Arhiva

Posts Tagged ‘CARTE’

UMOR DE BUNĂ CALITATE CU DUMITRU HURUBĂ, O SOLUŢIE PENTRU CRIZA MORALĂ ŞI NU NUMAI


UMOR DE HURUBA

PENTRU VIZUALIZARE, DAŢI CLICK PE TITLU

Categorii:literature Etichete:

UN BASM DE EUGEN DORCESCU


TIPOPOHAMUL
Când au fost, toţi trei, în vacanţă la Predeal, Andrei şi cu
bunicul i-au cumpărat Octaviei un elefănţel din material plastic, un
elefănţel galben, drăguţ şi rotofei, pe care Octavia l-a primit cu
mare bucurie. Bunicul a cumpărat elefantul, fiindcă a aflat, de la
Andrei, că aduce noroc. Dar şi fiindcă, în fond, pachidermul
acesta, în aparenţă greoi şi dizgraţios, e plin de farmec şi de umor.
Fapt e că, mai târziu, când a călătorit el odată la Bucureşti, bunicul
i-a adus Octaviei un şir întreg de elefanţi albi (din ceramică), un şir
descrescător, cu un ultim component mititel-mititel.
Elefantul galben, pe care bunicul l-a plasat între frunzele
plantei de pe televizor („în junglă”), stă cu trompa în jos — e,
desigur, calm, placid, în repaus. Ceilalţi (introduşi în vitrina
bibliotecii) gonesc, iritaţi, cu trompele ridicate şi „strigă”. Motivul
exact al furiei lor nu-l vom putea afla niciodată, dar ni-l putem
închipui la nesfârşit. Şi, la urma urmei, asta contează. Cu atât mai
mult, cu cât e atât de plăcut să-i contempli! Şi pe cei din şirul
descrescător, şi pe cel din junglă. Ziua vine şi trece, lumina creşte
şi scade, soarele răsare şi apune, luna la fel, copiii cresc şi devin
oameni mari, într-un cuvânt toate se schimbă, numai elefănţeii
rămân aceiaşi. Ei nu îmbătrânesc.
Asemenea gânduri îi trec uneori prin minte bunicului, când stă
întins pe dormeză şi, punând cartea alături pe noptieră, obosit de
atâta citit, priveşte spre elefănţelul rătăcit în junglă. La fereastră se
aud vrăbii şi porumbei, din curte răzbat glasuri de copii, ceasul
măsoară meticulos timpul. Şi, tot gândindu-se, bunicul începe să
zâmbească. Iar în timp ce zâmbeşte, visând numai el ştie la ce, uşa
se deschide şi în încăpere intră, tiptil, Andrei şi Lizuca. Îşi
închipuie că bunicul a aţipit şi vor să-l sperie. Dar bunicul îşi
287
întoarce brusc privirea spre ei şi atunci copiii vociferează
dezamăgiţi.
— Ce faci aici? întreabă Andrei. Citeşti?
— Nu, mă uitam la elefantul acela din junglă, răspunde
bunicul. Şi mi-am amintit că Alina, când era mică, nu zicea
elefant, ci eletanf…
Copiii îl cercetează pe bunicul nedumeriţi şi neîncrezători. Nu
că n-ar şti cine e Alina (Alina e una din cele două fiice ale
bunicului; pe cealaltă o cheamă Dana). Ci fiindcă n-au ştiut până
acum că elefantul are şi alt nume…
— Cum adică eletanf? îndrăzneşte Lizuca, pufnind uşor în râs.
Ce e aia eletanf? Eu n-am auzit. O s-o întreb şi pe Raluca, sau pe
Roxana…
— Eletanf, adică tot elefant, încearcă să-i explice Andrei, care
e mai puţin realist. Îi zicea aşa ca să se joace…
— Nu, îl contrazise bunicul. Îi zicea aşa, deoarece, micuţă
fiind, se mai încurca rostind cuvintele. Căci cuvintele sunt făcute
din nişte bucăţele, numite silabe şi sunete, şi, uneori, când le dai
glas, poţi pune o bucăţică în locul alteia. De pildă, ea mai rostea şi
capaneluţă…
Tăcere. Uimire.
— Hm! izbucni Lizuca, în timp ce Andrei se străduia,
concentrat, să restabilească ordinea fragmentelor dizlocate. Ce-i
aia…
— Capaneluţă, o ajută bunicul.
— Ce-i aia capaneluţă?
Bunicul îi privi pe rând, încurajator.
— Nu ghiciţi?
— Nu, răspunseră ei într-un glas.
— Mă mir, nu e greu: canapeluţă!
— Aaaa! exclamară cei doi, fericiţi.
Începuse să le placă jocul acesta neobişnuit.
— Sau carvată, continuă bunicul.
— Cum? sări Andrei.
— Carvată.
288
Ochişorii băiatului scânteiară o clipă.
— Cravată adică, nu-i aşa?
— Da, confirmă bunicul. Şi adăugă: sau mâşuni…
— Mâşuni? întrebă Andrei, concentrându-se iarăşi. Deci
mânuşi, nu?
— Exact, zâmbi bunicul. După cum văd, aţi înţeles.
Şi vru să ia cartea de pe noptieră şi să-şi continue lectura.
Fiindcă bunicul are un obicei: în fiecare zi citeşte măcar zececincisprezece
pagini. Dar era prea târziu. Şi el o ştia prea bine.
— Mai spune, mai spune! îl îndemnă Lizuca, pe care jocul
începuse s-o pasioneze de-a binelea. Lasă cartea… Ce mai zicea
Alina?
— Ei, reluă bunicul. Avea ea multe cuvinte de-astea, întoarse
şi răsucite, căci, aşa cum v-am spus, atunci învăţa rostul lor şi mai
încurca ordinea segmentelor din care sunt alcătuite. Făcea adică
metateze…
— Ce? întrebă Lizuca neîncrezătoare.
— Metateze. Aşa se numesc inversările astea… Dar ele nu sunt
numai greşeli, încurcături. Uneori pot fi nume adevărate, mai
adevărate decât celelalte…
De data aceasta, tăcerea se prelungi cu mult mai mult decât
înainte. Zâmbetul amuzat şi bănuitor se ştersese de pe chipul
Lizucăi, iar ochişorii lui Andrei se umplură treptat de o ceaţă
uşoară, de umbra dulce, de tandra profunzime a reveriei.
— Cum adică? şopti el, strecurându-şi, mai întâi, pumnişorul
în palma bunicului, apropiindu-se apoi şi sprijinindu-şi capul pe
umărul lui. Era ca şi cum ar fi vrut ca tot ce urma a fi rostit să-i fie
transmis nu numai de vocea bunicului, ci de întreaga lui fiinţă.
Lizuca se cuibări şi ea, numaidecât, pe cealaltă parte, pornind,
dintr-o dată, să-şi sugă degeţelul.
— Cum adică sunt nume adevărate? reluă Andrei. Hai, spune!
— Foarte bine, zise bunicul, mângâindu-l pe creştet. Uitaţi-vă
şi voi şi gândiţi-vă, animalul acela de pe televizor e, într-adevăr,
un elefant?
289
Andrei nu răspunse, dar Lizuca scoase repede degetul din gură
şi izbucni în râs:
— Cum să fie? rosti ea. Elefantul e mare, l-am văzut eu la circ,
la menajerie. Dacă ăsta ar fi elefant, ar sparge televizorul. Şi pe
urmă, elefantul adevărat e gri, nu galben…
Bunicul o lăsă să-şi termine argumentaţia, iar Lizuca, după ce
isprăvi ce avea de spus, se uită la el cu un aer întrebător.
— Atunci, zise bunicul, dacă nu e un elefant adevărat, de ce-l
numim totuşi elefant?
Lizuca îl privi surprinsă, cu guriţa deschisă.
— Nu ştiu, mărturisi ea.
Şi, cum e orgolioasă, adăugă înciudată:
— Uite-aşa! Îi spunem elefant şi gata. Îi spunem elefant
fiindcă e o jucărie…
Andrei râse cu condescendenţă, dar se vedea că şi el era în
mare încurcătură.
— Aşadar, zise bunicul, nu este elefant adevărat, dar noi îl
numim totuşi elefant. Nu prea se potriveşte. Chiar dacă există o
asemănare între animalul acela mare pe care l-aţi văzut voi la
mejanerie şi jucăria de pe televizor…
— Unde l-am văzut? şopti Andrei.
— La mejanerie.
Copiii se priviră, încercând să rezolve împreună această nouă
metateză.
— Vrei să spui că la menajerie, nu? se repezi Lizuca.
— Mă rog, se poate şi aşa, admise bunicul. Dar să revenim la
elefantul nostru, căruia, deşi nu e un elefant sadea, noi ne
încăpăţânăm să-i zicem elefant. De ce nu-i spunem eletanf? Cine
ne opreşte? Acest obiect care seamănă cu elefantul, fără a fi
elefant, nu e neapărat o jucărie, ci o vietate care se numeşte e-letanf.
— Cred că e mai bine aşa, conchise Andrei, cu un ton ce se
voia matur şi preocupat. Ai dreptate. Şi Alina avea dreptate.
290
— Da, aprobă bunicul. Numai că Alina nu s-a gândit la toate
acestea, ci a zis de-a dreptul… şi eletanful, şi papalagul, şi
cocoleşul, şi pelinacul… şi leşenă.
— Cum, cum? săriră cei doi.
— Cum aţi auzit: şi elefantul, şi papagalul, şi cocoşelul, şi
pelicanul. Şi leneşă… despre o pisică.
Iar tăcere. Se distingea clar tic-tac-ul ceasornicului. Cadranul
lui sclipea ghiduş în penumbră. La un moment dat, în cadrul uşii se
ivi chipul copilăros al Octaviei.
— Vreţi câte un suc de mere? întrebă ea.
Cei trei, adânciţi în problema numelor, nu răspunseră şi
Octavia se duse în birou.
— Numele acestea, continuă bunicul, sunt nu numai pe potriva
celor ce le poartă, ci şi pe potriva celor ce le dau. Adică fiecare
dintre noi are un animal al său. Şi-l poate închipui, şi-l poate face
cum vrea el, nimic nu-l împiedică.
Andrei se ridică uşor şi-şi aţinti privirea în ochii bunicului.
— Nu crezi? întrebă acesta. Să ştii că aşa e. Din moment ce
poţi schimba locul părţilor în nume, înseamnă că şi cel care poartă
numele îşi poate modifica forma. Doar n-o să avem cu toţii în
minte acelaşi papagal, acelaşi elefant, acelaşi cocoşel, aceeaşi
cotăniţă…
— Aceeaşi ce? strigă Lizuca, jumătate amuzată, jumătate
iritată de avalanşa atâtor ciudăţenii.
— Cotăniţă.
— Ce-i aia cotăniţă?
— Tocăniţă, o linişti Andrei. Nu pricepi, continuă el, rostind
tare, răspicat: to-că-ni-ţă!
— Nu avem tocăniţă, răspunse de dincolo Octavia. Dacă vreţi,
vă dau nişte porumb fiert.
Copiii izbucniră în râs. Octavia înţelese că e vorba de cu totul
altceva şi se afundă iarăşi în studiile ei interminabile, închinate
rimei, ritmului, măsurii şi strofei.
— Cotăniţă! Hm! pufni Lizuca. Şi Alina asta! Schimba toate
cuvintele, ca şi când… Vezi ce rea e? Auzi: cotăniţă!
291
— Da, ce te miri? zise bunicul. E chiar foarte interesant.
Schimbi numele, se schimbă şi purtătorul. Sau invers. Ce, crezi că
un eletanf e neclintit, neschimbător, ca un elefant? Nuu! Nici
pomeneală. Câteodată poate avea, de pildă, ochii în vârful trompei,
sau şase picioare, ca gâzele, sau trei capete, câte unul pe laturi şi
cel de al treilea în faţă, la locul lui… De aceea e eletanf, ca să-l
aranjezi cum doreşti. Căci eletanful e mai viu în felul lui decât
elefantul.
Copiii tăceau îngânduraţi. Cele spuse de bunicul păreau a avea
adevărul lor, dar, pe de altă parte, prea semănau a joacă, a glumă.
Deşi, dacă judeci bine, cam aşa stăteau lucrurile. De câte ori nu
scoseseră ei braţele, capul, picioarele păpuşilor şi le remontaseră
de la una la cealaltă? De câte ori nu desfăcuseră celelalte jucării,
recompunându-le în cele mai fanteziste chipuri! Şi apoi, nu
demontaseră oare vechiul, splendidul gramofon, căutându-l pe
individul nevăzut, care cântă acolo înăuntru, fără a izbuti să-l
descopere?…
— Iată, se auzi glasul bunicului, de exemplu tipopohamul.
— Cine? întrebă Andrei, ridicându-şi din nou căpşorul de pe
pieptul bunicului.
Lizuca, vag plictisită de atâta lingvistică, moţăia sugându-şi de
zor degeţelul.
— Tipopohamul, răspunse bunicul, foarte calm. I se mai spune
şi hipopotam. Poate l-aţi văzut şi pe el la mejanerie… sau, mă rog,
la menajerie.
— Aaa! se lumină Andrei. De hipopotam am auzit.
Şi se lipi iarăşi de bunicul, ca în aşteptarea unei poveşti.
— De hipopotam ştiu, reluă el. Dar tipopohamul cine e?
— Da, da, murmură, ca un ecou, şi Lizuca. Cine e?
Bunicul făcu o mică pauză, în care se desluşi iarăşi pasul
ritmic al ceasului. Din birou răzbătea până la ei sunetul maşinii de
scris.
— Cine să fie? zise bunicul. Cine vreţi voi. Uite, am aici, în
cartea asta cu poze, un hipopotam. E un animal mare, greoi, iată-l!
Întinse braţul şi luă de pe noptieră un volum copertat, plin de
292
planşe colorate. Copiii se ridicară şi, apropiindu-şi capetele,
cercetară, în fugă, imaginea acelui mamifer, plasată în perspectiva
aburoasă a unor bălţi, a unor plante încâlcite şi a unor nori alburii.
— Acesta e hipopotamul, le arătă bunicul. Cât despre
tipopoham, el seamănă niţel cu hipopotamul, numai că poate fi
modificat după voie, vă aparţine, aveţi fiecare tipopohamul vostru.
— Bine, îi replică Andrei, plin dintr-o dată de însufleţire, dar,
dacă îi zicem amândoi tipopoham, până la urmă şi acesta ajunge să
fie cam acelaşi pentru amândoi, nu? Aşa cum e şi hipopotamul.
Deşi, adăugă el, scăzând brusc vocea, şi hipopotamii se
deosebesc… Off!
Şi îl privi pe bunicul cu nişte ochi clari, senini, în care aburul
nostalgiei se unea cu sclipirea jucăuşă a înţelegerii.
Bunicul îl trase spre sine şi îl sărută pe frunte. Apoi, imparţial,
o sărută şi pe Lizuca.
— Se poate şi aşa şi aşa, râse el. Important e că între nume şi
cel care-l poartă e o legătură foarte complicată şi foarte
interesantă. Şi că vorbele astea, pe care le rostim mereu, fără să ne
gândim prea mult la ele, au viaţa lor, plină de farmec. Ca şi
lucrurile, există şi nu există. Dar acum, haideţi, gata, ne-am
amuzat destul. Pentru azi ajunge. Duceţi-vă acasă, că s-a înserat
de-a binelea.
Copiii plecară. Ajunseră acasă, cinară şi se culcară. Fereastra
odăiţei lor, orientată spre sud-vest, lăsa să pătrundă din plin lumina
lunii roşcate de august. Jur-împrejurul celor două pătuţuri, jucăriile
dormeau şi ele. Toate dormeau duse. Şi eletanful, şi cocoleşlul, şi
papalagul, şi maiţumica, şi tefelonul, şi caramaua… Şi câte şi mai
câte. Nici faimosul tipopoham nu lipsea. Atâta doar că el nu era
prezent în mulţimea acestor jucării, ci în vis. Da, în vis. Căci şi
Lizuca şi Andrei îl visară în noaptea aceea. Semăna oarecum cu
rubedenia sa, hipopotamul, numai că avea ochii blânzi şi un pic
ironici, că îi creşteau brusc braţe, ori de câte ori dorea să mângâie
sau să îmbrăţişeze, că putea vorbi şi râde, că în preajma sa era
peisajul din curtea blocului…

Categorii:literature Etichete:

SPIRIT SI LOGOS CARTEA SCRISA DE ADRIAN BOTEZ DEDICATĂ LUI EMINESCU – FRAGMENT „RĂZBUNAREA CUVINTELOR”


I. Răzbunarea cuvintelor: supunerea Haosului
1. Revelaţia
Spiritul se revelează, ca-ntr-o explozie miraculoasă inanalizabilă. Efortul e ceea ce este obiectul revelaţiei: Hyperion zboară, pentru a se releva sieşi, fără cuvânt (cuvântul este Logos-ul rezultat pentru cei care nu pot fi de faţă la ritualul mistic, la misteriul revelării de sine). Atunci când Spiritul-Demiurg vorbeşte despre făcute, despre ce a însemnat efortul, în lupta cu haosul, pentru a da Logos-ul-înţelepciune, vorbeşte despre cuvântul – ca – Spirit – agresiv. Spiritul ca forţă de amprentare-supunere a haosului, transformându-l în rânduială-înţelepciune: “Cere-mi cuvântul meu dentâi / Să-ţi dau înţelepciune?”
Nici Dascălul (Maestrul, Ravvi) din Scrisoarea I nu vorbeşte, şi nici nu cugetă, că el este Demiurgul care revelează, de la Spirit la Spirit. Sunt imagini care plutesc în arhetipalitate, împărtăşiri în zona visării: astronomul (astrologul) este considerat Dascăl-Demiurg, el nu poate convinge prin cuvânt, căci el este făcătorul Marelui Plan al Spiritului, el revelează de la iniţiat la iniţiat; trebuie să-l “Vezi” (ocult), ascultarea e prea înceată şi stearpă, tocmai prin amânarea-senzaţie se pierde esenţa: privirea ochiului magic este, doar ea, revelatorie: I-106 “Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, / Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos / Şi cum neagra vecinicie ne-o întinde şi ne-nvaţă / Că epocele se-nşiră ca mărgelele pe aţă. / Atunci lumea-n căpăţână se-nvârtea ca o morişcă / De simţeam ca Galilei, că comedia se mişcă”.
Este un subtil joc al în-depărtării şi apropierii de esenţă-Spirit: privirea-vedere a neiniţiatului (care, însă, vrea, este sortit iniţierii) trebuie să treacă prin stadiul moarte-iniţiatică (căpăţâna-hârcă, acea hârcă pe care o deplânge şi în care se recunoaşte, esenţial, Hamlet-Yorick): sferele-lumii (mărgelele) de pe axul-Arbore Cosmic al Sorţii (Aţa) se transformă în saltul-Rotire (Morişca) prin care comedia (structurile Māyā, parodiind Edenul), se mişcă, adică transcend: comedia, prin iniţiere, redevine Eden: “Vedeau [abia acum este vederea magică, revelatorie] valuri verzi de grâne, undoiarea unei inişti” – şi Frumuseţea Eternă în mijlocul Edenului, cu ochii albaştri – ca şi aceea din poemul Odin şi Poetul I-246 “Ochii-i albaştri luminau ca stele”.
El-Spiritul învaţă, dar nimeni nu-l aude spunând, zicând, grăind. Învăţătura lui este pur iniţiatică. Este însuşi Logos-ul-Spirit de la Început, este impulsul iniţial, care-i transformă pe toţi iniţiaţii rezonatori la învăţătură, în Puncte de Mişcare, aidoma punctului de mişcare – astronom (astrolog). Totul se petrece în căpăţână (scena sterilă a comediei, dar şi intersecţie a determinărilor iniţierii), în zona nucleului amprentării: amprentarea nu se mai face, căci căpăţâna se transfigurează în punct de mişcare – morişcă cosmică a lumilor, regresive spre Eden.
Pentru a pune întrebarea, suprema criză, înainte de a părăsi lumea, pentru a se întoarce, dincolo de iluzie, spre mit – Spiritul intuieşte: “Panorama deşertăciunilor”: este somnul care, vehicul fiind, duce la visare.
E drept, materia de amprentare a Spiritului (activ), cugetarea-gândire, există şi ea: I-248 “Ascultând cu adâncime … glasul gândurilor mele, / Uriaşa roat-a vremei înapoi eu o întorc …” În rest, gândurile se prefac în icoanele visării, în arhetipuri – semne, care trebuie folosite ca materie primă pentru răspunsul la întrebare. De fapt, zădărnicie nu e visarea, zădărnicie este aşteptarea unui răspuns: răspunsul este tocmai tot ceea ce a visat. Visarea-Revelaţie este, totdeauna, răspunsul Spiritului către sine. Tot aşa cum cântecul (şi stihul, ritmul sacru) este răspunsul la toate cuvintele (desprinse din Spirit-Logos Sacru) pentru facere de lumi-iluzii, răspunsul la toate vorbele, ca “inflaţii” ale Cuvântului-Demiurg.
Chiar dascălii care pornesc de la amprentă, pe drumul înapoi spre Spirit (dinspre cadavru, dinspre petecele lucrurilor), spre a unifica – cu conştiinţa insului (persoanei) – Spirit, care se desprinde din Spiritul liber, ca expresie pentru autocunoaştere (căci însumi a dat ins), nu pentru exhibiţie: de aceea, spusa acestor reunificatori spirituali, a acestor căutători de încheieturi mistice ale firii-Spirit, este, în primul rând, ritm sacru de reintegrare, neţinând cont de semantica individuală, de irosit şi falsificat, a verbelor, ci de semantica categorială a cuvântului. De aceea, şi apelul la limba moartă, dar având pretenţii, dar şi puteri magice reale, adânci, de unificare spirituală-latina: “izvor de horum-horum, / Câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum”. Izvorul este insul (acesta-aceasta, al acestora), încheietura spre / dinspre sine. Clipoceala lor este semnul iniţierii către visare, iar banul nu este numit pretenţios, ci este asociat cu vâna atotnăscătoare, piatra filozofală, aurul spiritual. Dascălul nu câştigă pentru sine, ci pentru ins, pentru încheietura de re-legătură cu Spiritul. Vorbirea lui este izvor, murmurul lui este ritmarea sacră spre izvorul-Spirit. Logos-ul lor este situare-vâslire înapoi spre Eden, spre matca-Spirit.
2. Cugetarea – este amprenta fierbinte ca şi gândirea*, care este, însă, o întârziere faţă de cugetare, după ce s-a răcit “sigiliul” Spiritului, aplicat haosului.
Cugetarea este tăcerea cuvântului, pentru a lăsa să geamă înăbuşit chinul “sigilării” cu formă ideală, din partea Spiritului, activ, agresiv: “Deodată trece-o cugetare, / Un văl pe ochii tăi fierbinţi” (I-29), este o secţiune primară a Spiritului (vălul-Māyā, al formelor, este încă supus pericolului retragerii în originaritatea privirii magice-fierbinţi), este gândul în forma lui primitivă, plin încă de zgura (iniţiatică, ocultă) a patimii agresiv-expresive a Spiritului (trecut, astfel, în Logos). “Când la ziua cea de mâine abia cuget – un sărac” – evident, cugetarea este doar plănuirea, imaginarea, a imaginii intens-inertă: haosul abia a primit şocul fierbinte al amprentării cu ideea-de-formă, cu imagine, cu sens. Cugetarea este inerţie, cugetările se mişcă greu, sau, pur şi simplu, (se) reflectă în ele înseşi, mistuindu-şi durerea şi minunea apariţiei, naşterii în/din haos. Gândurile sunt mai mobile: “Lună, tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci / Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci” (I-100) – iată schiţată mişcarea, Logos-ul s-a “răcit” (este mai stăpân pe aplicarea funcţiei sale expresiv-formale) şi prinde viaţă, adică nu mai relevă inerţia şocată de punctul de mişcare, ci se organizează în lume – gânduri (ca forme cu un grad sporit de relevanţă, adică se desprind de stadiul proiect-ideal).
“Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri” (Scrisoare I, I-102): gândul devine vehiculul activ al Fiinţei, amprentată de Spirit şi setoasă de a se mişca cât mai vast şi mai ferm, mai creator, în lumea-amprentare.
Gândurile pot stagna într-o densificare numită noaptea gândurilor mele: stagnarea este neliniştitoare, pentru că natura gândurilor este dinamică, ele urmând cât mai fidel natura şi dorinţa Spiritului, de a se exprima, în vastitate.
Cugetarea deschide şi închide lumea: gândul o exprimă dinamic, o ordonează (“stol de gânduri aspre”), “Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur”: “a fi pe gânduri, a sta pe gânduri” înseamnă a te afla într-un repaus clocotitor, căci suportul gânduri este o stare de efervescenţă expresivă prin excelenţă. Gândul, astfel, poate să se substituie sorţii: “Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur” (Melancolie, I-58). Gândul poate fi receptacul etern al Revelaţiei, dar aceasta tocmai pentru a transforma energia primitivă în Logos Sacru: “Pătrunde-n casă şi în gând / Şi viaţa-mi luminează”. Cuvântul-Logos Sacru devine o înşiruire, stare de structurare a amprentelor: (I-106). “Atunci, lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă, / Şi, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă” (de fapt, o stare de concurenţă şi de excludere reciprocă a seriilor de voinţe expresive-amprentări: voinţa-plan cu un grad de originaritate superior, deci încărcată superior şi din punct de vedere sacral, este la concurenţă cu palierul expresiv inferior, cu starea de voinţă formală avansată).
3. Cuvântul este desprindere-facere, Logos dinamic, care este mai mult şi, totodată, mai puţin decât gândul: e mai puţin, pentru că poate fi împărtăşit neiniţiaţilor şi, deci, diminuat energetico-sacral – e mai mult, pentru că ordonează, reîntorcând la nemişcarea hieratică, atunci când este produs-amprentat spiritual asupra iniţiaţilor. Poate fi reţinut, în tăcere, silit la potenţialitate măreaţă, prin autonegare. Este o lume înstrăinată de fiinţa-amprentă, autonomizată într-o formă energetică, în chip de schemă-plan, plănuire eternă: “Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune”. “Unde vei găsi cuvântul / Ce exprimă adevărul?” (este căutat înafara fiinţei, ca rod direct al revelaţiei, conţinând, în esenţă, lumea re-mitizată, Logos-ul-Mythos. Cuvântul are forţa înspăimântătoare, a sacrului-Logos-Eros, unificator: [I-116] “Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i!” (răzbate spaima de originaritatea cuvântului re-sacralizat prin Eros, spaima de întoarcere, trecând prin labirintul terorizant-izbăvitor al iniţierii, la Demiurg).
Dar cuvântul poate fi şi desemantizat, atunci când cei ce-l folosesc sunt goi, degeneraţi: “Să te laude-n cuvinte”. Sau : I-64 “Numai ochiul e vorbareţ” – adică e înşelător, trădează tăcerea demiurgică: vorba-vorbire, care trădează tăcerea demiurgică, este echivalentul Logos-ului desfrânat, nestatornicit în Adevăr-neconvertit, deci, la Adevărul-Eros (esenţa originară a Creaţiei).
Mai uşuratică este vorba (vorbareţ = prăpădeşte cuvântul în vorbă, iroseşte energia mitică a Logos-ului sacru) : I-120 “Lăsând val de mirodenii şi de vorbe după el”, sau “Vorbele iubirii moarte / Vinovate-mi stau în faţă, / Dovedite de minciună / Cer să sting a lor viaţă …” sau “Vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă / Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă” (I-113-114).
O singură dată, ipostaza de Logos tradiţional-originar: “Atât de simplu, după vorbă, după port” – dar vorba e abia potenţialitate, viitoare manifestare, încă neînceput cuvânt, ca desprindere de lume.
Alteori se umple cuvântul de energii extravertite, calcinând pe cel ce-l foloseşte (vorbele pot fi şi mărgăritare – nuclee esenţiale: “Vorbe mărgăritare le-nşiră tremurând” (I-283)): “Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc” – Eros-ul transformă buzele – rostitoare de cuvânt, în cuptorul alchimic al transmutării-transgresării în focul sacral (piatra filozofală).
Sensul re-mitologizat, de Logos re-sacralizat, îl are graiul, ca acţiune veche, permanentizată pe sub istorie, pe sub şi pe deasupra manifestărilor fenomenale, solidificându-se şi structurând Logos-ul sacru al poveştii-basm-Mythos: “Cu glas adânc, cu graiul de Sibile” (Veneţia, I-149).
“De din vale de Rovine / Grăim, Doamnă, către tine” (adică folosesc Logos-ul, înşiruirea miturilor – punţi de refacere a structurilor arhetipale, prin vale, între El-Ea, Soare-Lună, pentru a reface ciclicitatea cosmică).
Cuvântul, vorba, graiul, spunerea, zicerea sunt însoţite de energii-nimburi, căci Logos-ul trebuie să se înfăţişeze ca şi Dumnezeu, într-un halou energetic, care să-l apropie, să-l facă credibil prin amânarea şocului expresiv în expresie întinsă, dilatată, prelungită, – tocmai pentru a impregna toate formele amprentate în haos: ei şoptesc, ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc, ea şopteşte blând din gură, cuvântul-rugăciune (I-63: “ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smerită rugă), “parc-ai vrea a-mi spune ceva … apoi suspini” – (I-85), “oftând din greu suspină” (I-124).
Logos-ul se împlineşte sau este chiar substituit de aceste halouri energetice (în Departe sunt de tine, Logos-ul este ne-exprimat, ne-extravertit, şi totuşi, suspinul îl înlocuieşte, funcţionând ca Logos sintetic, prin şi peste segmentalitatea verbelor) Logosul-Eros – este cel mai completat şi, uneori, substituit de halouri. Eros-ul vine cu cea mai mare cantitate de energie spirituală, demiurgică şi luciferică, pentru a amprenta lumea-visare, pentru a remitiza lumea. Surplusul energetic al Logos-ului-Eros provine din conjugarea energiei active amprentate de Spirit, ca energie pasivă, luciferică, a haosului: cele două modalităţi energetice ale Logos-ului, fixează în visare-Logos-Mythos.

Categorii:literature Etichete:

O NOUĂ CARTE DE ADRIAN BOTEZ


Categorii:literature Etichete:

CARTEA IN NOU FORMAT …LA RĂSCRUCE DE DRUMURI …


FOTO: DOLAR IN FLĂCĂRI ….

LIBRĂRIE DIGITALĂ

În primăvară va fi lansată prima librărie digitală din România, care le va permite doritorilor să citească pe ecranul smartphone-ului, al calculatorului, al laptopului sau al cititorului electronic cărţile scoase de edituri precum Polirom, Nemira, Litera, Trei sau Humanitas.
Librăriadigitală.ro, anunta ca lansarea avea loc în aprilie sau mai. La început, se vor publica 50-100 de titluri, sunt câteva cărţi deja convertite. Cărţile vor fi organizate pe categorii: chick lit, literatură pentru copii, SF, literatură de citit în tramvai, cărţi de spionaj. Tinta sunt cititori inteligenţi, oameni foarte deschişi, pasionaţi de tehnologie, creativi, nonconformişti. Avantajul cărţii electronice este că e mult mai ieftină, la jumătate de preţ faţă de cea pe hârtie şi te ajută să protejezi mediul. Pe un e-reader se pot stoca sute de titluri, astfel încât nu mai ai nevoie de bibliotecă.
Pe parcursul lui 2010, se estimează că în jur de 5 milioane de dispozitive eReader vor fi vândute pe plan global, conform Deloitte. În acelaşi timp, vânzările de cărţi în variantă electronică (eBooks) ar putea ajunge la 100 de milioane de exemplare. Din ce în ce mai multe astfel de cărţi sunt citite cu ajutorul altor dispozitive, în detrimentul celor de tip eReader – calculatoare personale, netbookuri, telefoane smart sau dispozitive netTabs.
Titluri pentru iRiver Story se pot descărca în prezent doar de pe câteva site-uri, printre care Polirom, eScoala, Unibook sau CarteDigitala.ro. În curând se va lansa şi LibrariaDigitala.ro. Unele titluri sunt gratuite, în timp ce altele costă în general între 1 şi 7 euro.

Categorii:literature Etichete:

COPERTA CARTII SEMNATE DE SCRIITORUL RADU IGNA DIN HATEG, CARTE PREMIATA DE FILIALA ALBA – HUNEDOARA USR

18 Noiembrie 2009 Lasă un comentariu

Categorii:literature Etichete:

FRAGMENT DIN CARTEA DOMNULUI ADRIAN BOTEZ DESPRE EMINESCU – „SPIRIT ŞI LOGOS”

11 Noiembrie 2009 Lasă un comentariu

II. IUBIRE, AMOR, DOR, VEHEMENŢA – HYBRIS DEMIURGIC

Motto: “…Eros (…) / Descătuşând pe fiecare – şi oameni, şi făpturi divine – / Şi subjugând în piept simţirea şi Chibzuita hotărâre.”
(Hesiod, Theogonia)

Pentru Eminescu, există două modalităţi de manifestare-relevanţă a Dragostei, în lume: a) hybrisul (excesul), numit de el amor, şi b) iubirea-Eros.
I. Amorul este patima, venită prin demon în formele umane, amprentate de Spirit asupra Haosului. I-120, Scrisoarea V: “S-ar pricepe pe el însuşi acel demon … s-ar renaşte, / Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaşte / Şi, pătruns de-ale lui patimi şi amoru-i, cu nesaţiu / El ar frânge-n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu” – sau “Ea nici poate să-nţeleagă că tu nu o vrei … că-n tine / E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine, / C-acel demon plânge, râde, neputând s-auză plânsu-şi, / Că o vrea … spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi, / Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme / Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme…” I-119; la fel, în Pe lângă plopii fără soţ, este sugerată prezenţa demonului hyperionic în ochii “ca două patimi fără saţ / Şi pline de-ntuneric”.
Demonul-vehemenţă nu creează-echilibrează, ci re-armonizează, în sens mitic, prin purificare apocaliptică, Fiinţa-Lume. Vehemenţa călăului-demon îl transformă, pe acesta, în victimă cristică, paradoxală: plânsul şi râsul, ca manifestări dionysiace-excesive ale fiinţei sunt, de fapt, Marea Căutare a Sinelui. A plânge şi a râde, pentru demon, este aparenţa de a se-nţelege pe sine. Speranţa de a (se) distruge ca lume şi a obţine starea de Revelaţie a Sinelui. Demonul excesiv devine Marele Proiectant, Artistul fără Artă, dar cu Voinţă de a (se) distruge (ca) Logos (-ul): sculptorul renunţă la braţe, muzicianul renunţă la simţul auzului (sunt jertfele aparenţei-creaţie prin mijloace ale materiei, jertfe în favoarea Planului Ideal al Creaţiei).
II. Iubirea este Eros-ul, forma metafizică de a împlini Spiritul – în sfere, sau depăşind stadiul vehemenţă pentru (auto)purificare, întru Creaţie. Iubirea, în general, exclude practica exorcizatoare, necesară în cazul amorului: iubirea este, la Eminescu, segmentul terminal al iniţierii, faza pur spirituală, ieşind de sub rigorile infernale ale labirintului-Logos.
Gândurile pot fi negre de amor (I-121), în sensul densificării eros-ului, împotriva măsurii şi a finalităţii cuprinse în eros-ul-iubire; dar şi în sensul ocultării fatale a raţiunii, înlocuind-o cu luciferismul-amor.
“Mă dor de crudul tău amor / a pieptului meu coarde / Şi ochii mari şi grei mă dor, / Privirea ta mă arde”. Amorul nu este simplă amprentă a Spiritului Demiurgic, nu trece prin oceanul cugetării – ci este acţiunea directă, de agresivitate disperată, pe care Lucifer Răzvrătitul o îndreaptă contra fibrei celui care îi este veşnic colaborator şi adversar: Demiurgul. Amorul este veşnicul război autodistructiv, de tip Cain contra Dumnezeului – pentru a constata, mereu, cu stupoarea Revelaţiei-Impasibilitatea olimpiană de dincolo, de dincolo de hieroglifele-Logos, dureroase, ale lumii de trăire, ale lumii de expresie. Pieptul-inimă, ritmul vital şi sacru, sunt atacate, trufaş de direct şi decisiv (în pretenţie, cel puţin). Orfismul-coarde, inima orfică, armonioasă în ritmul ei pre-stabilit, este atacată prin durere, prin cruzime, sunt excese de dizarmonie, vehemenţă paroxistică, prin care se sugerează / se cheamă spre o altă lume, spre o altă concepţie orfică decât cea pe care s-a întemeiat această lume, Amorul crucifică, amorul este stihia spirituală care-şi asumă dezintegrarea, prin patimă vehemenţă, a unui cosmos. Amorul caracterizează, arde, provoacă şi obligă privirea la o schimbare radicală: ochii nu mai privesc, ci dor, deci îndură altceva decât le-a fost dat dintru început; durerea ochilor este prima fază către trecerea pe “lungimea de undă”, viziuni magice: “Şi raza mă iubeşte, mângâie a mea frunte [descoperă al treilea ochi, cel magic, al lui Ochilă]… La mijlocul de aer, în sfera de lumină, / Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal…”.
Dar amorul poate însemna nu doar ultimul val, cel mai puternic, decisiv în opera de re-spiritualizare a Fiinţei – ci poate însemna, şi chiar înseamnă, etapele ritualice, nu mai puţin pătimaşe-excesive, dar mai sistematice, fiecare etapă fiind un bob, un nucleu esenţial al unei etape iniţiatice, spre transcendere, e trăire rotundă, globală, a respectivei etape: “… ţi-oi arăta / Din bob în bob amorul”. Este o trimitere la imaginea rozariului, la boabele-mătănii ale ispăşirii, dar şi la bobul cristic, simbol al resurecţiei, prin scufundare în beznă iniţiatică.
A-i cădea drag şi dor sunt, şi ele, faze ale amorului. Căci a-i cădea drag (“Îi cade dragă fata”) presupune o agresiune împotriva propriei fiinţe-fire – schimbând, prin căderea întru drag, însuşi firul sorţii, mersul echilibrat în banalitate (şi, aparent, la o suprafaţă oarecare) al existenţei. Şi, deodată, căderea, Revelaţia faptului că nu există niciodată o suprafaţă sigură a existenţei, ci, mereu, trepte de pe care cazi, pentru a învăţa să te ridici. Şi ridicarea întru drag este una conformă cu Firea Originară, care fire încă nu era supusă categoriilor-zei, dar se con-forma Erosului Primordial, ca Spirit Proiectant.
Dorul este o chemare de dincolo de zările metafizice, este o teleologie a lumilor şi o telepatie a spiritelor-spirite care se cheamă între ele, fără a se numi decât cu numele Chemării, pentru împlinirea Unicului Spirit. Dorul este durere şi dorinţă nesfârşită, este ambiţia divină a Spiritului a-şi tăcea Logos-urile; de aceea, dorul devine sinonimul lui Lucifer, care-şi caută, prin toate ipostazele-cosmosuri (Ea – Cătălina fiind simbolul Eului Ahasveric al Lucefărului căutător), Sinele – şi, de aceea, “Dă orizon nemărginit / Singurătăţii mării” (nu se linişteşte niciodată prin valurile-lumi – ci tinde, esenţial, spre Dincolo-Spiritul Revelat) – şi împlinirea lui este, mereu, doar în zona mistică a nopţii bogate*: “Dar nopţile-s de-un farmec sfânt / Ce nu-l mai pot pricepe”. Dorul este, de aceea, nu pentru pricepere şi supunere, natura lui nu este în câmpul expresiei-Logos: el este de nespus, este stare de nesupunere (de Revelaţie), la care ajunge amorul (“Luceşte c-un amor nespus, / Durerea să-mi alunge, / Dar se înalţă tot mai sus, / Ca să nu-l pot ajunge” – s-a ajuns la amorţirea durerii înaintea Revelaţiei: “… dureri, pe care [transcenşi prin poarta iniţiatică a Lunii] le simţim ca-n vis pe toate”; singurul cuvânt-parolă a eternităţii este unul care nu mai ţine de trupesc, ci de zbor-fulger: excelsior, mai sus).
Patima este rugul de suferinţă pe care se crucifică de bună-voie cel care-i chemat de zările metafizice ale dorului:(I-127) “Ca două patimi fără saţ / Şi pline de-ntuneric” (autofagie energetică) energia neagră-haos, umbra neagră-haos, se caţără neînchipuit de repede pe singura faţă a lumii, cea căreia îi devenise umbră – şi redevine Spirit; lipsa de saţ este nu doar autofagie, ci prevesteşte desfigurarea lumii, pentru Buna-Vestire, Schimbarea la Faţă, Revelarea-Proiectului-Spirit).
Iubire nu are, în Luceafărul, decât trei relevanţe, în text:
a) în pasajul în care Luceafărul îi spune fetei de împărat că îi va da proba adevăratei iubiri (deci, o chestiune de împlinire a principiului cosmic-Eros): I-129 “Dar voi să ştii asemenea / Cât te iubesc de tare” (“ora de iubire” cerută de Hyperion lui Demiurgos, ca şi “o zi din viaţă” şi “o oră să fi fost amici”, I-143, din Pe lângă plopii fără soţ, sunt expresii nonlimitative, ci doar semne ale ciclului-cerc sacru, al resacralizatei lumi, prin întoarcerea ei la principiul Eros, originar); probabil dinamismul verbal (iubesc) este impus tot de calitatea de principiu, a actului-Eros;
b) când Cătălin vorbeşte despre principiile care succed patimii-amor şi desăvârşesc Erosul: I-131 “Şi ca să-ţi fie pe deplin / Iubirea cunoscută” etc. deci, Erosul-act de cunoaştere, de iniţiere: este artă, meşteşug şi religie, totodată – este Ritual de Împlinit, pentru a dura-înălţa Cetatea-Spirală a Spiritului;
c) când Luceafărul-Hyperion vorbeşte, cu Demiurgos-Sinele Absolut, despre compensaţia de principiu: nemurire, contra “o oră de iubire” (I-133 “Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire”). Şi trebuie înţeles clar, că nu e vorba de o simplă târguială (dă-mi şi poţi să-ţi iei): Demiurgos nici măcar nu pune în discuţie conceptul de iubire, deci, El nu contestă nicidecum principiul cosmic (care principiu, în definitiv, este sinonim cu acţiunea demiurgică, cu descătuşarea lui Gott din Gottheit); Demiurgos este dezgustat de personalizarea Eros-ului şi de latura pragmatic-cosmică a Eros-ului (naşterea) : “Dar piară oamenii cu toţi, / S-ar naşte iarăşi oameni”. Este dezgustat şi disperat de această morişcă absurdă a ciclicităţii cosmice, morişcă rezultată dintr-un principiu atât de frumos şi profund. De fapt, Demiurgos este dezgustat şi disperat că doar atât se pricepe din Eros-latura pragmatică şi aparentă: îl exasperează lipsa de sensibilitate, de afinităţi oculte, între spiritele trimise în “văile sure” să amprenteze-formeze. El şi-ar dori o altă naştere (nu deşerte idealuri, nu valuri, nu ieri-azi, nu răsărit-apus): Naşterea ca Principiu Pur, Facerea lumii ca Ritual, fixat alchimic în schema-mandală a celor 7 cicluri-roţi energetice ale Trupului spiritual al Cosmosului. El doreşte Naşterea-Revelaţie, naşterea ca fixare în Lumină-Înţelepciune”, sau în Lumina-Orfism, sau în Lumina-Sfântă Treime: Dreptate-Adevăr-Fire, căci “pământul-în bucăţi”, redevenit “împărăţie”, este Revelaţia Pământului ca Eden, dincolo de aparenţa Cadavru, din Demonism, I-229, deci este Adevărul, Firea Adevărată; sau Lumina Pură a Principiului Demiurgic, sugerat dedesubtul simbolurilor steril-dinamice catarg lângă catarg – care, în definitiv, reprezintă re-contopirea, prin resurecţie spirituală, a Pământului cu Cerul (catarg lângă catarg = refacerea trunchiului Originar, al Arborelui Cosmic) şi oştiri (de fapt, ca-n Scrisoarea III, “mii de capete pletoase, mii de coifuri lucitoare” – cometele, stelele-vârtejuri, care să readucă prin străbaterea-străpungere a aparenţelor de pământ lung şi mare largă, la stare orfică originară, din Dintre sute de catarge: “Nenţeles rămâne gândul / Ce-ţi străbate cânturile…”
Dacă se reciteşte textul, se observă că reacţia lui Demiurgos este faţă de segmentul neiniţiat al Logos-ului hyperionic: “Din chaos, Doamne-am apărut / Şi m-aş întoarce-n chaos / Şi din repaos m-am născut, / Mi-e sete de repaos.”. Răspunsul lui Demiurgos este ciudat, şi tocmai de aceea, revelator, căci nu se raportează la spusele lui Hyperion, ci se raportează tocmai la ceea ce nu spune Hyperion şi ar fi trebuit să spună, pentru că ar fi trebuit să ştie: “… Nu cere semne şi minuni / Care n-au chip şi nume”.
În stadiul originar, Dumnezeu, prin Adam-alter ego-ul său, a numit (funcţia onomaturgică, din dialogul Cratylos al lui Platon), adică a însemnat cu pecetea minunii totale, unice şi irepetabile, fiece trăsătură a Chipului Cosmic, a Proiectului cosmic (căci cosmosul este Adam, iar Adam este chipul lui Dumnezeu). Deci, traducem: nu poţi să ieşi din Sinele Absolut, tocmai pentru că este Absolut, Desăvârşit. Inexprimabil şi Necunoscut, deci (decât ca fulger încremenitor al Revelaţiei-Tot-şi-Nimic). A fost odată pentru totdeauna pecetluită firea-Lume, toate au fost spuse şi, implicit, tăcute – supuse, adică, Misterului Eternităţii (Inexprimabil şi Indicibil). Semnul, ca minune, nu poate exista, se autoresoarbe în Sinele Mistic: n-are chip şi n-are nume (nu se reprezintă decât pe sine întru sine).
Primul lucru pe care i-l oferă Demiurgos lui Hyperion, pentru a avea Revelaţia Adevărului (dar şi a propriei sale orbiri) va fi înţelepciune-întemeiere, “cuvântul meu dentâi” (răzbaterea, smerită, dar neînduplecată, prin vălul Iluziei, care la el, la Hyperion, este Vălul Durerii-Oboseală Fiinţială, Acceptare a Absurdităţii ca Absurditate, iar nu ca treaptă iniţiatică). Doar aşa se va situa în propria temelie – adică întru Sinele-Demiurgos.
*

Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat asta: