Arhiva

Archive for Martie 2011

PARADOXISM ŞI CÂTEVA CUVINTE SIMPLE. Dar meritul lui Florentin Smarandache este că a descoperit o armă formidabilă împotriva totalitarismului, a pus în valoare lucruri aparent fără valoare, uitate, sau inexistente, a folosit elemente aparent neartistice pentru a face artă…


 

O PRIVIRE „ CRITICĂ „ ASUPRA PARADOXISMULUI

 

Paradoxismul s-a impus şi se impune în continuare ca un fenomen necesar al lumii, cu atât mai mult a lumii de astăzi când posibilităţile cunoaşterii au luat-o razna şi când nu ne mai pasă că există limite, dar chiar lipsa de limite este o limitare, paradoxal. Fenomenul este prezent în ştiinţă, în artă, în publicitate, în economie, în cucerirea spaţiului din afara planetei, e necesar ca mod de a trăi cumva pe o planetă care se sufocă sub talpa mică a unei fiinţe vii- omul …

Mişcarea este legată de numele lui Florentin Smarandache, un român plecat de aici pentru că acolo, în lumea largă să fie mai român şi să poată striga liber că este universal, punând bazele unui mod de a vedea lumea puţin diferit de cel occidental, puţin diferit de cel oriental, asiatic sau african, diferit de cel al focilor de polul nord şi chiar de cel al coloniilor de furnici care stăpânesc nevăzute teritorii.

Paradoxismul este prezent şi nu putem face abstracţie.

Dincolo de biografia lui Smarandache este un adevăr filozofic care se străduieşte să fie o persoană, mai mult decât o noţiune filosofică, un adevăr revelat, iar autorul poate nu realizează totdeauna esenţa paradoxală a paradoxismului, deşi face trimitere.

Fiind legat de ştiinţele exacte vectorul Smarandache a recunoscut că el nu a inventat nimic, doar a descoperit fenomenul şi la pus într-un limbaj artistic sau matematic pentru a fi cunoscut. Aspectul este unul meritoriu şi nu este duce atingere personalităţii lui Florentin, ci adaugă merite.

Acest fenomen însă este ceva mult mai profund şi dacă privim în Scriptură, adică dintr-un alt punct de vedere ştiinţific pentru că Biblia este ştiinţa desăvârşită,  nu putem să nu observă că paradoxismul este un mod de a lucra a lui Dumnezeu cu lumea, cu omul, cu tot ceea ce este creat de El, astfel că s-a impus prin revelaţie, printr-o stare aparte, de curăţie a fiinţei.

Este paradoxal să realizezi că Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, ESTE ( pentru că, paradoxal, acest este timpul care se poate folosi când ne referim la eternitate ), când te străduieşti să te apropii de El, atât jertfa desăvârşită, adică Mielul care ia păcatul lumii, cât şi Marele Preot, dar şi Proorocul care a spus deschis oamenilor despre acest lucru. La nivelul gândirii omeneşti este greu să accepţi acest lucru, aparent contradictoriu şi ieşit din normala normalitate, dar tocmai această lucrare divină ne-a scos din eroare şi ne-a dat şansa să scăpăm de teroarea imposibilului, pentru că învierea pare a fi imposibilă, dar efectele în lume dovedesc exact contrariul.

Tehnica literară paradosită a fost utilizată de psalmişti, de autorii literaturii de înţelepciune aşa cum apar cărţile în Biblie, respectiv: Iov, Psalmii, Proverbe, Eclesiastul …şi nu mai …

Câteva exemple sunt revelatorii:

„ Cerurile spun slava lui Dumnezeu, / şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. / O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. / Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: / dar răsunetul lor străbate tot pământul, / şi glasul lor merge până la marginile lumii.” – Psalmul 19: 1-4

„ Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană care să facă binele fără să păcătuiască „ – Eclesiastul 7: 20.

Toate aceste au fost scrise cu mult înainte, cu peste trei mii de ani faţă de epoca modernă, cum ne place să o numim perioada în care trăim şi cum au numit-o şi alte generaţii înaintea noastră perioada lor la fel.

Paradoxal este că orice legământ încheiat de Dumnezeu cu omul sau cu un popor s-a respectat deşi în ansamblu toate par  a fi contradictorii.

Apoi paradoxal este şi faptul că în lume există peste 19.000 de manuscrise ale Noului Testament, scrise în diferite limbi folosite de om, răspândite pe o zonă întinsă din Europa, Asia, Africa, Orient, dar ele sunt asemănătoare în proporţie de 99, 5 % de parcă Cineva Nevăzut s-a îngrijit ca fiecare Cuvânt scris acolo să ajungă intact până la noi.

Dar meritul lui Florentin Smarandache este că a descoperit o armă formidabilă împotriva totalitarismului, a pus în valoare lucruri aparent fără valoare, uitate, sau inexistente, a folosit elemente aparent neartistice pentru a face artă, a scris piese de teatru deschise ca o carte, paradoxismul său e folosit în cercetarea spaţiului cosmic, fiind universal indiferent de locul unde se aplică, a folosit limbajul matematic pentru a formula fenomenul, dar şi limbajul utilizat de alte ştiinţe.

Acesta este şi modul de a lucra a lui Dumnezeu: alege oamenii de jos ai lumii, pentru a birui pe cei puternici, cheamă lucrurile care nu sunt de parcă ar fi, pune la baza lumii dragostea cu o structură matematică parcă, condiţionată de modelul său divin, o dragoste simplă şi puternică, îi face pe cei orbi să vadă cu ochii minţii ceea ce oamenii normali nu mai pot vedea, schimbă lumea într-o clipită, în fracţiuni de timp pe care noi nu le percepem, dar care menţin viaţa, face dintr-un fricos un mare apostol, creează cel mai important Templu, trupul uman, deşi oamenii vor un altul, ne atrage atenţia că toate lucrurile sunt permise, dar totodată nu toate zidesc şi nu toate ne sunt de folos, limitarea dând astfel sens infinitului… Exemplele pot continua.

Ceea ce vreau să atrag atenţia este că Dumnezeu se foloseşte de cine vrea El pentru a pune în lumină lucrarea Sa, la fel s-a folosit şi de Florentin Smarandache, un român plecat de aici pentru a fi mai aproape de România, dar şi de cer.

Apostolul Pavel a scris sub puterea divină că nu cel ce vrea sau se străduieşte este acceptat de Dumnezeu, ci este acceptat cel ce îi este plăcut lui Dumnezeu ( Romani 9: 15 –16 ), dovedindu-se de multe ori că slujitori ai lui Dumnezeu sunt cei plăcuţi, acesta fiind elementul care atrage atenţia asupra alegerii.

Cred că a venit timpul ca acest concept „ neoutrosofic”  al paradoxismului să fie utilizat şi de teologi în ramura specifică lor de lucru – apologetica. Orice curs de apologetică va trebui să facă apel la paradoxism ca argument ştiinţific de a aborda lumea din perspectivă creştină.

Din acest punct de vedere Florentin Smarandache are merite care trebuie remarcate şi care nu pot fi puse sub preş occidental sau de oriunde altundeva.

Petre Ţuţea afirma:

„ Originali, vorba lui Heidegger, nu sunt decât idioţii. Altminteri doar Dumnezeu e original, iar Aristotel nu e original, că nu face decât să descrie opera lui Dumnezeu. Dar Aristotel, nu încape îndoială, e un geniu, pentru că descrie genial opera lui Dumnezeu. „  ( 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, pagina 88.

 Marele înţelept român avea  dreptate şi definiţia sa este una valabilă, citatul fiind prea clar pentru a suporta comentarii.

Florentin Smarandache afirmă: „

Poezia salvează raţionamentul, însă prin metafizică, precum o vorbă de duh care convinge mai mult decât o demonstraţie plată, înlocuind-o uneori. Poezia oferă posibilităţi la imposibil. „ –       „ Mărturisirea de  credinţă literară „ , Editura Carpathia Press- 2006, pagina 104

Apoi:

„ Pământul era pustiu şi gol, peste faţa pământului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. „ Biblia – Geneza 1: 2.

Pradoxal, curentul acesta justifică miracolul, miracol care este o excepţie, o deviere de la legile normale ale existenţei, dar prin faptul că depinde total de Dumnezeu, confirmă creaţia şi normalul care există în continuare şi în sfera  căruia s-a permis această excepţie. 

Constantin Stancu

Categorii:CRONICĂ

ANTOLOGIE PARADOXISTĂ, VOL. 6, PRIN GRIJA DOMNULUI FLORENTIN SMARANDACHE


ParadoxistAnthology6

AM PRIMIT DE LA DOMNUL FLORENTIN SMARANDACHE.

Pentru vizualizare, daţi click pe titlu!

Categorii:CARTEA

GÂND DE PRIMĂVARĂ, ŞTIRI LICHIDE


AISBERGURI PE CER

Aisberguri pe cer, plutesc încet spre răsărit,

„ inventează aripa , inventează ! „

striga cineva către altcineva,

noi priveam vârfurile translucide

ale aisbergurilor,

restul era ascuns într-un alt timp …

Aisbergurile îşi arătau chiar rădăcini pe cer,

era primăvară, se -ncălzise aerul puţin,

aşteptam ca rădăcinile să -mugurească,

ar fi putut apărea balene ucigaşe pe cer,

poate vulpi polare, sau foci,

alţii aşteptau ca Dumnezeu să-şi scrie numele pe cer,

venise primăvara,

„ inventează aripa „, strigau si nu-i auzeam

şi nu le vedeam chipurile …

CONSTANTIN STANCU

Categorii:POEMUL

UMOR DE SÂMBĂTA, ŞOBOLANII DAU ORTUL POPII


                                                 Şobolanii dau ortul popii

Primarul era agitat. şobolanii au invadat oraşul. Ei au avut îndrăzneala să nu-şi  anunţe prezenţa, cu toate că televiziunea prin cablu, postul de radio local, chiar şi gazeta oraşului erau pregătite să primească orice fel de iniţiativă privată neprevăzută. Şobolanii îşi făceau de cap, atacau fetele singure, noaptea, atacau demnitarii beţii, mai ales spre dimineaţă, atacau până şi pe şeful gardienilor publici, un bărbat înalt, plin de forţă, împuternicit de domnul primar să facă ordine în oraş, şeful apărător  al drepturilor omului, aşa cum s-a  şi votat în Parlament şi cum s-a ratificat la nu ştiu ce congres internaţional, plus confirmat în consiliul local şi la bodega „Parlamentarul”.

Într-o seară a fost atacat  patronul noului bordel, prima instituţie înfiinţată în oraş, pe baza noii legi date de  consilierii locali care s-au inspirat după tratatul de prietenie pe care oraşul îl avea cu satul european   „Bordenburg”. Atunci a început scandalul. Cineva trebuia să răspundă. Am intuit că eu voi fi acela. Eram încadrat la primărie ultimul, pe baza legii sociale, care obliga pe domnii primari să angajeze pe toţi cei care au fost disponibilizaţi de programul de restructurare, adică programul tuns-ras, prin care economia devenea VIP, cu aspect de  manechin validat de modiştii homosexuali, care stăpânesc inimile  vergine ale  fetelor care au dat bacul anul acesta. Eram adică-cel dat afară, cel care nu mai avea locul său. Dar, aşa cum vrea norocul, eram singurul angajat cu studii superioare din primărie.

 Adică primarul şi vicele sunt aleşi, n-au nevoie de prea multe studii pentru că aşa vrea masele, că e democratic, secretarul merge şi fără, că are vechime şi mai are şi şansa ca înainte de pensie să termine facultatea la seral, prin corespondenţă, că a început să se poarte… Restul erau de profesie neamuri cu primii şi asta era important, trecuseră de testul cu interviul profesional, un test direct, dur, care se lăsase cu înjurături din partea tuturor,  pentru că oamenii aveau dreptul să conteste măsura de testare…

Eram deci calul de bătaie. Eram şeful celor 24 de muncitori, toţi foşti disponibilizaţi, meseriaşi de primă mână, maeştri, care au devenit şi mai buni după ce au ajuns la activităţile sociale, erau cei care sponsorizau birtul verişoarei domnului primar, care birt organiza protocoalele oficiale, zilele de naştere ale funcţionarilor publici, adunările generale ale echipei de fotbal, plus şedinţele de sindicat ale lucrătorilor comerciali din baruri, restaurante şi alte hoteluri…

Am primit ordinul de a rade şobolanii din oraş. Trebuiau să dispară, eram clasificaţi ca cel de al „douăsutălea” oraş mic din Europa, eram europeni şi nu se permitea, că trebuia să respectăm regulile de protecţia mediului, de evitarea dezastrelor, a incendiilor şi a inundaţiilor care puteau să declanşeze catastrofa, mai ales că era vremea ploilor torenţiale… Nu aveam fonduri, nu aveam instrumente, nu aveam otrăvuri,  cu toate că eram cam otrăviţi de situaţie. In calitatea mea de intelectual aveam datoria să nu ratez şansa de a promova în locul celui de la protecţia civilă, adică cel ce urma să se pensioneze peste două luni, funcţionarul care îndeplinea condiţiile pentru că  beneficia de grupa întâi de muncă, era o muncă periculoasă, trebuia să  privească zilnic la  puştile rămase din primul război mondial, menite să apere oraşul în caz de atac computerizat al duşmanului invizibil, care stătea mereu la pândă…Plus trebuia să administreze poligonul oraşului, acolo unde se organizau marile serbări locale şi unde se trăgea la măsea cu această ocazie…

Am consultat democratic pe toţi subordonaţii mei. Ce era de făcut? Aveam vreo şansă cu şobolanii aceştia periculoşi? La început nu am primit răspuns, dar sudorul meu, adică fostul sudor că acum era actualul cultivator de panseluţe în centru oraşului, se reciclase, se perfecţionase, a avut ideea genială.

– Dăm în canalizare cu bucăţi de carbid, e toxic, lucrează din greu şi am găsit eu jumătate de butoi uitat  în spatele primăriei, stă nefolosit, e de ajuns pentru străzile din centru.

Ideea era genială, scăpam de şobolani, nu depuneam efort şi consilierii locali urmau să ne aprobe o recompensă, ore suplimentare, plătite dublu, că din grabă urma să lucrăm  dumineca, adică peste patru zile, după calculele noastre. Am dus planul la bun sfârşit. Carbidul era la loc asigur, în canalele de evacuare a deşeurilor, şobolanii au dispărut, toţi eram fericiţi, oraşul scăpase de controlul sanitar, evitasem dezastrul, molima, ciuma. Eram salvatorii, n-am cheltuit nimic din bugetul local, banii erau la locul loc, buni pentru a se organiza de către consilierii locali cina săracului la cantina socială, acolo unde şomerii primeau raţia de ciorbă, macaroanele, biscuiţii şi gemul. Consilierii au sărbătorit evenimentul, pentru a evita colesterolul au comandat vin de la birtul cunoscut şi ciorbă de burtă, bună de servit pe la orele trei din dimineaţă, că era reconfortantă. E drept că şomerii nu au mai văzut carnea vreo zece zile, dar nu conta, evenimentul trebuia serbat.

În ziua cu pricina, lângă troiţa din centru oraşului, acolo unde se serbează  eroii, domnul primar a sunat adunarea, eram toţi cei de la muncile sociale, toţi disponibilizaţii, pregătiţi să dăm onorul, urma să fim felicitaţi, după care  treceam la lucruri mai importante – cositul ierbii din parcul central, acolo unde urma să cânte fanfara muncitorilor disponibilizaţi de la fabrica de sicrie, reorganizată din fabrica de conserve. Primarul a ţinut o cuvântare, ne-a felicitat, şi-a aprins o ţigară la sfârşit, un Kent, era un obicei nou, preluat de la ceilalţi primari, de la foştii, a aruncat chibritul pe care îl luase din cutia  aceea mică, foarte colorată pe care erau lipite nudurile unor fete simpatice, spun a aruncat chibritul şi atunci toate capacele de canalizare au început valsul, zburau prin aer, dansau peste capetele noastre, peste trecători, jumătate din oraş arăta ca după război,  bubuitul exploziei  a acoperit ultimele laude ale domnului primar, am văzut cum ţigara sa nu era una cu timbru pe care să scrie ceva despre Ministerul de Finanţe – accize, am înţeles că fuma ţigări primite în dar de la francezi, unde fusese acum două săptămâni, cu aprobarea consilierilor, care urmau să plece şi ei în schimb de experienţă în Elveţia. N-am mai zis nimic, nu credeam că domnul primar ar fi îndrăznit să fumeze ţigări de la contrabandă. Am sărit peste şanţurile făcute de explozia canalizării, am intrat în birtul oraşului, sau ce mai rămăsese din birt, jumătate de local, am comandat un whisky tare, l-am dat pe gât, m-am şters la gură şi am spus verişoarei domnului primar:

–          Tura aceasta o plăteşte consiliul local din fondul de protocol!

A consemnat Constantin Stancu

Categorii:UMOR

RĂDĂCINA ÎNSTELATĂ, POEZIA LUI CONSTANTIN MARAFET


RĂDĂCINA ÎNSTELATĂ, CÂNTEC PENTRU CEL CARE SE RÂMNICEREŞTE…

 

 

Rădăcina înstelată[i] este volumul de versuri pe care Constantin Marafet îl propune cititorului ca pe baladă despre esenţa poeziei sale, printre rime, cuvinte ciudate, cântec, dragoste, taină, căderea în vers pur şi simplu, fără menajamente, fără regrete, orbit de poem, sugrumat de poemul cu ghiare.

Autorul caută esenţa poeziei, fără o viziune studiată, ci legănată, lăsându-se răpus de cuvinte, de tradiţie, de simboluri clasice şi cuvinte noi.

Titlul volumului este melodios şi incitant, ales bine de scriitor, sub inspiraţia temelor sale.

Legănarea scrierii îl stârneşte în locul unde trăieşte, Râmnicul Sărat, de aceea poezia sa pare marcată de inflexiuni din Ion Barbu, Tudor Arghezi ori Bacovia, sau Marin Sorescu în La lilieci, toate preluate prin filtrul tristeţilor sale provinciale.

Mugur pe ram, din cuvânt în necuvânt, dulcele stres, ochi de dor, ramură eucaliptă, armura grea a tăcerii, reflexele zăpezii din topaze, albul înflorind în poezie, crinii au albit de dor, cartea încăpătoare din cer, iată motive poetice de tristeţe şi de bucurie, clipa se dilată, locul capătă noi semnificaţii, versurile se arcuiesc sub idei topite de mister, evadarea din cotidian pare posibilă.

Volumul are mai multe părţi, fiecare trimiţând la o idee: Deschidere, Din frunză, Cereasca mană, Jertfelnic, Smerenia icoanei, Închidere, totul ca într-un ritual poetic ce deschide temele pe care cititorul le poate descoperi, totul începe cu arcuirea peisajului poetic şi se termină cu închidere acestuia, semn că autorul îşi păstrează autoritatea asupra versurilor sale, le apără de tăceri, doreşte controlul prin scrisul său. Poeziile au clipe diferite de la rădăcini, la coaja de mesteacăn, ori respiraţie, sau cicatrice, terminând cu vatra. Sunt inserate în poezii cuvinte ciudate, pierdute din alte poezii mai vechi, venind din literatura română: ravac, ghiocul, hierodule, arnăuto, falanster, saturnală, florile agave, malacov, saduchei, agape, manele, danţ ecvestru, holbanul, pogoniciul, paparudă, etc…

Autorul îşi declară supunerea faţă de poezie: ”O, Doamnă Poezie, ucenic/rămân în veac supus cu ascultare/la vrednice de-a pururea izvoare/un mugur pe ram un bob în spic/” – rădăcini.  

Poezia se metamorfozează în femeie, în iubită, devine soră, ori frate în Râmnicu Sărat,  ca-ntr-un basm nesecat.

Într-un oraş pierdut de provincie, poetul abia îşi cântă infernul liric în care a căzut, marcat de temele profunde ale artei, este o zbatere şi o trecere în revistă a pierderilor de tot felul: „fecioare îngheţate-n golful serii/pe rându-ntâi dorm doamne-n malacov/ca pielea mării moarte. râsul mov/îl trec într-o metaforă truverii./”  – vernisaj.

Există o vatră în care poetul îşi capătă locul stabil, puternic, există un loc în ceruri: „o floarea florilor sentimentale/acest veac de iarnă sunt stingher/mai înfloreşte-mi partea mea de cer/tot în pământul cerurilor tale./ – vatră. 

De reţinut pierderea ortografiei în poezia aceasta, oboseala cuvintelor, energia puţină a metaforelor, virgule abia schiţate, puncte care frâng versurile, cuvinte vechi, uneori modelate de poezia altor poeţi, ca un câştig a poeziei române ce nu se poate pierde, titlul poemelor scrise cu literă mică, poemul abia rezistă într-un oraş de provincie în care joaca de-a poezia pare o mică nebunie şi unde oamenii nu realizează că există ceva adânc, există rădăcina înstelată.

„oh şi ah lumânăresc/ Doamne, mă Râmniceresc/ verde mi-ai trimis în haită/virguliţe cu cagule/ce se dau hierodule.” – oh şi ah. A se vedea aici sugestia ieşirii prin cer prin întonarea numelui oraşului, ca un destin generos, joaca pare a aminti de ceva serios, mult mai adânc…

 Dar, din această joacă răzbate speranţa de evadare, evadarea dintr-un timp strâmt, abia perceptibil în care provincialul se pierde, marcat de cântecul din planul doi, de necuvintele încrucişate.

Despre poezia lui Constantin Marafet, Nicolae Dabija scria: „Poemele lui seamănă cu nişte masaje închise într-o sticlă aruncată în mare, care aşteaptă să-şi găsească cititorul, cine ştie când, cine ştie unde…”

Este o tristeţe în poezia aceasta, poetul se îngroapă în versuri, e o moarte între cuvinte vechi şi noi, căutând iubire, dacă nu ar fi un strop de sânge care cade lin pe albul in, înflorind în poezie, pentru că plata păcatului de a scrie a fost cumva plătită, şi pentru ca neamul celor care cântă în urbe să învie, ţinând poezia pe umeri.

Adrian Botez scrie despre autor: „Un caracter viguros, de o hărnicie rară, şi ca om (soţ, tată, prieten – incredibil devotat, în orice împrejurare), şi ca editor (cel mai prolific dintre editorii particulari…) şi ca scriitor (autor de monografii care cer gârboviri, aproape sacre, de eremit, poet talentat, jurnalist cu „nerv”, etc) – Constantin Marafet este unul dintre aleşii care sfinţesc locul unde muncesc.

Autorul este conştient de viaţa sa trecătoare, balansând între o zi şi alta, sub stea stingheră, cu lacrima sărată în gene, cu moartea în secundul rol, cu noaptea ca un cântec din altă parte: „cât e omul pe pământ/într-o acordată gamă/viaţa cu diezi îl cheamă/în amvon înalt şi sfânt/” – din frunză.  

 

 

Constantin Stancu

Martie 2011.


[i] Constantin Marafet, Rădăcina înstelată – poezii, Editura „Mesagerul”, Chişinău, 2009.

Categorii:CARTEA

LIBERTATEA JURNALISTULUI ÎN VIZIUNEA CEDO, MATERIAL DE LA U.Z.R., PRIN GRIJA DOMNULUI ŞTEFAN NEMECSEK


PRIMIM DE LA ŞTEFAN NEMECSEK:

CEDO: „Libertatea jurnalistica permite o anume doza de exagerare, chiar si de provocare”! Inclusiv fata de magistrati!

Marţi, 29 martie 2011 18:41 | Scris de L.J. | | |

International – Cedo

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a condamnat Romania la plata a 11.000 de euro ziaristei Cornelia Popa, din Constanta, pe motiv ca instantele romanesti au condamnat-o nejustificat, in 2002, la plata unei amenzi penale, in urma unui articol in care aceasta sustinea ca un judecator a dat o decizie “aberanta”, criticand comportamentul profesional al magistratului. Cornelia Popa a fost condamnata la plata unei amenzi penale, pe motiv ca articolul sau a fost “tendentios, defaimator, de natura sa afecteze imaginea sistemului judiciar in ochii opiniei publice”. Mai mult, procesul jurnalistei a fost judecat chiar de un magistrat de la Tribunalul Constanta, desi judecatorul reclamant activa la Sectia Litigii de Munca, din aceeasi institutie. In timpul procesului, jurnalistei nu i s-a permis sa faca proba veritatii, si nici sa se apere corespunzator, decizia magistratilor, de condamnare a Corneliei Popa la plata unei amenzi penale, dar si la despagubiri de 10.000 de lei catre judecatoare fiind motivata prin argumente generale. CEDO a ajuns la concluzia ca expresiile utilizate de reclamanta Popa “nu pot trece in ochii Curtii ca alegatii intentionat defaimatoare, ci ca expresia libertatii jurnalistice care comporta si posibilul recurs la o oarecare doza de exagerare, chiar si de provocare”. Mai mult, CEDO a admis ca reclamantei nu i-a fost respectat dreptul la aparare, prin respingerea constanta a probei veritatii. Curtea Europeana a concluzionat ca cele doua instante romanesti care au pronuntat decizia de condamnare a jurnalistei au facut o analiza “centrata pe propozitii considerate defaimatoare, fara ca acestea sa fie puse in contextul rationamentului”.


CEDO: Instantele romanesti au motivat generic decizia de condamnare

Jurnalista Cornelia Popa, de la ziarul “Independent” din Constanta a fost condamnata de Tribunalul Constanta, in 2002, la amenda penala si plata a 6.000 de lei despagubiri, dupa ce a scris un material in care critica decizia unui judecator intr-un litigiu de munca. Titlul articolului era: “Judecatorul C.C. recidiveaza in deciziile stupefiante”, iar comentariile jurnalistei au atras supararea judecatorului in cauza, care a sustinut ca Popa a redactat materialul intr-o maniera tendentioasa, menita sa o defaimeze. Desi jurnalista a cerut instantei sa ii permita proba veritatii, dar si depunerea la dosar a unui comunicat de presa al Curtii de Apel Constanta, in care se anunta ca judecatorul in cauza este cercetat disciplinar, instanta a respins toate probele ca neconcludente, nepertinente si inutile si a decis condamnarea jurnalistei la plata a 6.000 de lei daune morale, plus amenda penala. In motivarea condamnarii, instanta a apreciat ca “articolul in cauza a depasit limitele necesitatii de informare intr-o societate democrata si a transmis un mesaj precis, reprosuri la adresa judecatorului C.C. cu privire la nerespectarea de catre acesta a legii si a datoriei profesionale. De asemenea, Tribunalul a considerat ca articolul in cauza a constituit un atentat nu numai la adresa magistratilor, dar si asupra increderii cetatenilor in justitie. De asemenea, Tribunalul a statuat ca Popa a atentat grav la reputatia magistratului in cauza”.

Curtea a notat ca analiza articolului pus in discutie este “centrata pe propozitiile considerate defaimatoare, fara ca macar acestea sa fie puse in contextul rationamentului. In absenta unei analize critice si circumstantiale a articolului litigios, o asemenea metoda nu permite identificarea cu certitudine suficienta motivele care au condus la sanctiunea penala. Simpla mentiune ‘atentat la increderea in justitie’ nu poate fi suficienta pentru a justifica condamnarea recurentei”.

Judecatorii europeni: “Persoanele care apartin institutiilor fundamentale ale statului pot face obiectul criticii” jurnalistului

CEDO a aratat ca articolul incriminat critica in “maniera acerba” decizia judecatorului C.C., a carui competenta profesionala a fost puternic pusa la indoiala. Acesta fiind cazul, articolul este important ca tema de interes general, adica increderea in justitie. Curtea a observat de asemenea ca afirmatiile reclamantei in articol nu privesc aspecte din viata privata a judecatorului C.C., ci comportamente si atitudini profesionale ale judecatorului. “In acest context, Curtea considera ca recurenta a actionat cu buna-credinta, scopul articolului fiind acela de a informa publicul asupra unui subiect de interes general (…) In speta, persoana in cauza, apartinand ‘institutiilor fundamentale ale statului’, poate face obiectul criticilor personale in limite admisibile, si nu doar intr-un mod teoretic si general. In acest context, expresiile utilizate de reclamanta in articol, cu privire la judecatorul in cauza, nu pot trece in ochii Curtii ca alegatii deliberat defaimatoare, ci mai degraba ca expresie a libertatii jurnalistice, care comporta un anume grad de exagerare, chiar si de provocare”. Din aceste motive, Curtea considera ca decizia de condamnare a jurnalistei nu a corespuns niciunei “nevoi sociale imperioase”, una dintre principalele conditii care justifica necesitatea unei ingerinte in libertatea de expresie, intr-o societate democratica”.

Categorii:PRESA

Gheorghe Vidican, Genunchii Tamisei (poezie), Editura Brumar, 2011, Timişoara


 

Gheorghe Vidican, Genunchii Tamisei (poezie), Editura Brumar, 2011, Timişoara

  Prestigioasa de drept – prin exigenţe -, editură Brumar, i-a tipărit lui Gheorghe Vidican o plachetă cu titlu frumos în sine, „Genunchii Tamisei”. Vidican este omul cuvintelor care revin bombardate cu semnificaţie, este poetul rezonant metaforic ca un diapazon, cu dizarmoniile şi artimiile realului. Singure cuvintele par a fuziona şi reverbera prin acest talent de a interpreta şi comunica liric, Vidican având o „ gândire” poietică de vervă empatică, plasticizantă; procedeul este al impregnării de semnificat în carnea estetică a textului, prin despersonalizarea obiectuală şi a stării, fără nicio inhibiţie a „logicii” sintactice: „aşchii de ochi răstălmăcesc cercul/ acoperă bănuiala soldatului/ cu mâna de alge a parcului” …” Neliniştea doarme în şarpele întins pe frânghii”. Acest procedeu de a re-structura prin colaj, ludic compozit, o imagine, este holografic şi modern, mizând pe şocul imagistic şi efectul artizanal, însă unul ce pare mereu spontan, deci relevă o predispoziţie pentru anularea oricărei „proporţii” logice. Apetenţa cu care scrie întrerupând doar prin titluri un text- continuu, steno-gramatic, este a nesaţiului de a „ interpreta”, de la o carte la alta, şi de a re-codifica perceptiv patosul descriptiv: -de fapt delirul perceptiv bine controlat, de unde surpriza de impact semiotic. Oriunde auzi şi asculţi, afli prin discursul lui, o stare „underground” a simbolismului, în cheie psihedelică: „se folosesc degetele inimii”; „zâmbetul negru plin de candoarea femeii”; carte cosmică întinsă la uscat dimineaţa (ca o rufă, n.); „complice cu foamea din ochii noştri/ ce dau buzna între ţîţele unei femei/ ce devorase noaptea unor şoferi de tir” (Pentru neechivoc, era mai corect TIR n.) .. Eros sublimat, textualism exaltat, fie şi la Tamisa. Sau „amintiri în coperţile cărţilor”… ( texco). Evident, locaţia Londrei, este nu doar una turistică, exotică, ci este a unui traseu ce se reia labirintic, iniţiatic, printre olginzile deformatoare ale unei galerii din memorie; descripţia este fluentă şi dezinvoltă, captând trans-modernist scăpărări hieratice: „salcâmii îşi ard frunzele în palma optimistului incurabuil/ bufniţa bate în cuie dimineaţa”, „sfârcurile barmaniţei (participă) gata-gata să se răstoarne în ochii Tamisei”. Suprarealism paradoxist, buşnind prin toate crăpăturile dintre cuvinte, cu foame de substanţialitate, să recunoaştem, atractiv ca o narcoză.

Poate că doar la Ion Mircea am întâlnit, mai puţin oximoronic, ( de ce nu OXIMO(I)ronic?) acest insaţiabil har de a prelungi un preludiu în fond al lui Amor Fati. Fie şi imaginat sau rememorat – restaurat ingenios, inventiv, fantastic, pe un ţărm de Atlantic, unde bântuie himerele vânătorilor de fantome… Ceea ce este vizibil pe constanta cărţilor lui Vidican e această izvorâre, această împrospătare-înnoire continuă, catarsică, din chiar corpusul textului animat de empatia sus amintită. Un spirit cooperant, din irepresibila nevoie de comunicare elevată, acesta este Gheorghe Vidican, omul şi poetul. Poezia sa este caleidoscopică, este un ochean întors, prin care nisipul numără  uneori sidefiu ” durata” unei clepsidre…

                                                   ( eugen evu)

Categorii:CRONICĂ
%d blogeri au apreciat asta: