că nu peste multă vreme, floarea îi va pregăti cununa…

Romanul-poezie şi eseu în acelaşi timp, este laboratorul fascinant al scriitorului, lumea este pusă în operă prin ochiul atent al inimii. Ne sunt redate secvenţe din viaţa noastră socială de români, din viaţa artistică, politică, religioasă, administrativă, din viaţa de român aflat atât de aproape de Europa, chiar în Europa, dar departe de Împărăţia lui Dumnezeu.

Cartea pătrunde în relaţia intimă scriitor-divinitate, dus-întors, cu înger la fereastră, cu ramura primăverii pe balconul simplu. Apoi motivaţia scrierii, motivaţia trăirii operei, motivaţia tăcerii, motivaţia strigătului, ieşirea prin cerul Hunedoarei, aici, în Ardeal, printre râuri, munţi, străzi, cenuşa, zgură, ninsori, ploi, umbre ale timpului, umbre ale florii de lilion.

Romanul-poezie pare a nu avea un fir conducător al povestirii, dar în spate se află artera pulsând a poetului, de care atârnă  veacul.

Mulţi se vor recunoaşte în tipologiile de Hunedoara, municipiul zgurii, iar mulţi vor nega faptele, mulţi le vor regreta, dar scriitorul este aici şi dacă el n-ar fi, Dumnezeu tot ne cunoaşte mai bine decât credem noi, pentru că nu ne mai aparţinem, suntem duşi de val…

Din păcate pentru lumea de astăzi, nu mai există ieşire pentru că focul nu are lift, nu are balcon, nu are etaj, focul arde pur şi simplu, iar poetul are puterea de a vedea acest lucru, după cum floarea de spin este martor al veacului…

Lectura este pasionantă, cititorul se regăseşte, este bulversat, dar şi atins de floarea de spin, sunt în carte răspunsuri, întrebări, cugetări, întâmplări, poeme, vieţi de oameni, de scriitori, toate la un loc, fapte şi stări pe care unii nu le-am spus din laşitate, din  eroare, din trădare, alţii la beţie şi la cădere, alţii la bucurie şi, totodată, la ruină…

Adevărul este că ne-am trădat condiţia de oameni într-o ţară creştină, am pierdut şansa, dar am regăsit autorul care şi-a păstrat luciditatea până la limita nebuniei de a fi poet într-o patrie în care fiecare strop de ploaie căzut este un poem, el este chiar în carte, chiar lângă noi, viu, palpabil, bun de atins cu degetul, şi prin el puritatea focului, iar mai sus – Dumnezeu …

Evu Eugen poate fi criticat, dar la ce ar mai folosi, cartea ne-a pus în suflete aurul, zgura a fost îndepărtata prin foc. E și o anumită grabă a scrisului, o fugă, o alunecare prin text şi peste text, specifică nerăbdării care l-a măcinat pe autor…

Nu ştiu dacă Evu Eugen va fi înţeles cu adevărat de  apropiaţi, dar cu siguranţă, el şi-a făcut partea sa prin această carte complexă, magnetică, puternică, magmatică…

Picură mercurul de pe fiecare cuvânt, picură sângele de pe fiecare cuvânt nerostit.

I se spune autorului: „Bă, Eugen, tu eşti un pericol pentru ţara asta, un om dublu, mă!”

Eugen răspunde: „O, patrie, cultivă-ţi rănile, ocroteşte- ţi poeţii!”

Ecoul intervine: „Cei ce se ascund de oameni, se ascund de ei înşişi, şi de Dumnezeu”.

Îngerul afirmă: „Unii sunt bătrâni de la naştere, alţii poeţi…”.

Eugen îşi mărturiseşte păcatul: “ Eu cred că principala operă a unui artist este chiar el, omul, faţă de sine”.

…artistul s-a vindecat de vremuri prin mărturisire, s-a mărturisit în public pentru ca veacul să-i fie preot vizibil…

În mod cert, în vremuri neclare, parcă mişcate, Eugen Evu dă, celor care citesc cu atenţie cartea,  un reper,  le dă punctul fix de care au nevoie, la tinereţe, la bătrâneţe, la viaţă fără de moarte, la scris fără de carte şi la scris arzând în carte…

Eugen a fost strivit de cartea aceasta, doar a fost sincer şi s-a lăsat ars de focul nevăzut din inima sa.

Ei au teroarea de a fi scriitori”. Astfel a scris Eugen despre unii care se cred scriitori, dar nu fac nimic pentru cel apropiat, dar el, Evu Eugen, s-a detaşat, el are doar frică, frică de Dumnezeu, pentru că ar putea să nu-şi facă datoria, aceea de a da puţină ninsoare, prin cuvântul său poeticesc la cei care numai pot  vedea…

„Ceva de dinaintea cuvântului se agită în noi”.

Este o tresărire de poet, dar şi punerea pe suflet a adevărului care ne doare: „Ne este dor de noi înşine!”.

 

 

Poezia – Meandre

 

Prin volumul de versuri „Meandre” – Oglinzile lui Niram, poetul Eugen Evu ne oferă cea mai intensă carte de poezie, o carte magmatică, esenţială, încărcată de viaţă, oglindă a vieţii, panoramă a ideilor de carne. Apărută la Deva: Editura Polidava, în regie proprie, la sfârşitul anului 2009, cartea este mărturia unui om folosindu-se de limbajul poetic şi de semiotică pentru a reda sensurile adânci ale  gândului.

Limitele poeziei sunt mult extinse, experienţa de viaţă explodează în vers, tragediile personale sunt schimbate în cântec, descoperirile spirituale apar ca idei care modelează conştiinţa, stilul este stilul celui care deja ştie, este printre meandre… Curgerea fluviului spre mare face bucle, ocoliri, curgerea pare sinuoasă dar este cea adevărată, nu poate fi controlată, omul preferă linia dreaptă, Dumnezeu, meandrele, pentru a dat timp apei să ajungă în mare, pentru a ne forma răbdarea, pentru a potoli setea atâtor animale, atâtor oameni, curgerea este clăditoare de viaţă, la modul sublim. Scrisul lui Eugen Evu are meandre, este un scris gladiolat, după cum au consemnat ofiţerii de securitate în dosarele formate pe numele poetului înainte de anul 1989, dosare făcute publice de poet în numeroasele reviste sau jurnale… Legătura dintre titlul volumului şi expertiza grafologică din acele dosare pare una simbolică, dar reală, dureroasă, motiv de poezie născută din  suferinţă… Scrisul precum fluviul…

Cartea debutează cu un cuvânt înainte scris de Linda Bastide, cunoscută personalitate de limbă franceză din zona culturii corecte, care ne trimite la metaforele plasticizante ale autorului, la un postmodernism original, contradictoriu, dar plin de forţă realizat de Eugen Evu și propus contemporanilor săi.

Linda Bastide notează: „Cuvintele sunt aici: eratice, palpabile, disponibile, gata de a respira, grăbite să intre în poem”. Nota este importantă, volumul este viu, respiră, vietate care doreşte să trăiască în simbioză cu cititorul. Puntea este reală, cine acceptă intră în curgerea sinuoasă a poemului, dar o curgere adevărată…

Poetul se descoperă cu argumentul preferat, un citat din Henry Miller, un citat esenţial pentru un artist: „ Neîntreţinut, focul pentru creaţie duce la ghetoizarea viselor, a aspiraţiilor, la un vagabondaj fizic. Cu toţii suntem vinovaţi de crimă, crima de-a nu trăi din plin”.

Citatul este semnificativ, eclatant, este motivul pentru care Eugen Evu scrie… poezie, proză, teatru, eseu, pamflet, jurnal, revistă, scrisori publice şi personale, declaraţii…

Există în această carte multă iubire, acea iubire implicată, nu declarativă, o atitudine corectă a omului cu faţa spre cer. Este geografia poeziei bune, descoperirea amarului mierii, scriitorul ne sărută cu fiecare vers, are o rezervă de duioşie pentru cei care înţeleg curgerea, depune efortul de a auzi lumina. Există și o empatie, poate, personală pentru cititor, empatie ce se naşte brusc la citirea poemului, ne invită la vânătoarea de curcubeie în oglinda verde a memoriei, are o lacrimă pentru cel care suferă, vede…

Poezia curge în volum şi temele sunt esenţiale, ţin de viziune, de lumina care argintează fiecare zi, deschid perspectiva asupra destinului, a predestinării de a fi artist în timpul vieţii dăruite…

Poetul: „Eu sunt o sursă melodioasă/ substanţă de rezonanţă spic al luminii./ Eu sunt noaptea de fiecare zi/ Arma ta care cântă sunt eu…/ Clipa cât noaptea…Unda/ Cuţitul meandra anafura pâinii…”.

Volumul deschide ferestre spre poezie, spre femeia iubită, spre nesaţiul cosmic, spre bolile lumii care, paradoxal, ne împing spre căi reale, ferestre spre colind, spre visul sinelui, curajul de a scrie şi de a nu uita, motivaţia poeziei ca fapt de viaţă…

Importantele descoperiri ale ştiinţelor sau revelaţia credinţei, ori  tragedia celui care stă pe marginea istoriei, zeii care ne agresează, modelarea gândirii poetice în tânăr sunt foarte multele argumente ale scriitorului de a ne atrage în vâltoarea de metafore și simboluri…

Motivul râsului sănătos de om eliberat, peisajul din Ardeal, amintirea raiului peştera Geea, efectul placebo, poetul ascuns în operă şi evadând în poem, visul care intră în realitate cu toate metaforele… Scrierea din volum este scurtă, luminoasă, fulger între autor şi cititor.

Poemele s-au scuturat de zgură, sunt cuvinte diamantine – scriere pe zăpadă.

Prezenţa patriei, a familiei, a cuvântului rămuros fac din volumul acesta unul actual mereu, pentru că există tinereţe care îmbie la viaţă, ceva care s-a păstrat, venind din vechea ştiinţă a scribilor care se detaşează până la urmă de opera anterioară, dar o păstrează autentică prin cuvintele scrise cu vârful inimii…

„Omul este prizonier/ Propriei sale mistificări/ Reminiscenţei altoiului/ Inseminat de fulgere globulare”(Poate că). Anonimul are importanţă prin faptul că există, poetul vede misterele: „Mărul pădureţ fiul vântului/ Departe-n pădure în al doilea exil/ E asemeni feminităţii cuvântului/ Doar înflorit a rămas tot copil”.

Logica zeilor se poate detecta prin observare atentă, dar şi în ochii femeilor.

Există un paradox absolut: trăim murind în ochiul compus al memoriei.

Există o muzicalitate a versurilor, a ideilor, cu fiecare poem poetul o simte, o traduce prin detentă, dincolo de cuvinte un trandafir între buzele iubitei, un val care vine din magnetul acestui pământ pe care trăim…

Aproape fiecare poem poate fi citat, e o lecţie de voinţă poetică, poezia este ştiinţa exactă a trecătoarelor clipe ale vieţii, argumentele vin de la sine: nu au zburat toate cuiburile împreună cu păsările, fetele înfloresc peste noapte de parcă natura s-ar teme de ce a fost, divinul în profan îngenunchează, mierla – inima poetului, goliciunea templelor de umbră, întreg misterul lumii cântă – plânge…

 

„Când scrii auzi cum mori mai suportabil

când scrii îngenunchiezi cu fruntea-n cer

Când scrii chiar Dumnezeu e mai cantabil

Ecou se face întru adevăr.

Când scrii răbdarea nu e laşitate,

Când scrii auzi cumva încetinit

Ce aude desfrunzirea lumii toate

Sub Arborul cel Mare, răstignit…

Când scrii e cum ai lua din apa vie

Să-l bei, scânteietor un roi stelar,

Bei moarte fără gust, sufletul ştie

Ce nu ştii tu, nici îngerul barbar

Când scrii cumva gândit ca fruct de dar

Cunoaşterea nu doare, nici îngheaţă,

Ca aurul-ngheţat de avatar

Îngreunându-şi trecerea. Zburată”.

 

Eugen Evu nu este un poet comod, opera lui propune, afirmă, are viziune, deschide ochii, o eventuală aplecare serioasă asupra scrierilor sale ar oferi numeroase surprize în ce priveşte organizarea istoriei literare în compendiu…

Unele poeme au dedicaţii, mai cu seamă adresate unor femei care scriu la rândul lor, ori traduc poezie în limbi accesibile pornind de la limba română, ca un fel de compensaţie târzie pentru poetul îngropat în vers, este revanşa pe care, inconştient, bărbatul o ia faţă de iubirea tainică din poeme… În volum sunt incluse şi poezii scrise în limba italiană, sau germană, ca deschidere rezonantă cu  poezia altor spaţii culturale… Această carte s-a adunat în timp, refugiat în poezie, Eugen Evu devenise poemul care respiră.

„Din livezile altoite de cei de sub deal/ Le-a dus vântul în munte sămânţa/ Prin pădurile reci din bătrânul Ardeal/ Meri sălbatici îşi ascund neculeşi suferinţa”.

Meandre este poate cel mai energic volum de poezie scris în ultima vreme în acest spațiu, proaspăt şi necesar, până la nebunie. Nebunia de a fi poet. Zburat.

Eugen Evu scrie poezie pur şi simplu, e o nedreptate uneori că în provincie sunt uitaţi de maşinăria literaturii române scriitori care aud lumina şi sunt atenţi la merii sălbatici…

Dar timpul, ca şi râul, are meandrele sale… scrierea e sânge şi foc sfânt, sonor…, cum a scris poetul…

    

Constantin Stancu

poetul la castel 2, click pentru lecturi!

PENTRU VIZUALIZARE DATI CLICK PE TITLU

UN PORTRET DE SCRIITOR

Magnetoglinde-de-Eugen-Evu

SCRIERI DESPRE EUGEN EVU

 

EvuEvu_Vanatoarea_curcubeemeandre coperta Meandreprovincia 1 provincia 3 Coperta%20Noua%20Provincia%20Corvina[1] 1 Avampremiera Noua Provincia Corvina sept 10corvinaIn Memoriam Ion CHICHERE2 In memoriam Ioan I Iancucastel evu

 

Motoarele lui Evu evu castel evu cartea evu RADU IGNA SI EUGEN EVU EVU CU SAPCA RADU IGNA SI IOAN EVU Sculptura evu eugen Sculptura evu eugen

Reclame
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: